Cuvânt și iubire

Înfiorat de taine

Înfiorat de taine încerc sã le dezleg
spre-a desluşi de ce n-a fost sã fie
când era-n tot şi-n toate atâta armonie
ce aştepta ca rostu-i sã-l culeg.

De ce-am ales aiurea şi-am renunţat uşor,
plecând pe o cãrare-ntortocheatã,
când sufletu-ncepuse sã cânte-acea sonatã
creatã pentru viaţã-n Do major.

Astãzi compun alene, din ce în ce mai rar
şi pe hârtii strãvechi, roase de molii.
Predominã tristeţea cântatã de bemolii
ce sorb orice diez şi-orice becar.

O singurã romanţã, de fapt un laitmotiv,
fãrã sã vreau mã obsedeazã-ntruna,
dar corzile viorii-au plesnit. Mai e doar una
şi-n partiturã-un ultim portativ!…

Anatol COVALI

Imagine  – In opera Otello de Verdi.

Otello :Anatol Covali – Desdemona : Lucretia Covali

Amintirile lui George Goldhammer merită cunoscute… Acum pensionar, după ce a lucrat o viaţă întreagă ca specialist în mecanica fină, ca inventator şi artizan, se dovedeşte şi un bun povestitor. I-am fost oaspete în apartamentul său din Naharia unde, împreună cu soţia sa, Magda, găzduieşte un adevărat muzeu. Un „muzeu” cum nu mai există altul în Israel şi, probabil, nici în România. Am pus cuvântul între ghilimele pentru că nu el, ci eu, consider colecţia lui demnă de acest nume.

Domnul Goldhammer povesteşte în… răşină sintetică. El reuşeşte să încorporeze flori, insecte, obiecte diverse, în masă transparenta – într-o manieră care sugerează autenticitate şi acţiune. Lucrările sale presupun talent artistic şi răbdare de miniaturist, îndemânare de bijutier şi imaginaţie de poet. Uneori preia o temă clasică, precum celebra fabula cu „Greierele şi furnica”, sau nu mai puţin cunoscută poveste din „Bătrânul şi marea”. Şi aici intervine povestea adevărată: având nevoie de un peşte descărnat, a atârnat în pădure câţiva crapi graşi, pe ideea că furnicile sau păsările vor ciuguli totul, exceptând scheletul. Numai că revenind după o vreme în pădure, a întâlnit un silvicultor speriat, convins că pădurea e blestemată, din moment ce cresc peşti în copaci.

Interesantă este şi „Floarea lui Ceauşescu” – cadoul pregătit la cererea comitetului regional Bihor pentru marele conducător. Misiunea i-a fost încredinţată tovarăşului Gyuri cu indicaţia strictă să existe un singur exemplar. Numai că directorul întreprinderii unde lucra şi care i-a pus la dispoziţie materialele, i-a dat de înţeles că ar dori şi el o „floare”. Disciplinat, Goldhammer a făcut… trei. Exemplarul cel mai reuşit l-am văzut la Naharia. Exemplarul oficial a fost expus la Muzeul de Istorie din Bucureşti.

Alte exponate… O vrăjitoare pe mătură care se deplasează cu elice de elicopter… Un pantof care calcă florile şi un mesaj: „Stop, ocrotiţi natură!”… Lujeri de flori care trăiesc, gângănii care lucrează, păpădii care-şi risipesc puful… La una dintre expoziţiile cu public, Gyuri Goldhammer a observat un grup de tineri care reveneau aproape zilnic, de fiecare dată mai numeroşi. Îi interesa un anume exponat, consultau un album de specialitate şi urmăreau clasificări şi indexuri, dar nu ajungeau la nici un rezultat. Exponatul avea corp de libelula, cap de rădaşca, coada un fluture… Gyuri se distrase, inventase o nouă specie… I-a lămurit amabil pe… studenţii la biologie!

Mi-e greu să-l încadrez pe G.G. într-o categorie distinctă. Artist artizan, meşter priceput, inovator şi şugubăţ, povestitor şi gazdă bună… M-a asigurat că banca amintirilor sale e încă plină.

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

27martie 2015

         CÂRMACII

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!

A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns

Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!

Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,

Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,

Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.

Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,

Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.

Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială

Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală

De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării

Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!

Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari

Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,

Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,

Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt

Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit

În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,

Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,

Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!

Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,

După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,

După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,

Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei

Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:

Ne vrea ţara! îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!

Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!

Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,

Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire

Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!

Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte

Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,

Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!

Alexandru Vlahuță, Tirgoviste, 1881, iunie

Cînd există atâtea motive de ceartă, mărul n-ar trebui să supere, necum să despartă.

X

Mărul desigur e doar un pretext. Discordia în sine are alt… subtext.

X

Să scoatem o clipă mărul din cauză. Fi-va pace între noi,  fără nicio pauză?

X

Mărul despre care  vorbim nu e cel din pom, ci altul, otrăvit, ce zace-n om.

X

La supărare, soţii se iau de păr, fără să aibă în casă urmă  de… măr.

