Cuvânt și iubire

Cap. XIV

Intraserăm bine în anul 1956, se apropia o nouă aniversare a lui 24 iunie, o planificam în gând, dar jinduiam după ceva zile libere, fără laborator, fără șantier, fără disputele, aparent nevinovate cu Mircea. Visam la un concediu, cum nu am mai avut, dar lucrurile au început să se complice puțin. În procesul preluării treptate de către români a treburilor șantierului, când Șteiul începea să semene cu o localitate atractivă, a sosit și noul Coordonator General, Ministru adjunct la Interne, cu sediu stabil, alături de noi. A trecut și pe la Laborator,  ne-a recunoscut, de fapt, cred că a recunoscut-o pe Babi și ne-a ,,agățat” în văzul lumii. ,,Te cunosc de la Timișoara, nu?…”

,,Ba da!, domnule ministru de la meciurile echipei de volei…eram răi, câteodată…” ,,Eu vă cunosc de pe străzile Timișoarei, chiar mă întrebam dacă mai aveați timp și de facultate…” ”Am făcut de toate și a ieșit bine…Avem o echipă de volei divizionară…o să jucați?, măcar la antrenamente…” ,,Până atunci am venit să-i predau Șefia Laboratoarelor soțului tău, îl cunoști, nu?…Hai, Boris, vino în față…de acum nu mai aveți o Șefă, aveți un Șef…ia tradu tu asta în rusă, să afle toată lumea…” A fost poate momentul cel mai penibil de la intrarea mea în laborator. Nu cu mult înainte Elena Petrovna a fost înlocuită cu o tânără, frumușică foc, fără nimic de chimist pe fața ei, la vedere vreau să spun, dar prietenoasă, fără ifose. Clava, Claudia după noi, a venit lângă mine să mă felicite strângându-mi mâna, cu o plecăciune. După ceremonia instalării am întrebat-o dacă ”plecăciunea” a fost din respect pentru situație, sau, o ironie. ”Nu mă lua cu de-astea…Cât voi sta aici ne vom înțelege…îmi place la voi, îmi plac românii, cu toate că tu pari un fel de rusnac educat…poate mergem odată în delegație, să-mi arăți Bucureștiul…aranjăm cu Kosteanoï…o luăm și pe Margaríta, acuma tu ești șeful ei…” ”Clavocïca, tî haroșaia devușca! (…ești o fetiță bună).

Puiu Mănescu a venit cu intenții mari și cu ceva susținere. Obsesia lui era să preluăm cât mai multe de la sovietici. Cu, sau fără intenție, a răspândit ideile sale sperând într-o susținere a românilor. Și a avut-o. S-a creat, pe loc, aș spune, o atmosferă anti rusească, eu i-aș spune antisovietică, era și normal să gândesc așa, cu moaca mea de ”rusnac educat”. Și Puiu al nostru pe care nu o dată l-am huiduit la Timișoara, a început să primească aplauzele noastre ”patriotice”. A adus pe posturi de consilieri oameni de vază, cu dosar profesional impresionant, dacă aș cita doar câteva nume: Profesorul Universitar Mihailovici, profesorul universitar Facsko și cu ei o pleiadă de cadre de încredere, lectori și asistenți universitari, cu o susținere fără rezerve din partea Academicianului Profesor Dr Coriolan Drăgulescu, toți nume în Politehnica din Timișoara. Eu și Babi eram încântați fiind cu păreri bune atestate încă la Timișoara. Cum Facsko avea misiunea de a îndruma activitatea laboratoarelor, cea mai mare parte din timp o petrecea la laborator, când ne și pescuia pentru bridge, în compania prof. Mihailovici și a Leliei, devenită soția lui Facsko, fostă colegă de an și foarte bună prietenă cu mine și cu Babi. La prima vizită a lui Facsko la laborator mi-a adus de la Profesorul de Tehnologie Cocheci, un exemplar dintr-o lucrare în care figuram alături de el la autori. Era o lucrare în care erau valorificate rezultatele lucrării mele de licență, cercetări îndrumate de profesor, pe când, student încă, mă bucuram de deplin acces la cabinetul și laboratorul personal al profesorului. În acele vremuri, Babi era Preparator la Catedra lui. A vrut să ne rețină asistenți, am fost respinși amândoi de Cadrele Institutului, pentru niște ”pete negre la dosar”. Peste Cadre nu a putut trece nici nașul lui Cocheci, Academicianul Savant Murgulescu, ministru, emblema Chimiei Fizice din România. Gestul lui Cocheci m-a impresionat mult. Ne-am mai întâlnit la congresele de chimie, într-o atmosferă de ”parcă ieri”, cu referiri superlative la anii noștri de studenție. Noi ne-am considerat întotdeauna, chiar și azi, copiii de suflet ai acestui oraș, care ne-a adunat și ne-a lansat în lumea maturității. Multe legături cu fostele cadre universitare, cu foștii colegi de facultate, sclavi ai unor amintiri de neuitat.
