Nicolae BĂCIUŢ: Doamnă Simona Puşcaş, intenţionez să public o carte despre exilul românesc. Vă invit pe dumneavoastră să răspundeţi la întrebările de mai jos.
Simona PUŞCAŞ: Mulţumesc d-le Băciuţ. Sunt onorată să particip la această anchetă/interviu şi să vă răspund la întrebări. Sper să fiu la înălţimea aşteptărilor. Am plecat din România de mai mulţi ani, imediat după revoluţie… aşa că pot să spun că am cunoscut exilul într-o măsură destul de mare. Sper să puteţi publica această carte care va ajuta publicul cititor să înţeleagă adevărata faţă a fenomenului numit EXIL. Vă doresc succes!
Nicolae BĂCIUŢ: Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste Ocean. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?
Simona PUŞCAŞ: Aşa este! Întrebarea este oarecum şi răspunsul! Imediat după revoluţie în România era haos şi majoritatea românilor îşi încercau aşa zisul noroc peste ocean sau chiar în Europa, în ţări precum Germania, Franţa, Spania, Italia… Eu am plecat în Italia, deoarece cunoşteam limba noii ţării de adopţie şi mă simţeam mai în siguranţă aici în special din punctul de vedere a comunicării. Acest fapt nu a făcut totuşi să-mi găsesc imediat locul pe care-l visam. Primi paşi nu au fost uşori. Am suferit mult şi pentru faptul că-mi lipsea familia de care m-am desparţit. Mi-am lăsat părinţii şi fiul în România, iar când tatăl meu a decedat, din motive de birocraţie nu am reuşit să-l conduc pe ultimul drum. Poate a fost suferinţa mea cea mai mare…
Nicolae BĂCIUŢ: Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?
Simona PUŞCAŞ: Vămile exilului sunt atât de multe încât e dureros să vorbesc de ele. În primul rând acomodarea în ţara care te găzduieşte este plină de asperităţi, mă refer la obiceiuri, mentalităţi, apoi… chiar dacă cunoşti limba, nu vei vorbi niciodată ca un băştinaş, nu vei fi încadrat repede în noua societate. Va trebui să trudeşti mai mult decât localnicii ca să-ţi meriţi locul, va trebui să accepţi ce ţi se oferă pentru a supravieţui… fapt care te face să nu-ţi fie uşor şi care, uneori, te poate chiar îmbolnăvi sufleteşte, sau să te facă să-ţi pierzi speranţa în viitor. Totuşi, dacă ai putere, încet-încet îţi redresezi echilibru şi reuşeşti până la urmă să îţi îndeplineşti scopul pentru care ai emigrat. Oricum pragul cel mai greu de trecut este dorul de pământul unde îţi ai rădăcinile şi dorul de tot ce te leaga de acest pământ.
Nicolae BĂCIUŢ: E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!
Simona PUŞCAŞ: Da, se poate vorbi de un mod diferit… Românii plecaţi înainte de revoluţie nu se puteau reîntoarce uşor, unii de frica regimului totalitar, alţii din motive financiare. Ar mai exita şi categoria celor care de ruşine că nu erau realizaţi nu puteau să se întoarcă… Să nu uitam că durerea înstrăinării de ţara este imensa pentru orice exilat… Românul trebuie să accepte în acelaşi timp cultura şi deseori chiar şi religia ţării de adoptie. Totuşi, purtând mereu în suflet tradiţiile de acasă… în timp îşi va gasi echilibrul spiritual.
Nicolae BĂCIUŢ: Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?
Simona PUSCAŞ: Scriitorul român ajuns în străinătate nu poate vorbi de şansă! El poate spera să (re)devină scriitor în exil doar dacă învaţă academic limba ţării de adopţie… Şi chiar şi aşa este greu să reuşească. Pentru cei care incearcă, chiar dacă stăpânesc limba ţării bine, este greu să scrie sau să gândească imediat în noua limbă. După aproape un sfert de veac de exil pot afirma ca vorbesc bine limba ţării mele de adopţie, scriu şi îmi traduc poeziile singură, dar… este acel DAR! Nu voi scrie niciodată ca un băştinaş, deşi uneori am senzaţia că am reuşit!!! Dar sa nu uitam că mereu au fost si sunt excepţii. Un exemplu este Norman Manea, scriitor român stabilit la New York.
Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate afirma profesional, social, un exilat?
Simona PUŞCAŞ: Prin multă muncă! De calitate! Munca este cuvântul magic… Cu multă muncă şi deseori chiar cu umilinţă poţi ocupa cu timpul un loc – chiar demn – în societate. Munca în sensul în care, daca ai o profesie bună, reuşeşti, daca nu, te califici. Mai sunt şi excepţii: „omul potrivit la locul potrivit…”. dar regula este că trebuie să începi mereu de la o muncă de jos! Totuşi, cu perseverenţă şi înţelepciune poţi reuşi.
Nicolae BĂCIUŢ: Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?
Simona PUŞCAŞ: Discriminare găsim peste tot, dar în unele părţi sunt mai accentuate. De exemplu în Italia sunten numiţi „Ţiganii Europei”. Imediat după uciderea Giovannei Reggiani la Roma, in octombrie 2007, de către românul de etnie romă, Romulus Nicolae Mailat, Partidul Democrat, condus de fostul primar al Romei, Walter Veltroni, a început să critice România, afirmând că aderarea acestei ţări la Uniunea Europeana este principala sursă a lipsei de siguranţă din Italia. Cazul Mailat a tensionat relaţiile româno-italiene. Incidentul a amplificat discuţiile privind infracţiunile săvârşite de emigranţii români, a determinat un val de antipatie faţă de românii din Italia şi a determinat autorităţile italiene să ia măsuri fără precedent împotriva acestora. Presa din Italia a explodat, iar guvernul italian a aprobat de urgenţă un decret de lege privind siguranţa publică care le acordă dreptul prefecţilor de a-i expulza pe emigranţii consideraţi periculoşi. Mai mulţi români au fost atacaţi pe stradă sau în propriile case. Din această cauză mulţi români nu îşi etalează identitatea naţională şi chiar nu recunosc că sunt români. În acest fel suntem obligaţi să ne uităm limba maternă, obiceiurile noastre strămoşeşti, să uităm de „ai noştri”… lucru de neconceput într-o societate modernă. Aşa ajungem să devenim dezrădăcinaţi! Dar deseori excepţia întăreşte regula, mulţi români s-au integrat bine şi sunt respectaţi şi recunoscuţi ca buni profesionişti şi ca oameni de mare omenie. Lista ar fi lungă căci suntem mulţi pe aceste meleaguri, dar ne putem mândri că foarte mulţi medici, profesori, cântăreti lirici, artişti, au purtat România prin ei pentru a putea fi cunoscută pozitiv aici in Italia. Aş vrea să amintesc aici un caz interesant al unui copil-adolescent care face onoare numelui de român şi care a răzbit singur într-o lume de străini. Vă ataşez o prezentare scrisă de ea: „Câteva rânduri! 7 ianuarie 2014! Mă numesc Denisa Andreea Curtaşu, o mică pianistă. Am început să studiez pianul de la vârsta de 7 ani, la Târgovişte. În urmă cu cinci ani am primit o propunere de a studia pianul la Conservator in Italia, aşa că după un an de pregatire singură, am reuşit performanţa de a fi admisă la Conservator, cu nota 10. Acum am 15 ani şi ma pregătesc pentru examenul de trecere în anul 8 de Conservator. În tot acest parcurs, am susţinut şi participat la mai multe concerte şi concursuri. De câteva luni am început să compun singură. Am reuşit să compun zece piese pentru primul meu album de compoziţii. (…) Toate compoziţiile sunt recunoscute şi protejate de dreptul de autor din Italia „SIAE”. Pentru lansarea albumului de compoziţie am pregătit şi o cărticică autobiografică, scrisă tot de mine sub formă de poveste, pentru ca viaţa mea pâna la aceasta vârstă este o poveste tristă. Crescută fără mamă de la 3 ani, de un tată cu un handicap locomotor, am reuşit să ajung la aceste performanţe, chiar dacă viaţa mi-a oferit multe bariere şi greutăţi.” Aş mai vrea să adaug că Denisa a reuşit să devină cunoscută pe aceste meleaguri şi nu numai! În 2014 a concertat la Bucureşti fiind invitată pentru un interviu şi la televiziunea română.
Nicolae BĂCIUŢ: Ce loc ocupă credinţa în exil? Dar prieteniile?
Simona PUŞCAŞ: În suflet, românul, poartă cu el CREDINŢA! Caută o biserică în apropierea locului unde este stabilit, iar duminicile le petrece acolo acomodându-se cu locul şi noii prieteni… Eu cred că credinţa este importantă pentru că ne leagă de strămoşi şi de locurile natale, ne leagă de exilaţi ca şi noi pe care îi cunoaştem si cu care ne împărtăşim bucuriile sau necazurile vieţii de emigrant. Credinţa ne dă speranţă, ne dă putere să mergem înainte. Avem aici în Italia multe biserici ortodoxe, majoritatea foarte căutate de către români. Acolo se creează noi pretenii, se simt mai apropiaţi de atmosfera din ţară şi se comunică în limba maternă. Şi astfel se realizează o unitate etnică, iar diaspora românească începe să fie cunoscută şi deseori să aibă un rol hotărâtor în Italia.