X

Se pare că discordia-i de veche dată, din moment ce Eva, pentru-un măr, din rai fu alungată.

X

Cînd lumea fierbe şi are atâtea dileme, te și miri că un măr mai iscă probleme.

X

Când se iau la harță două fete certăreţe, e clar că motivul stă-n niște mere…pădureţe.

X

Aş fi gata să depun sub jurămînt că n-avem atîtea mere cîte vrajbe pe pămînt.

X

Dacă stăm să ne gândim, mărul e un fruct gustos şi plin de sevă; el  ne-a dat, în fond, pe mama noastră EVĂ.

X

Nu-i exclus ca în a mărului destin, şarpele să fi strecurat puţintel…venin.

Harry Ross

S-a întâmplat în toamna abia sfârşită, la Tel Aviv, când traversam Dizengoff la intersecţia cu Bar Kochba. Natura îmbrăcase haina culorilor descompuse ale verii consumate între griji, ruine şi climă fierbinte. La intrarea în clădirea marelui magazin „Hamashbir” e pază, tablou intrat în obişnuinţa noastră ca un lucru firesc al vieţii. Mai spre colţul străzii privirea mea prinde violoncelul şi arcuşul şi, imaginea neconturată mă obligă să opresc, să-l aflu pe interpret. În urechi îmi ajunge Elgar, încetinesc pasul să fiu sigură că urechea nu mă înşală, unde-i interpretul?

Interpreta, după toate deducţiile mele. O podoabă capilară încărunţită de viforniţele vieţii cade în şuviţe răsfirate, dezordonate peste capul aplecat ca o jerbă ofilită pe un mormânt fastuos. Umerii aplecaţi îmbrăţişează violoncelul.

Am rămas locului la trei metri distanţă. Perfecţiunea interpretării mă înfioară, mă derută faptul că nu se foloseşte de nici o partitură. Nici interpreta nu mă vede pe mine. E dusă cu piesa lui Elgar într-o lume a fascinaţiei retrăită cu intensitatea poate asemănătoare cu a trăirilor ce l-au inspirat pe Elgar să scrie compoziţia, atunci la sfârşitul primului război, lăsându-l pe el epuizat şi dezamăgit, înrobit în durerea morţii soţiei.

Cu gândul la Elgar am rămas în mijlocul trotuarului, izbită într-o parte şi alta de lumea grăbită de pe stradă. Această piesă de concert – un apel al lui Elgar de a pune capăt tuturor războaielor, e potrivită acestor zile tomnatece, triste şi triumfale căci morţii noştri n-au murit, trăiesc în noi. Ca nişte intruşi nedemni şi gălăgioşi, monedele turbură liniştea de câte ori sunt aruncate în cutia violoncelului.

Când piesa de concert s-a terminat, femeia şi-a ridicat umerii, şi-a înălţat capul şi am văzut-o deschizând ochii. Eu aveam impresia că atunci se trezise: o faţă deschisă, nefardată cu urme de riduri pe obrazul mat ca pârâiaşele de munte însemnate pe o hartă. Şi-a aşezat arcuşul pe cutie, a deschis un termos din care băuse lichidul din pahar. N-am observat-o când reluase arcuşul căci eu, cu mâna împotmolită în poşeta totdeauna plină de hârtii cu şi fără trebuinţă, trăiam dilema mea, să-i dau ceva, să îndrăznesc? Monedele de metal din cutia întredeschisă sclipeau în ochii mei în semn afirmativ. Merita, cât un bilet de concert.

La această concluzie ajunsesem când tocmai recunoscusem o melodie de cu totul altă factură. Violoncelista dădea viaţă cântecului israelian „Ţara noastră mică”. Am rămas să ascult, nu atât melodia îndrăgită de toată ţara, ci jalea ce izvora din interpretarea ei. M-am aplecat spre cutie, am încurcat nişte cuvinte între mulţumesc şi pardon, cu intenţia să dispar cât mai repede din acel perimetru.

În ziua următoare, când am trecut pe Dizengoff în acelaşi loc, am traversat pe celălalt trotuar, prevăzătoare să nu mă recunoască. O văzusem de departe şi de astă dată mă furişasem cu discreţie după colţul străzii Bar Kochba. Nimerisem la Mendelssohn, sigur, o partitură pentru un trio sau poate un quartet în care violoncelul intervine cu patimă, cu sobrietate şi romantism, peste drum de locul unde mă oprisem în stradă, condusă de ilustra anonimă. Şi eu, neruşinată, mi-am privit ceasul de pe mână, mânată de timpul meu, să hotărăsc cât îmi pot permite să rămân. Pentru mai multă siguranţă m-am sprijinit de un gard de piatră scund, numai bine să-mi odihnesc un picior. De la acea distanţă îmi permiteam să o privesc în voie. Avea pe ea tot o bluză albă, o fustă imprimată în nuanţe cenuşii, capul tot plecat şi umerii îndoiţi anume să îmbrăţişeze violoncelul. Urmăream graţia braţelor în mânuirea arcuşului. Să mă las furată de muzica lui Mendelssohn? Am respirat prelung urmărind muziciana la colţul străzii…

