Cuvânt și iubire

Nicolae BĂCIUŢ: Domnule Dumbravă, intenţionez să public o carte despre exilul românesc. Vă invit pe dumneavoastră şi pe cei pe care îi cunoaşteţi şi sunt împlicaţi în fenomenul exilului să răspundă la întrebările de mai jos.

Lucian DUMBRAVĂ: Mă simt onorat să particip la construcţia unei cărţi pe care doriţi să o publicaţi şi sper ca acest proiect al dumneavoastră să se desăvârşească. Poate se va reuşi, prin acest volum, estomparea unor mituri sau prejudecăţi privitoare la exilaţii români.

Nicolae BĂCIUŢ: Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste Ocean. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?

Lucian DUMBRAVĂ: Este adevărat, multe familii s-au înjumătăţit, într-un acord impus de motive personale, în principiu de natură materială. Personal, nu am experienţa unor astfel de sentimente născute din îndepărtarea conjuncturală de familie, dar e uşor de presupus că această despărţire, care întotdeauna se decide a fi provizorie, atrage după sine frângeri dintre cele mai grele, dificil de suturat. În schimb, am înţeles foarte bine ce înseamnă sentimentul dezrădăcinării, al dezţelenirii de pământul din care ai fost creat, am înţeles ce înseamnă să nu mai poţi bea din seva pământului în care ţi-ai întins pentru întâia oară rădăcinile. Am crezut că toate acestea sunt un fel de poetizare patriotică, dar nu este aşa. O astfel de sete o simţi la nivel organic.

Nicolae BĂCIUŢ: Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?

Lucian DUMBRAVĂ: Acomodarea depinde, în primul rând, de felul în care te primeşte poporul căruia îi ceri găzduire. De fapt, de aici pornesc toate. Eu şi familia locuim în Portugalia, într-un mic orăşel (fost sat de pescari, odată) cu oameni liniştiţi, modeşti, lipsiţi de prejudecăţi etnice, oameni care dau atmosferei acel puls regulat şi calm, ce te-ndeamnă la activităţi boeme şi visare. Am avut neşansa de a avea unele probleme de sănătate şi, în acest context, şansa de a cunoaşte starea de umanism a acestor oameni, simpli şi idealişti. Pragul cel mai dificil de trecut, pentru mine, a fost şi rămâne cel al sentimentului expus ca răspuns la întrebarea dumneavoastră anterioară: setea sevei pământului din care am fost creat.

Nicolae BĂCIUŢ: E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!

Lucian DUMBRAVĂ: Consider că un exilat trebuie să-şi asume din momentul deciziei de a se exila, că va trebui să accepte cultura şi regulile poporului care-l primeşte. Asta nu înseamnă renunţarea la propriile reguli culturale sau de principiu, dar cu certitudine acest bagaj, ideologic să-i spunem, pe care-l aduci din ţara ta, nu trebuie impus în societea nouă pe care ai ales-o. Dacă îţi înţelegi statutul de oaspete, vei reacţiona în consecinţă şi atitudinile de bun simţ vin de la sine.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?

Lucian DUMBRAVĂ:  Şansele unui scriitor de a se afirma în cultura literară a ţării de exil, este minimă. În primul rând, chiar dacă stăpâneşte limba ţării-gazdă la un nivel decent, scriitorul nu-şi poate rupe arta de ţara în care s-a născut, de limba în care a exprimat până la nivel de carte. Pentru un scriitor, cuvântul este ceva aproape sacralic, iar cuvântul înseamnă patrie, părinţi, bunici… A începe să expui, prin arta scrisă, gânduri, sentimente într-o limbă străină, devine un soi de act de trădare, negarea propriei identităţi. Desigur, se poate cocheta cu a produce literatură în altă limbă, ca un exerciţiu de putinţă, dar nu poţi creea cu adevărat, la nivel de emoţii, într-o limbă străină. Ar putea exista traduceri a operelor create, dar în vremea în care cartea este de interes codaş, e foarte dificil pentru un scriitor să obţină sprijin. Dar aceasta este o situaţie de care scriitorul se loveşte şi în propria lui ţară. Privitor la oamenii de ştiinţă, ei sunt ca şi pictorii, sculptorii, muzicienii: crează într-o limbă universală şi de interes universal. Diferenţa dintre ei şi artişti este că ştiinţa are prioritate în faţa artelor, prin urmare şansele lor de a se afirma sunt mult mai mari. Omul fără pretenţii intelectuale? Dacă este grădinar sau zugrav profesionist, satisfacţia lui constă în faptul că a reuşit să mai pună de-o-parte bani pentru un nou rând de ţigle pe casa de la ţară sau să schimbe gardul casei, din leaţuri de lemn, din satul natal, cu un gard din fier forjat. Este adevărat că pentru aceste idealuri munceşte din greu, dar are şi satisfacţia omului împlinit. În cazul în care lucrurile merg rău şi venitul îi este minim, intră în derută şi nu mai ştie pentru ce munceşte, iar de la derută la viciu nu e decât un pas şi ceva. Sunt însă şi oameni al căror vis este să ofere familiei un trai decent şi trimit mult din cât câştigă, familiei (dacă familia i-a rămas în ţară) bani cu care se achită facturile pe timp de iarnă, rata la apartament şi facultatea copiilor.

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate afirma profesional, social, un exilat?

Lucian DUMBRAVĂ: În primul rând, cum spuneam ceva mai-nainte, ţine de felul în care ştie să se integreze în noua societate. Dacă lasă o impresie pozitivă, îşi poate expune calităţile de meseriaş şi e apreciat în consecinţă. În cazul în care e refractar noilor reguli a unei noi societăţi, cu greu va fi lăsat să arate că din punct de vedere profesional are o bună pregătire. Mai ales dacă are o pregătire superioară, pentru că exilatul porneşte întotdeauna de la munca de jos, fiind nevoie de timp pentru a dovedi că poate mult mai mult.

Nicolae BĂCIUŢ: Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?

Lucian DUMBRAVĂ: Da, am simţit atitudine discriminatorie. Dar în înţelesul invers a ceea ce se înţelege, în general. prin termenul „discriminare”. Anume, adesea comportamentul unui funcţionar era mai afabil faţă de mine decât faţă de compatriotul său. Cunosc, însă, destule cazuri de discriminări crase, dar nu în Portugalia, ci în alte ţări menite exilului.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce loc ocupă credinţa în exil? Dar prieteniile?