De câte ori vine vorba de Timișoara devin sentimental și mă adăp cu izvoarele tinereții noastre, care țâșnesc și astăzi, din colțuirle numai de noi cunoscute, ale oarașului din ”Fruncea Banatului”.

Dar să revin la laborator. În timpul vizitei lui Facsko, s-a interesat de cum mă descurc cu electrochimia. L-am dus într-o încăpere de tristă amintire, fost laborator de mineralogie. Am întâlnit destui pasionați de meseria lor, dar un caz similar cu a lui Zotov, mineralogul venit de la Moscova, nu. Era trup și suflet cu bolovanii lui radioactivi, exemplare unice în lumea acelor vremuri, pe care-i ținea pe masa de lucru lângă microscop, în jurul mesei, peste tot. Vorba unui coleg, numai în poală nu-i ținea. S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Iradiat până-n strâfundul oaselor, a plecat acasă și în câteva luni s-a stins. Cel care i-a urmat, un român, nu i-a urmat și calea. Eu am ocupat camera, după o bună înlăturare a surselor ucigătoare și mi-am organizat un laborator de polarografie și electrogravimetrie. Mă ocupam de el în clipele de relaxare, ca mijloc de diversificare a preocupărilor mele profesionale. Îmi plăcea electrochimia, poate, tot atât de mult ca și spectrofotometria. I-a plăcut și s-a oprit, puțin surprins, în fața unei improvizații de ale mele, pentru electrogravimetrie. ”Ce vrea să fie, jucăria asta?!” ”M-am inspirat din invenția Dumneavoastră, de la Baia Mare, instalația de electrogravimetrie cu electrod vibrator…” ”Și, merge?!…” ”La el fac toate dozările de cupru…i-am scutit pe cei de la chimie…” ”Ce-ai folosit, din ce l-ai construit, e compact, nu se lasă descifrat pe dinafară…” ”Un buzer telefonic ca vibrator, un mic potențiometru variabil pentru reglarea vibrației, un agitator electromagnetic cu plită, românesc, electrodul cu sită de platină, și cam asta…” ”M-ai cucerit, am să-ți trimit din lucrările mele practice, de cercetare, poate mai improvizezi ceva. Ce-am făcut eu pentru Baia Mare, e o mică uzină, dar nu m-am gândit la ceva de laborator analitic, sunt măgulit că ți-a atras atenția…” Într-o astfel de colaborare cu un profesor pe care l-am admirat, am prins chef de comunicare cu cei dinafară. Omul era autorizat în funcția lui de consilier al ministrului, așa că puteam trece peste opreliștea secretului care ne cam tăia aripile. În plus, mai știa că am fost și am rămas prieteni buni cu fosta noastră colegă de an și actuala lui soție. Lelia, ținea morțiș să ne cupleze la cercul lor de bridge în care veriga principală era profesorul Mihailovici. Interesat de întrega activitate de prospețiuni, dar și de exploatare, înainte de orice partidă, mai bine spus de orice încercare de a ne converti, Mihailovici mă supunea unui adevărat interogatoriu privind rezultatele de laborator. Pentru funcția sa de consilier personal al lui Mănescu, nu era o opreliște de a discuta chiar și probleme încadrate la ”secret de importanță deosebită”. Partidele serale de bridge nu s-au putut bucura de prea mult succes din partea mea. Presupunea o atenție deosebită pentru a face față unor împătimiți, iar eu, adept al unor jocuri precum șahul, sau chiar pocherul, am rezistat cât am rezistat, dar după câteva săptămâni în care i-am mulțumit pe profesioniști, am cedat printr-o manevră delicată de retragere. Cu Babi a fost altfel. S-a ambalat din primele ședințe și făcând uz de capacitatea-i proverbială de concentrare, s-a descurcat excelent. Am continuat să ne vedem la insistențele Leliei, dar unde nu e o atracție bilaterală, nimic nu e. Ori noi, încă mai eram legați de acel ”împreună” și ne ajungea programul făcut de prietenii noi câștigați, care erau foarte convingători. Munceam mult, foarte mult chiar, la laborator, într-un mediu epuizant, ca să ne facem un program ”simandicos” de petrecere a puținului timp liber de care puteam dispune.