Ca şi ieri, când şi-a terminat piesa a sorbit câteva înghiţituri din termosul cu care făcusem cunoştinţă o zi în urmă. Şi tot pe neaşteptate trecuse la Bruch, poate Fantastica scoţiană, dacă era să mă iau după nuanţele folclorice Mă gândeam la ea. Mă incita măiestria, cadrul, tristeţea ţinutei ei. Braţele şi îmbrăţişarea violoncelului îmi spuneau multe. Uitasem de timpul meu limită şi nu am mai privit ceasul. Apoi, am tresărit când l-am auzit pe Ceaikovski. Mă momea deci cu melancolia lui Ceaikovski colorată, cu tristeţea omului consumat şi încă puternic, dornic să-şi transmită mesajul. Trebuia să plec. Era imposibil să mai rămân, fie chiar şi Ceaikovski.

Am părăsit-o tocmai când capul îi căzuse, coama încărunţită şi răsfirată dezordonat o acopereau a jale. Eram în a treia zi a aceleiaşi săptămâni când repetam acest drum. De astă dată devenisem mai prevăzătoare. Am avut grijă să-mi las ziua liberă. Am traversat cu pasul grăbit drumul de la autobuz până în dreptul clădirii magazinului Hamashbir să o caut din ochii. Ce dezamăgire! Cutia violoncelului nu mai era şi, în picioare, o violonistă, măruntă şi maiestoasă prin felul cum mânuia arcuşul pe vioara sprijinită sub bărbie, interpreta un cântec israelian a lui Arik Einstein, „Pe drumul spre gimnaziu”.

După câţiva paşi, însă, a zvâcnit bucuria în mine: uite-o, celista de ieri. Acelaşi obraz alb, mat şi ridat, părul învolburat neobişnuit de rebel te îndreptăţea să o bănuieşti că trecuse prin situaţii în care imaginaţia nimănui n-a pătruns. Atacase un menuet de Paganini. O priveam pe sub pleoape, mă fascina măiestria. Chiar şi prestanţa acestei femei încovoiate deasupra violoncelului cu arcuşul în mână. Ochii îi ţinea închişi. Nici de astă dată n-avea partitură, nici nu-i trebuia. Totul îi era cunoscut, vedea notele, le citea prin viziunea ei interioară. Muzica o traversa, ea toată era muzică, nu carne, nu sânge, numai vibraţie şi sunet.

Când şi-a deschis ochii, i-am prins privirea şi i-am transmis un salut. Cu o destindere imperceptibilă a pomeţilor obrajilor şi ochii jumătate acoperiţi, am înţeles că primise salutul. Nu greşisem. Şi-a potrivit arcuşul şi-am înţeles imediat că îmi răspunde cu Nocturna. Mă bucuram de compoziţie şi mă gândeam la cruzimea destinului. Arie Vardi, Zubin Mehta, nu trec la pas prin asemenea locuri? Nu umblă pe bulevardele noastre, la intersecţii de stradă? Nu s-au oprit niciodată să asculte fără să-l ştie pe violonistul de pe stradă? „… adu, Doamne, pe unul dintre aceştia în drumul ei…” Când Nocturna elibera ultimele acorduri am salutat-o o dată în plus şi în doi paşi m-am apropiat să o întreb cât timp rămâne să mai cânte. Avea mirarea în priviri şi vorba îi lunecase domoală pe buze. „De ce mă întrebi?” Aş vrea să te cunosc şi să primeşti invitaţia mea, aici… şi semnalasem mai mult din privire, cafeneaua de peste drum.

* * *

– … Străbunicul meu era latifundiar. Toţi feciorii lui au fost trimişi la studii la Paris: trei au devenit medici, doi, ingineri. Avea străbunicul o vorbă ce s-a imprimat în memoria familiei din generaţie în generaţie „copiii evrei trebuie să înveţe, să aibă o profesie, să se descurce printre mujici până vor ajunge în Palestina”. Tatăl meu era medic, a doua generaţie de medici în familie şi în Rusia bolşevică. În casă se făcea muzică, şi noi copiii ştiam că există undeva o Palestină a noastră.

A urmat altă pauză şi o respiraţie adâncă, lungă, după care a sorbit cu paiul sucul din pahar.

– Tata … a fost judecat în procesul halatelor albe şi… terminat.

Şi-a coborât pleoapele să-şi ascundă lacrimile şi iar a luat o sorbitură cu paiul.

– Eu şi fratele meu eram la gimnaziu. În casă am învăţat încă de mici muzica, eu vioara, el violoncelul.

Mama ne-a fost profesoară. Într-o vreme, în tinereţea ei, mama s-a bucurat de favoarea lui Serghei Prokofiev. O audia de multe ori. După ce s-a întâmplat cu tata ce s-a întâmplat, între tristeţea şi frica de umbrele noastre şi teama de a comunica între noi, fratele meu începuse să-mi repete vorba din străbuni, mottoul străbunicului. Nu numai o

repeta, dar îl simţeam implicat în acest gând ca într-o îndatorire neîmplinită, uitată.

O teamă cumplită a pus stăpânire pe mine. Presentimentul că face ceva periculos mă obseda ziua şi noaptea. Începusem să am coşmaruri. Îl visam pe fratele meu şi totdeauna îl pierdeam pe drumul spre gimnaziu, în autobuz, într-o rigolă peste a cărui capac a pus piciorul, ridicat de poliţie sau chemat la poliţie. Mă simţeam traumatizată şi de frică nu-i puteam vorbi, mi-era teamă să-i mărturisesc chinurile mele, mă temeam să-l previn, să-l avertizez.

S-a oprit din povestit. O simţeam ostenită. I-am respectat tăcerea într-o linişte plină de îngăduinţă.

– Şi ce s-a întâmplat cu fratele?

– A fost arestat. După 15 ani de detenţie am venit în ţară, în Palestina străbunicului nostru. Fratele s-a pierdut de un cancer, mama de atâtea dureri.

– Eşti o muziciană foarte bună, cum de nu te-ai prezentat la un concurs?

– N-am putut, n-am vrut să evadez din durerile mele. Durerea şi amintirile sunt tot ce mi-au rămas. Şi apoi, sunt prea bătrână. Cei tineri au şanse, au viaţa înainte.

Începusem să mă sucesc în scaun, să mă bâlbâi…

– Uite ce, vreau să te rog să primeşti un bilet sau contravaloarea lui la un concert a lui Zubin Mehta, să-l rogi să te audieze. Nu se poate să rămână indiferent la talentul tău, care n-are nici o legătură cu vârsta. Cânţi la două instrumente… Spuneai că ai învăţat vioara. Acuma, însă, cânţi la violoncel. De ce?

– De dorul fratelui meu.

Getta BERGHOFF

* Din volumul „Femei şi destine”, Editura Ofakim, Tel-Aviv, 2015

Dorel Schor este una dintre personalitățile cele mai interesante și mai pasionante din breasla condeierilor de limbă română de la noi. În multe privințe, drumul său în ale scrisului poate fi numit un „succes-story”. Pe fișa sa de creație figurează până acum zece volume de schițe umoristice și „ziceri” sapiențiale, cinci culegeri de cronici de artă, Premiul întâi pentru proză la Concursul Internațional de Umor organizat de Uniunea Scriitorilor din România și titlul de membru de onoare al Academiei de Umor “Păstorel”din România. Din lista celor care, în decursul timpului, au apreciat elogios scrisul său găsim nume ilustre precum Aurel Baranga, Mircea Iorgulescu, I. Schechter, Amalia Scortaru-Saar, Mircea Radu Iacoban, Valentin Silvestru, ș.a.

Nu de mult, lui Dorel Schor i-a apărut, la Iași, impresionantul volum antologic, „Să fim serioși – Umor cumsecade, evreiesc”. Din cărțile sale despre arta plastică, de remarcat, ca bogăție de idei, „Puritatea expresiei”.

Caracterul insolit al operei lui Dorel Schor rezidă, în primul rând, în polivalența câmpurilor sale de creație. Am putea zice că folosește, cu acelaș succes, trei tichii fermecate: una pentru umor, alta pentru “ziceri” și a treia pentru cronica de arte plastice. Pentru fiecare se ere altă dotare. Umorul cere, în primul și în primul rând, talent. Zicerile, pretind o inteligență percutantă. Cronica de arte plastice necesită intuiție plastică, gust și cultură. Doctorul Schor, e înzestrat cu toate aceste daruri. Cu alte cuvinte, stăpânește ideea, cuvântul și imaginea. Totuși, schița umoristică pare a reprezenta pe deplin excelența artei sale scriitoricești. Printre umoriștii de limbă română din Israel, Dorel Schor este, azi, cap de pluton, remarcabil nu numai ca nivel valoric ci și ca longevitate creatoare și ca ridicare constantă a ștachetei.  Schițele sale umoristice sunt un fel de „microsioane”, spunând „multum in parvo”(„ mult în puțin”). În mai puțin de două pagini de text, se oglindește o întreagă lume comică concentrând ciudățeniile naturii umane, partea de absurd și de falsitate care se ascunde în spatele cuvintelor și gesturilor câte unui om. Dorel Schor nu practică umorul gratuit, doar cel cu tâlc moral, psihologic, sau cu fulgurații de înțelepciune. Îi înțelege pe oameni, nu-i judecă, nu-i biciuiește. Îi contemplă în inocentul sau parșivul lor vid uman. Crează cu adevărat “un umor cumsecade”. Ilustrează ideea că pentru a fi umorist adevărat, nu e destul să ai simțul umorului, trebuie să observi oamenii și, mai presus de toate, să deții arta cuvântului, adică să fii scriitor. Dorel Schor e mai mult decât umorist, este scriitor, creator de literatură umoristică.  Inventează un stil și un „mecanism comic” în care aproape fiecare cuvânt e îmbibat de umor. Umorul lui Schor nu este de o singură folosință, ca un banc, terminat odată cu poanta și cu râsetele. Umorul schorian reverberează mult după lectură, te pune pe gânduri. Te îmboldește la meditație.