Lucian DUMBRAVĂ: În general, cel puţin la început, există tendinţa de a se căuta refugiu în biserică. Asta atrage după sine câteva lucruri care susţin moralul: speranţa în Dumnezeire şi-n egida acesteia, găsirea de conaţionali şi, implicit, legarea unor prietenii. Nu în ultimul rând, mai este sentimentul că biserica e parte a patriei tale, găseşti o atmosferă familiară pe care o asociezi cu ţara din care ai plecat. Aici prieteniile sunt, în genere, calme şi stabile. Oraşul fiind relativ mic, majoritatea românilor se cunosc între ei, dar nu au construit o comunitate compactă, un fel de grup cu „toţi ai noştri împotriva lor”. Prieteniile constă în respect reciproc şi, dacă e cazul, ajutor, atunci când situaţia impune, dar totul se face cu discreţia bunului simţ.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populaţia ţărilor gazdă?

Lucian DUMBRAVĂ: Este irefutabil faptul că o omogenizare religioasă ar apropia mai mult popoarele ţărilor creştine, atitudinea oamenilor faţă de oameni ar fi alta. Nu ştiu însă ce şanse sunt ca această omogenizare să se întâmple, când suntem încă la stadiul în care un preot critică vehement un alt preot sau catolicii sar la gâtul protestanţilor. Dificil de schimbat mentalităţi inoculate vreme de mii de ani. Mie acest ecumenism îmi sună cam la fel de utopic precum comunismul lui Marx şi Engels.

Nicolae BĂCIUŢ: Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, ca să-i etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de conştiinţă, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale?

Lucian DUMBRAVĂ: Cunosc o povestioară legată de întrebarea dumneavoastră: o ea venită din Ucraina, din motive pur economice, şi un el idealist, plecat din România cu ceva ani în urmă şi care a călătorit prin mai multe ţări Europene, preferând vizitarea de locuri noi, ţel atins prin banii pe care îi câştiga muncind pe anumite perioade în ţările în care decidea să stea mai mult. A ajuns în Portugalia, a cunoscut-o pe ea şi chiar dacă atunci nu au găsit o limbă comună de comunicare verbală, şi-au transmis sentimentele prin gesturi internaţionale. Acum au amândoi un ideal comun: de a-şi creşte cei doi copii şi de a le oferi din punct de vedere material, atât cât se poate. Ce vroiam să subliniez prin această paradigmă este că, indiferent de motivele pentru care ai plecat, se-ntâmplă ca idealismul şi nevoia materială să se întâlnească în acelaşi punct. Nu consider că necesitatea materială şi idealismul sunt două drepte paralele.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?

Lucian DUMBRAVĂ: Este greu de dat un răspuns generalizat. Fericirea vine ca urmare a atingerii ţelului propus. Mici fericiri pe parcurs, când vezi că paşii nu sunt făcuţi redundant şi apoi fericirea apoteotică, pentru atingerea vârfului. Numai că fericire este prin el însuşi un termen abstract şi discutabil, fiecare înţelegând altceva prin fericire şi se pare că indiferent ce am înţelege, nu atingem acel apoteotic de care vorbeam, mai rămân mereu trepte de urcat. Nu neapărat că ar mai fi, dar fericirea care durează prea mult nu mai e fericire şi căutăm o altă fericire.

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?

Lucian DUMBRAVĂ: Din prea mult zel întru integrarea în noua societate. Poţi deveni atât de obsedat de a fi integrat, încât rişti să pierzi efectiv, nu numai identitatea naţională, ci şi identitatea de fiinţă.

Nicolae BĂCIUŢ: Este integrarea exilaţilor o problemă insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?

Lucian DUMBRAVĂ: Eu cred că, într-o destul de mare măsură, problema gravă e integrării exilaţilor a trecut. Poate datorită U.E. care a dat un alt sens imaginii frontierelor. Cum am tot repetat pe parcursul acestu interviu, dacă există disponibilitate la integrare din partea emigrantului, există şi disponibilitatea gazdei de a-l integra. Sigur, contează şi ţara de provenienţă. Unde sunt eu, de pildă, dacă spui că ai venit din România, te bat pe umăr înţelegători şi-ţi urează noroc. Dacă spui că eşti venit din Anglia, se uită cruciş şi sunt convinşi că ceva nu e-n regulă cu tine. Sigur, e vorba de contextul în care ai venit aici ca să munceşti.

Nicolae BĂCIUŢ: Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonului latin „Ubi bene, ibi patria”?

Lucian DUMBRAVĂ: Dintotdeauna am considerat că omul nu aparţine efectiv unei patrii, ci Pământului. Oriunde un om se simte bine, acolo este locul lui. Dincolo de reperele de graniţe, rămân totuşi, acut, reperele de neam, de glie. Dacă poţi trece graniţele fără niciun fel de probleme de conştiinţă, nu poţi depăşi graniţele propriei firi, a unei ancestralităţi pe care n-am înţeles-o niciodată dar care, fără-ndoială, există şi care e-n strânsă legătură cu locul unde te-ai născut şi rădăcinile strămoşeşti.

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se vede ţara natală din exil? Cum se raportează el la ţară, la valorile ei, la neîmplinirile ei, la aşteptările ei?!

Lucian DUMBRAVĂ: Cu nostalgie, în primul rând. Apoi, cu o strângere de inimă, pentru că din diverse motive, ai fost obligat să pleci dintr-un loc care pentru tine înseamnă mult. Dacă acomodarea într-o nouă ţară se poate face relativ uşor, nu te poţi obişnui cu motivul pentru care ai plecat din propria ţară. Sunt sentimente contradictorii, sentimentele fiului alungat din casa părintească. Firesc, trăieşti emoţiile poporului tău ca şi cum ai fi acolo, indiferent dacă aceste emoţii sunt din momente bune ale ţării sau din momente tragice. Este imposibil să nu-ţi pese de tot ce se întâmplă şi, prin urmare, să nu fii în simbioză cu poporul căruia i se-ntâmplă.

Nicolae BĂCIUŢ: Cine, şi de ce s-ar reîntoarce un exilat în patria mamă?

