Cuvânt și iubire

 

 

Dervish – fața unui diamant

 

                         ,,Cine se cucereste pe sine, este luptatorul suprem…”    

Confucius

 

De la piept în sus
totul se ridică fum.
Capul e flacăra lumânării

cu rădăcina în inimă.
Mâinile se unduiesc în jurul focului,
pulsația expiră flacăra din inimă.
Suflul rostește cuvântul,

cheia inimii

الله

Am deschis prima poartă,

m-am ridicat cu toată puterea !
Văzul a adormit orbind cunoscutul,
fruntea s-a deschis cuprinzând nemărginitul,
cuvintele au cedat trăirii,
înțelegerea a cedat abandonului
și am dansat și m-am pierdut
în focul ce-mi topea cheia,
curgând în litere :

الله

Pentru o Clipă

 

am urcat

 

”الله”

 

timpul                   și       spațiul.

Din vârful triunghiului

am urcat iarăși,

am pășit înspre prăpastie.
Știam că nu mai e cale de întoarcere,

odată ce voi gusta,
știam că mă voi pierde pe mine ,

acela, știutul,
precum și numele cel duc în spate.

 

Într-o clipă de nebunie,
m-am aruncat cu totul,
și am făcut ce am crezut :
am dansat,

am spus :

 

الله

 

M-am urcat prin pâlnie,

ieșind printr-un cerc îngust.

Mă topeam cu totul,

doar toba mă mai ținea

în mijlocul tălpilor.

Când ritmul s-a întețit

și inima s-a speriat,

un curaj cumplit m-a cuprins,

am repetat…

 

الله

 

Eram un călăreț,

un războinic aprig,

ce mergea cu toată puterea

către oglinda unui foc imens –

un sacrificiu necunoscut.

Labirint de oglinzi neîmpăcate :

ura și focul trăgeau trupul în umbră.

Acum era tot timpul !

Cu moartea am trecut prin foc !

Eram dervișul beat – nebunul.

Odată ce am trăit,

cale de întoarcere nu mai e :

uitarea sau viața ?!

Comandamentul minții unite respiră

 

الله

 

Clipa a trecut

și dorul m-a cuprins.

Am gustat cu mult înainte

de ceasurile nopții din viață,

atunci când soarele apune senin,

atunci când iarna vine treptat.

Grabnic, înotând în cafeaua semilunei,

cu mirodenii exotice ce inundau cortul,

fumegând ney-ul din coșul pieptului,

m-am lăsat cuprins în dansul extazului

și am auzit

 

الله

 

În fumul adânc, întunecat , se iveau mai clar

ca niciodată razele și lumina contrastante.

Ajuns la capătul puterilor, cu sufletul îmbălsămat,

căzut în adânca peșteră a întrebărilor ,

în care căutătorii de comori

s-au pierdut în largul oceanului

nemaiajungând niciodată înapoi,

înainte am privit acum :

 

sfârșitul începutului sfârșitului începutului sfărșitului

 

Am vorbit din cea mai adâncă umbră – înțelepciune

 

الله

 

Când fiorul cuvântului mi-a cuprins tot trupul

m-am ridicat din mormântul săpat de mine pentru mine,

pentru tine, pentru voi, pentru ei,

pentru noi – revărsarea izvorului din toți.

Am pășit privind în depărtare,

mergând atent prin întuneric cu felinarul în mână.

Eram atent la vântul vorbelor ferind lumina felinarului,

pășind chibzuit printre capcanele sub multe forme.

Odată ars și bine însetat,

nu îmi mai trebuia nimic…

căutam numai apa izvorului.

Izvorul mă chema din depărtare,

auzeam curgerea lui

 

الله

 

Bucuria auzului tresară inima.

Păsările mă călăuzeau,

păsările cântau simțirea inimii,

Norii luau forma clipei,

iar în cafea , drumul era clar !

Semnele îmi vorbeau la tot pasul.