Varietatea procedeelor folosite de Schor pentru producerea umorului și stârnirea râsului merită cercetate mai pe larg decât permite spațiul acestei pagini. M-aș gândi să revin. Merită. Schor e un redutabil inventator de umor.

Față de schița umoristică în care Schor concentrează câte un act din comedia umană, în ziceri  își ia  materialul de construcție și din  expresiile limbii, jucându-se cu ele, descoperind sensuri și contra-sensuri neașteptate. Pentru asta, Dorel Schor întră, cu o pricepere, adeseori uimitoare, în trupul cuvintelor. Pune trei-patru cuvinte unul lângă altul, astfel încât să nască un tâlc isteț, o noimă de înțelepciune, sau un surâs hâtru. Maximum de gândire în minimum de cuvinte.

Zicerile pretind, în afară de agerime de minte, adică ascuțiș de inteligență, și o aplecare, mai atentă decât atentă, la sensurile cuvintelor, unele ascunse. Numai așa se poate demonstra că într-o propoziție simplă poți spune cât alții nu spun nici în zeci de pagini.

Caz rar la noi, Dorel Schor iese, de regulă, câștigător în lupta cu banalitatea, principalul inamic al zicerilor sapiențiale sau cu haz.

Citez câte una din aceste bijuterii aforistice și nu mă satur să admir subtilitatea

câte unei aluzii morale. De pildă: „Am două vești: una bună și una adevarată !” “Vrei să pui degetul pe rană? Spală-ţi, mai întâi mâinile! »

Mai sunt apoi și grăitoarele jocuri de contrarii : “Când e prezent, e in plus. Când e absent îi simțim lipsa.”

Alte « ziceri » se referă jucăuș la fenomene definind epoca de azi: « Tineretul de astăzi este plin de ritm, dar lipsit de tact. »

Nu lipsesc nici referirile la paradoxurile tehnologizării lumii: “Omul modern nu se mai poate întoarce la mama Natură. Nu există destule locuri de parcare.”

Iată și o definiție a umanității, ascunsă într-o metaforă măiastră: “Coșul de gunoi al Istoriei este foarte încăpător.”

Ipostazele condiției umane sunt observate din cele mai neașteptate unghiuri:  “Normalitatea plictiseste.” Găsim și percutante observații de ordin psihologic: «  Nu tot ce nu înţelegi tu este de neînţeles ». “Habar n-ai ce puternic ești atunci când singura ta șansă e să fii puternic.” Metaforele ajung uneori la nivel de autentică poezie. De pildă: “Treptele tocite au pe conştiinţă mii de pantofi. » sau « Trist este faptul că pânâ şi umbra ta depinde de strălucirea altuia.”

Relațiile dintre oameni fac și ele obiectul a numeroase ziceri: “ Tu îl împingi din urmă şi el ajunge înaintea ta.”, “ Despre ce nu se poate vorbi, se sopteste sau se urlă”.” Cel care tace poate fi cu greu contrazis.”

Alte aluzii fine țâșnesc din jocuri logice sau de cuvinte: “Daca te crezi foarte destept, mai gindeste-te !”

După cum vedem, Dorel Schor cunoaște prețul cuvintelor și ponderea lor. Le cântărește cu balanța farmaceutică. Nu-și permite să risipească nici un cuvânt. Orice condeier  poate învăța asta de la el.

Cel de al treilea domeniu de competență și performanță al lui Dorel Schor, cronica de artă, presupune deschiderea la limbajul formelor, adică al culorilor, al liniilor și al compunerii acestora. Altfel nu poți intra în universul picturii. Cu alte cuvinte, pentru a înțelege cu adevărat arta, trebuie să fii tu însuți, măcar un pic, artist. Dorel Schor este. La dânsul, logica e logodită cu finețea intuiției. Definește un pictor în câteva cuvinte, găsind cele mai potrivite cuvinte pentru a defini un stil sau o modalitate de expresie. Iată o mostră: “Strigatul” lui Munch exprimă spaima și o disperată solicitare de ajutor. Portretul cardinalului Fernando Nino de Guevara, semnat de El Greco, ilustrează fanatismulșsi uscăciunea sufletească a slujitorului bisericii. In “Ivan cel groaznic șiț țareviciul”, Repin îl înfățșsează pe sângerosul țar în clipele de disperare și durere, îngrozit de uciderea fiului său într-un acces de furie. Frida Kahlo își pictează portretul cu trup de căprioară în care pătrund săgețile dușmanilor. Este o auto-identificare de loc ambiguă. “

Dorel Schor e un om cu replică rapidă, ascuțită. Practică, și în conversația cu amicii, jocurile de spirit sau, simplamente, jocurile de cuvinte. Toate ținând de specifica sa gimnastică mentală și/sau acrobație verbală.  Scriitorul e un om  mereu în priză. Activ până la hiperactiv.