Lucian DUMBRAVĂ: Probabil că acela care a reuşit să-şi clădească, prin munca în străinătate, un viitor asigurat în România şi care a atins o anumită etate care-i permite retragerea la casa părintească sau unde şi-a cumpărat casă din banii câştigaţi. Cunosc astfel de cazuri. Ar mai fi cei dezamăgiţi de ce le oferă străinătatea, dar aceştia sunt, cu preoponderenţă, tineri pe care îi aşteaptă părinţii acasă, gata să-i întreţină în continuare. Tot ce se poate că dacă ţara natală ar oferi condiţii de trai similare cu ce oferă străinii, ar fi mulţi şi din toate categoriile, care s-ar reîntoarce.

———————————————–

A consemnat,

Nicolae BĂCIUŢ

Târgu-Mureş – Sydney (via internet)

23 martie 2015

———————————————–

 DUMBRAVĂ Lucian, poet şi prozator, născut la data de 15 martie 1974 în Târgu-Mureş. Liceu (1988-1992). Disponibilizat din sistemul bugetar în 2010. Emigrat în Portugalia, cu familia, în 2011. Cărţi publicate: „Departe de ţărm”, versuri, Editura NICO, 2009; „Spini de zăpadă”, versuri, Editura NICO, 2010; „Poeme pentru zile simple”, versuri, Editura NICO, 2010; „Povestiri în alb şi negru”, povestiri, Editura NICO, 2010; „Inimi de-o noapte”, versuri, Editura NICO, 2011; „Nopţi de ceară”, versuri, Editura NICO, 2011;  „Peronul de la linia moartă”, roman, Editura NICO, 2012; „Zăpezi pelagice”, versuri, Editura NICO, 2012; „Maidanul filosofilor”, roman, Editura NICO, 2013; ”Contemporan cu Istoria”, versuri, Editura eLiteratura, 2015. Antologii: „Insomnii mătăsoase”, antologie de poezie şi proză scurtă, Editura Pastel, 2012; „Meridiane lirice (Aripi de vis)” vol.2, antologia poeziei româneşti contemporane, Editura Armonii Culturale, 2013; „Autograf pentru m(â)ine”, lirică, proză şi arte plastice, Editura „Armonii culturale”, 2014. Premii: Premiul „Vatra Veche” pentru debut în proză cu volumul „Povestiri în alb şi negru”, 2011; Premiul special la Concursul Naţional de Literatură „Romulus Guga” 2011, pentru volumul „Inimi de-o noapte” – versuri.

25 Martie este ziua când sărbătorim o legendă vie a culturii romaşcane: profesorul, eseistul şi omul de cultură Gh. A.M. Ciobanu.  Anul acesta Domnia Sa aniversează 90 de ani de viaţă, ani dedicaţi culturii, artei şi educaţiei în urbea muşatină a Romanului. În anii studenții mele, prof. univ. dr. Petre Bejan, nu pierdea niciodată ocazia să îl dea drept exemplu studenţilor săi, rememorând acea atmosferă fascinantă, creată timp de 23 de ani, de Gheorghe A.M. Ciobanu şi George Paşcu în cadrul Colocviilor Muzicale de la Iaşi.

Mărturisesc că am fost o privilegiată în viaţa Domniei Sale. L-am cunoscut ca elevă şi apoi ca editor; am învățat de la Domnia Sa că o prietenie adevărată este un dar divin, ceva care nu trebuie confundat cu bătutul pe umăr sau cu obrăznicia.

Născut chiar de marea sărbătoare creştină Buna Vestire, pe 25 martie 1925 la Roman, mărturiseşte:

,,Ca orice străfulgerare umană de pe Terra, am văzut şi eu lumina lui Solaris, pentru prima oară, în ziua de Buna-Vestire a lui 1925 şi continui şi acum s-o admir, atât în Amurgurile ei, cât şi în acel ce-mi este doar al meu. Am aparţinut, întotdeauna, Urbei muşatine a Romanului, fiindu-i Liceului, ce-i poartă numele sau voievodal şi elev, precum şi dascăl, slujind la catedrele sale un sfert de veac. Făcând parte din acea generaţie învăluită în tragedia ultimului război mondial, toate mi-au fost pluralice şi continue, împletind, fără oprire, activitatea didactică cu cea socio-culturală şi participând, întruna, în diverse comisii de examinări, întreg acest ansamblu totalizând cincizeci de ani. Daca în timpul vieţuirii mele m-a însoţit imperativul de ,,verba volant”, acum, către firescul ,,rămas bun”, am poposit în lumea lui ,,scripta manet”.

Un adevărat maestru al cuvântului rostit, omniprezent la toate manifestările pe plan cultural în Roman şi în toată Moldova, Domnia Sa a readus şi readuce, picurând din sufletul său muzica marilor valori universale dar şi româneşti.

Sute de comunicări, însoţite de demonstraţii muzicale, au încântat de-a lungul anilor elevi şi studenţi, determinându-i în mod discret să înţeleagă bogăţia spirituală a creaţiilor aparţinând clasicilor, romanticilor şi contemporanilor.

Cuvântul scris lăsat posterităţii de Maestrul Ciobanu cuprinde 16 lucrări dintre care  7 titluri au fost editate la Editura Muşatinia (acum avem în lucru a 8-a lucrare, sub semnătura Domniei Sale) editura având onoarea dar şi responsabilitatea editării acestor volume reprezentative pentru cultura romaşcană.

Personalitatea polivalentă a profesorului Ciobanu a determinat Editura Mușatinia să se aplece cu multă atenție asupra Omului și zidirii sale prin cuvânt. Volumele care poartă pecetea editurii noastre au ajuns să fie cunoscute în țară și diaspora, revista Melidonium mediatizând fiecare apariție editorială, prin publicare în numerele tipărite şi pe internet, împreună cu imagini ce conturau un adevărat tablou de familie, între editor și autor, așa cum este firesc într-o societate normală.

Poate m-au urmărit vorbele regretatului Iosif Sava: „Domnule Ciobanu, sunteţi un miracol! … Şi nu vă ştie ţara?“

Da, pentru, cetatea muşatină, Gheorghe A.M. Ciobanu este un miracol!

