Cuvânt și iubire

Deschide-mi o poartă

 

Deschide-mi o poartă oricât de banală
Spre noaptea ce urcă prin flori de gutui,
Să pară un cântec șoptit nimănui,
Un dor alungat din lumea reală.

 

Și ia-mă de mână, și du-mă oriunde,
Departe de clipa ce stă fumurie
Și judecă strâmb ceva ce nu știe,
O stea căzătoare în noi se ascunde.

 

De-o vreme uitarea începe să-mpartă
Cenușă albastră prin munții de vid
Și basmul se șterge sticlos și stupid,
Prin flori de gutui deschide-mi o poartă.

 

Angelica Ioanovici

 

România se află în plină operare a rănilor infectate. Cu cât se incizează mai mult, cu atât vedem cât de cangrenate sunt instituţiile publice. Aflăm lucruri pe care nici mass media nu le-a bănuit. Sau unii jurnalişti ştiau, dar au tăcut complice! Mă refer, în special, la presa judeţeană. Acolo, autorităţile locale, primari, consilieri locali, funcţionari publici sau nu sunt corupţi în cvasitotalitate. Sigur, şpăgile nu se compară cu cele la nivel naţional, însă de o sticlă bună, o masă, o vilă sau un jeep tot iese!

O astfel de intervenţie chirugicală nu poate fi făcută de oricine. Nu poţi opera cu instrumente deja infectate pentru asanarea corupţiei de masă. Nu e de mirare că sunt acuzate şi băgate la zdup capete din toate puterile statului. Mai mult, intervenţiile se derulează de la portarul sau sora medicală ce iau şpagă 5 lei, până la parlamentarul în care am investit atâta încredere. Cu şpăgari de ordinul milioanelor. Euro!

Aici e marea dramă a poporului român. Hoţii de încredere te execută, din patru în patru ani, cu zâmbetul pe buze, cu o bătaie pe umăr, convingându-te că doar el te va scoate din nevoie. Pe când realitatea arată că omul sfinţeşte locul, eliminarea sărăciei pornind de la voinţa, inteligenţa şi imaginaţia fiecărui individ în parte. În rest, palavre! Degeaba, însă, atâta timp cât tocmai săracul îşi vinde votul pe o pungă de mălai şi nu vede mai departe de sacoşa electorală.

Cu mai bine de patru cincinale în urmă, când democraţia se ridica copăcel-copăcel pe la poale de Carpaţi, ceream ca mandatul de parlamentar să fie de doi ani şi nu mai mult de două. Aveam un fix pe care mi-l menţin şi azi. Cu cât laşi pe cineva mai mult într-o funcţie, cu atât i se urcă la cap puterea. Discreţionară. Nu degeaba, în marile democraţii rar întâlneşti parlamentari care să iasă la pensie din parlament!

Parlamentul României nu numai că este bolnav, dar e şi ilegitim. Vechii parlamentari i-au virusat rapid, pe cei nou aleşi, cu năravurile lui Dinu Păturică. Te uiţi la el/ea, e tânăr/ă, frumos/frumoasă, manierat/ă şi constaţi că tot hoţ de încredere este. Te execută în doi timpi şi trei mişcări luându-ţi tabloul, lingoul, milionul de euro… A, nu vă gândiţi că le ia de la cei mulţi! Nu! Tot de la hoţi sunt primite şi puse în conturi străine, seifuri, pe numele prietenilor de încredere…

Sapi prin parlamentul ţării şi dai de nişte încrengături de te îngrozeşti. „Famiglia” hoţului de încredere ocupă posturi care de care mai grase. Că se pricep sau nu în funcţia numită are prea puţină importanţă. Nu se atinge nimeni de ei, cât hoţomanul e acolo. Sub cupolă. Unde face legi spre binele poporului!? Abureli!

Când aude zornăit de cătuşe, se milogeşte de colegi, invocă spiritele, interesul naţional… jurându-se că nu a furat. Păi, fratele meu, dacă nu a băgat mâna în stupul cu miere, de ce nu merge demn în faţa judecătorilor? De ce şovăie? Vede că se îngroaşă gluma, hoţul nostru, începe cu scărpinări pe la nas, aluzii în direct la camera de luat vederi, mesaje subliminale, finalul lasându-se cu denunţuri de-ţi crapă obrazul că l-ai votat.

Marea greşeală s-a făcut în momentul spargerii USL-ului ! Atunci, Parlamentul a devenit peste noapte ilegitim. Organizarea de noi alegeri ar fi fost gestul firesc. Însă sistemul cripto-mafiot din nou ne-a aburit. A nu ştiu câta oară în ultimii 25 de ani. „Noi continuăm, noi vom realiza ce ne-am propus ! Dreptate până la capăt !!!!!!”

Iată unde am ajuns! Suntem în situaţia în care un partid intrat prin vot în Parlament, PPD, să aibă la ora actuală din 70 (şaptezeci) de parlamentari doar unul singur. Unul!  Prin furtişaguri specifice, au apărut două partide fantomă PLR-ul manechinului şi PMP-ul blondei încătuşate, fără să treacă prin filtrul electoratului?! Suntem de râsul lumii, cu cel mai corupt parlament din lume! Bunul simţ ar fi împins parlamentarii înşişi să ceară autodizolvarea, iar guvernul-penal, în frunte cu premierul-plagiator, să-şi fi depus mandatul.

Ne aflăm într-un nou moment exploziv. Piaţa Universităţii şi alte pieţe dau în clocot!  Johannis e pus cu spatele la zid. De la el se aşteaptă soluţia, pe care nu prea are cum s-o dea. Degeaba bate şaua, măgarii se fac că nu pricep ! Sau îl ignoră cu bună ştiinţă!  Se încearcă aceeaşi schemă ca şi cu Emil Constantinescu! Numai că neamţul e o piatră cam tare!

De Buna Vestire, dezlegarea la „rechini”, pentru Justiţie, a funcţionat parţial. Am asistat, în Senatul ilegitim, la două tipuri de comportament. Unul moral şi unul imoral. Ambele cu imagistică mafiotă. Miercuri, şobolanii roşii şi-au semnat începutul sfârşitului! În ciuda faptului că exista, deja o decizie a Curţii Constituţionale, care arată că hotărârile Senatului trebuie adoptate cu majoritatea celor prezenţi, manechinul, la ordin, a ignorat-o.