Venirea lui Puiu Mănescu la Ștei, cu sediu cu tot, deci permanent în ceafa sovieticilor, însoțit de nume pretențioase dar cu atestate proofesionale în regulă, a trezit în reprezentanții români ai intelectualității aciuate, un sentiment de mascată nemulțumire. Sub ochii noștri se derula un program de lichidare a unui zăcământ de uraniu unic în lume, pentru alimentarea unor uzine din țara sovietelor, într-un ritm barbar, fără nicio preocupare pentru dezvoltarea unui sector românesc de valorificare a unor bogății nestemate. Chiar începători fiind, visam la o uzină românească, chiar la poalele Apusenilor, cu locuri de muncă bine plătite, care să ridice cât de cât nivelul de trai al minunaților moți. Se construia, e adevărat, dar pe banii noștri, fără perspectivă pentru această zonă minieră, epuizându-se șansa unui profit de lungă durată pentru localnici. Iar localnicii o duceau greu și erau lăsați de izbeliște pe linie de protecție împotriva radiațiilor. La poalele Băiței, sub culmile de la Avram Iancu, oamenii neîndrumați, profitând de bolovănișul ”steril” scos la suprafață, foloseau acest material de ”construcție” la ridicarea caselor din zonele Băița, Nucet. Când amicul meu, doctorul cu protejarea omului și a mediului, a făcut primele investigații, măsurând radioactivitatea ”reziduală” din pereții locuințelor, a semnalat absurdul situației, trimițând în raport cu statistica îmbolnăvirilor neelucidate, nu doar a minerilor ci și a membrilor lor de familie, instituind o stare de alertă mascată de nefericitul ”secret de stat”. Încercarea de a-i determina pe localnici să dărâme pereții buclucași s-a izbit de o adevărată revoltă.

Acest nou spirit care punea stăpânire pe noi cei cu vechime, cum ne consideram, ne punea și într-o nouă poziție, mascată, dar reală, față de partenerii noștri sovietici. Ca indivizi nu aveam ce să împărțim. În general erau aleși pe sprânceană ”profesională” și în multe situații am putut să profităm și să ne instruim. Eram novici în domeniu, iar ei au fost trimiși să facă treabă bună și rapidă. Degeaba număram îngroziți garniturile de tren care plecau zilnic încărcate cu minereu, de la Ștei la Halmeu, treaba asta cel mult ne întărâta, dar o discutam între noi în șoaptă. Am spus ”între noi” deoarece acești noi erau puțini. Provocatori au lucrat permanent în spatele nostru, iar securitatea era permanent la post.