În schimb, prieteniile adevărate au rămas totuşi… undeva acolo în ţara de unde am plecat! Aici se leagă greu şi nu sunt de durată! Românul este nevoit deseori să se mute acolo unde îşi găseşte un loc de muncă mai uşor… şi să nu uităm peninsula este mare… Niciodată prieteniile nu le poţi lua cu tine. Rămân in suflet, sau în filele unei scrisori de sărbători, sau într-o convorbire telefonică…. Este greu să defineşti, aici în exil, cuvântul PRIETENIE!!!
Nicolae BĂCIUŢ: Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populaţia ţărilor gazdă?
Simona PUŞCAŞ: Aici, nu prea ştiu ce să zic. Ecumenismul doreşte să unească toate religiile creştine, fapt care mi se pare benefic dacă ne gândim că ne rugăm aproape la fel şi că… cu toţii ne rugăm la acelaşi Dumnezeu.
Nicolae BĂCIUŢ: Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, ca să-i etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de conştiinţă, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale.
Simona PUŞCAŞ: Înainte de revoluţie cei care emigrau o făceau din motive ideologice, iar după revoluţie, din dorinţa unui trai mai bun şi mai decent. Însă peste tot există şi excepţii. Eu am ajuns în Italia singură, în speranţa unui trai mai bun. Până la urmă am găsit ce căutam de o viaţă… un trai decent, dragoste şi multă linişte sufletească. Datorită faptului că mi-am găsit jumatatea ce-mi lipsea. Sa nu uităm însă că atât exilaţii ideologici cât şi cei economici întâmpină cam aceleaşi probleme de acomodare în noile ţări pe care doresc să le cucerească.
Nicolae BĂCIUŢ: Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?
Simona PUŞCAS: Speranţa că într-o zi se va intoarce acasa este visul fiecărui exilat, însa uneori rămâne doar un vis!!! Românul cu cât are mai mult, vrea mai mult. Din păcate nu întotdeauna este aşa. Dar ce înseamnă cuvântul FERICIRE? Fericirea este o stare mentala de bine, fiind caracterizată de emoţii pozitive sau plăcute, de la mulţumire la bucurie imensă. Ştim bine că diverse grupuri de cercetare, au făcut eforturi de a răspunde la întrebări despre ceea ce este „FERICIREA,” şi cum am putea-o atinge!? Concluziile şi explicaţiile sunt multiple. Eu o văd cam aşa: O stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină! Mulţi se mulţumesc cu asta şi sunt fericiţi, dacă, putem adăuga, că au o sănătate bună şi îşi văd copiii realizaţi. Iar dacă ai şansa să ajungi la pensie (ha!ha!) îţi doreşti să zbori, să cunoşti lumea şi sa vezi locuri inedite pe această planetă şi nu numai. Oare asta o fi fericirea unui exilat…!?
Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?
Simona PUŞCAS: Identitatea etnică se pierde dacă uiţi de unde vii, dacă uiţi că eşti român, dacă faci greşeli provocate de snobism, dacă fiind obsedat de integrare în noua societate cu orice preţ îţi uiţi limba şi strămoşii.
Nicolae BĂCIUŢ: Este integrarea exilaţilor o problemă insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?
Simona PUŞCAS: Consider că încă este insolvabilă. Sincer cred că depinde şi de ţara de unde vii şi de ţara gazdă. Aici în Italia trebuie sa fii foarte disponibil la orice situaţie pentru a fi acceptat. Însă noi românii am învăţat lecţia şi demonstrăm tot mai mult că „se poate face”!!! Ştim că nu putem fi legaţi veşnic de un singur pământ, de „glie”, şi deseori, necazurile, curiozitatea, necesitatea sau discriminarea te provoacă să emigrezi mereu şi mereu pentru un trai mai bun. Şi aşa va fi mereu…
Nicolae BĂCIUŢ: Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonului latin „Ubi bene, ibi patria”?
Simona PUŞCAS: Exilul este greu de îndurat, dar îl induri dacă vezi că viaţa ta este mai bună, mai prosperă. Dacă reuşeşti să-ţi realizezi unele idealurile, incet, incet vei accepta ţara de adopţie ca noua ta ţară, vei înţelege că ai o şansă dacă vrei si cum… cu toţii suntem fii lui Dumnezeu oriunde am trai pe planeta Pămant, ştiind ca omenirea este creată după chipul şi asemănarea Lui şi ca El este Capul bisericii universale… atunci pot afirma că şi românul poate să sfinţească locul. Important este să nu ne uităm obârşia!