Cu dragoste și admirație, editura Mușatinia, ca un fin bijutier, i-a îmbrăcat cuvântul şi l-a dăruit semenilor.

Împreună am cunoscut universul creator al profesorului Ciobanu în Primii fiori, volum ce cuprinde primele sale încercări literare. Am străbătut  împreună lumile astrale ale muzicii din trilogia Mileniul III pe portativ, lucrând împreună cu arhidiaconul Ciprian Ignat, la partiturile şi grafurile prezentate în cele trei volume; Editura Muşatinia realizând această inedită şi complexă lucrare la cote înalte de profesionalism.

Frământări, întrebări: ,,Îşi are Mioriţa rădăcinile în spiritualitatea dacică?” ne-au  purtat în fascinanta lume a mitului, volumul Mioriţa Mit triadic – o lucrare despre care scriitorul Ştefan Dumitrescu afirmă: ,,..mintea care a scris aceasta carte este o minte vastă, doctă, de erudit, cu o capacitate extraordinară de a face conexiuni între elemente artistice, ştiinţifice, istorice şi estetice încât îţi trebuie o minte excepţională şi cunoştinţe vaste de mitologie, istorie, matematică, literatură, muzicologie ca să poţi să urmăreşti firul ideii, sau ideile care se nasc asemenea unor artificii irizând spaţiul în toate direcţiile pe timpul lecturii” o carte care se adresează specialiştilor în hermeneutică, eminescologilor, oamenilor de ştiință care s-au dedicat studierii miturilor.

De altfel, prof.univ.dr. Tudor Ghideanu consideră această carte ,,cea mai ,,năzdrăvană” dintre judecăţile filozofice, ştiinţifice şi religioase, care s-au formulat asupra Mitului Caracteristic al nostru” de la Lucian Blaga până în prezent.

În volumul  Mioriţa Mit triadic, autorul identifică cea de-a opta zi a creaţiei cu însăşi Mioriţa. Fascinantă este ţesătura cuvintelor din această carte… În mod obişnuit, un scriitor se apleacă asupra scrisului intrigat de îndoiala inadecvării dintre cuvânt şi trăire; în acest volum, scriitorul ne oferă un sensibil moment de respiro, un fel de popas în drumul acesta captivant al trăirii miracolului, misterului, revelaţiei.

Dacă timp de peste un veac şi jumătate a dăinuit interpretarea clasică a baladei, care sublinia resemnarea ciobanului moldovean în faţa morţii, prin anii ”30 Lucian Blaga a dezvoltat o întreagă teorie a spaţiului mioritic, potrivit căreia poporul român îşi are originea în totalitate în zona carpatină, pe acel ,,picior de plai”. Recent, profesorul Ştefan Dumitrescu, propus în anul 2010 la Premiul Nobel pentru literatură, la iniţiativa Editurii Muşatinia a scris o cronică literară a volumului  Mioriţa mit triadic.

În volumul Mioriţa mit triadic, mitul reprezintă esenţa vieţii spirituale româneşti. Lecturând această carte înţelegem că: a fi, a nu fi, a fi altfel este un argument al vieţii nu al morţii, ideea de mâine nu de azi!

Epopeea Editurii Muşatinia alături de Maestrul Ciobanu ne-a oferit prilejul cunoaşterii unei galerii întregi de portrete a unor oameni de cultură români, galerie prezentată  în lucrarea Portrete printre rame. Un popas care ne-a dăruit experienţe ce ne-au îmbogăţit şi rafinat percepţia despre adevăratul fenomen cultural artistic românesc.

Prin intermediul volumului Mecena medic şi misionar Teodorescu, am cunoscut o personalitate distinctă a vieţii culturale bârlădene şi moldoveneşti: chirurgul Constantin Teodorescu, un profesionist în medicină şi un mare admirator  al artelor, care şi-a donat impresionanta colecţie de tablouri muzeelor din Bârlad şi din alte oraşe moldave.

Lansările de carte, unde am participat împreună cu autorul, au fost un prilej onorant de a întâlni personalităţi ale culturii române:  prof. univ. dr. Mihai Păstrăguş, criticii de artă Valentin Ciucă şi Grigore Ilisei, prof.univ. dr. Tudor Ghideanu, artistul plastic Nelu Grădeanu, prof. univ. dr. Sofia David şi alţii.

Pe internet am reuşit să realizez un blog al profesorului Gh. A. M. Ciobanu, în care este prezentată activitatea omului de cultură romaşcan, operele sale şi un important material video de la diferite manifestări.

Toată această bogată activitate şi colaborare cu distinsul om cultură romaşcan Gheorghe A.M. Ciobanu m-a responsabilizat în faţa actului de cultură, trecând peste greutăţile inerente,  din datoria de a prezenta cât mai profesionist creaţia unui autor. Opera sa, care pentru eternitate rămâne ilustrată în cărţile editate, reprezintă adevăraţii copii spirituali ai scriitorului Gheorghe A.M. Ciobanu.

Scrierile sale ne dezvăluie celelalte faţete ale acestei emblematice personalităţi: Ciobanu – ziaristul, filosoful, juristul, muzicologul, prezentatorul marilor valori din domeniul artelor plastice şi literaturii, profesorul de la catedră, iubit şi stimat de către elevi şi părinţi.

Majoritatea intervenţiilor sale încep cu mărturisirea plină de înţelepciune: „Eu sunt Ciobanu”, făcându-ne să ne adâncim în originile îndepărtate ale poporului nostru.

Printr-o simplă căutare virtuală, se poate vedea implicarea editurii Mușatinia în prezentarea omului de cultură Ciobanu în diverse forme, cu multă responsabilitate și dăruire.

Respectul pentru valorile culturale românești a determinat editura Muşatinia, uneori cu sacrificii, de a depăşi sarcasmul afişat din partea altora şi a-l așeza pe Gh. A.M. Ciobanu la loc de cinste, alături de cărturarii neamului.

Aceasta este menirea noastră, a celor care prin editura Mușatinia dorim să promovăm valoarea autentică: o cinste și o mare răspundere în același timp. De ce Ciobanu nu este membru al Uniunii Scriitorilor? Puteți răspunde și singuri. Acum,  încercăm să-i împlinim singurul vis, acela de a rămâne în memoria colectivă și ca membru de marcă a breslei scriitorilor.