Ajuns lângă râu priveam apa oglindă :

un trup necopt și mintea împărțită în :

profesori, amici, scriitori, artiști,

filosofi, doctori și oameni ai științei,

înalți și foarte înalți, conducători,

iluștrii făuritori ai vieții așa cum o știm,

toți întruniți doreau a explica

 

الله

 

Zgomot și voci –

când templul trupului doarme,

când tăcutul nu cunoaște înțelegerea.

Știam că nu-s gata să primesc

decât o bucățică din dar pentru a-mi păstra viața,

căci mulți au ajuns prea repede

și nu i-a mai ajuns toamna înțeleaptă când fructele se coc,

nici iarna când încet îngheață într-un zâmbet,

privind trecutul, viața luată de mâna rece.

Atunci mic, sprijinit de un copac,

am privit cerul înstelat.

Curpins de boltă în ochi largi,

Uitând de uitare,

o stea cade, mă tresare,

Surprins de ea –

Un lung oftat , în șoaptă

 

الله

 

Noaptea s-a lăsat.

În zare aud lupii urlând,

îi simt că mă simt din depărtare,

Speriat fug înapoi în orașul uitării.

Aveam hainele rupte în culori,

dar în oraș , printre toate rupturile straielor,

simțeam ochi străini întrebători.

Și-atunci am intrat în blocul sicriu,

De unde din congelator am scos

hainele noului împărat –

un costum fără viață, gri ,

fără pete, fără scurgeri transparente,

mi-am pus un ștreang ciudat în dungi,

 

am ieșit

 

înconjurat de măști,

auzeam ”ce faci ?”

gândeam „ الله”

simțeam cântecul ney-ului

spuneam ”bine”

făceam ”o mișcare a mușchilor laterali ai feței care ridica obrajii arătând dinții” –

numită ”zâmbet”

și de atunci unitatea s-a împrăștiat

într-o diversitate fără memoria CLIPEI

 

الله

 

 

S-a întâmplat într-o noapte

 

S-a întâmplat într-o noapte.

Eram departe de mine

și de toți ceilalți.

 

Dansam ca un nebun plin de o durere surdă.

Băutura devenise amară și o înghițeam cu silă ,

o lăsam să curgă, să-mi umple viața goală.

Totul era rece, înghețat și nu găseam iarna.

 

Toți aveau lacrimi de țurțuri

iar eu vream să-i salvez !

Vream… să-i topesc.

 

Tremuram ca o frunză-n ploaie

cu maxilarere strânse –

aveam crengile coborâte.

 

Nu puteam vorbi tăcutul.

Și-atâta sculptam totul.

Pe ascuns plângeam

iar în văzul tuturor

zâmbeam dar trist.

Râdeam dar nu era râsul meu,

vorbeam dar nu eram acolo –

un trup gol pe dinăuntru

care imita gesturi și vorbe,

pătruns de o săgeată adâncă.

 

Un perete era tot ce-aveam nevoie

ca să mă sprijin și să uit de mine.

Nu mai vream să stau singur !

 

Nu, nu puteam suporta singurătatea.

Vream să fiu ținut în brațe,

să stau strâns – covrig,

Să fiu mângâiat , mângâiat, mângâiat…

și să plâng mult…

zile și nopți,

săptămâini și luni,

până când din lacrimi nu va mai râmâne decât uscatul…

și mă voi usca precum în deșert și voi aștepta ploaia.

 

Vreau și eu să cresc, să fiu om – copac mare.

Voi aștepta ploaia , voi aștepta… uscat.

În gânduri dune mă voi pierde,

în nisip voi cădea,

cu vântul voi dispărea.

 

Sunt plin de-o veche stare,

mă bântuie ca o fantomă

dintr-un pod părăsit, uitat de lume.

 

Bine-ai revenit vechi prieten !

Prezintă-te ! Arată-ți plânsul !

Nu te-ascunde !

Cântă doine și trăiește !