Nu mai e de mirare de „renumele” pe care România îl are în lumea bună!? Cum e posibil ca un parlamentar traseist, juristă de profesie, conferenţiar universitar să spună în faţa televiziunile „Mai lăsaţi-mă cu Constituţia!” fără ca în secunda doi să nu-şi dea demisia? Iar partidul ei tace mâlc! În ce hal de comportament politic s-a ajuns în România? Nu se poate accepta la nesfârşit încălcarea legilor!

Dacă Parlamentul ilegitim nu revine asupra deciziilor sale iresponsabile nu este exclus să asistăm la ample manifestări, ce vor duce la alegeri anticipate ! Alegerile anticipate autumnale sunt singura soluţie ! Nu înainte de a se vota noua Lege electorală.

Aşa nu mai merge !

Pierde ţara, pierde poporul, pierd partidele !

N.B. Rău ne-a obişnuit Băsescu, dragii mei! În lumea civilizată, intervenţiile în direct ale preşedintelui sunt foarte rare. În rest, pot fi citite de pe site-ul administraţiei prezidenţiale: http://www.presidency.ro/

 

Pilula destresantă

 

Cetăţeni oneşti declară revoltaţi:  „Reclamele mint ! Cuţitul Miracle Blade nu taie şine de tren !…”.

 

*

Toate bune!?!

Ai nevoie de o informaţie?

Mică, mică? O rezolvăm împreună.

Trimite mai departe! Mulţumiri! Să se vadă! Ne-am eliberat de frică!

————————————————-

Sergiu GĂBUREAC

http://blogulluigabu.blogspot.ro

http://www.facebook.com/sergiu.gabureac.3         

Bucureşti

sâmbătă, 28 martie 2015

27 martie 1918,

Unirea Basarabiei cu România.

Paul POLIDOR: Dragă Silvia Guzun, ne cunoaştem de mult timp. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când am realizat prima lansare (neoficială, în 1994) a cântecului «Ilie Ilaşcu Românul» (pe versurile fostului ministru al bugetului României, Liviu Voinea, pe atunci tânăr poet).  Cântecul a fost interzis de toate posturile radio-tv din România, însă am reuşit să-l prezint la Chişinău, după 3 ani, la Festivalul Gavriil Musicescu, în 1997, în faţa multor personalităţi din învăţământ, cultură etc. Era acolo şi marele poet Grigore Vieru. Întrucât refrenul cântecului zicea : ,,Să fie război sau pace să fie/ Dar salvaţi-l acum pe Ilaşcu Ilie!”,   era să fiu ridicat de către delegaţia de la Tiraspol, dar am scăpat datorită ţie. A fost o atitudine vizionară pentru acele vremuri, întrucât făceam, indirect, o previziune: „Ilaşcu a fost scăpat din închisoare de omul politic Corneliu Vadim Tudor şi «adus» în Parlamentul României ca senator…” (uluitor moment).  Ţin  minte  că,  după ce-am cântat refrenul, mai-marii învăţământului şi politicii din Basarabia încremeniseră,  încât n-au putut spune decât: ,,Hai să revenim la servirea mesei. Cine mai vrea vin?…” Tu ce îţi mai aminteşti din acele momente grave pentru românism, pentru identitatea noastră naţională în care ai fost parte activă datorită patriotismului tău?

 

Silvia GUZUN: Anevoioasă a fost calea spre afirmare ca neam, ca identitate naţională. Anevoioasă a fost calea renaşterii naţionale. Sunt nişte trăiri la trecut. Nu toţi semenii mei conştientizau prin anii 1988-1989 că vorbim o limbă “amestecată”, că ea e mult mai frumoasă fără rusisme. Scriitorii şi artiştii de atunci, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Leonida lari, Ion şi Doina Aldea Teodorovici… Dumnezeu să-i ierte, Nicolae Dabija, Valeriu Matei  au muncit  mult  pentru „a face lumină” în creierele unor moldoveni. Cenaclurile  literare  organizate  de  către  aceştia,  la „Teatrul Verde”, încet-încet adunau mai multă lume entuziasmată de adevăr. M-au trecut fiorii când  prima dată  la o staţie de troleibuze în Chişinău,  şoferul anunţase: „Urmează staţia «Serghei lazo»”  (fost militant comunist din perioada războpiului civil 1917-1922). În 1989, de 7 noiembrie,  porniseră parada militară pe strada „Lenin”, de atunci (ulterior bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt) şi noi, oameni civili, mai mult clasa intelectuală, ne-am  luat  de mâini şi am stat în faţa tancurilor împiedicîndu-le să-şi arate forţa rusească. În anii de deşteptare  naţională, Piaţa Marii Adunări Naţionale, devenise a doua casă. Acolo ne adunam mii de oameni să ne exprimăm, să cerem decretarea limbii române şi a scrisului latin. Altă dată, când protestam cu mulţimea pe o porţiune de bulevard, de la  Parlament  până la Academia de Ştiinţe, ruşii, mergând pe trotuare, ne huiduiau, zicând: „Decât  limbă română mai bine să aveţi ce pune pe limbă”– adică să avem ce mânca. Doamne, ce sentiment de mândrie am simţit atunci, când Gheorghe Ghimpu, vice-preşedinte  al Frontului Popular, s-a ridicat pe sediul Parlamentului pentru a arbora tricolorul. Am avut şi clipe triste atunci când am fost chemată la Procuratura sectorului Botanica pentru a da fel de fel de explicaţii, cu privire la limba română, la faptul că îndemn cadre didactice,  elevi  să iasă în stradă  la mitinguri, să scandeze, să-şi impună cerinţe cu privire la limbă şi alfabet ş.a.

Paul POLIDOR: Acum un an extremistul ucrainean Tiahnibok considera o umilinţă pentru ucraineni faptul că din luna mai 2014 cetăţenii Republicii Moldova puteau călători fără vize în Uniunea Europeană. Cum este văzută această atitudine în Republica Moldova?

 

Silvia GUZUN: La noi paşii spre UE sunt mai hotărâţi. După două mandate comuniste, oamenii au mai învăţat câte ceva. Am în vedere că bucata de Basarabie, dacă nu  era ruptă de mai multe ori de la Ţara-mamă-România, eram în UE, tocmai de când sunteţi şi voi, din 2007. Acum s-au creat posibilităţi foarte bune pentru cei ce au rude plecate peste hotare  neoficial, pentru cei care caută o viaţă mai îndestulată, mai bună. Până la intrarea în UE avem mult de parcurs în vederea formării noastre ca cetăţean european. Nu vreau să comentez aici. Sunt sigură că  vom fi membri ai UE. Personal, am fost în Polonia, în oraşul Lodz la cursul de formare „Învăţ Europa” şi m-am convins că începând cu 2004 domeniul educaţiei în Polonia a avut  foarte multe de câştigat.