Cele 7 cărți ce au văzut lumina tiparului la Editura Mușatinia, și încă un volum în pregătire, demonstrează încrederea pe care maestrul ne-a acordat-o cu generozitate. O relație bazată pe încredere și charismă, o colaborare benefică tuturor, fenomenul artei fiind încadrat într-un larg context cultural.

Profesorul Gheorghe A. M .Ciobanu, un model de virtute și trăiri, care înnobilează sufletul omenesc.

La întrebarea mea, cum s-ar explica această  longevitate creativă, maestrul mi-a răspuns  nonșalant: ,,Gândesc, acum, la un „polinom de maximalitate” mult mai restrâns, redus doar la câţiva factori  coexistenţi: sănătate, luciditate, activitate, creativitate, contemporaneitate şi raţionalitate în faţa morţii. Secretul longevității activității mele nu este chiar un secret […] mi-am tras seva și puterea de la tinerețea cu care am fost mereu înconjurat, de la discipolii mei. Așa am reușit să susțin peste 3.000 de conferințe, să predau 63 de discipline ca profesor, în primul rând pentru că, după război, așa erau timpurile, fiecare profesor preda pentru o școală întreagă.” (Emilia Ţuţuianu: Interviu cu Gheorghe A. M. Ciobanu – la aniversarea a 88 de ani)

Fiind adesea în apropierea maestrului, pentru editură, pentru mine personal, a fost mereu o zi de sărbătoare. Cu respect, cu nostalgică prietenie, pentru tot ce a dăruit culturii române, un pios omagiu la ceas aniversar.

,,Şi-n timp ce tot mereu cad frunze, pe aripe de vânt lăsate,/Iar umbrele-nserării triste, acopăr firea ca un nor,/Acum dintru a mea simţire, o parte mică se desprinde,/Un gând, încet se naşte iarăşi, şi se redeapănă uşor”…(din poemul Nostalgie, scris de A. M .Ciobanu în anul 1941)

O viață de om ce a prețuit fiecare secundă. Și-a clădit singur drumul spre lumină! Editura Mușatinia, mereu aproape de omul cetății, contribuind după puteri la ceea ce înseamnă cultură necondiționată, valoare, respect și prețuire în numele Neamului Românesc! Sărbătorim de ziua Bunei Vestiri, sărbătorim în fiecare zi, prietenul de suflet al ,,mușatinilor”.

Înaltpreasfințitul Ioachim, Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului, i-a conferit ,,Crucea moldavă” pentru laici, în semn de distincţie şi de preţuire pentru activitatea excepţională, intelectuală şi culturală în viaţa cetăţii  muşatine.

Această recunoaștere arhierească confirmă încă o dată apropierea de existențial și oameni a Înaltpreasfințitul Ioachim, Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului. Fiind mereu aproape de oamenii de cultură, Înaltpresfințiia Sa este unul dintre cei care zidesc și prin cuvântul scris. Suntem onorați de grija duhovniceacă  aducătoare de  lumină revistei Melidonium, editurii Mușatinia, autorilor ce își lasă amprenta în spiritul locului.

Ziua în care a avut loc evenimentul, o zi binecuvântată! Fiind cea de-a IV-a duminică din Postul Mare este închinată Sfântului Ioan Scărarul. Acest cuvios părinte este autorul unei importante opere de spiritualitate, numită Scara virtuţilor, al cărei conţinut este de o mare valoare pentru lumea creştină. Orice urcuş presupune efort, echilibru şi forţă – consemnează Înaltpresfinţitul Ioachim – de aceea ziua de 22 martie a fost o zi specială, pentru toţi cei prezenţi la Catedrala Arhiepiscopală Roman, pentru însuşi Gheorghe A.M. Ciobanu în acest urcuş epectatic.

Muzica mileniului III, scrisă de domnul Ciobanu are ceva din ,,miracolul acestei uniri a cerului cu pământul prin  gândirea sa”.  Înaltpreasfinţitul Ioachim a făcut legătura cu alte două personalități ale gândirii și culturii române universale, care nu au trăit și scris pentru timpul lor, ci pentru viitor, respectiv vrednicul de pomenire episcop Melchisedec Ștefănescu și eruditul  profesor universitar arhitect Duiliu Sfințescu, pe care l-a cunoscut la Paris în perioada studiilor doctorale, și despre care Constantin Noica spunea că este ,,homo planetarius”, cel care are patria peste tot și crează pentru toți.

Mulțumim Înaltpreasfințitului Ioachim şi Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului pentru strădania de a fi mereu aproape, prin fapte și cuvinte ziditoare.

Pace și bucurii duhovnicești Înaltpreasfințitului Ioachim Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului, cu mulțumiri și încredere de a păstori cu același dor de Dumnezeu, acest ținut binecuvântat.

La Mulți şi Buni Ani, Domnule Gheorghe A.M. Ciobanu!

Emilia ŢUȚUIANU, director Editura Muşatinia, Roman

Într-unul din numerele recente ale României literare (nr.1-2/ 2015), la rubrica Ochiul magic este înserat un text, nesemnat, în care se anunță excluderea criticului și istoricului literar Eugen Simion din Uniunea Scriitorilor. Nu se dau detalii despre procedura acestei excluderi, e indicată doar pricina: ne-eplata cotizației. (Pentru anecdotică se mai pot cita unele cazuri de sancționare pentru sus-zisa ne-plată a cotizației: romancierul D.R. Popescu, fost președinte al Uniunii în două mandate, și Ileana Mălăncioiu, ambii membri ai Academiei Române, cărora li s-a interzis să ia parte la una din adunările USR)

Pornind de la grosolănia conducerii revistei de a nu semna un text de o asemenea importanță, conducerea USR ne rămâne datoare cu procedura care a dus la o asemena excludere extraordinară: unul dintre cei mai importanți critici și istorici literari din ultima jumătate de secol românesc este scos cu brutalitate, fără să i se acorde acel minimum de prudență, de stimă față de persoană pe care îl acordă și justiția, fără să fie întrebat și împricinatul înainte de a se pronunța fatala hotărâre! Nu am aflat în ce cadru s-a luat această hotărâre, la ce nivel – la ședința conducerii sau a Consiliului? De plen, cu siguranță, nu a fost vorba, deoarece de mai bine de un deceniu Adunarea Generală a USR nu a mai fost convocată, sub diverse pretexte falacioase!… Oricum, eu, în calitate de vechi membru al USR și în cea de romancier, inovator și susținător al acestui gen în vremuri aspre, discreționare politic, cer să mi se dea cont de această procedură, dacă ea a avut loc și pentru noi, contemporanii, dar și pentru viitorimea literară, să ni se comunice cine, cu nume și pronume, a votat această inimaginabilă eroare. Care, o spunem răspicat, în spiritul ei, echivalează cu o gravă discreditare a obștei noastre literare. A mai existat un caz similar, întâmplat cu un sfert de secol înainte, imediat după Revoluție, când întreg Consiliul USR, într-o ședință la care am participat și eu, prin vot secret, am hotărât excluderea din USR a romancierului Eugen Barbu. Eu, astăzi, regret votul meu de atunci, ne-am lăsat târâți de iureșul etic sau est-etic post-revoluționar, care a stârnit nu puține gafe și ticăloșii pentru ani lungi și multe false probleme!

Una din acestea, întâmplate în aceeași adunare, a fost atacul tânărului Liviu Antonesei contra lui Eugen Simion – în fapt contra grupului din care făcea parte eminentul critic și care îi mai număra pe Marin Sorescu, Fănuș Neagu și Valeriu Cristea – sub acuza teribilă în acele zile de apolitism. (L. Antonesei, pe care îl prețuiesc, îmi mărturisea de curând cu nu-și mai amintește de discursul său.) Dnii Manolescu, Dinescu, chiar și Doinaș sau Paler militau aprig, atunci, pentru implicarea în actul politic, pentru că „tot eram liberi”. Or, se vede acum, la un sfert de veac, că poziția lui E. Simion era cea justă; ceea ce au făcut, apoi, dl. Manolescu și amicii săi de la GDS, aplicând moravurile poitice și ale procuraturii dezlănțuite în viața noastră literară, a dus, după cum s-a văzut, la atacul contra valorii și al valorilor de prim rang ale literaturii române, macularea grosolană a unor vârfuri și a unor creatori de operă, singulari, în vremea comunismului, chiar și post-mortem, atacul la identitatea și tradiția neamului nostru!

Urmați de un cârd de „tineri” la care pofta arivistică s-a aprins mai iute decât râvna creatoare, lucru ce a culminat în acei ani și cu rușinosul număr al Dilemei vechi, în care nu puține haimanale literare au aruncat cu pietre și scuipat în statuia lui Eminescu! Unul din reflexele tipice ale reactivității maselor sau a unor grupuri infestate de o nouă „credință” este lapidarea haotică și brutală, într-o formă sau alta – în piața publică, se înțelege – a unor nume și persoane decretate drept „stânjenitoare” sau „dușmane”, sub influența unor incitatori de ocazie, aceștia însă prea lucizi de țelurile lor oportuniste. A fost cazul lui Eugen Simion, Marin Sorescu, Valeriu Cristea (pe acesta N. M. nu-l iartă nici în aparenta, „obiectiva” sa Istorie a literaturii…, acuzându-l că a pubicat cu decenii în urmă câteva rânduri în favoarea candidatului politic, Ion Iliescu. Putea foarte bine, dacă ar fi avut realmente curajul pe care-l mimează, să-l acuze și pe Cioran, care a „greșit” asemenea!)

Eugen Simion stă cu cinste în marea falangă a criticilor și istoricior literari care în anii șaizeci și mai apoi au scos literatura română din marasmul și calomniile bolșevice ale comunismului românesc de primă oră, ticăloșii de care au fost inundate manualele, universitățile, Academia, și care tindeau să ne zmulgă din istorie, din Europa, din ființă chiar, dacă prin acest lucru înțelegem în primul rând conștiința de sine, demnitatea persoanei. Și a neamului din care venim. O Falangă care, se știe, mai numără personalități precum Șerban Cioculescu, G. Călinescu, T. Vianu și mai tinerii I. Negoițescu, Matei Călinescu, Lucian Raicu și N. Manolescu. Cei care ne-au ajutat, ne-au susținut și apărat cu argumente valabile și azi, pe noi, cei câțiva care am îndrăznit să sperăm și să implantăm în solul încă mocirlos al deceniuui șapte o estetică bazată pe valoare specifică, după modelul unor înaintași ai iluminismului apusean, și opere care rezistă și azi, nefiind egalate de cei care au produs după 1989.

1. Simion este primul care aruncă pe piața literară și politică, încă rigidă, o amplă monografie despre E. Lovinescu, ductor inestimabil, alături de Călinescu, al modernismului literaturii noastre; E. Simion este singurul care a avut tăria și curajul de a înfrunta hidra cenzurii comuniste, inițiind și publicând, în deceniul opt o sinteză a literaturii române contemporane: cele patru volume apărute sub titlul Scriitori români de azi, într-un moment când mințile cele mai iluminate ne învățau că nu e posibilă o sinteză reală, valorică, a actului creator literar sau cultural. E. Simion este și autorul unei opere voluminoase, monumentale, ce a pardosit exemplar activitatea sa de cronicar și foiletonist, iar după Revoluție, ani și decenii în care unele minți strălucite din critică au ales calea exilului – M. Călinescu, I. Negoițescu sau Lucian Raicu – iar alții, precum N. Manolescu s-au afundat în mocirla politicii care se instalează oriunde atunci când se prăbușește un uriaș sistem politic și sunt răsturnate, chiar și retoric sau jos-propagandistic, ideile și preceptele ce i-au inflamat altădată pe alți oportuniști, nu mai puțin numeroși, el a condus în două mandate Academia Română, ajutându-ne pe toți să purificăm această ilustră cupolă a întemeierii statului național de sub aburii încă sulfuroși ai ingerințelor brutale staliniste. Mai mult, alături de opus-uri substanțiale despre literatura memorialistică a scris despre autori interziși până de curând sau tendențios recenzați precum Eliade, Ionescu sau Cioran. E. Simion s-a înjugat apoi, la propriu, unei vocații de cercetător și îngrijitor de ediții, publicând, cu ajutorul marelui grafician Mircia Dumitrescu – visul mare al multor generații de învățați și pedagogi ai literei românești! – cele 38 de exemplare ale manuscriselor eminesciene. Tot sub cupola Academiei și cu sprijinul unor mecena din varii zone ale administrației a fondat Biblioteca Pleiade care a trecut acum de al 160-lea titlu, animând ceata îngrijitorior dr ediții, oamnei pricepuți și împătimiți ai valorilor literare și istorice, lăsați de izbeliște după Revoluție de guverne care aplică cu brutalitate așa zisul principiu liberal, într-o țară încă utra-centralizată, fără acele fundații și fără acei particulari bogați care în SUA sau în statele bogate apusene pot justifica aceste precepte.

Ei bine, acest om, această prodigioasă personalitate care infirmă categoric și splendid nu numai ceata de văicăritori, de talentați sterili, de profeți ai incapacității noastre de a duce la bun sfârșit un proiect, de leneși aroganți și veșnic sarcastici față de valorile acestui neam, acest critic, pedagog și gânditor al culturii noastre este, țineți-vă bine, dat afară din Uniunea noastră de breaslă, căreia inși rari și demni de seama sa, îi dau abia și cu adevărat credit și prestigiu! Și acest lucru ne este anunțat de o impertinentă voce anonimă pe ultima pagină a unei reviste pe care am condus-o și eu și la care am renunțat public ca să dau un semn ce trebuia să ne avertizeze asupra unei catastrofe ce ne pândea: tirania unui singur om într-un sistem polițist și anti-valoric. Un semnal, o demisie unică, rară, într-o țară în care eroii sunt doar cei care devin victime ale sistemului, iar de renunțat la un privilegiu sau la o funcție – nici vorbă –, nu o face nimeni, de parcă renunțarea ar fi o abatere de la bunul simț, de la ceea ce se cade! De parcă ai fi pur și simpu un nebun, un smintit social sau un agent de influență, cum a îndrăznit să mă taxeze în aceeași foaie, N.M., uimit că nu i-am trântit telefonul șefului securității lui Ceaușescu! Da, N.M., care, în acei ani, când eram singurul scriitor important care îl primeam în casă pe Paul Goma și când alături de el și de prietenul nostru Ivasiuc luptam pentru publicarea fără ștersături a romanului Bunavestire, capodopera mea – și se pare nu numai a mea! – d-sa era, de altfel, perfect la curent nu numai cu ideile mele, ci și cu acțiunile mele din acei ani, șaptezeci, singurul critic care a îndrăznit să laude apoi op-ul de care vorbim, fapt pentru care a și suferit prin interdicția de semnătură; Manolescu care vine la Iași împreună cu Nichita Stănescu să mă ajute să lansăm romanul Bunavestire în emoția miilor de ieșeni; da, același Manolescu tace mâlc și cu schime sarcastice de aproape trei decenii în legătură cu disidența mea spectaculoasă, care s-a produs înanintea lui Goma și Țepeneag – primii disidenți reali, profeți ai catastrofei naționale înainte ca tiranul să-și piardă marile sale susțineri, moment în care nu se anunța nici o fisură în marele bloc din Est al comunismului moscovit.

În ce mă privește, cam târziu dar încă o dată, slab în fața ideii de prietenie și solidaritate intelecutuală și lucid de criza prin care trece încă o dată cartea și litera românească și obștea noastră din care fac parte – cu cinste, cred eu, de mai bine de jumătate de secol – îi acord dlui Manolescu o șansă, da, o șansă de a repara, de a pune în paranteze penibilul text al Ochiului magic, care, rămânând astfel, consfințit de o foaie ce a avut mari merite literare, riscă, chiar și în postumitatea imediată să se încarce de un blam penibil, aproape… scabros! Și în ce fel anume ? Păi… pur și simplu prin convocarea Consiliului Uniunii și punerea curajoasă în discuție a acelui text ne-semnat! Cu evacuarea din redacție a autorului jalniciei, ridicolei „anonime”, iar dacă cumva, a fost chiar Măria sa Jupânu Foii – Doamne, iartă-ne vorba proastă! –, să-și facă pur și simplu auzit regretul, bărbătește, ca un gentleman și ca un adevărat, onest și important critic, comentator îndriduit al operelor noastre de creație, ins ce a trecut cu demnitate prin epoci mai tulburi, cu adevărat opresive.

Dacă o va face, eu voi fi dispus să-i mai strâng odată mâna, cum am făcut-o și cu un an înainte la Paris, la Salonul de carte. Dacă însă… nu va face acest lucru, nu va avea nici puterea și nici istețimea să nu se creadă în marele public că se răzbună astfel, ignobil, pe un „rival” de breaslă, atunci eu, în ce mă privește – și o spun într-un, vai, regim testamentar – îl voi abandona pe ortacul și fostul meu amic, de zile și de nopți ideatice, adânc confesive, larilor și penaților săi; să știe – între noi doi, aflați de decenii în centrul și în vârful acestei fantastice vocații, a literei, împovărați de atâtea imponderabile din care se țese fuiorul istoriei, la urme-urmei – nimeni nu va putea să decidă decât unul dintre noi, singuri, departe și surzi în vacarmul cetății!

Dacă se certifică faptul incredibil că Nicolae Manolescu lovește pieziș, cu piatra, pe unul din cei cu care a luptat și a crezut împreună în anii crânceni de suferință națională, eu, cel ce-mi semnez textele cu numele tatălui meu, preotul Vasile și cu pronumele câștigat cu neclintită credință în litera și cartea românească, eu va trebui să mă îndepărtez de o iluzie ce devine tot mai falsă, mai incredibilă, mai înnecăcioasă – iluzia prieteniei între cei ce mărturisesc aceeași credință.

Nicolae Breban

București, Martie 2015

Sursa: www.cotidianul.ro

Paradoxul e că un romancier în care, aparent, gâlgâie spontaneitatea, dezvoltă o literatură cu program, interesată de străfundurile insondabile. Din fericire, tezismul e slujit de un uriaş talent şi, astfel, corectat tacit. Breban nu cultivă scrisul frumos; încercarea de totalitate – utopia tangibilă asupra căreia gândeşte – presupune riscul greoiului, prolixitatea, redundanţa.

