Acel 1918 românesc și european…
Într-un cadru ceva mai larg, precum este acela al U.E., ceea ce se întâmplă într-o țară europeană precum România pare a fi un altfel de test al vulnerabilităților edificiului european. Un test a fost și furtuna mulțimilor urbane în Grecia. Așa numitul „război politic” românesc al ultimilor ani se dovedește astăzi a fi fost deopotrivă efectul factorilor interni și urmarea, oricât de mijlocită, a indeciziei mai marilor europeni în privința formulei politice pentru Europa de azi și de mâine. Indecizia care-a urmat referendumurilor din Franța, Olanda, etc. s-a fixat într-un sindrom de amânare numit Tratatul de la Lisabona. Europa de azi încă nu și-a amintit pe deplin că edificiul ei actual a fost zidit în lungul Ev Mediu pe stratul renovator creștin și fără de amintirea aceasta, europenii nici nu știu cine sunt. Cea mai teribilă carență a Tratatului este carența unei amintiri: amintirea de Dumnezeu. Nici memoria veacului nu pare prea bună. Astăzi, Europa spirituală se află parcă într-o poziție încă mai sensibilă decât era la momentul unui alt val de căutări pentru reșezarea structurilor europene, cunoscute mai cu seamă prin tentativa de reformă central europeană al cărei nucleu era constituit, la vremea aceea, de un binom diplomatic interesant, bănățeanul Aurel C. Popovici și unul dintre cele mai interesante vlăstare ale ramurii habsburgice, singurul care ar fi putut scoate mașinăria imperiului central-european din mlaștina gospodăriei dualiste, ducele Ferdinand al Austriei. Oamenii aceia au fost repede măturați de pe scenă după asasinarea lui Ferdinand și marea șansă a Europei a fost formula sa de rezervă etnoistorică și noopolitică numită ordine trianonică, ordinea numită mai apoi „Europa națiunilor”.
La pragul noii Europe, dincolo de Atlantic privea departe, spre Bizanț, un mare vizionar, un profet al Europei etnopolitice numit W. Wilson, cu echipa sa de 200 de specialiști, coordonată de Isaac Bauman, mare geograf politic, care, în tot cursul ultimilor doi ani de război mondial măsuraseră arealurile etnopolitice ale vechiului continent, cartografiaseră etnogramele Europei, alcătuiseră tabulograme, verificaseră izobarele marilor densități etno-spirituale din care se vor naște națiunile politice moderne ale Europei interbelice, ale luminosului Versailles. A rezultat acea capodoperă geopolitică numită ordinea trianonică, un tip de ordine confirmativă pentru ceea ce deja se fundamentase prin Pacea de la Westphalia, din 1648, care preînchipuise, tot profetic, prima geografie a unei păci europene bazate pe rețeaua statelor-națiuni, nu a imperiilor. Nimic nu va mai abate Europa din linia aceasta destinală, astfel că megaciclul westphalian își vădea roadele prin acest consens în care se odihnea deja gândirea strategică și pacea marelui spațiu euratlantic, reprezentată la Versailles de către marii exponenți ai lumii noi, în frunte cu președintele W. Wilson. În aceeași unitate de gând se regăseau președintele Wilson, savantul Isaac Bauman, marele geograf cultural Emilie de Martonne, într-un cuvânt o lume nouă care va triumfa la Trianon cu tot cu vârfurile ei de inteligență și de sensibilitate. A venit peste acea Europă urgia rostogolirilor revizioniste care-au adus cele două mari invazii de păgânism, comunismul și nazismul, ale căror vlăstare negre au fost holocaustul evreiesc și holocaustul roșu, bolșevic, al popoarelor creștine ale Răsăritului, despre care, din păcate nu se mai vorbește, iar, în România s-a făcut și prima tentativă de reinterpretare printr-un document care combină sferturile de adevăr cu falsificări ca cele referitoare la Generația Labiș și la raportul dintre statul comunist și Biserica Ortodoxă Română. Acest mod de lucru ne amintește reflecția lui Iorga: un sfert de adevăr este mai ticălos decât o minciună. Asemenea bâlbâieli ne livrează unei anxietăți geopolitice.
Europenii par că nu știu ce vor și aici intervine valoarea testului românesc: acesta devoalează deficitul energetic al elitelor. Un deficit de viziune dublat de un deficit de voință. Mai marii Europei nu știu ce vor pentru că nu vor să știe. Nu vor să știe ce Europă doresc. Vor ei, oare, o Europă a națiunilor, o Europă a noilor Cortine de fier, o Europă a panregiunilor, o Europă a unui nou imperiu? Din păcate, astăzi, noi europenii nu mai avem nici măcar prototipul vizionarilor de la startul veacului trecut. Nu știu să existe astăzi cineva care să răspundă „prezent” în dreptul marilor dispăruți de la startul secolului trecut ca să ne putem închipui cu gândul și cu vizionarismul de atunci cum ar arăta Europa reformată de populari, de pildă. Din păcate nici Franța nu-i mai are pe J. Ancel sau pe E. de Martonne, iar un savant de talia lui Foucher psalmodiază melodii pe motivul „Europei minorităților semnificative” (Geopoliticianul francez desenează o „hartă a minorităților semnificative” sub întrebarea retorică: Ialta a căzut, pe când Trianonul?). Cum ar fi aceasta? Ce ar mai fi atunci Europa majorităților etnice semnificative? Cât privește intelectualii români și atitudinea lor, vae victis! Vocea marilor lucizi nu se aude. Iar unii nici nu mai sunt printre cei vii de pe pământ cu toate că sunt printre cei vii din ceruri. Mă refer aici la un vizionar sceptic precum Florin Constantiniu.