Apropo de securitate. Într-o dimineață am fost trezit și dus ”însoțit” la biroul colonelului Ungureanu care răspundea de ”comportamentul” nostru. Un tip ajuns până la liceu care se străduia să-și completeze studiile luând ore de meditație de la Mircea al meu. Foc în sala mare a chimiei. Pompieri, încercări de limitare a focului prin mijloace cunoscute – distrugere a tot ce le cădea sub mână. Târnăcopul și furtunul cu apă sub presiune erau armele ce le mânuiau cu dexteritate. Focul izbucnise la una din nișele de pe culoarul din dreapta. Nu era de ajunsă apa în care plutea, până la genunchi toată averea de reactivi ai laboratorului, dar în sârguința pompierilor au fos sparte și sticlele cu acid sulfuric, acid care ne-a dat mult de furcă, celor neînarmați cu cizmele de cauciuc necesare. Alergam prin această maree acră, pișcăcioasă, încercând să ridicăm pe mese tot ce se bălăcea în apă. Atunci a apărut în sală și grupul de ”investigatori” ai tovarășului colonel, toți echipați ca de război, cu cizme înalte și pelerine de plastic. Și, chiar în preajma mea, au ieșit din gura ”protectorului nostru” fatidicele cuvinte: ”mână criminală, mână criminală!…” Nu am mai simțit acreala apei în care ne bălăceam ci un fior rece, de spaimă. Știam ce înseamnă la ei o investigație, acuzatoare din fașă, amenințătoare, în desemnarea unui vinovat, a unui dușman al poporului. Eram, cumva, principalul suspect, ca ultima persoană ce părăsise laboratorul în seara din ajun. Lucrul acesta se întâmpla zilnic și numai de neglijență nu puteam fi acuzat. În plus, lucram în aripa în care aveam laboratoarele de spectrofotometrie și electrochimie. Laboratorul de chimie era încuiat odată cu plecarea Șefei de la chimie analitică, adică ”colaboratoarea” mea, persoană scoasă de sub orice posibilă investigare, fiind sovietică. S-a apropiat de mine și m-a întrebat ce tot spune ”omul ăsta”. Când i-am tradus, a adăugat: ”Ca la noi, acasă…” Focul a fost stins cu chiu cu vai, bineînțeles cu prețul urmelor lăsate de pompieri. Au rămas doar securiștii de pază pentru a nu permite nicio intervenție. Am sugerat-o cu speranța că vom găsi la ancheta tehnică cauza reală a incendiului, lucru pe care tovarășul colonel l-a acceptat. Suspecții, adică eu și trei din chimiștii care părăsiseră ultimii laboratorul în ajunul evenimentului, am fost ”însoțiți” până la biroul colonelului, de unde, rând pe rând, am fost preluați de un subofițer pentru consemnarea unui interogatoriu primar. Aici a început circul, care nu m-a amuzat, dar mi-a indus o bună doză de îngrijorare și, inerent, de scârbă. Stăteam la o mică măsuță, față în față, eu urmărind, la început curios, apoi cu vădită nedumerire, ca să nu-i spun revoltă. Omul avea în față o coală albă de hîrtie pe care scria la autodictare, întrebarea. Eu urmăream atent chinurile prin care trecea sărmanul nevinovat și citeam, urmărind pe dos, mișcările greoaie ale creionului. Urma răspunsul meu, formulat cu maximum de prudență, concis până la refuz. Cântăream fiecare vorbă. Omul mă întrerupea pentru a putea înregistra declarația mea, cuvânt de cuvânt, ceea ce era practic imposibil. Urmărind ce apărea la răspunsul meu, interveneam întrerupându-l pentru neconcordanță. ”Crezi că nu știu să fac un interogatoriu?!…dacă mă tot oprești din scris nu terminăm până dimineața…” ”Nu mă supără cât durează, mă supără că scrii ceea ce nu am spus, tovarășe dragă!