 

Notă informativă

 

 

Absolut instabil,

complet gol –

haos perfect

 

Satisfacțiile statutului de articulare a mediului

 

dezordine în detaliile ordinii generale

ordine în detaliile mai mici

dezordine în detaliile cele mai mici

perfecțiune microscopică

 

înaintează într-o deplină convergență a unității

 

atâta întuneric încât ajungi la lumină

tot atâta lumină maschează întunericul

boală în vârf

sanătate curată la bază

prea multă minte în top

liniște în dos și mini-top

 

voințelor exprimate liber la timpul potrivit

 

n-ai ceva

ai altceva

ce dai primești,

ce nu dai primești invers,

direct și repede

 

pentru a acționa eficace și a soluționa

 

ce vrei nu faci

ce nu vrei, nu faci

exact ce știi că nu vrei să faci, aia faci

exact la timp a stat cornul în zig-zag

 

competențele prestabilite de coduri unilaterale și bilaterale,

într-un limbaj analog, asaltând băncile rezervei parcului  

și coada covrigului din câine ce se credea vedetă în State.

 

Mai poate spera regele  să se învârtă

în roțile pupate pe-o parte de-o piatră

ce-a crăpat efectivul în patru de ”D” ?

 

Răspunsul se cere a fi analizat de

adunarea mesei la pătrate ”punct” …

 

 

Victor Nicolae CIOBANU

 

 

Pe un drum…

 

 

Pe un drum de țară, colbul iar tresare

Răscolit de roată și umbre de cai,

N-a plouat de-o lună, soarele-l usucă,

Stropii mari de ploaie sunt legați în rai.

 

 

Ulița-i pustie, case ard în soare

Și-s topite parcă de lungi așteptări,

Doar bătrâni sărmani așteptând scrisoare,

Sau un telefon de la pruncii lor…

 

 

Se deșira vremea, dintr-un ghem de ață

Firele sărace parcă fără rost,

Unde e lumina din lampa gutuii

Prunele furate, când nici nu s-au copt?

 

 

Unde sunt bostanii ce în toiul nopții,

Atinși de baghetă deveneau trăsuri?

Unde sunt toți caii și toți călăreții

Ce din vise mari își făceau armuri?

 

 

Au plecat în lumea lui “…a fost odată”

Și ajung povești, se mai scriu prin cărți…

Pe un drum de țară, colbul iar tresare,

L-a trezit un gând:…”poate te întorci!”

 

 

Ridicaţi

 

 

Ridicaţi pe culmi drapelul,

Iarba este verde acasă

Tu trezește-te române,

Constiința nu te lasă!

 

 

Ştefan este viu la Putna

Stă de veghe cu toţi sfinţii,

Vor să tragă iarăşi clopot

Să-ţi trezeşti tu cerul minţii!

 

 

Ridicaţi pe culmi drapelul

Şi-n coloana infinită,

Prin seninul din cerneluri

El, Brâncuşi priveşte cerul.

 

 

Ridicaţi pe culmi drapelul,

La Prislop Arsenie Boca

Ţine flacăra aprinsă,

Să nu-ţi pierzi a ta credinţă!

 

 

Ridicaţi pe culmi drapelul,

Cât mai arde focu-n vatră..

Pita este mai amară,

Ţara noastră mai săracă.

 

 

Ridicaţi pe culmi drapelul

Lupii toţi atacă-n haită

Şi cu dinții lor de fiară

Vor să rupă iar din hartă!

 

 

Ridicaţi pe culmi drapelul

Fiţi mai buni şi mai uniţi,

Invocaţi în rugi tot cerul

De urgii să fiţi feriţi!

 

 

Amănunte

 

 

La uşa înserării scânceşte resemnarea.

Oglinzile perfide, cutează tot ce văd,

Într-un sertar ticsit cu multe amănunte,

Vreo două amintiri, trăiesc în lumea lor.

 

 

Şi parcă din tranşee, rănite de substanţă,

Apar fantome vise, dreptul la viaţă-şi cer,

Sfidează legi, răstoarnă conţinutul,

Invocă soarta…,şi vor să le dezlegi!

 

 

Tot şchiopătând târziul, revendică trăirea

Însingurarea geme, pe aripă de dor,

Cerneala se strecoară în plânset prin poeme!

Atâtea amănunte și resemnarea lor…

 

 

Camelia CRISTEA

(Din Limba noastră eminească, vol. III – Colecția antologică de poezie,  Cu patria în suflet, Editura Națiunea, 2015, pag. 144 – 149)

 

Felicitări Camelia CRISTEA !