 

Paul POLIDOR: Într-un interviu pe care l-am realizat pentru revistele noastre, fostul prim-ministru al României, Mihai Răzvan Ungureanu, declara: „Delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive din Marea Neagră au fost soluţionate la Curtea de la Haga şi nu văd de ce şi celelalte contencioase, privind construirea Canalului Bâstroe sau delimitarea finală a platoului continental al Insulei Şerpilor, să nu îşi găsească o rezolvare corectă într-un proces echitabil internaţional. Mă îngrijorează, însă, tăcerea pe care o adoptă factorii politici  de decizie din România cu privire la soarta comunităţilor de români din Bucovina şi Transcarpatia.”  Eu cred că rănile în aceste probleme sunt mult mai vechi şi mai adânci. Ce părere ai?

Silvia GUZUN: Multpătimitele Bucovina, Transcarpatia, Basarabia trebuiesc întoarse. Dar cum? Prin noi, puţinii patrioţi, precum odinioară  membrii „Sfatului  Ţării” Ion Inculeţ, Pan Halippa, Alexei Mateevici, Onisifor Ghibu, Vasile Stroescu ş.a

Paul POLIDOR: Spune-mi, Silvia, cum se vede situaţia din Ucraina atât de la Chişinău (în general, din Basarabia) şi cum se vede de la Tiraspol? 

 

Silvia Guzun: Acum când s-a împlinit un an de la începutul conflictelor pot spune că situaţia e foarte  complicată. Şi dacă Putin îşi doreşte o „Novorusie” numaidecât va opta şi pentru Tiraspol, dar poate  că i se vor întinde privirile şi spre Chişinău. Nu aş dori să se repete anul 1992.

Paul POLIDOR: Se vorbeşte foarte mult despre migraţia forţei de muncă în Occident. Din România statisticile afirmă că au plecat peste 3.000.000 de oameni. În Republica Moldova, în afară de familia Guzun, a mai rămas cineva în ţară ?… Lăsând la o parte spiritul de glumă, un documentar german „BALKAN EXPRESS,, difuzat în România cu titlul „EUROPA ÎNTUNECATĂ”, afirmă cu stupoare că, de fapt, în Republica Moldova, au mai rămas bătrânii şi copiii… Care este adevărul?

Silvia GUZUN: Polidor, am avut posibilitatea să plec printre primii din ţară. Nu am plecat, deoarece am luptat pentru readucerea valorilor naţionale, readucerea limbii române pe altarul vieţii şi  chiar  dacă situaţia materială era la pământ îmi ziceam: „Şi dacă plec şi eu?” Am avut impresia că s-a ţinut Modova numai pe mine. Exagerez, mai sunt patrioţi în afară de familia mea în Moldova. Sunt mulţi. Regret că cei peste un milion din populaţia plecată n-au luat cu ei valorile noastre naţionale şi acolo, mă îndoiesc dacă le mai păstrează. Dacă  ar fi în puterea mea aş îmbunătăţi condiţiile de viaţă, aş crea condiţii de muncă pentru revenirea la baştină  a celor plecaţi. Copiii rămaşi în educaţia buneilor, mătuşilor, rudelor, au nevoie de părinţi!

Paul POLIDOR: Într-unul din interviurile acordate, preşedintele Clubului de la Roma pentru Europa, Dr. Călin Georgescu, afirma că „destabilizarea prezentă a Ucrainei prin proteste violente dirijate este pe punctul de a declanşa un nou Război Rece între Rusia și SUA. Un război ascuns mocneşte deja în Asia, între China și principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare ca un „no man’s land”, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei.” Cum vezi această afirmaţie?

Silvia GUZUN: Ştiu, „coace” conflictul, dar rămânem în paza lui Dummnezeu.

Paul POLIDOR: Cum consideri că va evolua situaţia din Ucraina pe viitor şi dacă Transnistria poate reprezenta un factor destabilizator pentru Republica Moldova, dar şi pentru România? De altfel, fostul ministru de externe al României, Adrian Severin, într-un interviu acordat revistelor noastre, afirma: „Sper că în acest moment decidenţii politici români iau deja în considerare inclusiv o reacţie de ordin militar în situaţia în care dezordinea secesionistă din Ucraina se extinde în Basarabia istorică sau inflamează Transnistria, şi că România deja acţionează diplomatic spre a obţine sprijinul aliaţilor pentru o asemenea reacţie.”

Silvia GUZUN: Am spus mai sus, că nu-mi doresc un 1992, când ruşii au început conflictul de la Dubăsari şi a durat câteva luni. De la rele ne va scăpa doar Unirea.

Paul POLIDOR: Ştiu că ai suferit întotdeauna pentru umilinţele suferite de români în diferite zone interculturale. Care sunt sentimentele românilor din Basarabia faţă de fraţii noştri din Bucovina de Nord, Herţa, Cernăuţi, minoritate românească de o jumătate de million de oameni, oprimată mereu de statul ucrainean? Iată, în acest sens, declaraţia profesoarei de origine română Zinaida Pinteac (extras din: „În premieră”// « Antena 3 »”, emisiunea din 8 iunie 2014; realizator: Carmen Avram): „Ucraina culege ceea ce a semănat. Ea a semănat vrajba, anume împotriva minorităţilor. În Kiev  era  lozinca să fie ucrainenii pe primul plan.  Ceea ce se-ntâmplă acuma în ţară este rezultatul la ceea ce a făcut Ucraina până acum cu noi, cu minorităţile naţionale şi, în primul rând, cu comunitatea românească; să fi fost pusă corect problema minorităţilor naţionale,    tuturor    să  li  se  fi  dat drepturi egale, azi  Ucraina n-avea probleme. Felul cum s-a comportat Ucraina cu noi, astăzi Rusia se comportă cu Ucraina!”

Silvia GUZUN: Nu consider corectă afirmaţia. E o situaţie, probabil ca la noi, la  basarabeni.  Noi am fost  loiali, nu am semănat vrajbă între minorităţi „între  fraţii  mai  mari“, regretabil este  că ei  nu  au îndrăzneala nici până astăzi  de a învăţa limba română sau să comunice  în limba română. Unde am ajuns: „să învăţăm la facultate  cu instruire în limba moldovenească din cărţi ruseşti; să putem vorbim româneşte de-abia de prin anul 1989 (până atunci vorbeam un cuvânt româneşte şi două ruseşti; toate funcţiile înalte erau ocupate de ruşi sau moldoveni, soţiile cărora erau rusoaice şi, de fapt, conduceau ele şi viziunea lor politică rusească ş.a.m.d”. Pot continua la infinit. Este  o durere semănată de „fraţii mai mari”  atât pentru noi, basarabenii, cât şi pentru românii din Bucovina. Dar, zic eu, veni-va ceasul!

Paul POLIDOR: Dacă ai fi Preşedintele Republicii Moldova astăzi, ai mai milita pentru Unirea cu România? Cum vezi în viitor această unire, pe care ai spus de nenumărate ori că o vei face?

Silvia GUZUN: Unirea se va face neapărat.  Sârma ghimpată va  fi dată jos. Lupt zilnic prin faptul că sunt istoric şi discut despre aceasta cu elevii ca despre un proces. Suntem în preajma marcării a 97 ani de la Unirea Basarabiei cu România. La 27 martie, în republică vor avea loc o mulţime de  activităţi: concerte, marşuri, conferinţe etc., consacrate acestui eveniment. La gimnaziul pe care îl conduc va avea loc  o festivitate culturală la care vor participa elevi, părinţi, profesori şi alţi invitaţi.

—————-

* Foto: Silvia Guzun decorată de Preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti (2014)

** Foto inserţie: „Unirea Basarabiei cu România” (George Roca)

————

Interviu de Paul POLIDOR

26 martie 2015

Bucureşti-Chişinău

 

+ 27 Martie 1918 – Buna Vestire a Basarabiei Sfinte.

 

   „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tânără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (Mihail Eminescu)

   

      „Limba noastră-i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre,/ Roi de fulgere, ce spintec/ Nouri negri, zări albastre.// Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ care o plâng şi care o cântă/ pe la vatra lor ţăranii.” (Alecu Alexei Mateevici)

 

    „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

(Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga) 

 

   Dorul sfânt al lui Eminescu prelins din Dulcea Bucovină s-a împletit cu fibrele Limbii Noastre, urzită în sufletul heraldic al iubirii Părintelui Alexie Mateevici, într-un Imn divin al Învierii Basarabiei, întru acel crez al re-întrupării pe veci la Patria Mumă-Dacia străbună.

   Limba Noastră, această poezie divină, Prinţesă moştenitoare a Regalei: Ce-ţi doresc eu Ţie, Dulce Românie, înmugureşte emoţia pretutindeni, înflorind entuziasmul tuturor, fascinând inimile doldora de rodul frumos al unui patriotism pur şi sfânt.  

    Fiinţa Basarabiei a fost zămislită de Bunul Dumnezeu în leagănul sfânt dintre Nistru şi Prut cu fruntea rezemată în rugăciune, în poala Carpaţilor şi cu picioarele în sacrul botez al Marii Neagre.

     Întreg Darul de Sus cu origini, tradiţi, cetăţi moldave, cu ape de cer, cu codrii verzi şi semeţi, cu răzeşi făloşi sub Voievozi izbăvitori se permanentizează în sfânta noastră Dacie în visul şi legămintele Marilor dacoromâni: Burebista, Decebal, Ştefan, Mihai Viteazul, Eminescu, Coşbuc, Mateevici, Nistor, Halippa, Stroescu, Popovici, Grosu, Erhan, Baltaga, Pelivan, Madan, Murafa, Ghibu, Inculeţ, Ion Buzdugan, Ion I. C. Brătianu, generalul Prezan, generalul romaşcan Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, regele Ferdinand I şi marea noastră Regină Maria.

   Atestată arheologic cu peste 300 000 de ani, în multele vestigii şi staţiuni paleolitice ce adastă încă pe cursul inferior al Prutului, Fiinţa Basarabiei descende din marele Trunchi trac, care se reface ca unitate politică într-un puternic Principat geto-dac situat între Nipru-Tisa, Carpaţii Nordici şi Dunăre cu toate cetăţile ei trace ale Bugului de la Apollonia la Olbia sub autoritatea marelui împărat Burebista.

   Confruntat cu valurile succesive de triburi migratoare, Principatul Basarabiei lui Burebista-Întregitorul, Imperiului traco-geto-dac pierde din intensitate, din unitate, nu însă şi din fiinţa ei spirituală care începe a se reface, organic deşi nu integral sub ilustrul descălecător Bogdan I, intrând în componenţa noului Principat al Moldovei.

      În vremea lungii domnii a înţeleptului Domn Alexandru cel Bun, Moldova se consolidează puternic sub forma a două ţări unite, contopite într-o singură fiinţă: Ţara de Sus şi Ţara de Jos cu Odorul lor scump Basarabia. Numai că faima Moldovei atrage ispitele turcilor, tătarilor, maghiarilor şi polonilor, care în urma ostilităţilor provocate de setea de cucerire încep disputele pentru marile şi înfloritoarele cetăţi moldave: Chilia, Cetatea Albă, Tighina.

   Cel mai puternic şi cel mai ilustru Domn al Moldovei, Ştefan cel Mare le retează avânturile năvălitorilor, restaurând în cea mai mare parte Principatul moldavo-basarabean al lui Burebista nemuritorul.

   Incursiunile tătarilor şi cazacilor orienteză puternicul Principat al Moldovei spre o coaliţie cu ţările apuse creştine într-o cruciadă antiotomană, care se va dovedi în realitate mult mai dezastruoasă decât înţelegerile cu Poarta păgână.

   Mihai Viteazul,cel mai mare Domn creştin al dacoromânilor, reface unitatea marelui Regat al lui Decebal sub sceptrul Daciei Mari, unind la 1600, cele trei Principate române: Muntenia, Ardealul şi Moldova.

   Aşezarea geografică a Principatelor valahe între gurile flămânde şi însetate ale hapsânelor imperii: otoman, rusesc prin Alexei Romanov şi habsburgic, a determinat anumiţi Domni români „să se facă frate cu dracul”,adică cu „Iuda cel creştin”, orientându-se spre sprijinul rusesc. Aşa a fost Prinţul culturii, dar şerbul diplomaţiei, Principele Dimitrie Cantemir, care dorea actualizarea în practică a primului tratat de la 1656, încheiat între Moldova şi Rusia, ce stipula la art. 4, ajutorul rusesc pentru realipirea Buceagului şi a cetăţilor răpite Moldovei,pentru ca aşezarea ei: să fie iarăşi în hotarul ţării noastre şi în stăpânirea noastră (a Moldovei) precum au fost dintru început la domnii vechi, înainte de a le fi luat turcii.