…”Dacă mă mai întrerupi, îi raportez tovarășului colonel că te sustragi interogatoriului!” Am continuat, el transpirând, eu încercând să mă stăpânesc. Din unele întrebări am înțeles că cineva dăduse ceva informații despre timpul meu petrecut prin laboratoare. Erau specificate ore, minute, locul…Singurii care obișnuiau să mă viziteze la mine în laborator nu puteau fi decât noii veniți la chimie, dar nu și să mă monitorizeze. Dintre cei trei noi veniți care m-au însoțit și la interogatoriu, doar unul mă călca zilnic, cu glume spuse într-o limba rusă cam stâlcită. Tipul făcuse facultatea la Moscova de unde s-a întors gata însurat cu o rusoaică, sovietică get-beget. Ne mai întâlneam și în sala de sport exersând aruncările la coș. Făcuse ceva baschet în prima tinerețe la Cluj. Doamna era de factură șovină. Se uita la noi de parcă nu ei erau invadatorii. De fapt a și refuzat ostentativ să ia cetățenia română, când s-a pus problema, petrecând concediile, tot ostentativ, doar la Moscova. Am făcut listarea celor câteva nume care îmi frecventau laboratorul de spectrofotometrie, fără o treabă anume, intrigat de întrebările la care răspunsurile mele erau corectate pe loc de către interlocutorul meu, cu un ochi ațintit spre niște ”notițe” pregătite în prealabil. Ceilalți doi, i-am scos de pe lista suspiciunilor mele fiind timișoreni aduși cu noul val de angajări. Cu timpul mi-am dat seama că nimeni nu trebuia scos apriori de pe acea listă. Oricum, interogatoriul a continuat până dimineața, în același stil tracasant. Predat colonelului, l-am însoțit, sau m-a însoțit, la locul faptei în așteptarea unui ofițer de la interne, inginer la bază, expert în investigarea cazurilor mai delicate. Când l-am auzit vorbind rusește cu Claudia, mi-am dat seama că era școlit în Uniunea Sovietică. Colonelul stătea lângă ei neînțelegând nimic, dar tot dând din cap a aprobare. Dacă ar fi fost bulgar, semnalul ar fi indicat o negare. Stăteau la ușa laboratorului în timp ce eu, însoțit de Țigănușul meu, cotrobăiam printre nișele nealterate de incendiu. S-a apropiat și expertul, cu un halat alb aruncat peste umeri și s-a prezentat. Apoi s-a alăturat nouă în munca de căutare a indiciilor. ColonelulaApropiindu-se pâș, pâș de grupul nostru, ca să-și manifeste prezența ”activă”, a pronunțat sentențios sintagma-i preferată, probabil universal valabilă…”mână criminală, mână criminală!…” Intrigat expertul i-a replicat…”pe ce vă bazați?…aveți indicii?!…” ”La experiența mea, mirosul de copoi mă informează, tovarășe căpitan!” ”E bună și experiența, și intuiția, dar nu sunt suficiente în rezolvarea unor astfel de cazuri complexe…E rolul meu aici de a găsi probe pro, sau contra…intuiția mea îmi spune că suntem aproape de o explicație logică, tehnică…lăsați-ne să continuăm fără grabă, fără concluzii pripite, tovarășe colonel”…A urmat o pauză de tăcere pe care, eu, am considerat-o de bun augur. Împins de vorbele expertului, am intrat cât am putut în dulapul de sub nișă și pipăind planșeul, am sărit ca ars afară, alergând la primul robinet de apă rece. Am ținut mâna în jetul rece, binefăcător, până senzația de arsură a cedat din intensitate. ”Ce-ai pățit, omule?!” ”O lanternă și vom vedea…” Țigănuș a apărut cu o lanternă, cu stativ, gen auto. Curios, expertul m-a rugat să-l las și, l-am lăsat. A ieșit tușind și a cerut ceva de scrijelit si un vas de adunat scrijelitura. O daltă și o capsulă de porțelan au constituit