Într-un remarcabil efort spiritual, antologiștii Editurii Națiunea aduc în fața cititorilor o nouă trăire poetică. Un volum colectiv în care nu mai puțin de 34 de co-autori pun sufletul rimei din dulcele nostru grai în paginile unei inedite antologii. Este cel de al treilea volum al colecției Cu patria în sufletși un excepțional dar oferit eminescului din noi; scriitori ori simpli cititori de vers.

Este o dovadă că Limba noastră eminească este respirația poetică, firească, a tuturor acelora care au atins condeiul…

Este recunoașterea poeziei ca tovarăș de drum, prietenă, mamă, soră, fiu… Un izvor de cuvinte născute din sufletul inimosului grup Terapie prin poezie, care a reușit nu doar să grupeze curente de poezie, ci să nască propriul curent poetic.

Este o antologie în care co-autorii nu doar scriu. Ei râd și plâng prin poezie, trăiesc și nasc emoții într-o închinare de metafore pe care cei 34 de modești paji ai liricii o aduc Eminescului.

Antologia de față este și un adevărat fișet biografic despre poeții noștri contemporani. 34 de nume, consacrate sau aflate la debut, care, din și prin propriile descrieri, nu doar se cunosc mai bine în cadrul uriașului grup poetic creat de scriitorul Romeo Tarhon, ci se prezintă și lumii poetice de dincolo de linia de graniță dintre mediul virtual și pagina tipărită a Terapiei prin poezie.

Limba noastră eminească este și examenul trecerii dinspre școala de poezie a grupului spre impunerea unei nume care își are locul lui în istoria încă nescrisă a literaturii postdecembriste.

Poeziile acestui volum, ca și în cazul celorlalte antologii și volume de autor ale Editurii Națiunea, încrustează în rimă sau vers alb rostirile autorilor despre iubire, despre dragostea părintească, despre iubirea de țară. Este o dovadă a incurabilului romantism poetic.

Un exercițiu în care mulți dintre antologiști își pun cuvântul identității în mâna cititorului într-un curajos exercițiu al asumării poetice. Un exercițiu colectiv care, de la pagină la pagină, de la autor la autor, dovedește trinititatea spirituală a grupului poetic Terapie prin poezie: cultura, talentul, originalitatea…

Iar cum în volumul de față am grupat numeroși autori, nu doar de vers, ci și de proză scurtă, Limba noastră eminească reprezintă și un pas spre următoarea provocare a grupului. O antologie de proză scurtă!

Până atunci, să ne bucurăm de darul poetic al dulcelui grai eminescian!

Cezar Adonis Mihalache,

editor și coordonator antologie

Sursa: http://www.edituranatiunea.ro/2015/03/02/limba-noastra-emineasca/

DEPARTE DE OCHI
–aproape de inimă–

 

 
Nu te vei mai duce dincolo de mări!
Vei rămâne aici, lângă mine, fără căutări!
Nu voi mai trăi singur, cu frică,
la cheremul unei proaste, moartea, ce nesuferită!

 

Vom pleca-mpreună data viitoare.
Nu vei mai avea dreptul să te-ndepărtezi de mine!

 

Te iubesc şi te vreau, ca femeie şi amantă!
Ascultă, îţi spun! Nu fi recalcitrantă!
Sunt macho, poate, dar te iubesc atât,
că pe balanţă, te egalează numai mama.

 

Te gândeşti la mine, sper, şi mă numeşti ’’puiul meu’’.
La întoarcerea ta, draga mea, vei revedea un nebun.
Un nebun din dragoste, fără îndoială, n-aş zice mai mult.
Nu te-ndepărta, dulcea mea, fără tine sunt confuz!

 

LOIN DES YEUX
–près du cœur-

 

Tu n’iras plus au-delà de mers!
Tu resteras là, à côté de moi, pépère!
Je n’vivrai plus tout seul, avec l’angoisse,
à la merci d’une conne, la mort, quelle pétasse!

 

On partira ensemble la prochaine fois.
Tu n’auras plus le droit de t’éloigner de moi!