   Marea dramă pentru Moldova, începe odată cu marea ascesiune a ruşilor sub Petru cel Mare, după răsunătoarea victorie de la Poltava asupra Suediei. Intenţia marelui Cantemir a fost de bun augur orientându-se spre ruşi, numai că momentul n-a fost inspirat. Domnul Moldovei încheie la Luţk în Aprilie 1711, un tratat de alianţă pe picior de egalitate cu Petru cel Mare, ce garanta Moldovei deplina autonomie şi integritate teritorială, având graniţele pe: râul Nistru, Cameniţa, Bender(Tighina) cu tot teritoriul Buceagului, Dunărea, Ţara Românească, Ardealul şi la nord Polonia. (art. 9)

   Aşadar, am vrut să scăpăm de Dracul, dar am dat peste Tatăl-Tartorul cel mare şi pofticios. De la 1711 până la 1944, Moldova a fost invadată de ruşii creştini, apoi de hoardele  bolşevice de 12 ori.

   Primul rapt al Moldovei convenit între Casa de Austria şi Poarta Otomană, prin smulgerea Bucovinei (Cernăuţiul şi cea mai mare parte a Sucevei), alipită Austriei, s-a petrecut în 1775, la care s-a adăugat şi martiriul Domnului Grigore Ghica III.

   După conflictul armat ruso-turc din 1787, Pacea de la Iaşi stabileşte la 1792, graniţa Rusiei pe Nistru.

   Pe masa de joc a diplomaţiei franceze s-a disputat  în 1805 soarta Principatelor Române între prinţul Talleyrand, care voia să ofere Principatele Austriei şi Napoleon I, care dăruia Finlanda şi Principatele Române ţarului, în urma tratatului secret de la Erfurt (1808). După vitregirea înţelegerilor ruso-franceze, Rusia încheia Pacea de la Bucureşti din 1812, cu turcii, culminând prin şiretlicuri şi trădări diplomatice, turco-moldavo-ruseşti să anexeze din principatul moldav mai mult de o treime, respectiv jumătatea estică.

   De la 1813 şi până astăzi 2015, vreme de două veacuri,  ruşii, respectiv bolşevicii, consideră soarta românilor ocupaţi ca pe o purtare de grijă asupra coloniei ruseşti.

   Destinul românilor, sfârtecaţi, smulşi, rupţi,  deznaţionalizaţi şi rusificaţi a fost şi este privat de sfânta unitate şi libertate geo-politică-spirituală, împlinind astfel temerarul testament al lui Petru cel Mare: Ori unde vă duceţi, vă duceţi ca prieteni şi rămâneţi ca stăpâni.

   Trădarea turcească de la 1812, privind vânzarea, răpirea Basarabiei este continuată incredibil la 1877, de trădarea imperială rusească.

   Lumea politică românească nutrea speranţa la 1877, când s-au înteţit ostilităţile ruso-turce, că prin ajutorul acordat Rusiei vom reface trupul ţării prin revenirea Basaraabiei la sânul Patriei. Din partea României Mici nu a fost doar un sprijin militar acordat Rusiei, ci însăşi victoria câştigată de noi asupra turcilor, pe care am oferit-o provoslavnicilor, iar drept recunoştiinţă, Ursul flămând de sânge românesc ne-a impus ca un merit al lor, retrocedarea Basarabiei.

   Marele cunoscător al istoriei naţionale, Omul moral şi martor al acelei vremi, Mihail Eminescu, protestează: „Rusia nu poate lua Basarabia pentru că nu are nici un pretext binecuvântat de-a ne pedepsi atât de aspru; iar noi nu i-o putem da, pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră… Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi. Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept, al nostru, şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea, încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.”

   (Victor Crăciun-Pierdem Basarabia? Liga culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni-Fundaţia <<Hercules>> 1992, p. 62).

   Toată suflarea şi simţirea românească trăieşte adevărul acelei Basarabii de Vatră milenară dacoromână, fiindcă: „Cestiunea retrocedării Basarabiei, strigă Eminul tuturor românilor la 10 şi 14 Februarie 1878, cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român… Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai puternic… Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic… Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător…

   Chestiunea Basarabiei, poate fi pentru Rusia o chestiune de onoare militară, dar este pentru noi nu numai o chestiune de onoare,ci una de existenţă. România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimenea.” (Mihai Eminescu, Basarabia-1812. CTRL *Verba 1991, p. 7, 9)

   Marele Fiu al Basarabiei sfinte şi marele ierarh al Ardealului, Mitropolitul Antonie Plămădeală, încerca să asocieze o împlinire de speranţă: „Anul 1918, ca şi anul 1600, ca şi anul 1859, a fost anul de împlinire al românilor. Ar fi fost bine dacă ar fi rămas aşa, dar iată că, nu după multă vreme aşa cum fusese împlinirea realizată de Mihai Viteazul la anul 1600, şi anul 1918 a trebuit să redevină şi el un simbol şi din nou o speranţă.” (Antonie Plămădeală-Basarabia. Sibiu, 2003, p. 118)

   Visul acestei mari împliniri l-a înfăptuit deci, Basarabia, ridicând fruntea de la îngenuchiere la spiritul slavei de libertate. Refugiaţi în inimi, în suflete şi în simţire românească tot basarabenii mai nutresc speranţa ultimei împliniri. Toţi care au fugit din calea urgiei năvălirii muscalilor şi-au luat cu ei gândul de întoarcere Acasă:

   „De te voi uita Basarabie, spune acelaşi mare Ierarh, uitată să fie dreapta mea. Aşa au cântat şi mai cântă basarabenii aflaţi în refugii. Aşa vor fi suspinat cei deportaţi în Siberia. Aşa trebuie să plângem şi noi peste amintirea celor deportaţi: <<De vă vom uita, uitată să fie dreapta noastră!>> Sute de mii au fost martirizaţi prin foame, prin frig şi muncă istovitoare. Au murit cu gândul întors spre livezile şi viile de acasă, spre casele cu pridvor şi cu muşcate în ferestre, spre bisericile în care au fost botezaţi, spre pământul mănos dintre Prut şi Nistru. Nu le-a slujit preot la înmormântare şi i-a înghiţit pământ străin…

    Speranţa n-a murit… E în firea ei să nu moară. Şi atâta vreme cât speranţa rămâne vie, unitatea românească se va reface între hotarele ei care merg până acolo unde se vorbeşte limba română şi se simte româneşte. Acesta este pământul pe care ni l-a dat Dumnezeu nouă, românilor.

   Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei nu s-au rupt niciodată din propreia lor voinţă de la trupul Ţării. Întotdeauna rupturile au fost silnice.” (ibid. p. 124,126)

   „Sărut aceste lacrimi de martiri…/ Abuzuri ruşinoase au ciuntit/ pământul Herţei plin de amintiri/ şi cerul ei sub stele despletit../ Legi fără nici o lege au impus/ hotare noi şi vechi îndurerări,/ ţărânei lui Ştefan, ţării de sus,/ crucificându-i trupul în cărări../ Aşa cum codrii doar cu frunza scriu/ şi cântă doar cu foşnetul de vânt,/ tot astfel tu, tărâm al Herţei, viu/ eşti românesc în crez şi legământ../ E timpul de speranţe şi de vreri,/ ne mai desparte doar un singur pas./ Lupta-vom pentru trupul tău de ieri,/ căci clipa nu-i departe, ci îi azi../ Sărut aceste lacrimi care curg/ pe-al Herţei chinuit şi sfânt obraz!/ Sărut şi Timpul-Demiurg/ ce ne va scoate din necaz.” (Florica Dumitrescu-Lacrimile Herţei în Ţinutul Herţa, de prof. dr. docent Ion Gherman. Ed. „Universu”, Bucureşti, 1991, p. 3)

   Aşadar, în acelaşi entuziasm de sfântă sărbătoare românească, sufletul întreg al Basarabiei s-a înălţat la Chişinău în 1918, la 27 Martie într-un singur glas:

   În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:

   „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România.” (Ion Constantin/ Ion Negrei, Pnatelimon Halippa-tribun al Basarabiei. Ed. Biblioteca Bucureştilor, p. 133)

   „Unirea Basarabiei, scria prof. G. Raşcu într-o revistă a învăţătorilor din Judeţul Lăpuşna, a fost pentru sufletele româneşti ca un balsam pus pe o rană adâncă, ca o rază de mângâiere venită în vremea celei mai cumplite deznădejdi. Basarabia s-a unit cu ţara mamă atunci când n-avea nimic de câştigat, decât bucurie sufletească; de aceea, pentru noi, aceia care trăim la graniţa Nistrului şi ne hrănim din pământul ei binecuvântat, nu poate să existe o zi mai scumpă decât ziua de 27 Martie.” (Pr. Sergiu C. Roşca, Basarabia-Pământul misiunii noastre. Ed. Universitară, Bucureşti, 2006, p. 7)

   BunaVestire este triumful Biruinţei ca principiu călăuzitor al vieţii.

   Prin Întruparea Mântuitorului, respectiv prin naşterea Sa minunată din Fecioara Maria, omenirea are şansa renaşterii spirituale, conferită printr-o altă ordine şi dimensiune religioasă, aceea a creştinismului ortodox, încununat de diadema Frumosului, Binelui, Libertăţii şi Adevărului.

    Sub acest deziderat după 19 veacuri, Bunul Dumnezeu aduce solia Bunei Vestiri a împlinirii Basarabiei sfinte.

   Limba sfântă a dulcelui Emin s-a întrupat cu Limba Noastră a lui Mateevici în Luminătorul- Ieromonahului Gurie Grosu, al Părintelui Partenie şi al venerabilului Ic. Mitrofor Constantin Popovici- Farul cărturarilor moldoveni. De aceea când Limba sfântă e înlocuită cu cea rusă în şcoală, Rugul ei viu a ars în altarul Bisericii: „Pentru ca să fim drepţi, grăieşte Părintele Ţepordei, principalul naş al Unirii a fost Biserica basarabeană… Tot ceea ce s-a făcut pe terenul naţional în Basarabia a fost făcut de fiii Bisericii. Şi când vine şi se face Unirea, ea este făcută tot de seminarişti. Luaţi pe un Inculeţ, Pelivan, Halippa, Madan, ieromonahul Gurie, etc., etc., toţi sunt fiii Bisericii. Aproape toţi deputaţii Sfatului Ţării şi toţi miniştrii Basarabiei de după Unire sunt elevi ai Seminarului. Deci toţi sunt elevi ai celui mai bătrân şi mai mare naţionalist basarabean: ai părintelui Iconom Mitrofor Constantin Popovici.” (Vasile Ţepordei-Scrieri Alese. Ed. Flux, Chişinău, 2005, p. 92-94)

 

   „Ţară cu pridvoare şi cu prune brune/ care dorm în ochii puşi pe rugăciune,/ cine-a frânt în tine ascuţiş de sabie/ să te plece altor steaguri, Basarabie?// Ruptu-te-au duşmanii, datu-te-au la câini,/ iezii din privire să ţi-i culci în mâini./ Pletele să-ţi fluturi noaptea pe sub stele/ când îşi umple Nistrul ochii cu mărgele.// Ţară cu domniţe-tremur între gene-/ albe ca lumina strânsă din poiene,/ unde-au fost arcaşii, unde-au fost plăieşii,/ când le-au scos în târguri trupul, megieşii?// Frunză, frunzişoară verde de sulfină,/ crucea se ridică, troiţase-nchină./ Plugul între brazde răscoleşte sânge,/ vântul dacă bate, plopul nu mai plânge.// Ţară, ţăruleană limpede ca Prutul,/ lasă-mă să-ţi mângâi rana cu sărutul…” (Andrei Ciurunga-Cântec pentru Basarabia în Lacrimi pentru Basarabia 1940-1995. Ed. Arvin Graphics 2002)

 