Remarcabila prezență creatoare a lui Dorel Schor nu cunoaște absențe. Decenii la rând, nu găsești aproape nici o săptămână lipsită de „setul de ziceri”, de cronica plastică și schița umoristică purtând semnătura, devenită garanție a calității, a lui Dorel Schor.

Cu stilul său alert, rafinat, scânteietor, spumos, cu bogăția  de frumuseți și gândiri cu care ne provoacă și ne bucură săptămână de săptămână, doctorul Dorel Schor a devenit însoțitorul nostru permanent în ale frumuseții picturale, zâmbetului, râsului și cugetării. E o personalitate care impune respect, prețuire și admirație.

Zoltan Terner

„Nici noaptea pământului, noaptea cea mai mare, nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină.”

–  Lucian Blaga

   În viziunea filozofului idealist sicilian Giovanni Gentile (1875-1944) conștiința – sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență – se înfățișează ca o sferă a cărei rază este infinită, pentru că „orice sforțare s-ar face în scopul de a gândi sau a se închipui alte lucruri și conștiințe în afara conștiinței noastre, acele lucruri și conștiințe rămân înăuntrul ei, prin chiar faptul însuși că sunt puse de noi, fie chiar ca exterioare nouă. Acest în afară e totdeauna înăuntru, arătând un raport între doi termeni care, exteriori unul față de altul, sunt amândoi interiori conștiinței”. În toată opera lui pune adânca înțelepciune a filozofiei creștine: „Omul este o eternă făgăduință”, adevăr dobândit în urma unei analize profunde a sufletului omenesc, ajungând la concluzia că există o realitate ideală în spirit, eternă, o realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalității, proprie naturii, ci aceea a libertății și a scopului. Este de ajuns să privim în jur cu ochii minții, pentru a simți toată măreția nemărginită a operei dumnezeiești, dar și a celei umane, creatoare a lumii morale. Interesantă este reflecția sa asupra trecutului omului, asupra căruia dacă privim, ne dăm seama de lipsa de experiență din trecut, când ne manifestam ca niște copii, ceea ce ne face să înțelegem dezvoltarea noastră progresivă ca oameni și întreg procesul de transformare, de imperfecția vieții noastre spirituale, care se maturizează în decursul vieții. Lumea morală este creată și susținută încontinuu de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi; pentru fiecare ea are valoare, pentru că este creația noastră, voința noastră în mișcare. De aceea, „dacă societatea ne apare ca un sistem de sfere concentrice care iradiază din personalitatea noastră cea mai intimă, atunci putem spune că întreg sistemul este imanent în acest „noi” intim”. A trăi nu înseamnă doar a se împlini pe sine, ci  a primi și pe „celălalt”  cu care să stabilești drepturi și datorii. Omul se poate sustrage oricărei legături sociale externe, spune filozoful, poate să-și interzică a fi fiu, tată, cetățean, dar nu poate să nu țină seamă de „celălalt” care e în el însuși, pentru că atunci ar însemna a nu gândi, a nu se dezvolta ca spirit: „Celălalt pe care-l primește în interiorul său este Eul, tot ceea ce omul a simțit, a cunoscut, a spus sau a gândit. Cel dintâi tribunal din multele tribunale ale pământului și cerului este cel din interiorul nostru, între noi și „celălalt” pe care noi îl facem judecătorul nostru”. Judecătorul vede umbrele sufletului.

   Umbra este prima cu care ne confruntăm atunci când începem auto-analiza. În psihologie se vorbește despre relațiile dintre inconștient și conștient: dominarea inconștientului de către conștient care apare în stările de afect, de transă creatoare și duce la „înălțarea omului”, sau de dominarea inconștientul asupra conștientului în cazuri patologice, care duce la proces de degradare, regresie. Învățătura creștină ne vorbește despre conștiință ca fiind „judecătorul neadormit și aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic și care se pronunță asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”, conștiință care nu dispare niciodată din sufletul omului.

   Umbrele care se văd în realitate, sunt zone în care o lumină nu poate ajunge atunci când un obiect opac există între sursa de lumină și zona umbrei. Uneori jocul de lumini și umbre creează imagini surprinzătoare, care pur și simplu fascinează, alteori sperie. Dar, așa cum aceste zone de lumină și întuneric alternează vizual, lumea noastră spirituală este tot un joc de lumini și umbre care se combină într-un mod plăcut sau înfricoșător. O astfel de umbră este considerată, de cele mai multe ori, a fi partea întunecată a sufletului. Ea nu este întunericul, fiindcă putem distinge ceva, pe când în întuneric în zadar orbecăim, nimic nu mai putem distinge. Umbra echivalează cu inconștientul personal descoperit de psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939). Astfel, ea conţine tot ceea ce refulează cineva, respins fiind de supraeu. El a explicat apariția manifestărilor nevrotice datorită refulării unor traume emoționale, ascunse în inconștient. A asociat astfel de conţinuturi refulate cu pulsiunile sexuale şi agresive, făcându-i pe unii să creadă, mai în glumă, mai în serios, că  Freud „a pus sexul în locul minții”.