 

Je t’aime et je te veux, comme femme et amante!
Écoute, je te dis! Sois pas récalcitrante!
Je suis macho, peut-être, mais je t’aime tant,
que, sur la balance, t’égale que maman.

 

Tu penses à moi, j’espère, et tu m’appelles: “mon chou.”
A ton retour, ma chère, tu reverras un fou.
Un fou d’amour, sans doute, je n’en dirais pas plus.
T’éloigne pas, ma douce, sans toi je suis confus!

 

ÎNTREVEDERE

 

Stau și cochetez cu ea.
Ne spunem ofurile reciproc.
Al ei?
Hm!
Simplu:
Vrea să vină iarna.
Al meu?
Îi spun că iubesc.
Ea stă cu gura deschisă,
pleoștită și imobilă.
Nu-nțelege sau nu vrea să-nțeleagă?
Caut să-i explic:
măi, uite-așa, așa și pe dincolo.
Ea…nimic.

Oare așa sunt toate sobele sau a mea este, puțin, îndărătnică?

 

ENTREVUE

 

Je suis là et je coquète avec lui.
Nous nous disons les problèmes réciproquement.

Le sien?
Hm!
Simple…
Désire voir l’hiver arriver.
Le mien?
Je lui dit que j’aime.
Il reste bouche bée,
interdit et immobile.
Il ne comprend pas ou il ne veut pas comprendre?
Je cherche lui expliquer…
C’est comme-ci, comme-ça et…par ailleurs.
Lui…rien.

Ainsi sont, vraiment, tous les poêles ou le mien est, un peu, opiniâtre?

 

Cristian ŢÎRLEA

photo Cristian Ţîrlea

CĂȚĂRĂTORUL

 

Au fost vremuri  ca fumul

In care m-am ratacit pretutindeni, in nicaieri –

Atat de frumos, incat galgaiau de taceri

Pline de pasari maiastre, colinde si jocuri

Ca neaua

Spre zborul de maine, din scrumul de ieri –

Si daca n-am stiut drumul,

Iarta-ma, Doamne,

Eram ocupat sa ma catar

Flamand, ca nebunul,

Spre dragostea Ta,

Ce nici nu o ceri…

 

STEAGURI ÎN CEAȚĂ

 

Se-ntorc  batrani, nesiguri pe privire,

Cu pas impiedicat si de prisos,

In Voronetul dintr-o manastire,

Toti binecuvantatii lui Hristos –

Ce-au fost odata, cine sa mai stie?

Ce au gresit, au spus de-atatea ori –

Ce a fost bun, acum e vesnicie,

Si ei se-ntorc in ea, biruitori –

Trec unul cate unul, ca sa guste

Din cupa vietii care le-a fost data –

Din ce-au iubit, in vietile lor juste,

Ar vrea sa mai iubeasca, inca-odata –

Si pleaca mai departe, catre casa –

Intinerind cand anii nostri vin,

Si ii urmam si noi, prin ceata deasa,

Sa ne iubim, copii, intr-un amin…

 

CUIBUL DE VULTURI

 

Asa ne-a fost data, asa ne-a fost drumul,

Cat vezi cu privirea, in timpul cel orb,

Sa-amesteci graul iubirii, cu fumul,

Si zborul de vultur, cu veghea de corb –

Ca pentru a tine balanta, sa stie

In timp, si in spatiu, in cantec si vers,

Spre cine se-ndreapta samanta cea vie,

Lumina Luminilor din Univers –

Si vin peste noi si armate de vise,

Armate de fluturi, de muste, metal,

Cutii de chibrituri cu fruntile-ncinse,

Si noi, cu Lumina, le scriem, pe cal –

Mereu mai departe, de oameni, aproape,

Mereu mai semeti, de iubiri, umiliti,

Ca-ai nostri, de suflet, sunt munti, si sunt ape,

Si noi, calatorii, prin ei,  fericiti –

Padurile suna cu brate de mama,

Izvoarele gangur in vis de copil,

Livezile, drumului nostru, sunt poama,

Si cerul e pasarea noastra, in tril –

Se bat, si in noi, necuvinte uitate,

Vorbim si in piatra, in fier, untdelemn –

Dar cea mai frumoasa romana din toate

E lacrima surda, pe crucea de lemn –

De-aceea, mereu, si mereu, ne vom bate –

In gand, cu Lumina, otrava de fluturi,

Sa vada, cu dragoste si cu dreptate,

Lumina luminilor – cuibul de vulturi…

 