instrumentele de investigație. A ieșit cu măna dreaptă ciupită ca de scântei și l-a rugat pe Țigănuș să mai scoată puțin material. Planșeul pe care era instalată nișa, format dintr-o scândură groasă de brad, dulap în limbajul constructorilor, și un strat de faianțe fixate cu adeziv, se supraîncălzea de la plitele electrice mari, de 2 Kw, folosite la dezagregări. În dulapul de sub nișe, încăpător, se păstrau sticlele cu reactivi curent folosiți, printre care și puternic oxidanți precum acidul azotic. Un proces lent, dar continuu de încălzire, asociat cu o atmosferă oxidantă, și-a făcut datoria. Scândura de sub nișă, era o masă de cărbune mocnind, care aștepta un moment prielnic pentru a trece în flacără. Norocul nostru a fost că rămăsesera o serie de nișe neînflăcărate, martor de necontestat al celor survenite. Un adevărat consiliu de război s-a înfiripat ad-hoc, la care figura colonelului de securitate, pierzând expresia de siguranță, de încântare, părea neavenită. Lipsit de autoritatea cu care era obișnuit, prin prezența deranjantă pentru el a expertului de la interne, pufăia cerându-ne să nu ne ”pripim”. S-a apropiat și Clava și, neinspirat, m-a întrebat cine a proiectat acest laborator. ”Păi, proiectul e al vostru, de pe vremea când noi nu aveam încă acces…” ”Dar cine a construit?” ”Tot ai voștri, cu muncitori de la noi, dar coordonați tot de voi…”

Cred că a fost prima mea reacție de ”relaxare răuvoitoare”, aruncând unei femei nevinovate, abia venite, o aluzie la începuturile ”strict secrete” ale șantierului. Expertul s-a prins și discret mi-a făcut cu ochiul. A fost al doilea meu moment de relaxare, satisfăcut de maniera în care urma să se încheie un moment dramatic din viața mea și a Margarítei. Nu aveam nicio experiență în privința unor evenimente de așa anvergură, am primit o lecție de profesionalism din partea unui necunoscut, am trecut printr-un coșmar în noaptea interogatoriului și a sintagmei aruncate amenințător de atotputernicul colonel. Mă vedeam ”vinovat fără vină” aspru pedepsit, la început de carieră, o vedeam pe Babi cu cariera distrusă. Dosarele noastre cu ”pete negre” ar fi cântărit greu la emiterea sentinței de ”dușman al poporului”. N-a fost să fie, și bine că așa a fost, prea eram încrezători în capacitățile noastre profesionale, am câștigat teren pe linie de recunoaștere și, culmea ironiei, soarta noastră a stat în mâna unui analfabet, colonel de securitate, care încerca să-și astupe lacunele școlare, cu ajutorul unor meditații inutile, ajutat de fratele meu. Când după încheierea întregii tevaturi l-am întrebat pe Mircea al meu dacă Ungureanu i-a spus ceva despre mine și despre caz, mi-a spus mulțumit că acest ”neica nimeni” m-a ”scos curat din încurcătură”. M-am pregătit să-l abordez în public, adică în prezența celor care cunoșteau din fir a păr povestea, dar Babi m-a oprit, invitându-mă să fiu înțelept. L-am lăsat în pace dar cel care a deschis subiectul a fost chiar colonelul, între patru ochi. ”Ei, tovarășul Boris, a ieșit totul bine, până la urmă, nu?!” ”În afara ”acelei mâini criminale”, care n-a ieșit la iveală, nu?!” ”Și asta făcea parte din adevărata anchetă…așa se află adevărul ascuns…o anchetă este lucru greu!”. Cu timpul a plecat la Oradea unde a preluat funcția supremă de Șef al Serviciului de Securitate. Vorba lui, ”și asta a făcut parte din anchetă”. Un eșec i-a servit drpet trambulină pentru avansare.