Orgoliul creator, mizând pe supremaţia romanului, a învins; în contextul exploziei şaizeciste, N. Breban a urcat impetuos spre statutul de „romancier al generaţiei”. Nichita, în anii de început, paria pe acel june atletic, fără volum încă, negrăbit, afişând, imperativ, o siguranţă nutrită de un imens orgoliu. Care, iată, peste ani, a rodit. Breban a visat să ajungă romancier şi această fascinaţie, „tulbure şi precoce”, l-a însoţit mereu.
Ajuns la o „bătrâneţe înaltă”, vital, traversând – recunoaşte – decenii dificile, confiscat de o „halucinaţie tematică”, „optzecistul” Nicolae Breban şi-a urmărit, cu tenacitate ardelenească, „nordică”, proiectul destinal. Doar entuziastul Nichita, împărţind, cu generozitate, „binecuvântări”, întrevăzuse („o nimerise”, cum zicea G. Dimisianu) marele destin de romancier al acelui ins cu alură atletică, sigur pe el, autoritar, rob al unor lecturi esenţiale, având ca „învăţători” pe Nietzsche, Dostoievski, Thomas Mann ş.a. Totuşi, cu o mărturisită „spaimă de viitor” (v. Confesiuni violente, 1994).
Sfătos, locvace, oferind, din belşug, „lămuriri”, încercând un bilanţ (subiectiv, fireşte) al „înţelegerii critice” de care s-a bucurat opera sa, Nicolae Breban polariza, însă, recepţia, aceasta fluctuând, crede prozatorul, între cecitate şi calomnie, alunecând chiar în denunţ politic (v. Răspuns criticilor mei). Evident, lucrurile nu stau chiar aşa, cărţile brebaniene au avut succes, iar autorul n-a fost nicidecum „ignorat”. E drept, şi din alte pricini. Dacă orice tânăr talentat, orgolios, ambiţios este, necesarmente, un paranoid (recunoştea însuşi Breban), scriitorul a avut răbdare cu sine. După ani de aşteptare a părăsit, fără regrete, acel caiet albastru şi scrisul „plat, fals, şcolăresc”, a vrut „să spargă închisoarea” (cum s-a exprimat, în 1968, la o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu), a urcat rapid în ierarhia literară (redactor-şef la România literară) şi politică (membru supleant al CC al PCR, timp de doi ani). Şi a urmat gestul „necugetat” al demisiei, trimisă prin poştă, de la Paris, sfidând dictatura ceauşistă, atunci incipientă, oricum edulcorată faţă de anii stalinişti, cu ecouri în presa momentului (Le Monde, La quinzaine littéraire), denunţând „minirevoluţia culturală”. Poziţia sa directă, frontală contra Tezelor din iulie (1971) l-a „despovărat” de funcţii şi privilegii, condamnându-l, însă, la ani de marginalitate. Asumându-şi riscurile carierei şi eliberându-se moral, în contextul unei schizofrenii sociale în galop. Revenind intempestiv în ţară, cu şansa unei duble cetăţenii, scriind masiv, publicând cu dificultăţi, făcând figura unui harnic şi influent „lepros social”.

Adrian Dinu RACHIERU

În sfântul lăcaş al Arhiepiscopiei  Romanului şi Bacăului, la aniversarea a 90 de ani, publicistul şi omul de cultură romaşcan Gh. A.M. Ciobanu a primit de la Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului ,,Crucea Moldavă„,  pentru rodnica şi bogata activitate creatoare depusă în slujba educaţiei, artei şi culturii.
,,Crucea moldavă” pentru laici – este prima distincție oferită de Înaltpreasfinţitul Ioachim de la întronizarea în scaunul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului şi este cea mai înaltă distincţie acordată de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, de Înalt Preasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Au omagiat personalitatea polivalentă a publicistului Gh.A.M. Ciobanu şi au adresat felicitări sărbătoritului, ÎPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, primarul de Roman – Dan Laurenţiu Leoreanu, doctorul, scriitor Virgil Răzeşu – membru al Ligii Scriitorilor, Viorel Stan – Inspector şcolar general, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Neamţ, prof. Mihaela Tanovici – director al CNRV Roman, prof. Mihaela Băltoi şi editoarea Emilia Ţuţuianu – director al Editurii Muşatinia.

Mulţumim Înaltpreasfinţitului Ioachim pentru bucuria acestei zile, pentru darurile duhovniceşti – pe care le-am primit cu lumină şi pace în suflet.
La mulţi ani şi multă sănătate domnule profesor Gh.A.M. Ciobanu din partea revistei Melidonium!

Emilia Țuțuianu – director al Editurii Muşatinia

SUFLET CU ARIPI

Este primăvară,
Îngerii trec înspre crânguri
şi durerile pier în suflarea lor,
înflorindu-mi cireşii copilăriei!…

Ascuns în rochia cu păsări
Îngerul îndrăgostit mă îmbracă
în aripi lungi,
apoi se roteşte şi aprinde
candela iubirii,
oferindu-mi fructele dulci!…

Din buchetul alb de mireasă
păianjenul întinde pe câmpuri
mreaja lui de lumină,
pasărea-nchisă în umăru-mi stâng
mai tânjeşte spre Lună,

poate Îngerul Bun se îndură
suflet cu aripi înalte să-i pună!…

CUMINECĂRI

Urme pe cer, urme pe roua inimii
şi pe imensitatea albă se aştern
în timp ce eu m-aşez
în Cercul de Lumină
şi-aştept să-L întâlnesc pe Dumnezeu.

Târziu,
un suflet zburător începe să apară
mai aducând cu sine şi-alte suflete
cu aripi
ce intră-apoi în Cercul de Lumină
să ne privim, să ne rotim,
hrănindu-ne-mpreună!…

ZĂMISLIRI

În zadar plângem timpul nescris,
în zadar orele incendiate,
este vremea când Îngeri de vis
pe Pământ hotărăsc să se-arate!

Suflete-ngemănate plutim peste nori,
aburi calzi, aburi vii –
suflete de lumină surori.
Roata Cerului ne roteşte-n Cuvânt,
timpul ne cerne şi ne-aşează-n Potir
de argint!…

Iuliana Paloda-Popescu

(Din volumul Iuliana Paloda-Popescu, “Dincolo de măceșii roşii”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006)