   Lumea în care trăim este o lume amețitoare a jocului de lumini și umbre. Umbrele, precum o mantie, ascund universuri întregi ale sufletelor pe care noi nu le putem vedea, doar presupune, simți. De multe ori le căutăm în zadar, ele nu se dezvăluie, fiindcă omul zilelor noastre ascunde cu o strașnică dibăcie ceea ce nu vrea să se vadă și la care nici nu vrea uneori să renunțe. Conștientizăm, sau nu, că ele există în noi, vrem sau nu vrem să le înlăturăm. Multe umbre ale noastre le trecem în uitare, iar într-un final ele ajung să întunece sufletul nostru. Umbra poate juca și rolul invers: din întuneric (inconștient) este adusă la lumină. După o perioadă în care este găzduită în inconștientul sufletului, procesul aducerii la lumină poate fi dificil. Umbra poartă sub brațul ei cartea intimă a secretelor noastre, din care, cu mai mult sau mai puțin curaj, scoatem câte un capitol la lumină. Așa se întâmplă, în adâncul sufletului unde se află lumini și umbre, binele alături de rău! Balanța se înclină când spre unul, când spre altul, timpul determină mișcarea și mișcarea determină schimbarea. Umbrele și luminile sunt cele care ne fac să trăim toată gama de emoții și sentimente, ele reprezintă „cromatica” sufletului, fiecare păcat își are locul în umbra sufletului, iar lumina dă sens vieții noastre, știut fiind totodată că „omul istoric nu poate depăși termenii dialectici ai existenței, da și nu!”

   Mintea uneori nu poate înțelege, nu poate cântări cât de bine sau rău este a scoate umbra la lumină, fiindcă timpul, cel care naște lumini și umbre adaugă tot mai multe evenimente care pot îngreuna bocceluța secretelor (umbrelor) din cartea vieții noastre. Secretul apare prin simpla trimitere a umbrei în uitare, deci sunt lucruri pe care noi le dăm uitării, ele devin secrete și pot purta pecetea păcatelor: dușmăniei, certei, geloziei, egoismului, neînțelegerii, spiritului de partide, invidiei, mândriei, minciunii.

   Îmi amintesc de metafora atribuită de către poetul nostru Vasile Voiculescu (1884-1963), marelui Shakespeare: „Oceanule de geniu, ce-neci chiar și uitarea”, fiindcă „Poetul din Avon” scotea umbrele la lumină, alegând deznodământul prin moarte, ca o sinistră pedeapsă a păcatului făcut.

  Trăim astăzi într-o lume de informații și ispite, viața se schimbă de la o zi la alta, vin evenimente noi, necunoscute, emoțiile sunt atât de puternice încât mintea nu face față pentru a le înregistra, păstra și a le trimite în uitare. Ele se ascund în sufletul nostru, uneori ne protejează, deoarece altfel am fi captivii prea puternicelor emoții. Doar amintirea cu puterea ei ajută la scoaterea din uitare.

   Uneori uităm ceea ce vrem sau ceea ce trebuie să uităm, pentru a face loc altor evenimente din viață. Uităm ce am vrut să uităm, dar știm cumva, că ceva-ceva am trimis în uitare. Acel ceva se șterge din memoria noastră, așa cum se șterge o urmă de pe un perete, prin zugrăvirea lui. Umbra ne devine prietenă în momentul în care acceptăm faptul că în noi există secrete care necesită a fi scoase la lumină. Inima și mintea vor lucra în acest scop. Zugrăveala va fi dată la o parte și vom încerca să luminăm urmele descoperite. Dacă vom înlocui umbrele cu lumini, înseamnă că ne-am luminat viața.

   Pe parcursul celor douăzeci și patru de ore ale existenței, nu totul se înfăptuiește în același fel; avem clipe luminoase, dar se ivesc și umbre. Oare de ce? Lucrează dialectica lumii – plusurile și minusurile se caută, se atrag, se anulează sau se resping. Artiștii, de exemplu, în momentele lor de inspirație, au clipe luminoase, despre care filozoful nostru Petre Țuțea spunea: „Un gând luminează ca un fulger”. La fel și istoria, ne spune scriitorul austriac Ștefan Zweig, în cartea sa Orele astrale ale omenirii: „Istoria pe care o admirăm ca pe cea mai mare poetă, cea mai mare artistă a tuturor timpurilor, nici ea nu este în permanență creatoare. Și în acest « tainic atelier al lui Dumnezeu », cum o numește Goethe cu venerație, se petrec nespus de multe lucruri oarecare, banale, cotidiene. Și aici, ca pretutindeni în artă și în viață, momentele sublime, de neuitat, sunt rare […] Așa cum în vârful paratrăsnetului se concentrează electricitatea întregii atmosfere, așa se adună, în cel mai restrâns interval de timp, o neînchipuită bogăție de întâmplări…”. Numeroși istorici au ajuns ca și Zweig, la concluzia că deznodământul bătăliei de la Waterloo i-ar fi putut fi favorabil nu lui Wellington, ci lui Napoleon: întârzierea cu două ore în adunarea armatei lui Napoleon pentru atac, încredințarea unui comandant lipsit de inițiativă o manevră de importanță covârșitoare. În fine, Zweig presupune că ar fi putut fi altul rezultat bătăliei de la Waterloo, altul ar fi putut fi destinul Europei… Dar, iată, că au fost momente luminoase în viața lui Napoleon, dar au fost și umbre, momente prost inspirate. Se spune că a greși este omenesc și din greșeli se învață. Dar un conducător nu are voie să greșească, fiindcă în urma greșelilor lui, suferă cei mulți care l-au ales, i-au acordat încrederea, dar care, din păcate nu au văzut sau nu au dat importanță umbrelor sufletului său. Istoria ne-a oferit multe exemple.

   Medicul, psihologul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) considera că în inconștientul nostru există forțe ce dormitează, și ele sunt gata să rupă zăgazurile tuturor perceptelor morale. Ceva, cineva la un moment dat întunecă mintea. Nu putem stabili, spunea tot el, care sunt deficiențele conștiinței epocii noastre, decât observând ce fel de reacții declanșează ele în inconștient: „Puterile umbrei, precum primitivismul, violența, dacă se ivesc la un număr mare de indivizi, ele se însumează, formează o masă care își alege conducătorul și care poate fi inconștient de responsabilitatea ce-i revine, și datorită inferiorității sale, poate avea cea mai cumplită sete de putere. Umbrele sufletului lui determină suferințe și distrugeri”. Care ar fi remediul? Numai dacă individul este în stare să zdruncine puțin rațiunea sa adormită și sentimentele sale umane adânc îngropate în suflet, se poate trezi conștiința și se poate face ordine în gândurile sale, spunea tot Jung. Atunci apare licărirea de speranță, lumina își face loc în întunericul instalat… Iată de ce trebuie găsiți și aleși conducători morali! Din experiența vremurilor s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea unei societăți, mersul și dobândirea unei civilizații, a ordinii, s-a obținut cu astfel de oameni. Important este efortul de a raționa într-o alegere. „Somnul rațiunii naște monștri” a strigat romanticul pictor spaniol Francisco Goya (1746-1828). Apropo de acest uzitat dicton, scriitorul român Octavian Paler (1926-2007) exprima părerea sa despre somnul rațiunii: „… Da, e adevărat, probabil. Dar și somnul dragostei naște monștri…”.

   Sfinții Părinți spun că sufletul omului este precum ceara, materie care poate fi imprimată, modelată. Apelând la o analogie, spun: „așa cum ceara este făcută din polenul florilor, tot așa și sufletul este alcătuit din polenul virtuților. Dumnezeu fiind Adevărul – Binele în sine, înseamnă că și sufletul, în intimitatea alcătuirii sale este lumină, o lumină care se poate îmbogăți prin fapte bune sau se poate micșora prin cele rele. […] tot astfel, fiecare dintre noi, cu partea de întuneric ascunsă în suflet ca o cetate întărită a satanei, alcătuim împreună, suflet lângă suflet, cetate lângă cetate, un regat al întunericului. În consecință, așa cum un regat cuprinde în sine mai multe cetăți iar mai multe regate formează o împărăție, tot așa permitem existența în lume a unei împărății populate de demoni. Această antiteză a Împărăției cerurilor, împărăția întunericului, este în fiecare suflet care trăiește păcatul într-o formă sau alta”.

   Inconștiența oamenilor se va putea înlocui, sunt de părere unii, cu omul conștient a fi autorul drumului său. Schimbarea se face din interiorul individului spre exterior, calitatea societății începe a se forma deci, cu starea de spirit a individului.   Scoaterea umbrelor la lumină se poate face cu efort, cu bunătate și cu dragoste de semeni. Există umbre, dar există și „universul de lumină”!

   C. G. Jung încheie un articol al său intitulat „Bătălia împotriva umbrei” cu  propunerea de a  încerca extragerea de învățăminte din cele întâmplate în anii celui de – al doilea război mondial, articol ce conține idei generale aplicabile oricând și oriunde în lume: „Puterea distructivă a armelor noastre a depășit orice măsură și asta obligă omenirea să-și pună întrebarea de natură psihologică: este oare starea spirituală și morală a oamenilor care hotărăsc folosirea acestor arme pe măsura enormelor urmări pe care le-ar putea avea?”

Vavila Popovici – Carolina de Nord