Woodrow Wilson, al 28-lea Președinte al Statelor Unite (1913-1921)
Speranța pe care și-o pun elitele politice și intelectualii din România în instituțiile de model occidental este un element definitoriu pentru baza logistică a instituționalismului românesc după 1989. Această speranță este un indicator de psihologie politică și un simptom prin care putem „citi” tăria și slăbiciunea etosului managerial al claselor politice postdecembriste. Dorința de imitație a Occidentului este prea puternică, iar reputația modelului occidental este și ea tot atât de puternică încât putem citi într-o atare psihologie imitativă deopotrivă un tip de putere dar și o teribilă slăbiciune de clasă și o creativitate mult prea diminuată.
Baza logistică a genezei și consolidării instituțiilor își are dinamismul ei propriu. Mai presus de orice altă observație, trebuie spus că această bază nu poate fi exclusiv opera politicienilor, ci a unui întreg corp logistic al societății, din care fac parte savanți, scriitori, artiști, filosofi, strategi etc., adică un întreg aparat chemat să lucreze la reînnoirea unei societăți și deci la relansarea procesului de creștere a instituțiilor sale. Corpul logistic al societății franceze la începuturile modernității sale nu era compus numai din corpul legiștilor, ci, dimpotrivă, din moraliștii secolului al XVII-lea, din Pascal și Descartes, din Napoleon și ofițerii acestuia, din salonulliterar extrem de important în secolul al XIX-lea, după marea criză provocată de încordarea la care fuseseră supuse energiile etnice ale Franței de războaiele napoleoniene.
Din celebrul salon literar al Mathildei, verișoara lui Napoleon al III-lea, a ieșit marea literatură franceză și, într-un fel, a renăscut spiritul francez. Cine-și poate imagina acest spirit redus la Descartes, fără Balzac și Flaubert? Aceștia au avut un rol uriaș în restructurarea logistică a societății franceze și europene. Un intelectual pe deplin conștient de însemnătatea logisticii instituționale în cadrul războiului social de clasă, ca Marx, a înțeles lucrul acesta de vreme ce-a mărturisit că de la Balzac a înțeles atâta economie capitalistă cât n-ar fi reușit să înțeleagă de la sute de economiști de școală. Cât îl privește pe Descartes, un mare filosof român îl consideră părintele democrației parlamentare, socotind că toate principiile noului câmp instituțional au ieșit din cartezianism și deci din mintea lui Descartes. Oricât ar părea de eseistic, trebuie spus că fără „cohortele” de artiști, literați, filosofi, evoluția societăților europene este de neimaginat. Lor li se datorează această evoluție tot atât de mult ca și marilor savanți ori marilor generali: cele trei corpuri împreună – artiști, oameni de știință și generali – reprezintă primul eșalon al logisticii instituționale a unei societăți. Imediat după ei vin politicienii și staff-ul societății respective. Din această pentadă se alcătuiește corpul logistic al unei societăți și acea societate care nu reușește să se folosească de acest corp este condamnată la înfrângeri logistice, cele mai primejdioase forme de înfrângere.
