Cuvânt și iubire

Mi s-a așezat în față un cristal cu o sută de fețe. Poezia Cameliei Cristea,  poetă cu nume de Crist și prenume de floare. Un cristal,  prin care am privit și am văzut sufletul metamorfozat din fluture, înger în zbor lin spre celest, căutând dar și găsind acea iubire pură născută și renăscută din Lumina necreată a dumnezeirii. Lectura acestor poeme m-a ajutat să cred (dacă mai era nevoie) că, din când în când ne este dat să întâlnim oameni trimiși parcă de undeva din astral, să vestească prin Cuvânt o lume cu mult mai curată, mai bună ce va să vină, ori chiar a venit pentru acei care o caută şi vor să o vadă.

O carte ce încă nu a văzut lumina tiparului este asemenea unei încăperi în care nu-i este permis oricui să pătrundă. Câțiva privilegiați, aleși după criterii doar de autor știute, sunt invitați să o împodobească cu picătura lor de har, pentru ca apoi să fie dăruită iubitorilor de frumos. Camelia C. m-a invitat să-mi aduc contribuția prin acest eseu la desavârșirea cărții sale. În acel moment mi-au răsunat în minte cunvintele din Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ascultate în prima săptămână a Marelui Post al Învireii, “Cămara Ta, Mântuitorul meu ,/ O văd împodobită/ Și îmbrăcăminte nu am/ Ca să intru întrâ-însa”.

În pragul de primavară a firii, ce tocmai se naște, cartea de debut a Cameliei Cristea ce poartă numele “Ferestre deschise”, este cămară construită din iubire, din alergare prin anotimpuri, înflorire, naștere și renaștere din apă și Duh Sfânt, din Euharistie din credință și căutare, din plecări și reveniri dar și din facere și scriere, din Răstignire și Înviere, din  Înălţare și multă rugăciune cu lacrimi.

Așadar, „sărut mâna cer“-ului, croindu-mi“ cărare pe rază de soare”! Și pentru că “Avem nevoie de iubire/ din cuvinte”, intru în univesul poezie sale, din care este pe cale să ne dăruiască prin acest prim volum, doar  o mică parte, croșetată  într-o dantelărie fină dar bogată, așa cum aș putea denumi creația sa, pe care o cunosc, și din care mă înfrupt de câte ori mi se (și ni se) oferă spre lectură pe pagini virtuale.

Camelia Cristea “aleargă prin anotimpuri”, zgribulită și grăbită iarna, poeta renaște primavara când „Mă vei afla albită în cireș/ Și-n clopotul de lăcramioare,/ Adorm în trandafir și mă trezesc,/ În lujerul din fiecare floare/”( „Am înflorit”).  Poeta se definește  prin renaștere din propira cenușă ca pasărea Pheonix, din apă și din Duh prin Maica Fecioară ( „Am renăscut”), prin existența sa efemeră din viața pământească ( „Am fost”), dar și prin voință ( „Aș vrea”), nu-i scapă lucrurile mărunte dar importante ( „Amănunte”), nu uită („N-am uitat”), CREDE că totul e posibil chiar și dobândirea Raiului („Eu cred”), se caută ( „Mă caut”), se împacă cu lumea cu ea și cu Dumnezeu ( „Mă împac”) .

Ea pleacă mereu departe, uneori își ia zborul, dar numai cu gândul  (“Am să plec”) pentru a se face un imn de laudă spre tot ce a creat Dumnezeu („M-aș face”) “În genunchi eu m-aș ruga/ pentru-ntreaga bogăție/ slavă să-ți aduc doar Ție” . Ea în vers s-ar scrie (“M-aș scrie”) și chiar se scrie în anotimpuri, flori, doruri, în veșnicie, poezie (“să ningă poezie frenetic și suav”), iubire nesfărșită, rugă aducătoare de har și de muză. Se lasă căutată dar și găsită ”Mă vei găsi într-o Camelie zîmbind,/ Cu brațele deschise spre lumină,/ în fiecare floare am să-ți scriu,/ Cuvântul meu să prindă rădăcină” („Pe unde treci”)