   Meritele savantului, pedagogului, patriotului şi revoluţionarului ardelean Onisifor Ghibu  pentru înfăptuirea marii Uniri, privind cauza Basarabiei au fost monumentale. Statuia zelului său naţionalist este sculptată de mâna şi sufletul altui mare Român, mitropolitul Gurie Grosu: „ Ne-a adunat în jurul său, cum adună pasărea puii săi, sub aripile sale, a îndemnat pe cei molateci, a sprijinit pe cei ce se clătinau, a întărit pe cei slabi, a încurajat şi a insuflat îndrăzneală în cei timizi şi, punându-i la lucru, i-a făcut pe toţi să simtă bucuria copilului, care începe a umbla pe picioarele sale proprii, fără sprijinul tatei sau al mamei. A fost un mentor iscusit, care ştia să nu-şi pună propriul amor în luptă şi să-l vadă ştirbit în aprecieri şi drepturi, ci pentru marea idee a naţionalităţii, a redeşteptării neamului, îşi ascundea ambiţia, meritele proprii, << eul >> personal, ca să câştige pe mai mulţi pentru cauza înaltă şi măreaţă care îi sta înainte.” (Onisifor Ghibu-Unitatea Românească şi Chestiunea Basarabiei. Ed. „Fiat Lux”, Bucureşti, 1995, p. 98)

   Toţi factorii responsabili s-au angajat în lupta pentru susţinerea cauzei divine a Unirii: Biserica, oştirea ţării, şcoala, intelectualitatea, elitele naţionaliste, binecuvântarea şi jertfa adusă de Neam lui Dumnezeu. „Dorul  de Unire este nespus de mare, spunea scriitorul Andrei Strâmbeanu. Din această cauză au devenit drapel de luptă  Eminescu şi Ştefan cel Mare.” (Georgeta Adam/ Ion Adam-Bat clopotele pentru Basarabia. Ed. Eminescu, 1995, p. 174)

   „Generaţia Unirii şi Reîntregirii din anii amintiţi n-a mai fost urmată de o alta, ea a rămas o icoană a sufletului românesc peste ani.” (Gheorghe Radu-Basarabia Pământ Românesc 200 de ani de durere, umilinţă şi speranţă. Ed. Cetatea Doamnei Piatra Neamţ, 2012, p. 364)

     Vara anului 1917, a abătut asupra României Mici, cea mai puternică ofensivă germană şi austro-ungară, cere tindea spre ocuparea Moldovei. Numai între August-Septembrie 1917, după retragerea trupelor ruseşti, armata română, singură a ţinut piept celor 25 de bătălii în zona Oituz-Mărăşeşti-Nămoloasa, respingând atacurile duşmanilor cu bravura ostaşilor români: „Pe aici nu se trece!

   Vitejiei armatei noastre s-au alăturat răzeşii cărturari nemţeni de la poalele Ceahlăului, declanşând: „ asaltul final pentru Unirea Basarabiei, învăţători nemţeni ca Leon Mrejeriu, Simion T. Kirileanu, Petru Gheorgheasa etc., au plecat în Basarabia, unde împreună cu alţii s-au alăturat pedagogului ardelean Onisifor Ghibu.” (Traian Cicoare-Marea Unire şi judeţul Neamţ, în „Reformatorul”, Piatra Neamţ, din 20 Decembrie 1993)

   Clubul Nobilimii Basarabene l-a întâmpinat pe marele român şi distins militar, Ernest Broşteanu distins cu Ordinul Militar „Mihai Viteazu”, cel al „Legiunii de Onoare”, cel al „Stavroforilor Ortodocşi al Sfântului Mormânt, „Crucea comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele „Carpaţi şi Mărăşeşti”, cu un viu şi înflăcărat entuziasm:

   –Domnule general,…în dorinţa de a ne exprima profundul nostru sentiment de recunoştiinţă către vitezele trupe ale Diviziei a XI-a, venite din depărtatele văi ale Olteniei, spre a pune ordine şi slava neamul românesc din Basarabia…”Gheorghe Radu-Basarabia Pământ Românesc. Ed. Cetatea Doamnei, 2008, p. 100)

 

   „Cu adâncă emoţie, spunea Suveranul nostru Ferdinand acelui moment divin, şi cu inima plină de bucurie am primit ştirea despre importantul act ce s-a săvârşit la Chişinău. Sentimentul naţional ce se deşteptase atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălţător al Sfatului Ţării, o solemnă afirmare. un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria-Mumă.”(Mesajul Regelui Ferdinand către Sfatul Ţării din Basarabia.-28 Martie 1918, în Ioan Scurtu-Regele Ferdinand. Ed. Garamond, Bucureşti, p. 148)

  Cât de diferit urma să fie acest mesaj de momentul în care Stalin decora pentru ilustra colaborare la predarea intereselor vitale ale României sovieticilor, pe cel care cu bună știință, se pare, fusese acceptat drept nepot legitim !

    Poetul Canalului, mucenicul Andrei Ciurunga, avea să oprescă timpul în loc, stând la sfat cu Stefan cel Mare și Sfânt, în numele nostru, al tuturor celor ce simțim focul dorului de frații noștri de dincolo de Prut:

      ,, Când am simţit pe-al ţării trup nepace/m-am răsucit la Putna în mormânt/şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt/de pe pieptarul meu, să vin încoace.//Au mă sminteşte ochiul ce se bate/sau nu-mi ajută mintea să dezleg?/Hotarul drept vi l-am lăsat întreg/şi aflu-acum Moldova jumătate.//Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,/

în târgul vremii, una din moşii?/Eu nu cunosc pe lume avuţii/să-mi poată preţui un colţ de ţară.//

………

Ci nu păstra în inimă sminteală,/ că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi/precupeţind Moldova pe arginţi,/ cum le-ai adus la cuget bănuială.//Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării, /şi trag în juguri puse de călăi./Bicele însă nu le ţin ai tăi/şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării//.

….

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,/puşcaşii n-au uitat să dea la semn,/ci doar aşteaptă chiot de îndemn/ să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.//Atunci vor arde ţestele duşmane/

cu vâlvătăi de sânge şi de fum/ şi nu va fi zăgaz pe nici un drum/să ne oprească iureşul, Ştefane.//

Amin !

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

27 MARTIE 2015

Zilei de 27 martie se dedica:

Partea I

Io, nu accept o “Maldova” in afara hotarelor naturale ale Moldovei.
Io, nu accept o “Basarabie” in afara hotarelor Basarabiei rapite de agresor -Rusia Tarista (1812) / Uniunea Sovietica (1940).
Unica conditie pentru instaurarea linistii in patrimoniul vechii Dacii rezida in eliminarea principiului “Divide et impera“, aplicat cu atata succes de imperialismul pan-slavist pe intinsurile musatine.

Cine gandeste asemenea, imi este aliat!