 

 Liviu Florian JIANU

 

 

Orice meditaţie sau reflecţie de natură spirituală ar trebui să se fundamenteze pe două temeiuri: pe de o parte, nevoia de a-L recunoaşte pe Dumnezeu în mintea şi în sufletul nostru, având ca rezultat transcenderea sau pnevmatizarea vizibilului, a palpabilului, a materiei în general, iar pe de altă parte, nevoia de a împărtăşi celorlalţi bucuria trăirii în comuniune de iubire, după cuvântul lui Hristos: „Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Ambele aşteptări ce derivă din meditaţia religioasă nasc şi întreţin o tensiune care caracterizează omul aşezat pe drumul ascensiunii duhovniceşti, prin cunoaştere, către asemănarea cu Dumnezeu. în acest sens, cartea, la modul general, este rezultatul finit al căutării prezenţei dinamice a lui Dumnezeu în inima omului, al modului particular de a scruta universul insondabil al acestei prezenţe, formula plastică a exprimării trăirilor cu adânci semnificaţii soteriologice.
Dacă în primul volum eseistic, Creştinismul abia începe, am acordat o importanţă deosebită complexităţii şi diversităţii problematicii contemporane, luând în calcul faptul că Bisericii îi revine responsabilitatea de a oferi răspunsuri, inevitabil teologice şi morale, la aceste provocări, în acest volum vom insista pe analiza vieţii spirituale a omului modern ce se raportează la modelul spiritual desăvârşit – Iisus Hristos.
În forma aceasta, paginile de faţă reprezintă o sinteză a unor eseuri publicate de-a lungul timpului în revista „Cronica Romanului”, buletinul oficial al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Am considerat oportun să revin asupra lor şi să le adun într-o lucrare-mănunchi, cu o coerenţă tematică şi ideatică grefată în jurul ideii de transfigurare a omului, de metanoia şi urcuş duhovnicesc. în cele din urmă, ascendenţa demersului religios al omului este sensul existenţei sale ca membru al trupului ecleziastic al lui Hristos, născut din apă şi din duh şi orientat hristic spre veşnicia comuniunii teandrice cu El. Am ales pentru acest volum eseuri ce subliniază necesitatea exerciţiului ascetic şi a meditaţiei introspective în vederea despătimirii şi a unirii cu Hristos, importanţa covârşitoare a prezenţei Duhului Sfânt în lăuntrul fiinţei umane şi etapele dobândirii acesteia în contextul pluralist şi eterogen contemporan şi, de asemenea, importanţa copleşitoare a întâlnirii cu Hristos în actul euharistie.
Efortul ascetico-mistic al creştinului gravitează în jurul unirii euharistice cu Hristos, axa lumii şi îndumnezeitorul omului. Într-o societate ce este preocupată obsesiv de estetica şi arta culinară, de calitatea, cantitatea şi originea hranei cotidiene şi de asemenea, de tradiţiile şi obiceiurile antice şi contemporane ce au creat diversitatea acestui tip de cultură la care avem astăzi acces, am gândit la actualitatea unei sintagme a unui mare gânditor creştin care spune că omul este ceea ce mănâncă. In acest context, omul este evaluat ca fiind un consumator de hrană materială şi spirituală, mistico- liturgică şi culturală, el fiind, de fapt, sinteza a ceea ce asimilează, un produs al culturii pe care şi-o asumă. Hristos, hrana mistică