În cadrul societății românești, este greu să ne imaginăm ce-ar fi fost aceasta fără corpul logistic al pașoptiștilor ori fără contribuția logistică uriașă a grupului de la Junimea (junimiștii maiorescieni), acela care a făcut educația întregii clase liberale românești. Fiindcă, precum remarcabil spune un mare filosof român, P. Țuțea, statul românesc a fost făcut de cațavenci, dar marea educație a acestora, și deci a burgheziei române, este opera Junimii. Cum putem să ne imaginăm, de pildă, desfășurarea acelui curent de eroism extraordinar care-a fost hrana spirituală a primului război mondial fără uriașa personalitate profetică a lui Nicolae Iorga? Pe bună dreptate s-a spus că Iorga a fost axul întregii societăți românești și fără personalitatea acestuia nu ne putem imagina logistica instituțională a Marii Uniri. Dimensiunile spiritului lui Iorga erau de tip suprafiresc. Într-un moment în care guvernul era mut și nici un glas de orientare nu se ivea în „vuietul infernal al marii catastrofe” a retragerii în Moldova, a vorbit N. Iorga și discursul său a fost afișat în tot restul de țară rămasă. Iată ce scrie unul dintre intelectualii-voluntari ai acestui război de întregire: „Cineva l-a citit cu glas tare. E cel mai mare cuvânt ce mi-a fost dat să-l aud în viață. Iorga leagă tragedia noastră de azi cu întreaga existență tragică a neamului acestuia. […] Nu e un discurs, ci un poem epic de-o întunecată și încruntată măreție, în care suflul istoriei vântură sufletele și le scutură de pleava țepoasă a deznădejdii. Nu făgăduiește demagogic biruința, ci îndeamnă la moarte căci numai prin moarte va birui voința celor de după noi. Cuvântul lui Iorga a fulgerat în bezna dezastrului […]. Pe temeliile lui morale a reorganizat rezistența sufletească și – de ce n-am spune-o? – rezistența militară însăși. Din acel moment și până la sfârșit, N. Iorga a devenit axa morală a războiului. N-a mai existat nici guvern nici nimic. Era absolut indiferent cine cârmuia. N-a existat decât cuvântul lui Iorga, tipărit zilnic în «Neamul românesc» de la Iași […]. Ziarul se lipea pe ziduri, sorbit de mii și mii de oameni civili și soldați de-a valma…”[1]. Ce voci se aud acum? Cine să scoată România reală din descurajare? Vocea unui mare istoric patriot precum Acad. Dan Berindei nu este ascultată, cum n-au fost ascultate nici altele. Nici vocea lui Pătru cel Scurt, extraordinarul „scutier” mutat din pagina satului în pagina marii literaturi, ca să fie mărturisitor al unei epoci, de către marele scriitor al veacului, Dinu Săraru. Despre alți intelectuali, putem folosi metafora lui Mao: sunt figuri de carton. Înalții funcționari și strategi europeni înșiși nu știu ce vor pentru că nu vor să știe. Vor, oare, românii, mai mult decât europenii zilei, să știe ceva pentru petecul lor de cer? Nu se pare, deși fronturile politice sunt agitate, zona sensibilă a vieții intelectuale este și ea agitată spre incendii și cutremure.
Ce-ar fi fost practica statului român, după Marea Unire, de pildă, când o uriașă sarcină apăsa pe umerii noilor elite – sarcina creației unei noi mașini de stat capabilă să răspundă unei formidabile presiuni interne și externe – fără de contribuția marilor grupări culturale și a marilor școli de știință care au apărut atunci?! S-a continuat spiritul Sămănătorismului, au apărut noi specii de naționalism, încă necercetate, s-a afirmat țărănismul sociologic și economic, apărea marea Școală a lui Gusti care înălța haretismul la alți parametrii, apăruse „Sburătorul” lui Lovinescu, cerut de logistica încorporării occidentale a zonei răsăritene etc., etc. Fără toate acestea, societatea românească și instituțiile ei n-ar fi ieșit niciodată din pseudodisputa coanei Zoițica cu Cațavencu, iar concepția despre stat la români n-ar fi trecut de teoria lui Conu Leonida, după care statul n-are alte „trebi” mai înalte decât să achite lefurile. Din păcate, astăzi, greii, cei ce-ar trebui să compună gândirea logistică a unei națiuni, de talia unor Nicolae Iorga, de pildă, sunt difluenți ori lipsesc de-a dreptul. Niciodată România n-a traversat o criză intelectuală așa de profundă. Prea multe grupuscule de „intelectuali” preferă alinieri politice în locul unei alinieri naționale. Politicienii nu se sfiesc să-și ceară, care mai de care, țara înapoi. Voiește intelectualul român să dorească el lucrul acesta, cu aceeași patimă ca și politicienii? Oare n-ar trebui, mai întâi, acesta să-și ia țara înapoi, țara de gândit, țara de iubit, țara de slujit?! Această țară, mai nimeni în afara omului simplu, nu se arată doritor s-o ia înapoi cu sufletul, cu mintea, cu brațul și cu slujirea. De țară au nevoie mulți, dar nu ca s-o slujească, ci ca s-o folosească, nu s-o iubească ci s-o dispețuiască. Până când politicienii români nu se vor vindeca de maladia politicianismului, România nu va putea să treacă testul european, adică să fie mai presus de tablele dlui Barosso și ale altora ca dânsul. Aceasta este urgența clipei: să ne luăm înapoi țara de gândit, țara de iubit, țara de slujit. Aceasta este comanda clipei. Aceasta ar trebui făcut. Ca să putem mărturisi cu poetul nepereche și tot în chip nepereche hulit de intelectualii zilei, Mihai Eminescu, cel din debara și totuși de pe cerul României și al lumii: Ce-ți doresc eu tie, dulce Românie,// Țara mea de glorii, țara mea de dor?// Brațele nervoase, arma de tărie,// La trecutu-ți mare, mare viitor!// Viață în vecie, glorii, bucurie,// Arme cu tărie, suflet românesc,// Vis de vitejie, fală și mîndrie,// Dulce Românie, asta ți-o doresc!
————————————–
[1] Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre (Memorii), vol. II, p. 121.
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu
