19 ianuarie 1978, Delhi 38/15 Probyn Road, University Enclave
Zilele trec uriașe și repezi. Nu mai fumăm, dar discutăm, în aiurită consecință, despre sinucidere sau urâțeniile vieții, dar petrecem împreună, ceea ce ne-a fost destin. Poate nici nu vom mai fuma, vorba lui Ardouin, aseară, acasă la el – e ușor să te lași, e mai greu să nu începi iar.
Acest francez specializat în limbi dravidiene, venit cu peste două decenii în urmă și stabilit aici (îmi spune că) se consideră indian. Îmi ascund mirarea, cumva ciuda – într-un amestec de admirație și amintire a patriei franceze, el vorbește despre individualitate, eu despre obediența necesară în alte cazuri, apoi își numește familia indiană, soția din sudul Indiei, fata lor de 20 de ani, atât de indiancă. Ciorba a preparat-o el, ca și checul, iar doamna – chiftelele. Cafeaua nu e puternică. Picturile Sujathei sunt gauguin-iene. Discutăm Baudelaire și Peguy, marea distanță până la India Gate, experiența limitată a tinerilor, norocul meu de prim străin găzduit în enclavă, printre indieni, neizolat, avantajele de a preda la Nehru University. Elogiul e pentru familie (nici tu țară, nici tu ins).
Audiență la Consul, piesa în trei acte publicată de Ion Brad în Teatrul, nr. 11/1977 (p. 74-93), mai puțin teatru decât transcriere ardelenească a vieții cătunului-ambasadă, cu o creștinească înțelegere pentru o ființă ce nu-și poate permite să se cheme Maria Magdalena, că nici consulul… (o prostituată dintr-un port dunărean, la o ambasadă, cedându-și gemenii, spre a putea călători cu soțul ei, marinar, traficant de stupefiante; viceprimarul cu care i-ar fi conceput este epurat, în actul II, după cum aflăm în actul ultim). Tânăr în vremea realismului socialist, autorul aduce un naturalism politic, un zolism al birocraticului, cu excitația purtată diplomatic. Femeia Disperată sau Soțul Internațional, cu ironizarea în grotesc a drepturilor omului, la umbra secretarelor în pârgă, contrapunând cereri de locuință sau de copii cu jocuri de-a „marea călătorie spre închisoare, aici… ori întoarcerea acasă” (spune, spre sfârșit, ambasadorul, ca să încheie piesa cu schimbarea de sens a
”călătoriei în întoarcere”): „după părerea mea, abia acum ar putea să înceapă marea și adevărata ei călătorie”.
Am dus-o pe Nana la grădiniță (Usha Ganguly, Shishu Vihar, Delhi University Womens Association, University Campus, Chhatra Marg, Delhi 7). Este în secția B, ca și în București (grupa mijlocie). Ieri a fost pentru prima oară, azi e în a doua zi de studii în India. Nu s-a bătut cu copiii, îmi spunea, n-a mâncat de la alții, s-a purtat frumos. Cu o zi înainte, mi-a povestit o listă de cumpărături pentru grădiniță; tratează cu mama, i-am zis, iar ea: tu ești cu banii. Aseară – „ce-a putut să facă Nana” – un sfert dintr-un ochi al lui Chiț dispăruse (azi l-a dus la Nursery Sschool, spre plăcerea și a copiilor).
Alaltăieri-seară am fost împreună, eu și Nana, la deschiderea unei expoziții de fotografii indiene a Sebastianei Papa din Italia, la All India Fine Arts. Dansatoare, în replică, „viață cotidiană”, un gest Bharata Natyam, un cerșetor, o dansatoare, o femeie cu un copil în brațe etc. Ciudată inadecvare a fotografiei pentru mituri în mișcare.
A nu mai fi scris poezii, a nu mai fi fumat (ieri am delirat ore, în doi, pe tema iubirii obsedante de țigări, Nansi nemairăbdând și totuși scăpând pentru încă o zi de ispită), a nu fi clintit un rând de corespondență (mi-au părut cu toții reci, și tata, în cele ce mi-au scris), a fi dezarmat în fața timpului și a etapelor lui, a visa „normal”, artificii sexuale, poate toarceri în fir predestinat, a abandona trecutul apropiat și a-l pierde pe cel de departe, a fi (gata) de plâns și invidiat pentru a fi.
Poate că Bob și Rose sunt pinguini neozeelandezi – mi-e dor de ei. Un băiat blând la școala ei, Nana a crezut că e Balint. Azi la 12.30 particip la prima ședință de catedră, pe tema bibliotecii departamentului (aș vorbi, dar să vedem). Ieri, un student modest și totuși încrezător, mi-a adus, bătute pe matriță, maximele lui Brâncuși, vizitându-mă acasă. I-am dictat și scrisoarea către universități. Este terestră, ca și secretarul ei. Nu-i nimic.
Planurile transoceanice le-am aplanat, cel puțin pe moment. Primele tentații de acțiune și joc de șah au intrat în rutina vremii. Toate profețiile cunoscătorilor zonei par și adevărate și invers stimulatoare, spre o retragere în neunde.
„Dieux de bronze en pays de Tamoul”, Paris, 1974, cu frumos erratum: „page 3: lire baroque Indien au lieu de baroque Italien”. Barocul indian la începutul „afirmării”, ca și cel românesc?
Să nu uit să-i cumpăr Nanei ghiozdănel. Poate subiectul de căpătâi, despre care încă scrie tatăl meu în abia a doua epistolă, toată viața, până acum (prim, în armată) – erratum? Fără religia păcatului sau morala proletară, și fără moarte sau dumnezeu.
Parcurgând exercițiile de patimă ale lui Ghiță (Ionescu), sau Fischer (Galați), cel din urmă consemnând nejucarea lui Hamlet din cauza apariției fantomei… cred că am intrat într-o săptămână de când orele principale și multe le ostoiesc în lecturi despre România, inactuale sau fără perspectivă. Încă o dată Voroneț și Sfântul Gheorghe. Pentru cultură, pământul nu e sferă, iar India, față de raza vederii românești, să fie sub calota reperabilă din punctul zidurilor moldovene? Hitchins, un alt Gregor Mac Hastie? Seaton-Watson, un anticomunist filo-român? G. Anca, un bineintenționat de nimic?
28 ianuarie, ora 11, va fi, în sfârșit, întâlnirea aceea româno-indiană în problema lectoratului? Eh, și se va telexa… Dar, trezie…
Cele două tururi în Bockoi Road, după mobilă, cu experimentații tocmitori ai administrației universitare, aproape tandri în conversație, îndatoritori și deschiși, experți și siguri pe sine. Voi plăti Rs. 50 pentru o mașină de scris. Voi avea de scris scrisori. Îmi voi dactilografia poeziile și mă voi obliga la noi corespondențe – întâi, subiectele subiectelor asupra românismului în India, propunerile de seriale și începerea redactării, fără odihnă, cu șansa intrării în ritm. Rărirea scrupulelor de a cere ajutor.
După o cacialma babilonică – primul committee și proprio ultimul, restrâns, din care nu face parte nici unul de limbi romanice, doar rusă, germană și maghiară – cu cărțile bibliotecii, reîntors în furii, mă mai și caută, chipurile de bună-ziua, studentul Charanjit (ieri, la fel, Sachdeva), ca apoi să-mi mărturisească scopul, cum că mâine seară e premiera circului Jumbo, astă-seară se pot colecta invitații, ia uite domnule, a, pe legitimația mea de ziarist.
O luăm și pe Nana. Câțiva copii vin și-mi spun ceva, înțeleg de la o fată mai mare că în curtea noastră a fost un elefant și Nana s-a urcat în spinarea lui. Apoi, drept în mijloc, pahidermul s-a slobozit și copiii l-au lăsat să plece. Urmele trecerii lui făceau din povestirea copiilor o cronică (reală).
Red Fort, studentul mă întreabă cum traduc românește, îmi vine în minte Turnul Roșu (cât m-am mai uitat într-o noapte, în copilărie, spre Sibiu, ajuns în gara aceea să identific acest nume), apoi privesc focul moghul al arhitecturii din față – Cetatea Roșie, zic (Lal Qila), Lal-Red-Roșu. Dar, imediat, ne scufundăm vis-a-vis în Chondni Chowk, într-o peregrinare sinuoasă printre denivelările și surpăturile pașilor răzvrătiți ai unor mulțomi trecătoare. După ce ne terminasem călătoria și, urcați în autobuz, ne apucasem de taclale, un călător ne arată afară un imens elefant, cu o claie de fân, parcă, în spinare, și un om deasupra, bălăbănindu-se majestuos, grav în umorul nenorocit al altor surpături și denivelări sub o atât de respectabilă talpă.
Circul atrage curioși nenumărați, cu gardurile lui aparente, cu afișe de comedie și cu fâlfâinda, atomica dublă ciupercă a arenelor sale libere. Legitimația mea ne introduce. Nouă elefanți sunt aliniați spre răsărit (reflexul meu de „răsărit”, acolo fiind însă, realmente sudul, căci soarele răsare exact de unde, pe creierul meu mic, s-a înscorțoșat apusul; și elefanții se hrănesc, cu prorele spre noi, care ne aflăm la nordul lor, dar ei se află acum la sud, fiind de fel din Assam, din direcția noastră. Voi căuta un poem al lor în assameză. Cel mare a costat 12.000 de rupii, cât un șah lucrat în fildeș, cei mai mici, 8.000 de rupii, toți nouă, mai ieftini decât un microbuz.
Sunt tineri, de 8-9 ani. Mănâncă frunză, pâine graham și zahăr. Sunt din cei cu fildeși, alții spâni – cei mai ascunși – precum și femele, mai capricioase. Animale mari, creier mare, de aceea, nepericuloase, precum cele mici – creier mic (oamenii corespunzători trag cu pistolul, nu luptă cu creierul și hârtia ca aceia cu fildeși). Elefantul este emblema noului circ, a noului. Călătoresc câte patru în vagon. Drumuri lungi, costisitoare. Dar acesta este sezonul ideal al circului, nici cald, nici ploi.
Circul s-a născut de numai cinci orașe, câteva săptămâni, al șaselea fiind capitala Indiei. Totul nou, artiști de pe la alte circuri, puțini cu familie, cei mai mulți și mai multe, celibatari. Nana s-a dus la elefanți. Oameni de-ai casei au luat-o-n brațe și-i spun sau o întreabă de nume și de țară. Cei mai buni artiști de circ ai Indiei vin din Kerala, cei mai numeroși manageri – din Bengal, inclusiv interlocutorul meu.
Secretarul, de față. Circul e performanță, teatrul e dramă, zisese cel din urmă, iar când eu nu găsisem altceva de zis – n-ar fi fost încă vreun accident, dar astea nu se pot prevedea, acesta e riscul. Circ, risc… Cu gândul aiurea la Lidia Jiga, la clovnii lui Fellini, la yoginul Clemendore, ce ne-a atras cu mic cu mare la circ în București, abia un an-doi după Vagabondul. Elefanții n-au sosit din sanctuarele naționale, ci din târg. Mă pregătesc totuși pentru o întâlnire nelipsită de sfințenie. Managerului bengalez i-ar face o sobră plăcere, mâine seară, la inaugurare, să fim alături, într-o fotografie, bun, eu mă simt deodată din sud, el rămâne vest-bengalez, marele circ al Asiei.
20 ianuarie 1978
Pubertatea elefanților. Mă trezesc în junglă fără mine. Cine-am fost? Într-una bibliografiile polemice mă țintuisera de verticala românească adăugată unic luminii. La ce mă tângui înăuntrul uitării? Mai bine poem Elefant. Nimic. Și datorii. De talent. Curaj sau dispreț, cu, fără frică. Un trecut pur ca o apă băută neîntrerupt. Cișmeaua albinelor. Biografie vegetală. A bântuit încă un uragan. Circul cu nume de avion înecat. Morala zborului. Auzul insomniei. Iubirea de aer. Prin ierni învinovățindu-se călătorii din țările calde. Ciorile crapă dimineața. Nu-mi vine să nu cred nici în timpul copil. Mă aștern viitorului. Atenție, parlamente. Cândva nu voi mai adormi, de-acum adio, eros vorbăreț, în glumă te sacrific în aerul spre ziduri peste foc al zodiacului de lângă ultima judecată pe numele Sfântului Gheorghe.
O amintire poate Ganesh înțelesul nostru ființa caldă
aromi sânge străvechi iarna se va sfârși o viață bunule
închinare la nimic lunecătoare scene și ochi și umbră
miez de noapte întrupat în sufletul lumii
de nu se joacă încă în oră fiica principiului meu
Nana: Tată, tu erai elefantul și și mama omul de pe elefant.
23.I. 78
Tigrul negru, în fapt o ființă disparentă, al cărui păr întunecos strălucește mai ales în beznă, urmând marilor reflexe ale ochilor, de-am privit, de pe podul lui, la capăt, iar pe noi lăsându-ne o amintire pe cadouri franțuzești.
Pe sârmă, în frac, văzurăm beat și-un drac – piticii se scârbiră ochindu-l înspre miră – el se bălăbănise căzu apoi în vise în leagănul de sârmă trezit până la urmă.
Zburătorii, în două echipe încrucișate, evoluând deasupra plasei, în liniște, mai ales în deschidere, apoi, în întuneric, fosforescenți – cei mai de neuitat. Jonglerii și acrobații amestecate. Dresuri inverse? Fiare native, mai furioase ca la noi, exersându-se vocal.
Caii stilizați și reticenți, câini nebuni după minge, urși prinzând cu gura muștiucul învârtecuș, căței socotitori, păuni întruchipați de dansatori… Dar elefanții, Jumbo în persoană, sunând clopotul la intrare, apoi, în jurul stupa-ului pentru lord Șiva, împlinind tot ritualul spălatului și al altor sunete, mimând rugăciunea pe muzica din filmele lui Manoj Kumar.
Nana îi dă voie mamei sale să fumeze o zi, iar eu îi interzic pentru totdeauna; n-o mai iau cu mine până nu obține promisiunea că muma se lasă; își pierde răbdarea: da‘ ce ești tu, comandant de miliție, de interzici? Profesor la universitate, asta ești. Chițul lui Pește.
învățăm litera A mamaA tataA leulA
elefantulA la dentist copilulA alpinstul lunecaA
piticul râdea ahA noi învățam litera A
nimeni nu ne dezrobește poate doar litera A
AfricA AmericA AntarcticA
24.I.78
După ce am mers cu Nana la grădiniță, am pornit-o cu riksha spre PATA (Turismul în Pacific), dar ne-am oprit la ultima repertiție a paradei de Ziua Republicii de poimâine. Evoluau, după o oră, ultimele trupuri militare strângând cimpoaie și bătând dobe. Am văzut șase bătrâni, imenși elefanți apoi, ducând grijulii în spinare câte 5-6 copii – cei mai buni, anul ăsta, din toată India. Fete din școli militare în haine din Rajasthan, altele sichite, altele punjabi, cu haine în culorile tricolorului indian – roșu, alb, verde. Alte costume albe, funde verzi, cimpoaie, tobe, trompete, cânturi de fericire și progres, legium, ghirlănzi, Bangra, pe tractoare – care din Megalaya, Punjab (Amritsar), Rajasthan (castel), Tamil Nadu, Tripura (animal fantastic), Uttar Pradesh, West Bengal, Madhya Pradesh (păduri), Gujarat (papinoage), Sikkim, Nagaland (spate nud), Orissa (cercuri la urechi). Avioane cu fum tricolor. Caleașca președintelui și limuzina cu șase uși.
Ne pierdem în mulțimi, strecurați printre polițiști, ajungem la Vigyan Bhawan, o conferință asupra tehnologiei educației, alta tehnică, nu PATA. Vizităm, însă, palatul prezidențial, auditorium-ul fastuos.
La Muzeul de Artă Modernă, vedem galeria franceză, asigurată cu 65 crore rupii, cât populația Indiei socotită la o rupie persoana, comenta vărul lui Charanjit, din echipa de pază. Așa se face că polițiștii indieni sunt la ora asta printre cei mai buni cunoscători ai tablourilor franceze. Adoră un Cezanne (The Three Bathers), apoi, în ordinea evaluării, un bătrân cu bastonul, datorat lui Gaugain, apusul soarelui de Monet, gustă Pissaro, Renoir, Bonnard, Signac. Mai oriental – ? – Delacroix le scapă, aparent, dar și Ingres sau David, ori Lautrec-Toulouse, Gericault… Sun 62 tablouri de o cumplit de rafinată frumusețe. I-am spus studentului meu, care umbla zilele trecute cu un American Impressionism că tot nu valorează cât acel Sunset at Lavacourt, din 1880 (Manet). Pentru plăcerea mea mallarmeeană am întârziat asupra iernii lui Puvis de Chavannes. Sentimentul unei arte predestinat moderne.
Am așteptat autobuzul pentru Ashoka Hotel. Aici – The Pacific Area Travel Association, a 27-a conferință anuală, a doua în India, prima în 1969 – n-am depășit expozițiile de pliante din care am adunat cu hărnicie gratuită nu spre nefericirea lui Nansi. Ca ziarist, am primit și un disc cu Amla și Uday Shankar.
Toată duminica salutasem și decupasem ziare din ultimele (primele aici) luni, TOI (Times of India) și The Statesman, rămânând la subiectele de toate zilele, pentru toată lumea, alergând după zgârcitele petece de cultură, copleșite de propagandă lucrativă, Nansi reținând fotografii și probe de design, împreună amintindu-ne, descoperind sau uitând pentru totdeauna detalii ale începuturilor noastre aici, eu lăsându-mă obsedat de numele României, fericit când i l-am întâlnit pe lista unor țări străbătute de un călător american surdo-mut.
Din pătimașa intenție de a scrie prietenilor care nu-mi scriu, sau cine știe, mi-am mai propus subiecte ușor de scris, pornind de la recenzii, ajungând la reflecții dictate de propria dispoziție, de ocazie. Mai ales că marile motive se vor regăsi în arta de aici. Și viceversa.
Mâine seară, la Constitution Club (am vorbit cu decanul să plec la 4.30 de la ședința programată la 3.30) cu el. Poate ar trebui să pun pe hârtie programul de săptămâna viitoare (?)
25.I.78
Orele de dimineață, cu studenții, amețite dar frumoase, apoi, cu Charanjit la Ashoka Hotel, de unde mi-am dublat colecția de pliante turistice, și am și trimis cele 8 scrisori, de-aseară, la poștă; primisem din țară 4 numere din Scânteia, Tribuna, Flacăra, Contemporanul, iar de la Mircea Eliade o frumoasă scrisoare. Era o zi însorită, de neuitat. Îmi aminteam întâmplările clare. În curte, la Ashoka, puțini copii să se plimbe cu uriașii elefanți, un grup de neindieni înconjuraseră o cobră care dansa la cântecul unui cimpoier, sub comanda unui maestru cu un șarpe mai mic într-o mână; o cerșetoare se strecura în umbra unei porți mai ferite a hotelului de 5 stele.
Cum am sosit acasă, după lectura presei primite, m-am repezit peste drum să văd de invitația la decan. S-a servit, în grădină, cafea profesorilor de la toate departamentele, eu m-am întreținut cu Ludmila și…, cu care am stat de vorbă prima oară infirmându-le că m-ar interesa astrologia, cu Vladimir Skușcin și Malek Kejna din Polonia, la un moment scuzându-mă și spunându-le namaste.
Cu Nansi și Nana am luat un autobuz și am ajuns la Vitelbhai Patel chiar la timp, cu 5-10 minute înainte, doi studenți erau acolo, i-am prezentat ambasadorului, mai apoi au venit ceilalți, i-am introdus la consilier, a urmat programul început cu imnurile celor două țări. Familia mea și studenții mei am auzit prima oară noul imn național, atât de știut ca „trei culori”, mie dându-mi, în ochi, o căldură. P. C. Chunder, ministrul educației, a vorbit cordial despre România și președintele ei, a evocat succesul în România al rudei lui Amita Ray Bhose, nu uitând, dar, se pare, neștiind de studenții din sală, indieni, care învață română.
26.I.1978
TOI nu publică niciun rând despre sărbătoarea de aseară – s-o facă azi? azi nu apare, pentru mâine, fiind ziua națională. Fumam, învins, eu o țigară, Nansi una, iar mai apoi i-am smuls-o și i-am rupt-o pe o a doua ce o începuse, aprinsă. De 26 de zile am vorbit de tutun mai mult ca despre Dumnezeu sau părinții noștri, poate și decât despre copilul nostru. Întrebându-mi studenții ce impresie au avut după celebrarea de aseară, unul, trezit dintr-o obsesie, îmi răspunsese cu totul în afara sensului cuvântului: tutungerie. Pronunțase în sfârșit bine, ceea ce denota că se antrenase acasă (de la clasă lipsise, colegii dându-l plecat, definitiv, în Iran).
M-a trezit azi dimineață veverița care doarme în firida de deasupra ferestrei. Prin casă se plimbă un șoarec. N-am nevoie de presimțiri, o duminică fără sentimentul propriu – măcar lumea se va fi bucurând la toate Porțile.
Sunt, totuși, predispus spre tristețe. Fără a mă copleși, ca o amorțeală a voinței și a intențiilor. Nu spleen, poate nici măcar oboseală, o stare de inutilă proiecție când ar năvăli gânduri negre – dar nici ele nu se pun în mișcare. Parcă o depresiune fizică, a oaselor și cărnii, o neregăsire în relief și climat – o persoană insistentă, ce nota numele fiecărui student al meu, asta voie să știe de la mine, dacă suport climatul. Dincoace de da-urile mele, oriunde și totdeauna, oare am suportat ceva, am fost în stare să exist, să rămân sub euforii și nechezături impersonale? O mână de chipuri pictate în biserică dacă am râvnit să le urmez cu viața mea, la primul pas (alte) statui mi-au dezidit cele două dimensiuni sfinte.
De o zi națională, păsările sunt aceleași. Eu de ce m-aș simți deosebit de ele schimbându-mă-n tristețe? Înseamnă că am fost și sunt mereu trist, acoperit de păsări gureșe. Pentru toate discuțiile noastre în jurul tutunului – Nansi are o singură armă – a se apuca din nou de țigări, eu nu reușesc decât s-o ațâț, rugând-o, sau isterizându-mă, să n-o facă – i-am spus că voi scrie un eseu, Femeie și nebunia, care mă va face cunoscut în istorie ca un sfânt, după unii, ca un cretin după alții – și Nansi mi-a promis că nu mă va priva de această șansă.
Aveam de gând să nu merg la tv, dar fiul vecinilor de sus ne-a invitat, pentru 9.30 a m (zisese pm, s-a corectat). Mă voi înveseli, încet-încet, până la viitoarea notiță de tristețe. În alb-negru, parada văzută la Kashyap, care au fost, cum ne așteptam, foarte primitori (împreună ne-am ridicat în picioare la auzul imnului indian, la început și sfârșitul ceremoniei, cu amintirea asistării la fața locului, acum două zile) ne-a introdus, în continuare, în universul conferitor de cumplite mândrii fiilor Indiei. Preponderența militară, de la tancuri arhimasive la cămile și elefanți (de data aceasta nu armata de măgari sau de câini, dar, în pantomimă, vechile oști străhinduse, mogule, engleze recente) era comentată în legătură cu războaiele cu Pakistanul și China, de după independență. Țară natural apărată… Apoi dansurile și tradițiile. Președintele Indiei, împreună cu al Irlandei.
Seara am mers iar la Ashoka Hotel unde am văzut dansuri Bharatnatyam (Sonal Mansing, Yamini Krishnamurti, Radha Redy), Kathak (Uma Sharma și trupa ei), Manipuri. Privind-o pe Sonal, Nana mă întreba de ce e supărată – pentru că nu e copil, e om mare, e dumnezeu, este altfel decât alți copii și alți oameni – și decât alți dumnezei – sau este cât toți copiii și toți oamenii – și cât toți dumnezeii. Uma Sharma era veselă pentru că o priveam noi. La ieșire, un păun de albăstrele. Stelele au fost supărate, și luna, că ne-a rămas autobuzul în pană.
A, inflația culpabilităților, dar nici aurul, burta astroloagei, cât de largă, ne-a pierdut de mușterii. Chiar, la ce bun Sfântul Gheorghe străpungând șarpele lui Șiva, infinitul? Au trecut vremurile acelor adevăruri, medităm numai de formă, trăim sofismele izbucnindu-ne cu scânteile din copitele cailor, cămilelpr, măgarilor la război. Ne strecuram pe sub viață, într-un Delhi oarecare, târâți din poartă în poartă de curenții de după geamurile grena ale autobuzelor fără uși.
27.I.78
Tantrism, yoga, a treia a avatarurilor, și n-oi mai visa o baldâră dezgolită și scorburoasă înșfăcându-mă, mie înger fiindu-mi Nansi.
Au venit toți studenții, de dimineață, la ore, unul singur s-a opus să facem zilnic cursuri. Câțiva m-au vizitat acasă și mai târziu. Am dactilografiat titlurile de matematică-IS pentru provicecancelar, am primit confirmarea întâlnirii de mâine cu D.N., apoi am asistat la o celebrare a a lui Ady Endre (centenarul nașterii, în 1977), la care au vorbit vicechancellor-ul, amintindu-și o vizită de șase luni în Ungaria, prețurile ieftine ale cărților, marele popor și marea țară, apoi a citit ambasadorul maghiar un scurt raport a 30 ani de relații diplomatice și 6 de relații culturale, apoi bibliotecarul șef, și el călător în Ungaria, a citit poeme în englezește, un profesor de hindi în hindi, Geza B. a zis două vorbe despre nevoile poporului și critica guvernului la poetul Ady, un student și o studentă au recitat în maghiară. Expoziția donată are 59 de cărți.
După amiază, am fost în Piața Secretariatului Central, la Beatnic Retreate, parada muzicală a tuturor vechilor arme, stând în primul rând, la 3-4 pași de președintele Irlandei (al Indiei va fi poimâine), azi antrenament. Artificiile și iluminațiile au completat muzica.
Mai pe urmă, am văzut în Red Fort istoria, în sunet și lumină, a mogulilor, apoi, mai direct, a independenței, cu vocile lui Gandhi sau Nehru. Nansi a avut o oarecare descumpănire că atâția împărați nu mai sunt.
28.I.1978
Orele de dimineață, furioase, de preexaminare, cu strâmbături ale studenților, că subiectele sunt grele – dar și ale mele, că sunt din prima lecție. Vizită și la etajul I (de intimidare?) în TJM.
Călătorie în mașină cu steag.
Prezentări. Doi la doi, Carte de vizită (pe verso, mi se spune, să scriu numele C.G., chimistă). Cine e probabilist? Presupuneri. Mă lansez într-o descriere obiectivă a bibliotecii de 400 de cărți, argumentând influențele la nivelul valorilor culturale, spunând și care este propunerea (expoziție de carte, expoziție foto, filme), pentru că nu înțelesesem dacă cineva o va spune, mai mult, mi se păruse că nimeni, așa încât, după „raportul” sau darea mea de seamă, întrerupt iritat, că nu eu am venit acolo – poate pe bună dreptate, și totuși nu eram în altă parte – s-a putut conveni în termeni convenabili, sunt sigur, inclusiv cu invitarea lui P.C.C, cu descrierea filmelor, a romanității noastre „clasice”, Roma-românești, Clain, Petru Maior.
R.C.M. nu vedea nicio legătură, înainte, dar aflând de reprezentarea chimiei a murmurat că trebuie să vadă țara aceasta, despre program a rămas că orice propune H.E. este bine, dimineața fonction-ul, după-amiază filmul – tocmai primise, cum se zice, pe Eliutin, pe care nu îl văzusem la universitate, și nu mă abținusem să povestesc, ceea ce tot nu fusese bine, căci nu „venisem pentru Brâncuși”. Cum aveam promisă o scurtă vizită și acasă, eșecul meu n-a însemnat un punct, H.E. a vorbit plăcut cu Nana, cu Nansi, a apreciat bună locuința, vecinii, s-a interesat de spațiul afectat „bibliotecii” și consultațiilor, mi-a recunoscut îndreptățirea la prestigiu, cu experiența-i fiind dispus să mă sprijine, nedezburzuluit. Oare mi-am pus singur un crampon pe care, odată fluierat, îmi va aduce o sancțiune colorată?
Cu scuzele cât n-aș fi îndreptat, îmi pare rău de întâmplare, dar nu și de cele spuse, poate prea multe, nu destul de mult, niciodată, pentru interlocutori care nu au elemente geografice, nici spirituale.
Am spus că, pentru mine, ziua a fost un eveniment. Nana cântă „din Craiova la Pitești”. Acest jurnal dă să se descoasă; „nimic nu rezistă”, zice Nansi – vezi, dacă te-ai dus la A, zice, hodoronc-tronc, Nana, „măi Ionele, măi”.
Cărțile românești, în engleză, le voi rezuma (mai mult extrase) în continuare, rămânând de pregătit expoziția (- cărți politice sunt? – istorice – alea nu-s politice). „M-am uitat la ceas, ai vorbit 12 minute, eram spectator”.
Dacă am un complex în fața inginerilor. Am de dactilografiat subiectele de examen. Azi-mâine. Măcar să expediez și scrisoarea la universități, înainte de a împlini 8 luni sau de a mă reabilita. Oamenii cumsecade, făcuți pentru respect și iubire, în tăcere. Și la ce articole englezești, dacă nu poeme? Voi scrie acasă, măcar.
Rămân la zdravăna dar pura poezie, cu nevoi cu tot, nu fără ele, popor ea însăși, în stare supremă; de ce m-aș zdrobi discursiv și mi-aș da cinstea pe descrieri – ce noroc de iluzia poeziei? N-am decât să-mi fac oricât rău, ea mă iartă – cât să nu mai fiu, să fie, pe toate urmele, doar toate dedicațiile i se dedicaseră spulberând-o. Tot n-am ce aștepta din afara ei, nimic și pe nimeni, doar pe urmele ei pot conta, grata ori non-grata.
De ce s-o fi uns foaia mea, cum ar pătrunde oboseala – nu e un gol, e un plin, o unsoare, un semnal, un eșec, o confirmare, o filosofie, o ruinare, o pierdere, un câștig, o rărire, o posibilitate, o antisintaxă, o expiere, o uitare, o obsesie, o sfârșeală, un capitol, un epilog, o neșansă. Cum e Nana speriată de bombe. Unii trăseseră cu o bombă. Făcuseră acolo jăratec. (Nansi zice că povestea durează o jumătate de oră).
Încerc să fac ordine în hârtii. Nana mă trimite după o cârpă. Nansi, o strig, fumează. Discut cu Nana și ea-mi spune că de cum plec eu de acasă ea hop să fumeze, dar să n-o bat, că altfel mă bate ea pe mine. Nansi a râs – acesta este sensul prim, poate, al râsului, de depășire prietenească a unei taine adverse. Știam despre acest râs parcă înainte de naștere și mă văd împărtășindu-l și după moarte. Taina păcatului contra tainei împărtășaniei – va fi mult, de-ar fi, până la înțelegerea înțelesului, îmi voi lăsa dorul de furie și mă voi lăsa în voie de minciuni. După zilnicele amenințări de-o lună cu întoarcerea. E o plăcere să fii păcălit, ca trădat, și țările și-i și iubesc. Uneori simt convertibile râurile, dar să nu contez pe conversiuni.
Nansi: M-a prins tata că fumez și mi-a ars o palmă. Nana: Numai una? Eu: Menajează-mă prin absență. (Vrusesem, penibil, să transcriu discuția dintre 12.05 – 12.45, pe personaje, ca și cum mi-ar lipsi). Mă bucurasem de minune, cu oarecare suspiciune a plăcerii, până, din inerție, n-are rost să mă opresc; de-acum ce-o să urmeze… Discutasem zeci de ore pe tema suferinței din abstinență. Dar așa începe probabil conștiința necesară a convenției, după atâtea tentative în temă.
Eram persecutat de o culpabilitate ca o ipocrizie, ce-mi amintește de tatăl meu în ipostaza de inchizitor – acum semăn unui golf gâdilat de nave pline cu fum de care spânzruă femei râzând în tehnică suprarealistă – lăsați-vă memoria în de ea, n-am încotro, oricât s-ar fi lungit imperiile nu era timp decât pentru femeie să treacă la rândul favoritelor spre a dori apoi ceea ce nu depindea de ele, a se supune uneori, grație tainei sacerdotal extrapolate pe meridian, date cugetătorilor de nojițe rupte pe gură, naramză, fâsâitul mormintelor, braga ploii din caracter, potcovitul de murg necal, vâjâiala de drag, pe ochii urechiați mieunători, cu ecuațiile oalei de presiune și vizierei armurei, nivelul istericelor… de geaba cer scuze spre a fi vrut un ideal dintr-o simplă nevoință, a mă fi împotrivit din idealism unei materii aneantizante – s-ar spune că a fost ca pentru o inspirație, ca un blestem de a fi citit cu interes cuibul de vipere, dincolo de răceala față de autor eu sunt vipera, și eu, nu încă, oricine ar fi, autorii mei, Baudelaire, Camus și Vasile, a cărui vârstă am depășit-o și am fost în India, interesant, ce chimie, ce țări, ziare, puteri, din nou în asintaxă, ca într-un dans virtual, a doua opțiune, ca o rușine dragă, nesimțită, o conferință despre Conachi cu gândul la Piru, pierderi la jocuri nejucate și amărăciune la a doua minciună din copilărie, din dragoste de mamă. Nesincere oceane prizate sub turban prin fumuri paviane cu ochi aerian.
29.I. 1978
Copiii lui Afilie s-au născut aici, Ion și Diana. A locuit în patru case, pe rând regretate. A avut telefon și, închiriat, și televizor, s-a avut bine, oarecum din vedere, cu tipicul corespondent al nostru, singurul, se pare, dintre toți ziariștii, fără mașină. Se numără printre oamenii neproblematici, custode a 6000 de tractoare românești în India. Ne-a mai pus și în temă. Sunt mai prost plătit decât un șofer de ambasadă, nebeneficiind de indemnizațiile pentru copil și nevastă, de dotările celorlalți pentru a rezista condițiilor de climă, hrană etc. Situația mea e cam fără ieșire. Neliniștea-mi va trece odată cu străvechea mea răbdare mascată de isterie, artificii și tirade.
Să-i scriu lui Șora, iar în plicul trimis lui, o scrisoare lui Maco despre familia mea halucinată de un mod străin. Magistre, sacrificiul propriei liniști de dragul sanscritei să zicem că mă privește pe mine, cât din partea nevestei și a copilului, mult mai bine să nu fi venit și, dacă s-ar putea, să ne întoarcem. Unde sunt kefirele noastre? Lumea neindiană așteaptă cu spaimă vara. Citesc și scriu, dar mă și arunc în afirmații, smulse din logica iute ce vi se datorează, predau o limbă inedită unor oameni nu mai puțin noi.
3.II. 1978
Nana nu acceptă birthday și mai ales to you, așa că urează unui copil: happy bade Puiu. Se ceartă cu mama pe temă. Aseară am dactilografiat expresii comune și cuvinte românești, cu traducerea în engleză, pentru învățătoare – mi-a cerut de două ori, c-ar vrea să învețe română. Fata de la apartamentul nr. 3, din curte, fiica unui lingvist, mi-a zis și ea: nene, vreau să învăț românește. Am trimis o scrisoare la jumătate din universitățile indiene, vice-cancelarilor, cu speranța și rugămintea să-mi trimită informații despre România pe acolo.
Alaltăieri-seară ne vizitaseră Rose și Bob, cu care am tradus o poezie a mea și am citit din Eminescu, în traducerea lui Cuclin, neacceptată, ca mecanică, pentru rimă, childish. Am comparat latina și engleza, imperiile respective, eu văzând SUA dispărând, ei privind-o ca eternă. E bună de demonstrații harta României, în unghi cu a Indiei. Le-am trezit interesul pentru Gandhi Smrti, din Tees January Marg, nr. 7 – satyagraha, Kastorba, sanscritologul lepros, cărțile, timbrele, floarea galbenă de pe patul asasinatului.
Second-term test, la intrare lume strânsă în jurul unei femei căzute, care țipa – tocmai studenta mea Veena Gupta. Călcând spre clasă, alunecase și-și fracturase glezna. A ajuns cu un tazi la spital, însoțită de trei colegi. I-am urmat cu un altul, pe motocicletă. La urgență, i s-a făcut o injecție, apoi radiografia a arătat că e vorba de o dublă fractură. M-am întors pe jos acasă. Am plătit datoria la Marg, la Parida, la soda-water, am ajuns pe la Hans Bhavan (Baban, zice Nana), eram frânt, am dactilografiat din Scrisoarea I, în engleză și română; poate Joshi va citi din Rig Veda, și eu din Gânditor (trebuie să fac rost de tablou, să vorbesc cu Sood, dacă Veena e acum inambulantă).
După-amiază îl întâlnesc mergând greoi, cu un certificat de sănătate și cu un cheag de sânge în ochi pe Sachdeva, care a absentat de la S.T. Test. Vrea cumva, de la mine, punctele, numărul maxim – i le-am refuzat pe motiv că îmi sabotează lecțiile. M-a întrebat ce părere am despre el, nu i-ar plăcea atmosfera clasei – i-am spus că el, primul, o strică. Îl elogiază mereu pe Karp, de la poloneză, (care mi l-a recomandat drept penultimul său student, model de aluat pentru răbdare).
Astfel, trei studenți ai mei sunt bolnavi.
Nu i-am răspuns lui M.E. Nici Eli, Eli, Eli, nici nimic. Tonul îmi lipsește, lui nu. Cel propriu lui și cel propriu mie oare rezonează? Vom fi aproape, vom fi departe, îmi doresc una sau alta. Ce să-i scriu, să-i descriu primirea scrisorii? Odată cu primirea scrisorii dumneavoastră, nici nu știu dacă în primul rând din cauza ei, am intrat într-o etapă nouă a aventurii noastre indiene. Tocmai ne mutasem într-o locuință peste drum de Faculty of Arts, unde predau, în aceeași curte cu Central Library. Văzusem parada Națională la India Gate și o expoziție de pictură franceză la Museum of Modern Art (tot acolo, proaspăt donate de Amintore Fanfani, opt tablouri italiene, unul pictat de donator).
This is to certify that Dr. Anca Gheorghe has joined this University with effect from 26.10. 1977, as Romanian Language teacher in the Department of Modern European Languages provided to the University under Romanian Cultural Exchange Programme, for the academic year 1977-78 for the present, which is likely to be extended for the next academic year 1977-79. SS Registrar.
Nana: Tu n-o iubești pe mama, îi ții conferințe din toate cele. O să te spun la toată lumea din România. Poți s-o respecți pe mama? Poți. S-o iubești pe mama? Poți. Stilou ai? Ai. Poți? Ai. Cerneală? Ai. Atunci de ce nu ne lași în pace? Nu știu de ce ești un pic mai rău. Că acum scot cureaua. Că se întorc în țara de unde au venit și spun ce nerod e tata în India, dar eu să le duc portocale și banane într-una. Până acum îmi băteai capul knock-out și acuma-ți veni alta, să-ți cer scuze. Eu te iubesc pe tine și pe mama, și mama nu te iubește, așa că te iubesc numai eu și o iubesc și pe mama. (Ca zahărul, ca sarea?) Eu te iubesc ca cafeaua.
Doi bananieri puși de grădinar la fereastra bucătăriei, vecina l-a pus pe grădinarul ei să-i mute departe de casă, în alt colț al grădinii, aseară, iar de dimineață, omul nostru i-a dezgropat, furios, și i-a răsădit în alt loc. Ce destin au și bananierii ăștia. Bătrânul adusese ieri o scrisoare în engleză, că muncește din greu, că vrea 40 de rupii pe lună, nu doar 25, că va pune multe flori frumoase.
4.II. 1978
Studenții mei, de înțeles, s-au delăsat, unii, după accidentarea Veenei, care-mi scrie că vrea să se pregătească serios și mă roagă să obțin o amânare a examenului final, cu 15 zile. Yogindra va lipsi o săptămână spre a se întâlni cu prietena lui. Ashok are 104 grade, probabil, totuși, va veni luni. Subash are rinichii în pioneze. Rămân trei atât de diferiți, un sikh, un om cu pașaport și un altul ce-l așteaptă. Am primit, aduse de Yogindra, două calendare, cu picturi și scene religioase.
După discuții și lectură a imnului românesc, spre sfârșitul întâlnirii, toți, am încercat să deslușim, cântând, imnul indian, încât Yogindra s-a pomenit, aiurea, scriind pe tablă: Dr. Anca bun profesor.
Sărăcia în care ne ducem lunile veacului nostru, ca o insomnie, trece de la sine, până la urmă. O vedere gravă a lucrurilor, așa cum sunt. Îmi este familiar cancerul, pentru că mi-a fost drag ca un frate prietenul meu leucemic Vasile Văduva, cu care am împărtășit zece luni de gânduri ultime, până în decembrie 1973, pentru că mi-am iubit mama, stinsă în postul paștelui, în 1976, tot de cancer, pentru că stimez dedicația studentului meu Așok Beri, atins de cancer în gât, azi cu 104 grade, la ora mea. Moartea poetului, a lui Eminescu însuși, mă însoțește, cu toate presimțirile. Mi-a spus A. E. B. – nu mai vreau, asemeni lui Cato, să las pământului acesta decât oasele mele, și așa a fost, la cutrenurul din martie 1977. În același an, n-a mai fost Emil Botta, figura lui sfințită de o aristocratică decadență.
Obligațiile poetice fiindu-mi fatalitate, n-aștepte pământul acesta nici oasele mele. Mi-aș inocula rețele cartografice pentru singurul realism, visându-mă copac, după ultima suflare.
N-a mers lumina mai multe ore, nici seara, pe la 9 s-a aprins. Fetele dorm. Mi-am luat un duș, nu mă simt prea rău. Am văzut programul anunțat la Ashoka Theatre – mi-ar trebui bani etc. De-aș descoperi fericirea meditației, fum parfumat vom avea.
A dansului coroană
în cuiul după ușă
dumnezeiescul pântec
triunghiuri lunecând
de lapte și nimic
I-am mai spus că poeții sunt persona non grata în această lume, nu numai în țara lor – dar uitasem, după cum doar târziu mi-am amintit, ce găsea esențial un student al meu la imnul național: poziția de drepți.
5.II. 1978 duminică
Am recitit jurnale, pentru o corespondență. Îmi par prea în viteză, nu mă conving nici pe mine, plus că subiectele indiene sunt mai mult implicite. N-am decât să reperez zilnic și să descriu o idee, reală (cea cu muzeul calendarului n-are rost s-o umflu, chiar dacă ar avea haz), sau, cum am mai încercat, să imaginez o schiță, pe temeiul vieții și adevărurilor întâlnite în cale.
Întrucât zeii inspiră viața, iubirea și dansul? Yogindra la Kajurahoo în temple… Nu e nicio idee; i-am propus să-i dau un sfert în schimbul dolarului întreg, ca să fac rost de băutură, dar până una alta Ashok mi-a și arestat moneda – asta ar fi o idee (îmi împrumutase, lecția anterioară, un roman de spionaj – Lili Lamaris, cu acțiunea la Roma).
Am încheiat răsfoirea jurnalelor de până acum, unele însemnări sunt serioase – mai ales când îmi pun în discuție destinul, autoironic și numai că nu-mi dau palme. Mă văd dactilografiind o corespondență pentru România literară, în trei părți: 1 tablou de idei indo-române, 2 eseul-lectură Shakuntala, 3 Ashok.
Ar însemna să mă adaptez o dată la obiect și, sincron, la o situație viitoare – și una și alta greu de atins. Eu îmi însemnez ca avarii sume, nu de bani însă, de clipe și mirări, de adjective ale nepotrivirii și blestemului. Mi-aș da singur pumni, mereu mai apoi, dar tot mai rămânând ceva perseverez în notare.
Orice definiție, totuși, ține de tensiunea trăirii; rotunjirea comentariului de capodopere este până la urmă artificială, simetrică monoton dezordinii. În plus, jurnalul spontan nu trece drept muncă, dimpotrivă, eliberează spiritul, dacă nu de responsabilitate, de grija unei memorii asociative; un om cu jurnal la zi poate să nu pară cult, dar sigur pe sine, dincolo de conveniențe.
Este o dedublare periculoasă, ca o pierdere de sânge sau o semisinucidere (ca la schimbarea sensului de mișcare a panglicii pe rulourile mașinii de scris). O haină de sticlă, întinsă peste toate amănuntele, s-ar întrține greu, așa că arunc cioburi de caleidoscop sparte aiurea, rămânându-mi pentru totdeauna speranța nebună a unui răgaz retrospectiv.
Cum nu mă vreau pe mine, așa nu-mi vreau nici jurnalul, dar sunt și el odată cu mine. Îmi ascund micimi, le ocolesc după uitări și insinuări, nu am un interlocutor, uneori mai mulți, dar formali, nu vorbesc nici singur, nici nu am îndrăzneala rugăciunii. Cel mai puțin însemn pentru a prelua în articole sau literatură.
Jurnalul e jurnal cum autorul lui e unicul ins ce a lăsat anume alte pasiuni – grădină, pescuit, femei, șah, pictură, limbi orientale, călătorii, politică, sport, colecționarism, muzică, stupi, filme, biserică, alcool, tutun, pălăvrăgeală, masonerie, carieră. Nici oglindă, nici pieptăn, nici praf nici undă de izvor nu-l clintește din șansa oarecare a existenței lui de album și strigoi.
Mă gândesc la însemnarea unui om din Năsăud, nu la omul acela. Profesorul din Roorke știa că nu ne vom mai revedea, și recunoaște între noi, dar e altfel cu jurnalul, dacă nu o magie, o influență scrisă în numele celui influențat. Mai apoi, confuzia între însemnări reale proprii și scrieri inventate străine, memoria nouă a literaturii, presupunerea ei în datele unui jurnal al omenirii. Oroarea de arhivă, în materie de jurnal, și de moarte, ca om viu, alimentate de proba afirmării morții. Nici logică, nici coerență, mai mult, inerție și o așteptare fără sens, o voință de timp și consștiință, de veghe în neant, ca alibi neputincios al petrecerii, compensație a dezavuărilor din lumea reală. Diferențele de dispoziție stimulează, revenirile: imediat ce te arunci de pe ultima treaptă a Jantar-Mantar-ului, regreți și mori forțat de un gând rău.
6 februarie 1978
Numerele speciale dedicate în țară. Cartea lui Ram Naresh Trivedi Nicolae Ceaușescu – O viață de un dinamism fără seamăn, dedicată cauzei slujirii poporului român, păcii și colaborării internaționale (Red. S. Segar, 1976). Prezentare la Clubul Constituției de K.S. Hegde, președintele parlamentului, P. C. Chunder, Kameshwar Singh (membru al parlamentului). Trimisă corespondență seacă lui Ivașcu.
Mieruri 15 februarie , va fi povestea de la Universitate, donația de cărți. Am emoții. Mă simt singur și în afară. Niciodată nu știi, în asemenea ocazii, cum se face de ești pe-acolo, chiar dacă, într-un fel, ți-ai pus fir cu fir problema, ai și mai avut insomnii pe seama ei; în plus, timpul trece, de nevoie, așteptările de mai bine n-au decât să se împlinească.
lungi zilele
asemene
genele
împărații
părăsind
sceptrele
Au trecut pe aici soții Kejna. Suntem confundați, mi-o spune și Marek, eu sunt luat drept polonez, el român. Catolicismul polonez și latinismul românesc – rațiune a independenței. Lidia e biolog. Tu i-ai simpatizat din capul locului, îi spun lui Nansi. Și eu i-am simpatizat din capul locului, zice Nana.
Ducându-ne să punem scrisorile, ne-am întâlnit cu Ano Pathria, băiatul de 11 ani din Canada, aflat cu părinții lui indieni, cetățeni canadieni, și sora de 16 ani, în clasa a 12-a, prin corespondență. Sunt a patra oară în țara părinților lor, le place să vină dar numai în vizită, băiatul înțelege hindi, dar nu vorbește, îmi spune totuși unele expresii. Azi a apărut un nou timbru indian, despre armată. La poșta unde ne găseam noi nu venise, avea să i-l procure un prieten. A vrut să ne viziteze, dar când să ajungem, la doi pași, fiind trecut de 1, s-a întors la Guest House.
Azi rămăsesem în doi studenți. Spre sfârșitul orelor, a pătruns un grup de fete care ne-au somat – pe ei mai ales – să nu continuăm cursurile, în semn de solidaritate cu manifestanții pentru eliberarea studenților iranieni. Cei doi s-au grăbit să părăsească sala, chipurile de teamă de a nu fi împușcați. Strada din fața colegiului vecin cu noi – blocată, pe la 12, de studențime.
7.II. 78
Delhi University… cordially invite you to the Presentation of some hundreds books to the Depatment of M. E. L. from the Ministry of Education of Romania Socialist Republic… Dr. P.C. Chunder, Minister of Education, Social Welfare and Culture, has kindly consented to… H.E. Mr. D.N., Ambasador of R, will inaugurate the exhibition organized in this occasion.
Mă voi bucura, de ce nu. Doar că am de ce fi trist auzindu-l pe G.B., chiar în glumă, cum că aș fi clever. Și M. mi-a scris o scrisoare spre a ne întâlni. Și Nansi a scris pentru Victoria S., ca și prntru Popești, păcat că nu-și ține jurnal.
Iluzii de Rig Veda și Eminescu (asta înseamnă doctorat în științe, d-le M., cu eșarfa matale roșie).
8.II. 78
Teoria bine plătită a documentelor de cancelarie îi adusese lui Chidoco, până la urmă, un renume oriunde în afară, el neexistând niciodată înăuntru, se spunea, fără a se da explicații ce înseamnă asta. Oricum el ne-a învățat pe toți să nu mai fim noi – ce-ar fi să nu mai fim – pentru că suntem ai noștri, nu după noi, după documente de cancelarie,
Doco. O, Chidoco, ai realizat supremația pregnanței și interimatului, imperiul posibilității curcane, cât te-am iubi, de nu ne-ar fi frică, de n-am ști ceea ce tu poți, de-o viață, aproape, oricât ziua veștejește puțin ceeace noaptea se poate chema aparența priorității.
Ca să nu mai vorbim că dacă zenitul te-a magnetizat în clipa asta, iarăși antipodul presează, apogeul este și căderea automată, în următorul – al doilea, care stătuse liniștit, o clipă mai înainte, pe postul trei. Cel de pe postul patru se slobozește impetuos, spectator al viitorului, actor al unui monolog interior, aproape dezgustat de atâta marivodaj.
Ceva mizantropic îi sublimează amărăciunea de a trebui să se domine pe sine, ultimul înaintea celor cu adevărat dominați, care nu se îmbolnăvesc, nu se ascund, nu iartă, cu lașitate, suferă și își revin cu viteză, considerând compensațiile, fără consum de nostalgie.
Apoi venim noi. De-am fi săracii, încă s-ar milostivi, din grupul Chidoco, o mână. Poate suntem piezele rele, alternii și nesubalternii – mizăm pe o vorbă, un altfel de hohot decât diplomatic, poate chiar însemnând ceva și încă nu se cunoaște, n-am fost proscriși pentru cine știe ce merite, nici nu ne-am autodeplasat.
Noi n-am fost niciodată la pescuit și prima invitație poate fi asta, semn de insinuant respect. Sau să ni se reproșeze a nu dori să vedem pe cine nu că n-are timp dar nici timpul neavut… Sau vino, după ce e clar că nu se poate, nu-ți dau ce-mi ceri și ce o să-ți dau, să nu cumva să-ți dea alții, mai ales cât mai suntem noi aici, mai bine dă-ne un plan de muncă, nu numai șefului, nouă, cu toții martori, să știm ce faci, frumos, să te ajutăm.
Nu mai vorbi, afară Baudelaire, n-am avut timp să discutăm, trebuie să merg într-o vizită, la r-f-giști, mai ai scrisori de-astea, hârtia e scumpă, renunțăm la copii – copiile după model dușman (eu îți spun că vorbele noastre, în obscuritate, vor fi mai destinse, dar exponatele…)
Dacă avem timp, dacă ai uitat că nu suntem ceea ce sunteți, că o să începem să așteptăm muntele la Mahomet, că reprezentăm un ce sigur, un succes, minat de dor – studenților le-am scris azi pe tablă:
Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă
Am fost mai obligat ca oricând să mă las de fumat din motive de sărăcie. Și de cărți. Și de tramvai. Chidoco se simte mare, eu mândru. Eu sunt, ca previctimă, plin de mândria așteptării nealiniate.. Știu că m-am zbătut în plasa lui, fără nicio reverberație exterioară, ori vreo convenție civilă. Mi se pare totuși un trist anacronism să tratăm ca-n stalinism – ce? – trecerea zilelor.
9.II. 78
Opere de artă indiană în România – Avakian, tatăl și fiul, Șt. Nicolau, G. Oprescu. Lipsesc din albumul publicat în 1963 niște covoare Kahmir ce le-am văzut într-o expoziție.
Oare Baalam, de pe zidurile bucovinene?
Radu Vulpe dedică o frază lui Eliade și, evident, câteva pagini bune lui V. Pârvan. L-am văzut în Laus Daedali, spectacolul Marinei și al lui Mihai Velcescu.
Bob a venit să ne facă fotografii, eu am pozat cu albumul Brâncuși din 1976 deschis la Regele Regilor, apoi Lin, cum îi zice Tretie lui Eyleen Lane.
Buburuza
Am crezut că sunt buburuze semințele de plută indiană plouate numai pe gardul de zid al grădinii din fața galeriei. Mi-am împins la o parte aparatul de zbor inventat chiar în ziua aceea de Alexandra, după model american. Londra părea atentă la fiecare bob roșu și alb, eu le-am ferit pe toate, buburuze, iar apoi m-am pomenit încărcându-le în corpul pinguinului cu aripi bune de zbor și de căzut, lin, amuzat, fără durere.
De grijă, nu-mi venea să mă urnesc din loc. A trebuit să apară Alexandra pentru a ne pune în mișcare, ori încotro, și tocmai atumci, o Boabă roșie s-a rostogolit peste zid, pe lângă pasăre și inventatoarea ce se cățărase lângă ea, la picioarele mele, în necunoscut.
Am vrut s-o găsesc, parcă celelalte, altfel, și-ar fi pierdut valoarea, ori s-ar fi dovedit chiar boabe oarecare, nu unicate ale naturii, artei și norocului nostru din acea ultimă zi londoneză. Alexandra și pasărea ei încărcată de boabele roșii-albe o porniseră spre galerie, am strigat-o, nu mi-a răspuns, m-am dus și eu și ne-am aflat imediat în sala principală, cu un singur tablou, al dansatoarei din templu, la Kajurahoo, populată, cum citisem în ziar, de lumea curioasă să asculte cuvântarea despre iubire a unui profesor de religie.
Îmi căutam un loc. Alexandra s-a făcut nevăzută, ca de obicei, eu mă complăceam în singurătatea iubirii, chiar așa. Părerile însă difereau, tinerii nu receptau că iubirea e sex, că viața ar fi iubire, să iubești tot și să nu urăști nimic. Thomas Morus… La Kajurahoo… Săruturi… Dictatură… Titanic… Eutropie.
Profesorul se plictisise și ar fi vrut să-și reia firul, să deschidă vreo paranteză. El înnebunea că nimeni nu vorbea decât singur, în afară de el, care tăcea. Eu eram profesorul. Câțiva din cei ce vociferau mă chemaseră într-un fel de judecată, secretă pentru mine, puteam să nu mai ies de acolo, probabil asta mă atrăsese să intru.
Alexandra se întorsese, desigur, acasă și mă aștepta împreună cu mamă-sa. Primesc o revistă. Buburuza, de ea îmi pare rău. Pe pagină, același tablou, reprodus, al dansatoarei. Ceva poate lipsește, îmi spun, material, din reproducere, aud: puzzle. Cineva tună acest cuvânt și-l trăznește.
Buburuza îmi apare necesară tabloului, ea poate lipsi din degetul dansatoarei. Mă lovește în tâmplă un măr. Mă clatin prefăcându-mă că privesc revista. Mă întorc de la Kajurahoo, nu iubirea calendaristică, fizică, nu Freud, nici măcar cărțile mai vechi sau mai noi, văduvele din estul Europei, gândiți-vă ce subiect serios – tălpile îmi alunecă în părți și mă pomenesc în genunchi, la fel cu ceilalți, templul e creștin, cu predică la mijlocul cântecului, sunt mântuit, o biserică americană tot se găsise, și un alt profesor, ceva filme; dolari, rezerve internaționale.
Puteam să nu mai fiu, să mă târăsc printre picioarele asistenței înfierbântate. Pantofii ăștia sunt ai lui Bob, ăștia ai Rosei, vreau să-i depășesc, mergeau. Bob, Rose, îmi spun, ce joc amărât, ieșisem din galerie și nu scăpam deci și numele lor, împreună, în românește, fiindcă eram român, acum, era Buburuză, eram eu, ei însă plecau, eu mă pierdusem de ei, ei n-aveau nevoie să mă caute, nici ea, spre a zbura eu către el și ea să se mărite într-acolo.
Au întâlnit-o curând pe Alexandra și i-au făcut o fotografie, dar, între timp, pinguinul ei zburase în Noua Zeelandă cu toate celelalte Buburuze, cu Bob și Rose.
11.7. 78
A-ul mare pe care l-ai desenat e de leu și te mânâncă: Nu o mînânc, fiincă Nana ia uite cum mă construiește și ce bine-mi pare (cântând).
Pragati Maidan. Nana, impresionată de tancuri, avioane și elicoptere. Trecem prin spațiile trienalei și bravăm cu dans în fața picturilor și sculpturilor României. Ascultăm pe vicepreședintele Indiei, Jati, pe ministrul Chunder, ne ridicăm pentru imn, dar banda nu merge, auzindu-se doar la:Jayo Hai, stricat.
Ne pierdem prin noianul de standuri din trei pavilioane. România e , poate, un stand gol, sau nici atât (lipsește și firma). Voi tresălta în maculatorul de corespondențe, adevărul e la mijloc.
12.II. 78
Dacă n-oi muri tu acuma de frumusețea pe care ți-o fac eu acuma … Anca Pradesh … (Andhra Pradesh)… ie-te, na, Kajurahoo…
Căutând ziarul, pe prispă, pe lângă TOI, am găsit un elefant din Rajasthan, din partea Rosei și a lui Bob.
Nansi a visat semințe roșii – de pe două se descojise culoarea, ca o vopsea, în prima, ea a văzut, înăuntru, pe un ecran, un film, exclamând: ia uite, mă, japonezi, iar în cealaltă, un aparat și mai complicat.
Elefantul se numește RoseBob – Bobro – Boro – Rob etc.
Cari amici, Auguri e Namaste! C‘e un bell elephanto con noi adesso – si puo chiamare Bob? Da tempo che siete partiti, siamo tristi senza voi. Mezzo seria, mezzo scherza, ho scritto una storia da voi ispirata: Buburuza (Bob-Rose?)
14.II. 78
Rugându-l pe Afilie să-mi împrumute bani, mi-a răspuns că s-o întrebe pe nevastă-sa dacă ea are. Seara m-a vizitat.
Am jucat două seturi de ping pong, după atâta timp. Unul l-am câștigat. Am gustat ceva whiski și am monologat vreo oră-două, după ce văzusem, de-afară, un cimitir cu cruci. La întoarcere acasă, în autonuz, un hoț îmi trăsese din buzunarul interior de la piept portofelul (suta de rupii împrumutată, permisul rezidențial și cam atât). Mi s-a părut prea lent în mișcări, poate pentru a fi imperceptibil, i l-am smuls spunându-i: Good! Adică?
Partea a doua a Buburuzei dacă nu va fi scenariul filmului dinăuntrul seminței – o să înceapă cu povestea lui Ashok și va continua cu măsurarea aurului.
Rati
Mă vezi pătrat. Păstrezi în portmoneu două boabe de Rati – imperială a fost plata conferinței La ce bun bucate și vinuri, câte două boabe de rati, pentru măsurat aur, suficient, prea. Chiar acum ți le fur. Pielea portmoneului ți-a alunecat spre coșul pieptului. Boabele de buburuze așteaptă o mireasă.
George ANCA
Dacă Statuia Libertății ar purta o mitralieră într-o mână și o zvastică, și secera și ciocanul în alta, și s-ar mai numi, pe drept, “Eu sunt Religia. Homosexuala popoarelor” , am înțelege mai bine ce a ajuns democrația în ziua de astăzi.