Parta a II-a

Nu batjocori si nu permite altuia sa insulte VESNICIA.
1. Moldova NICIODATA n-a fost “Mare“, frontierele fiindu-i marcate de borne naturale: Carpatii Orientali / Milcov / Dunare / Marea Neagra / Nistru / Ceremus[1].
2. Moldova nicicand n-a desemnat[2]: Republica Democratica Moldoveneasca / Republica Autonoma Sovietica Socialista Moldoveneasca / Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca, care, dimpreuna cu Tinutul Herta, nordul Bucovinei, nordul si sudul Basarabiei, Insula Serpilor cu o parte a deltei Dunarii, realmente, reprezinta franturi silnice din trupu-i.
3. Repetata pana la exasperare (1924-1991), groaznica parada a “statalitatilor” moldo-ivanesti pe taram moldovenesc furat releva dovada cea mai peremptorie a secesionismului chisinauiean. Impostorul si-a fixat numele de sorginte comunista in titlul art.1 din Constitutia RM: “Statul Republica Moldova“.
4. Cetatenilor slavitului “Statul Republica Moldova” le revine identitatea de “cetatean al RM“, nu cea de “moldovean“. O spun insasi “alesii ot Maldova“, vociferand in cor despre nemaivazuta si nemaiauzita multietnie (?) a “boborului“, cu scop vadit de-a spulbera nationalismul indigenilor.
5. Un Om educat nu va utiliza pentru Chisinaul separatist nominatia ne-adecvata “Moldova / Tara Moldovei / Basarabia”.
6. Daca, eventual, nu e romana, chinuita limba “de stat” a Chisinaului nici “moldoveneasca” (alin.(1) art.13 din Constitutia RM) nu e, ci maramureseana[3]. Argument? Legenda descalecatului Tarii Moldovei – inserata si de “camunistii mioritici“, ii recunoaste pe voievozii Dragos, Bogdan coboratori din Maramures.
7. Scaunul Moldovei se afla in Targul Iesilor, ci nu in “mandra capitali” a Chisinaului. Din nou, curgand Prutul prin mijlocul Moldovei, fluviul n-are capacitatea de a marca nici cea mai halucinanta granita.
8. Dupa drama a.1812, potentialul integral al natiunii noastre s-a edificat in procesul Marii Uniri a anului 1918, cand Basarabia si Bucovina s-au reintors la vatra.
9. Nulitatea Pactului Molotov-Ribbentrop etaleaza caducitatea deplina a “statalitatii sotialisti moldovinesti” si impune reabilitarea categorica a frontierelor romane de pana la 28 iunie 1940. Nelichidarea consecintelor juridice ale acestuia pentru Basarabia – Moldova – Romania constituie o rusine a contemporaneitatii. RESTAURAREA Legii, prin urmare, in sud-estul Europei, ramane inca a fi un imperativ al timpului !
10. REVENIREA franturii de pamant din jurul Chisinaului la normalitate, adica intruparea cu Moldova (nu uita dimensiunea invaziei gulag-ului rosu !), taie creanga de sub picioarele “moldovenismului” fals. Reunificarea poporului sechestrat violent nu poate afecta pe cineva.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, sa ne reintregim PATRIA dezbinata de cotropitor.

Mihai Dascălu / 10 martie 2015
Note
[1] Sever Neagoe “Teritoriul si frontierele in istoria romanilor”. Editura Ministerului de Interne. 1995, p.68-78.
[2] Asa au notificat bolsevicii moderni la adresa – http://ro.wikipedia.org/wiki/Principatul_Moldovei; accesat la 10.03.2015. Retinem, ca RDM indica calea reintoarcerii la vatra, pe cand celelalte formatiuni proiecteaza expresia neta a jocului fariseic al ocupantului.
[3] Invatatul B.P.Hasdeu analizeaza minutios ipoteza refugierii unei ramuri a Basarabenilor din Romanatii Oltului in Maramures. Descendentii carora tocmai sunt si Dragos, si Bogdan. Temei de a ne incuraja sa consideram limba drept olteneasca. Sursa: “Scrieri istorice, I. Din volume 1864-1898”. Editie critica de I.Oprisan. Editura VESTALA. Bucuresti-2008, p.341-351.

 

 

Mă caut

 

M-am tot legat de firele de ață
Cu ele am țesut și pânze noi
Treceam un ochi pe dos, unul pe față,
Și mă luptam să nu dau înapoi.

 

M-am tot lovit de sensuri interzise,
Părerile de rău croiau mănuși
Atâtea uși și clanța lor furată,
În fugă au trecut doi trepăduși.

 

Mă caut peste munți și peste ape
Și mă găsesc la margine de drum
În traistă am un muc de lumânare
Și rugăciunea ce o spun acum.

 

Samariteanul milostiv iar mă ridică
Tâlharii au luat tot ce au putut,
O haină peticită doar de frică
Și-o poartă pe un drum ce-i abătut.

 

Mă caut peste munți și peste ape
Și mă găsesc în fir de crizantemă,
Vorbind în șoaptă cu firea mea boemă
De frig și iarnă să o pun în temă.

 

Camelis CRISTEA

FĂCĂTOAREA DE LACRIMI

 

De când era micuţă ea a învăţat
să le înlănţuiască cu lacrimi…
Lacrimi, niciodată de bucurie,
dar minuscule
care curg, aşa, aiurea…
Groase, nervoase,
pentru că nu este fericită…
Lacrimi înăuntru,
care fac cel mai rău
unui suflet de copil.

 

Perlate pe faţă,
nu le vede,
aşa este născută.

 

Ţipându-se la ea, se ascundea,
spiritul confuz, pierdută.

 

Mai târziu, împrejurul ei, văzând moartea,
încă, plângea
blestemându-şi soarta.
De acum lăcrimează mereu,
dar mai puţin des.

 

LA FAISEUSE DE LARMES

 

Depuis toute petite elle a appris
à les enchaîner avec des cris…
Des larmes, jamais de joie,
mais des minuscules
qui, à tout va, coulent…
Des grosses, nerveuses,
puisque’elle n’est pas heureuse…
Des larmes en dedans,
qui font le plus d’mal
à une âme d’enfant.

 

Perlées sur le visage,
elle ne les voit pas,
elle est née comme ça.

 

Lui criant dessus elle se cachait,
l’esprit confus, perdue.

 

Plus tard, autour de soi, voyant la mort,
elle en pleurait encore,
maudissant son sort.
Désormais, toute seule et sans enfants, elle larmoie toujours,
mais moins souvent.

 

Cristian ŢÎRLEA

photo Cristian Ţîrlea