Iubirea îi este curată, ca lacrima ce curge fără durere în ceas de rugăciune,  “Era însăși iubirea noastră/ eliberată toată de păcat” („Pe unde treci”). Se pierde (dar pentru scurt timp), în dureri și suferințe efemere dar profund umane, regăsindu-se și recompunându-se “În firele de iarbă, în ițele de gânduri./ Ar ține, Timpu-n loc cusut în veșnicii/”…”iar Zorile să crape pe fruntea unui munte (“Povești”)

Poeta se înalță prin rugăciune dezlegând “noduri și piedici” legate de omenești păcate, spre netezirea și ușurarea  drumului pe nebătutele cărări ale vieții, pentru ca apoi să se recompună și să se regăsească, așa ca și cum n-ar fi fiică a Evei cea de dinaintea marii ispitiri ce a dus pe om la pierderea edenicei fericiri.

Iubește și iartă, crede în ziua de azi dar și în ziua de mâine, în incomensurabilul palpabil din “Coloana Infinitului” a lui Brâncuși. Poeta crede în Înviere. “Mai cred că-n primăveri Tu o să-mi fii copac/ Și-n frunza Ta cea verde poate și eu încap/ Să picure cu mir din teiul înflorit/ Și-atunci poate-am să uit, de câte-am pătimit” (“Depărtări”)

Dând filă după filă din cartea de poezii “Ferestre deschise”, “calc” pe “ciob de noapte”, “număr cocorii”,” sărut norii”, “adun crizanteme”, “mușc țărâna”. Simt durerile nemărturisite, nici măcar în versuri dar pe care le știu și mă minunez întrebându-mă prin ce alchimie divină a reușit poeta Camelia Cristea să-și transfigureze neîmplinirile și loviturile pe care i le-a dat viața în versuri. Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Prin  credință.

Poeta, după ce a îngropat “în teacă lacrima durerii”, își exprimă cu bucurie și dăruire dragostea pentru părinți, pentru copii săi dovedind trăinicia și universalitatea unui sentiment autentic, profund feminin și uman. (“Poem”, “Picătura”,” Scrisoare”).

Partea a treia a volumului cuprinde poezie patriotică și de atitudine  ce poate lua prin surprindere cititorul nefamiliarizat cu scrisul poetei. Este o poezie ca un foc ce nu se mistuie dar care ar vrea să facă dispărute prin combustie toate relele din societatea post decembristă, dezamăgitoare pentru mulți dintre noi, dar mai ales pentru tinerii  care au fost  nevoiți să-și părăsească o țară  ce nu le-a mai putut asigura un viitor decent.

În ceea ce privește ritmul și rima în poezia Cameliei Cristea aș putea spune că aceasta este asemenea dăngătului de clopot ori bătăii de toacă,  de la biserica din apropiera casei sale, pe care o frecventează și unde își pune inima (“Pune inima”) pe la icoane, în duminici și în sărbători deoarece simțirea ei este Dumnezeu (“Te simțeam”), ce o face să vadă (“Seninul”) chiar și acolo unde el nu este.

Când duci o astfel de viață este simplu să alegi, iar poeta ne mărturisește (“Am ales”), iar alegerea este cea înțeleaptă. “Eu mă ard în poezie/ Și mă bucur de mister” ( cu trimitere la Lucian Blaga “Eu nu strivesc corola de minuni a  lumii”).

Poeziile Cameliei Cristea le putem socoti un dar de suflet, un giuvaer, încătușat în suflet sensibil de femeie, pe care l-a păstrat mult timp doar pentru ea și cei apropiați,  pentru ca în cele din urmă să devină conștientă de propria sa valoare și, așa cum era fiersc, să deschidă larg fereastra inimii și să-l dăruiască tuturor îmbrăcat în strai de lumină și în culori de curcubeu.

Fereastra nu s-a deschis prea ușor, dar când umăr lângă umăr cei care credem în talentul ei, ne-am opintit, pentru că am vrut să se deschidă, soarele a pătruns din belșug adăugând lumină la Lumina din tainița unde zăvorâtă striga către cer, Poezia..

Nu am nici o reținere în a  o numi poetă! Pentru Camelia Cristea „e vremea zborului”. Îi doresc zbor lin spre steaua ei.

 Dorina Stoica

Prefață la vol. ,,Ferestre deschise” de Camelia CRISTEA, colecția ,,Scrisul de azi”, Editura Singur, 2015

               CÂNTECUL ORBILOR

E noapte neagra, Doamne, inainte –

Si adevarul doare-atat de crud,

Ca nu este pe lume niciun nud

Sa nu il tii, o vesnicie, minte,

Lumina cum ii canta, si e surd.

Si vantul  bate-n tabla de pe noi –

Si ne-au lasat, batand, si cele sfinte,

Sa mergem prin tarana noptii, goi –

Ca-n pumni, in gand, cu-o mana de cuvinte,

Sa Ti le dam pe Lumea de Apoi,

Si-aici, sa ne fii Rege, peste noi,

Români din cer, pamant, si din morminte.

SEMNE DE ÎNTREBARE

La ce imi folosesc ochii, daca nu vad?

Urechile, daca nu aud?

Limba, daca nu am gust?

Pipaitul, daca mangai pe dos?

Mirosul, daca ma imbata?

Nervii, daca nu mi-i coordonez?

La ce imi foloseste mintea, daca ma mint?

La ce imi foloseste lumea, daca nu stiu sa iubesc?

La ce imi foloseste vesnicia, daca nu e dragoste?

Liviu Florian JIANU

   A fost anunţat că a murit. A fost dusă imediat la capela cimitirului. În urma ei s-a eliberat un pat în sala aceea în care zăceau o duzină de legume: femei şi bărbaţi, acum fără sex, care erau hrăniţi precum copiii, şi care produceau în azil deranj, cheltuieli, şi urină. Acolo mirosea atât de uman, cum numai leşurile care rămâneau în urma războaielor, părăsite pe câmpiile albe pictate cu ciori, mai miroseau, putrezite  pe jumătate şi mâncate începând de la globul alb, ocular.

               A ajuns la cimitir dimineaţa. Femeia se odihnea de două zile în cel mai ieftin sicriu de brad. Părea că  doarme. Părea că toate mirosurile au spălat-o, şi a rămas învelită în somnul cald al veşniciei, fericită, odihnită, şi legănată. Era acum un copil cu faţa de ceară, bucuroasă că învăţase, după o viaţă de educatoare, să moară.

               A fost educatoare într-un mare oraş transilvan. Desena şi povestea fermecător. Rămăsese văduvă de razboi. Vorbea mult, dar avea ce spune.. Se născuse într-un sat din Transilvania. Avea o soră mai mică. Abia coborâte din leagăn, părinţii le-au murit de tuberculoză. Trecuse prin război cu aceeaşi pace cu care a trecut prin moşierism,  comunism, fiind pe rând când boieroaică, scăpătată în urma bărbatului, avocat, ucis pe front,  când tovarăşă educatoare. Nu a avut copii. Doar atât: câteva mii de copii din oraşul Braşov. În general, copii de muncitori. A lucrat şi după vârsta pensionării, pentru că nu aveau cadre. I-au luat tot. Două grădini, două case. I-au dat un spaţiu la o proprietăreasă. Le-a dat tot.  Tot ce ştia ea, şi căldura ei, şi liniştea, copiilor.

              Privea acum faţa aceea fericită, plecată în grădiniţa unei lumi mai etern visătoare, şi îşi aducea aminte: cum se bucura ea ori de câte  ori îi primea în vizită. Cum le decupa articole din magazinul istoric cu oameni mari, nobili, şi principese. Cum le desena schiţe şi acuarele. Cum le croşeta fulare şi haine. Cum nu venea la ei, să nu cheltuie ei banii pe primire. Cum le tot scria să vină, să îi ţină din pensia ei de educatoare, măcar câteva zile din concediul lor, la munte.  Cum nimeni nu îşi aducea de ea aminte, nici-un copil, nici-un părinte, din cei pe care îi învăţa cum să se poarte,  îi încălţa, îi îmbrăca, îi spăla, îi culca, le recita, îi asculta,  le dădea să mănânce. Cum doar colegele o chemau – veniţi repede – că a născut … urma numele, şi avem nevoie de dumneavoastră, cât stă acasă… sau s-a îmbolnăvit o colegă… sau nu mai facem faţă, veniţi şi ajutaţi-ne… şi tovarăşa ţăran-moşiereasă venea veselă,  şi ciripea ca o vrabie, şi muncea cât zece, până şi la bătrâneţe, şi citea mult, acasă, şi le dădea sfaturi, şi le povestea câte şi mai câte  din viaţă, din istorie, şi tovarăşa directoare o invita, poate, la câteva luni, la o cafea,  şi ea povestea asta la toate prietenele, cum s-a simtit ea  de bine când a băut  un nechezol cu colegele, timp în care copiii oraşului visau.

            Privea faţa ei şi îşi spunea că aşa mor cei din serviciile secrete ale vieţii, nu îi ştie nimeni, se strâng, ca acum, câteva rude, şi se simţea bine că nu e singur, că mai există, măcar la înmormântări solidaritate, erau acolo  un vecin, o vecină, o verişoară a mamei, şi cei din familie, şi educatoarea zâmbea unei amintiri de ceară, el fuma, şi strângea din dinţi, să nu îi iasă fumul prin inimă, afurisită istoria asta, cum împarte ea aceeaşi educatoare în doamnă, tovarăşă, tanti, şi, în cele din urmă, în aia de la şapte, du-te şi spal-o, că iar s-a pişat pe ea ca o vacă,  nu mai ştia de ea, săraca, redevenise copil, şi acum, lângă tronul ăsta, era frumoasă, avea toată veşnicia înainte, cuiele intrau în capac, şi a fost atât de uşoară, încât nici nu au mai dus-o până la groapă, au rămas toţi pe marginea aleii, privind coşciugul care era, până în cer, tras pe sfoară…

Liviu Florian JIANU

Sonetele lui Anatol Covali sunt expresia unei viziuni profund rafinate. Cernute prin sita vremii şi şlefuite în acorduri de lumini, sonetele sunt pentru poet hotarul către divinitate, către esenţa nemărginirii şi a dezrobirii. Se regăseşte pe sine doar acolo unde poate îmbrăţişa absolutul şi unde libertatea sa interioară înseamnă o călătorie spre cetatea sublimă a divinităţii. Fiecare vers este o poartă spre seninătate, dar şi o lacrimă care urcă spre cerurile năzuinţei în doruri necuprinse.

Cântecul său lăuntric îşi găseşte mângâierea într-una din cele mai frumoase forme fixe ale poeziei, sonetul. Dar, pentru Anatol Covali, această formă de poezie nu reprezintă încorsetare, ci descătuşare, zbor spre deplinătate şi călăuză spre eternitate.

Măiestria cu care dă grai sonetului este o forţă nebănuită, iar puterea de a zidi veşnicia într-un vers îl înalţă spre orizonturile reveriei. Haina sa este sculptată de timp în versuri tremurătoare care se unduiesc în vântul nemuririi. Melodios şi copleşitor, sonetul său capătă valori de mare însemnătate, venind parcă din alte veacuri să se închine prezentului. Însetat de libertate şi aspiraţii depline, poetul păşeşte pe potecile biruinţei. Soarbe vremelnicia din pocalul adevărului căutând să o definitiveze printr-o baladă a frământărilor. În calea sa curg râuri de suspine, iar paşii îi sunt călăuziţi de doinele frumuseţii răvăşitoare. În ochii săi blânzi s-au furişat doruri şi suferinţe care caută să evadeze spre lumile dreptăţii, spre puritate şi împlinire.

Măreţia sonetului său este covârşitoare. Poetul contemplă o lume care şi-a pierdut strălucirea în abisul durerilor, care încearcă să răzbată în ploile efemerităţii, oglindită în neajunsurile vremii. Frământările sale lăuntrice sunt chemări către regăsire, către ţărmurile speranţei şi ale frumosului zidit cu trudă şi migală într-un câmp al redefinirii.

În valuri limpezi, marea îi cântă şi ea dorurile neostenite într-un azur al independenţei supreme. Sub scântei intense, stelele dezlănţuie un farmec al înstrăinării, iar bolta aspiraţiilor sale se răsfrânge pe aleile unei taine care-şi lasă aripile să se deschidă . Refugiu îi este templul divin al poeziei unde se închină naturii la poalele viselor preacurate. Zborul său rămâne neîntinat, asta fiindcă poetul luptă cu legile efemere, înălţându-se în văzduhul credinţei condus de legământuri nepieritoare. Pe umerii săi poartă parfumul vechimii din stele şi în ochii săi culorile armoniei se leagănă în convenţii neştirbite de vreme. Braţele sale cuprind cu ardoare florile unor veacuri care au răsărit din roua neuitării. La tâmplele sale se împleteşte o simfonie din cele mai frumoase mistere care plutesc în negura vremii.

Migala cu care ciopleşte fiecare vers spre a-l transforma într-o rază a veşniciei îl situează pe Anatol Covali între maeştrii sonetului. Bogăţia sufletească şi harul său divin se revarsă în limpezimea fiecărui sonet, fiindcă reuşeşte să îi confere acestuia acea claritate şi muzică nobilă a sferelor înalte. Precizia cu care îşi conturează versul, siguranţa şi străduinţa deosebită  au dat naştere unor sonete impresionante, al căror glas  pătrunde  prin  pânza nemărginirii şi străpunge ecourile sfinte care vin să-i aline sufletul. Adăpostit la streaşina melancoliei, îşi sutură aleanul cu versuri încântătoare, cultivate din dorinţi arzătoare. Biruinţa sa este învingerea timpului şi spatiului cu o îndrăzneală neobişnuită. Temerile sale s-au scuturat în anotimpurile tăcerii şi doar curajul îl poartă spre împlinire, motivându-l şi înălţându-l într-o manieră de admirat spre firmamentul desăvârşirii.

Fiecare sonet al poetului străluceşte într-un anume fel, asta fiindcă este precum o stea menită să aducă acea  lumină care vindecă vremelnicia. Fiecare vers duce cu el lumina unei stele dar şi o rază a nemuririi. Iar fiecare cuvânt este o forţă care transcende barierele lumeşti.

În sonetele lui Anatol Covali sunt înlănţuite imagini de o rară frumuseţe şi sensibilitate într-un decor mirific. Răsărit de soare care încleştează amintirile, nori ai tristeţii pe aripi cenuşii ale vremii, gânduri şi aspiraţii care se ţes în curcubeie, păduri care freamătă de doruri răsunătoare, viori ale asfinţitului care mângâie privirea sa blajină şi însetată prin cânturi ale liniştii depline. Un cor de îngeri coboară să aducă lumii sale purificare şi tihnă. Iar fiecare înger a lăsat o lacrimă a necuprinsului pe versul poetului.

Sonetul e acea scânteie a cuvintelor care se aprinde în emoție și se stinge în fascinație. Iar  poetul e acel spirit care-și lasă farmecul să ardă. Astfel, Anatol Covali stăpâneşte arta de a transforma cuvintele în note muzicale- pasiuni covaliene aflate într-o simbioză perfectă- pentru a descrie cântecul său lăuntric, lăsându-şi farmecul să ardă pe rugul eternităţii.

Alexandra MIHALACHE

31 martie 2015

Slobozia  

Bismarck: 200 de ani de la naştere

(1 aprilie 1815 – 1 aprilie 2015)

După primii şapte ani ai copilăriei (I=1815-1822), petrecuţi pe moşia de la Kniephof, de care Otto  îşi va aminti  toată viaţa cu nostalgie şi chiar cu emoţie, următorul set de şapte ani (II=1822-1829)  îl  va găsi pe acelaşi copil, Otto von Bismarck (în urma unor demersuri ale mamei sale, Wilhelmine) învăţând în şcoli cu copii aristocraţi. Al treilea set de şapte ani (III=1829-1836), adică între 14 şi 21 de ani, îl prinde finalizându-şi studiile (în primul rând bacalaureatul la 17 ani, apoi anii de facultate în domeniul dreptului la Göttingen şi Berlin).

Al patrulea set de şapte ani (IV=1836-1843), adică între 21 şi 28 de ani, îl găseşte pe tânărul Otto adaptându-se cu greu activităţii de funcţionar („lucrător cu hârţogăraia”), dar este şi perioada avântului nebunesc în escaladarea aventurilor amoroase şi căutarea dragostei statornice. În al cincilea set de şapte ani (V=1843-1850) Otto von Bismarck cultivă mediile sociale cu şarm şi dezinvoltură, pentru că apare iubirea stabilă, urmată de întemeierea unei familii. Al şaselea set de şapte ani (VI=1850-1857), între 35 şi 42 de ani, îl consacră, aşa cum îşi dorise atâţia ani, şi ca  diplomat. Al şaptelea ciclu (VII=1857-1864) reprezintă anii accederii în Eşalonul Întâi al Puterii, în urma aşteptării tensionate, dar, mai ales, în urma unor găselniţe politico-militare, extrem de abile, care au condus la anexarea ducatelor daneze Schleswig şi Holstein.