inepuizabilă, pâinea cea spre fiinţă sau cotidiană, aşa cum mărturisim în Rugăciunea Domnească, Se împărtăşeşte omului, transfigurându-l, restaurându-l şi înveşnicindu-l, iar această adevărată mâncare, „Pâine a nemuririi”, are darul de a-i înnoi permanent fiecare celulă a firii sale psiho-somatice, înduhovnicind-o. Dacă actul firesc al mâncării ne asigură supravieţuirea cotidiană, dar nu ne poate absolvi de îmbătrânire şi moarte, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos regenerează fiinţa, redându-i sănătatea spirituală şi devenind hrana pentru veşnicie a celui ce s-a pregătit pentru aceasta.
Cuvântul este energia ce recreează şi restaurează în integritatea şi integralitatea sa fiinţa umană reaşezând-o în matca sa originară, deoarece se naşte din Logosul prin care toate s-au făcut. Omul se deschide cuvântului dumnezeiesc pe care îl asimilează euharistie devenind în acelaşi timp vehiculul şi mediul prezenţei dinamice a energiei sale creatoare. Euharistia cuvântului este formula-sinteză a unirii mistice dintre om şi Dumnezeu şi, în acelaşi timp, imaginea simbol a recuperării înţelesului primordial şi a valorii cuvântului şi a jertfei hristice. Astfel, cartea de faţă se constituie, prin conţinutul său, într-un mod de întâlnire cu Hristos, prin cuvântul care se împărtăşeşte şi uneşte, vindecă şi luminează.
Titlul acestei cărţi, „Biserica şi transfigurarea timpului”, surprinde pedagogia duhovnicească a creştinului care a urcat în corabia Bisericii, iar această corabie, dinamizată de suflul Duhului, avansează pe oceanul dragostei divine către limanul mântuirii până la sfârşitul veacurilor, timp pe care noi l-am numit metaforic Epoca Duhului Sfânt. Hrana pe care o consumăm în corabia mântuirii nu poate fi decât cea indicată de Hristos, Trupul Său, adică Pâinea nemuririi.
In Biserică, timpul şi spaţiul transcend convenţionalitatea înţelegerii lor, deoarece trupul ecleziastic al lui Hristos este anticamera întâlnirii reale cu Dumnezeu, Cel care a creat universul şi Care nu Se confundă cu el. în Biserică, prin Sfintele Taine, omul transfigurat pregustă comuniunea de iubire cu Dum-nezeu Cel în Treime lăudat, devenind făptură nouă, fiu al lui Dumnezeu după har, templu al prezenţei dinamice a harului Duhului Sfânt.
Paginile acestei lucrări evidenţiază aspecte ascetico-mistice ale prezenţei transfiguratoare a lui Dumnezeu în inima omului contemporan care înţe-lege să acorde timp reflecţiei religioase introspective şi care, între preocupările sale cotidiene efemere, găseşte loc şi pentru cea care îi poate metamorfoza întreaga fiinţă.
Providenţa face ca lucrarea de faţă să apară în anul 2014, an care a fost declarat de către Sfântul Sinod al BOR ca An Omagial Euharistie. în acest context cultural-religios, valoarea euharistică a cuvântului poate oferi cititorilor prilejul unei bucurii spirituale intr-o binecuvântată zăbavă pe care lecturarea unei cărţi o poate oferi.
Nădăjduim, şi de această dată, că acest volum va constitui pentru cei orientaţi spre un urcuş duhovnicesc epectatic şi dinamic un prilej de popas meditativ înaintea urcării unei noi trepte pe scara deve-nirii spirituale personale în vederea unirii mistice cu Hristos.

Argument la volumul Biserica şi transfigurarea timpului, autor Arhiepiscop Ioachim Giosanu, Ed. Filocalia 2014

Părintele Vasile Petrica s-a născut la Scăiuş, comuna Fârliug, în 17 martie 1940, iar cartea sa, dedicată credinţei şi spiritului, a fost tipărită în 2014 de Editura Banatul Montan.

Autorul ne împărtăşeşte diferenţa dintre „fruct oprit”şi „fruct otrăvit”: fructul oprit este necomestibil deoarece odată consumat devine primejdios sănătăţii. Un astfel de fruct nu poate fi numit „otrăvit” însă, putând fi utilizat în alte scopuri. În urma acestei clarificări, apare următoarea întrebare: care este totuşi rostul lui? Răspunsul: existenţa unui fruct oprit ne ajută să „delimităm permanent binele de rău şi să fim mereu scrutători la tot ceea ce mişcă în jurul nostru”.

Vasile Petrica evidenţiază valorile perene ale vieţii. Însuşirea realităţilor evocate în alternanţă „este totuşi o problemă de opţiune”.

Practic, prin cartea sa, autorul ne confirmă încă o dată că omul este mereu supus tentaţiilor, referindu-se atât ispita, cât şi la puterea de a rezista ei. Aceste tentaţii, care în cele din urmă ne definesc propria persoană, sunt ilustrate de Vasile Petrica într-o serie de scurte eseuri religioase şi filosofice. Sunt descrise multe dintre problemele pe care un om trebuie să le depăşească pe parcursul vieţii, iar concluziile şi sfaturile ne sunt oferite în mod direct sau sugerate prin citate ale marilor filozofi.

Există o diferenţă între ceea ce suntem şi ceea ce vrem să fim, iar conceptul de  viaţă ideală este uneori pierdut printre atâtea slăbiciuni. Însă, după cum scrie chiar autorul, omul trebuie acceptat „cu virtuţile şi patimile lui, fără disimulări.”

Cartea este împărţită în opt capitole, în care sunt abordate diferite teme, precum: singurătatea, sărăcia, tinereţea, răbdarea etc. Titlul reprezintă, în mod evident, tentaţia pe care, într-un fel sau altul, cu toţii trebuie să o învingem.

Primul capitol al cărţii este intitulat Cugetări la persoana întâi, iar prima temă abordată este omul. Acesta a fost creat de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”, fiind înzestrat cu nenumărate calităţi, dar şi cu tentaţia, care i-a slăbit voinţa şi i-a otrăvit sufletul, de a cădea în păcat. Ni se oferă un minunat citat rostit de Apostolul Pavel: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.”

SOLA NOBILITAS VIRTUS (Singura nobleţe este virtutea) este titlul celui de-al doilea capitol, în care primul scurt eseu este construit în jurul temei iubirii. Eseul se sprijină pe un citat din Evanghelia Apostolului Ioan: “Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.” Autorul consideră că iubirea este singura dintre virtuţi ce nu va dispărea niciodată. Însă nu toţi îl vor iubi pe Dumnezeu şi totuşi „prin forţa ei universală ea rămâne veşnică”.

Observaţiile psihologice sunt susţinute cu citate din Sfânta Scriptură, operele literare fiind de asemenea folosite pentru o înţelegere mai profundă a afirmaţiilor.

Capitolul de final al volumului se intitulează HOMO SUM, în care sunt abordate teme precum pacea, frica şi evident ispita. Prin intermediul eseului Tentaculele ispitei ne este împărtăşit faptul că ispita, atât de amintită din punct de vedere teologic, dar şi filosofic, este totuşi un rău necesar, „imposibil de extirpat”: „Omul n-ar mai pune la încercare viaţa, şi nici viaţa nu ar mai pune la încercare omul.” Dintr-un alt citat din Maxim Mărturisitorul („Îndelung răbdător este cel ce aşteaptă sfârşitul ispitei şi lauda stăruinţei.”), înţelegem că tentaţia are un rol important în viaţa fiecărui om, întrucât este în natura acestuia să aştepte o răsplată pentru orice şi deci, luptând împotriva tentaţiei, omul se aşteaptă la o rasplată la nivel spiritual.

Cartea lui Vasile Petrica reuneşte teme ce ne răspund la veşnicele întrebări legate de existenţa umană şi ne direcţionează spre aceeaşi concluzie: omul, avid căutător al spiritualităţii şi dornic de un nou loc în raiul pierdut, este în acelaşi timp înclinat spre dobândirea celor materiale, a lucrurilor care pun o piedică tocmai în obţinerea celor dorite.

Fructul oprit este o carte plină de învăţături şi de sfaturi atât de simple, dar totuşi atât de necesare în viaţă, din care se resimte căldura de a scrie a părintelui Vasile Petrica.

 

Adriana Scăunaşu

Sursa – http://revistaderecenzii.ro/fructul-oprit-de-vasile-petrica-recenzie-de-adriana-scaunasu/#more-8356