Nicolae BĂCIUŢ: Cum se vede ţara natală din exil? Cum se raportează el la ţară, la valorile ei, la neîmplinirile ei, la aşteptările ei?!
Simona PUŞCAS: Emigrările în masă au făcut ca România să fie mai cunoscută în lume. Fiind obligat sa emigrezi tu ştii că ţara unde te-ai născut este unică. Cuvântul „România” te va emoţiona de câte ori ai să-l auzi. Este posibil că vei purta în sufletul tău de exilat sentimente contradictorii, dar este firesc sa fii mereu cu gândul alături de cei râmaşi acasă. Când facem lucruri minunate suntem apreciaţi pentru asta. Aş vrea să amintesc că exilatul român îşi intreţine familia atât aici cât şi în ţară participând la ameliorarea greului de acasă. Să nu uităm de unde am venit şi să încercăm să ne etalăm valorile, să ne facem tot mai cunoscuţi şi sa luptăm pentru a ne primi locul meritat în lume. Diaspora, sau cum se numeşte azi, „Romanii de pretutindeni”, îşi impune cuvântul tot mai mult şi se implică în viaţa de zi cu zi a emigrantului. Trebuie menţionat că un număr mare de români ajunşi pe aceste meleaguri au ajutat ca Italia să-şi poată construi mii de case şi nu numai… Pe plan cultural ne facem auziţi de asemenea. Diaspora de peste Prut a publicat de curând că la Roma a avut loc ceremonia de acordare a premiului „Un libro nel casseto” (O carte intr-un sertar), pentru cel mai bun roman scris de un autor străin în Italia. Este vorba de Valeriu Bojoga, autorul romanului „Pe băiat îl cheamă Roman”, subiectul descriind viaţa unui baiat din Moldova care se află la muncă in Italia şi problemele de viaţă prin care trece…
Nicolae BĂCIUŢ: Cine, şi de ce s-ar reîntoarce un exilat în patria mamă?
Simona PUŞCAS: Cum ziceam mai sus, speranţa românului este să să întoarcă în ţara-mamă. Puţini au reuşit însă! Motivele sunt multe. Unii au muncit numai pentru a-şi putea construi o casă acolo de unde au plecat. Aceştia au o şansă de revenire. Alţii nu au reuşit şi se mulţumesc cu ce au realizat aici, cu un trai mai decent din punct de vedere material. Sunt mulţi români ajunşi la vârsta pensionării care se reîntorc acasă ştiind că cu pensiile din străinătate vor trăi în tihnă şi pace. Dar uneori lucrurile se mai şi schimbă, te adaptezi ţării gazdă, te căsătoreşti, iţi întemeiezi un cămin… cum să laşi toate astea şi să te reîntorci? Mulţi tineri emigrează cu speranţa că-şi vor putea ajuta părinţii, fraţii, familia aflată la strâmtoare. Cu timpul se obişnuesc cu noile condiţii, cu greutăţile şi cu suferinţa, dar, din păcate, uneori, chiar şi dragostea de cei „de acasă” se diminuează. Tempus Fugit, rudele mor, prietenii te uită şi dacă ai noroc şi sanatate… rămâi cu speranţa ca poate într-o zi…. minunea va veni!
——————————————–
PUŞCAŞ Simona, poet, traducător, translator (română-italiană-maghiară), născută la Oradea, la 30 septembrie 1950. Stablită la Roma, în Italia. După absolvirea liceului teoretic şi-a continuat studiile la Academia de Ştiinte Economice – secţia Turism. Stabilită la Roma, în Italia. În prezent îşi desfăşoară activitatea literară atât în limba română cât şi în limba ţării de adopţie. Cărţi publicate: „Pasiune/Passione” (poezii), Ediţie bilingvă (română/italiană), Editura Anamarol, Bucureşti, 2014. Volume colective: Antologie de poezie „Simbioze Lirice” Volumele 5, 8, 10, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014-2015. Prezintă versuri în limba română şi bilingve (română-italiană) în reviste literare precum: „Cetatea lui Bucur” (Liga Scriitorilor Români – Bucureşti), „Confluenţe Literare” (Bucureşti), „Singur” (Târgovişte), „Prolitera” (Germania), „Clipa” (Anaheim, SUA), „Metafora” (Seattle, SUA), „Miorita” (Sacramento, SUA
Interviu realizat de Nicolae BĂCIUȚ