Ciclul Nr.8 al celor şapte ani (VIII=1864-1871) se poate traduce prin perioada războaielor pentru unificarea Germaniei, fondarea celui de-Al Doilea Reich, evenimente care îl transformă pe Bismarck practic în adevăratul părinte al naţiunii germane şi, fără teama de-a greşi, sunt ani care pot fi consideraţi vârful carierei sale politice şi militare. Al nouălea ciclu de şapte ani  (IX=1871-1878) este perioada drumului diplomatico-managerial de imagine politică a lui Bismarck în poziţiile de: lider al naţiunii germane; garant al păcii în Europa;  mediator neutru (în cadrul Congresului de pace de la Berlin) al conflictelor militare din Balcani datorită mişcărilor de independenţă ale popoarelor din sud-estul Europei, subjugate de Imperiul Otoman în concurenţă cu Rusia pentru dominaţie zonală.

Al zecelea ciclu de şapte ani (X =1878-1885) este ciclul unor reuşite mari în plan politic: regândirea şi întărirea alianţelor, dar, mai ales, câştigarea unui imperiu colonial. Al 11-lea ciclu de aproximativ şapte ani (XI=1885-1891) este singurul set având cifra diabolică 6. Dualitatea cifrei 11 (al 11-lea ciclu) şi perioada cifrei satanice 6 nu prevesteau nimic bun: în 1988 regele său „de suflet”, Wilhelm I, moare; este urmat la tron de un rege deja în ultima fază cu cancer, Frederic al III-lea, care domneşte doar 99 de zile (sub semnul blestemului, într-o formulă diavolească, 99 întors va da 66;  alături de cei 6 ani ca ciclu malefic alăturarea duce la semnul Antihristului, 666, perioadă care coincide chiar cu sosirea acestuia pe tron: regele Wilhelm al II-lea este monarhul care îşi concediază cancelarul în interiorul aceleiaşi formule blestemate de 6 ani,  în  1890.

Al 12-lea ciclu de şapte ani (XII=1891-1898), ultimul din viaţa liderului german, este încununat de recunoaşterea meritelor lui Bismack de către naţiunea germană. Trece în eternitate pe 30 ale lunii a şaptea, 1898. Destinul nu a vrut să depăşească prima decadă a unei alte zodii de foc: Bismarck depăşise 83 de ani şi se îndrepta către formula celor 12 cicluri de câte 7 ani.*

———–

Polidor SOMMER

31 martie 2015

Bucureşti

PROVERBE COMBINATE

• Tipii foarte activi nu pierd vremea cu ginditul.
• Ignorant e cel care nu stie ca nu stie…
• Diplomatul gandeste de doua ori inainte de a nu spune nimic.
• Fiecare doarme cum isi asterne si moare singur (M.R.Iacoban).
• Dracii se afla in detalii, dar nu numai acolo.
• Poti sa crezi intr-o i
• Nu toți analfabeții erau șefi, dar toți șefii erau analfabeți.
• deie, dar ceva mai putin in ideologi.
• Oamenii mediocri dorm cel mai bine…
• Daca ai fost muscat de sarpe, te temi si de o fringhie, dar n-o pomeni in casa spinzuratului.
• E un timp al cuprinsului si e un timp al cuprinzatorului.Fii tu amindoua (Zoltan Terner).
• Minunile nu sunt lucruri normale, dar cui ii mai pasa de logica?
• Cum se intretine frumusetea? Cu multi bani!
• Caracterizare: Are un I.Q. de ridiche.
• Cu cit am mai multi prieteni pe facebook, ma simt mai singur…(cyber-folclor)
• Putine lucruri daca se intimpla de doua ori, te si bucura de doua ori (Mihai Batog Bujenita).
• Unele taceri nu spun nimic interesant.
• *   – Sezi si cugeti?  -Nooo, numai sed!   (din Ardeal).
• Slava domnului ca usa s-a inchis in spatele meu si nu in fata.
• Nu masa de informatii ne confera puterea, ci legaturile pe care le facem intre idei (citat citat de Gabriela Calutiu Sonnenberg).
• Inteligența vine cu vremea sau nu vine de loc.

ÎNTÂMPLĂTOR

• Toţi cred într-un singur dumnezeu, dar la fiecare e altul.
• Mama proştilor e tot timpul însărcinată, deşi unii sunt născuţi prematur.
• Cine nu are copii ştie cel mai bine cum să-i crească (idiş).
• Si bătută, şi posedată, şi deposedată…
• Sunt greu de suportat: eşecul şi succesul (Andrei Bacalu).
• Degeaba stai strâmb dacă nu judeci drept.
• Măgarul troian.
• În politică se cheamă că spune adevărul cine minte mai puţin.
• Cinsteşte-ţi părinţii măcar ca pe nişte străini oarecare!
• Modestia e adesea orgolioasă (Roni Căciularu).
• Să calci în străchini şi apoi să mănânci din ele… Hmm!
• Cine visează cai verzi pe pereţi, reuşeşte la paştele cailor.
• Dacă prostia ar ucide, ar fi o mare tragedie naţională.
• Vechile steriotipuri dispar greu. Cele noi şi mai greu.
• Mimarea adevărului pare adesea mai verosimilă decât adevărul însuşi (Andrei Strihan).
• Întâmplător nimic nu e întâmplător…
• Dacă tot a luat foc casa, cel puţin să ne încălzim (italian).
• Mulţi au două adevăruri, unul pentru uz personal.
• Cea mai mare capacitate de regenerare şi proliferare o are prostia (Mircea Radu Iacoban).
• Când intri într-o mocirlă este imposibil să nu te murdărești.

Dr. Dorel SCHOR

Duminică, 29 martie 2015

Tel Aviv, Israel

SENTINȚA

Eu caut un loc să mă rog ori să dorm

Şi numai de ziduri înalte am parte

Sunt singur şi-n juru-mi arid şi enorm

Pustiul surâde ironic a moarte

Dar bat într-o poartă. “Nu-ai dreptul aici”

Îmi strigă străjerul. Eu plec mai departe

În juru-mi sunt ziduri înalte şi mici

Mai vine o noapte şi dorm ca în moarte.

Ceasul s-a oprit în oră

Eu străin nu voi putea

Să te mai găsesc o dată

Dacă-nchizi inima ta

Altă viaţă vă ofer

Porţile se-nchid în cer

Şi se-nchid pământuri

Bate vântul şi-s furtuni

Hai, deschideţi, oameni buni

Nu mai staţi pe gânduri.

A doua zi iar prin pustiul arid

Biserica Mea a plecat undeva

Decid să o aflu. S-o caut decid

Bat iarăşi în poartă: “Nu-i voie-a intra “

Mai vine o noapte. Dorm iar în pustiu

Au ziduri înalte, ospeţe şi vin

Bat iarăşi în porţi. Nu mă lasă să-nviu

Şi inima Mea-i o cunună de spini.

Din nou în pustiu. Să deschidă li-i greu

Sunt siguri pe temple, pe Biblii, pe ei

Li-i lene să creadă că iar Dumnezeu

Desculţ bate-n uşă. Au alţi Dumnezei.

Acum, Tatăl meu, sunt singur pe munte

E vremea să iei Fiul Tău din deşert

Cetăţi să se spargă. N-au timp a se-ascunde

Şi totuşi, ascultă, Eu iarăşi îi iert

Acum mă preumblu – pustiu peste morţi

În mari catedrale picturile-s moarte

Acum au deschis şi ospeţe şi porţi

Dar cum de nu-i nimeni? O, porţile-s sparte!

S-au dus fariseii. Şi Iuda s-a dus

În buncăre stau tremurând. Şi se tem

Caiafa e gol şi Pillat s-a ascuns

“Nu am tribunal dar eu totuşi îi chem!”

Nu ies la lumină li-e frică de cer

Eu spun: “Am venit” dar e sala pustie

“Nu-i nimeni aici? Am venit, mă ofer!”

Ei nu mai răspund pe vecie.

Ștefan Doru DĂNCUȘ