Lucrările de restaurare a aripii laboratorului afectat au fost urgentate, dar și așa, au durat destul ca să dea lucrurile peste cap. S-a lucrat improvizat, prin colțurile neafectate, dar s-a lucrat. Garniturile spre Halmeu trtebuiau să meargă, iar analizele nu puteau fi amânate. Personal am mai avut de suferit de avalanșa de vizitatori, oameni din laborator, dar tot vizitatori, care nici măcar nu se invitau. Intrau, se așezau comod, așteptau chiar o cafea, lucru cu care Țigănuș se descurca de minune. Avalanșa asta o deranja chiar și pe Babi care obișnuia să vină din când în când să se relaxeze, dar nu-i făcea plăcere să mă găsească înconjurat de ”tot felul de colege”. Apropo de asta, pe linie de atmosferă, de glume lansate cu nevinovăție, amicul cu baschetul, de care am mai pomenit și în amintirile legate de anchetă, obișnuia s-o avertizeze pe Babi, în glumă, că ar fi bine să treacă mai des pe la mine. ”Babi, treci mai des pe la Spectral…omul ăla petrece prea mult timp în camera obscură, sau în cămăruța de la Flamfotometrie unde încuie și ușa uneori. De fapt nu-i singur, e cu Ala, dar, oricum, e plin de aparatură, de tuburi cu acetilenă sau protoxid de azot…” Ala nu era o invenție, venise cu grupul de la Timișoara, absolvise chimia industrială cu vreo doi ani după noi, foarte plăcută la înfățișare în comportament. Ne cunoșteam și o simpatizam ca majoritatea colegilor, mai mici sau mai mari, căsătorită, la a doua încercare, cu un director la modă, care, în timp îi făcuse viața un continuu coșmar. O consideram drăguță și isteață. Foarte conștiincioasă, s-a alăturat cu mult interes în descifrarea acestui atât de interesant domeniu, al opticii spectrale. Se înțelegea foarte bine cu Babi și, după plecarea și a ei, și a noastră, la București au devenit colege la institutul de cercetări miniere și apoi la Instituul Geologic. Glumele ”instigatoare”, pe care Babi mi le raporta râzând, n-o afectau. Eram toți trei foarte buni prieteni. O întâmplare, nu chiar întâmplătoare, a adus numele Alei pe buzele tuturor. Lucram cu ea la Flamfotometru și pregăteam un experiment, cu avizul lui Facsko, pentru a obține ceva performanțe îmbunătățite. Doream să experimentez înlocuirea flăcării de oxigen-acetilenă cu o flacără mai ionizantă de protoxid de azot-acetilenă. Acest lucru presupunea schimbarea dispozitivului de amestec-pulverizare cu unul care-mi lipsea din dotație și nici nu era oferit la import. Bănuiam că era posibilă o explozie locală a dispozitivului și mi-am instalat un paravan de protecție dintr-o placă de asbest. Din acest motiv mi-a trebuit și o aprobare de la Facsko. ”Fă-o, dar protejează-te și lucrează singur cu gardă la ușa deschisă”. Ala s-a dat în vânt după o astfel de experiență și m-a convins să stea lângă mine. Zis, făcut! Am pregătit totul, am instruit-o să sară în spate în caz de ceva și am purces la treabă, eu urmând să sar la butelii să le opresc. Am pornit experimentul, am obținut flacăra mult dorită și, o bubuitură care a alarmat întreg laboratorul ne-a făcut să sărim spre spate. Ar fi mers ca la carte, după previziune, dar Ala, cu un strigăt mai ceva ca al exploziei, din săritură s-a agățat de gâtul meu împiedicându-mă să ajung la buteliile cu gazele de ardere. Din reflex am împins-o la perete, cam brusc, e adevărat, și am sărit la butelii. Le-am închis și am luat-o în brațe s-o liniștesc. Plângea cu sughițuri strângându-mă la piept. Am încercat s-o liniștesc, să-i spun că totul a fost cum am prevăzut, dar nu a fost chip. Mi-a șoptit că a făcut pe ea. ”Du-te și te schimbă!…” ”Cu ce?, n-am nimic în laborator…” ”Du-te acasă și nu te opri cu nimeni…pune un alt halat mare, de aici” ”Și chiloții?” Scoate-i și aruncă-i!..nu, păstrează-i ca amintire…” N-am apucat să ne desprindem unul de altul când o droaie de colegi, colege în special, au năvălit peste noi. Curgeau întrebările mai ceva ca la un interogatoriu, dar rămâneau fără răspuns. Ce explicații puteam da?! Pe unele fețe am văzut îngrijorare, pe altele, cele care nu lipsesc niciodată, zâmbete cu subînțeles. Babi s-a apropiat și m-a mângâiat pe obraz. Am sărutat-o pentru a o liniști. Știa de experiment, știa că nu mă putea opri, avea încredere în mine, chiar și după întâmplarea cu fiertul laptelui. Amintirea se estompase și, după vorba ei, aștepta o nouă, inevitabilă aventură. A luat-o după umeri pe Ala și a dus-o la toaletă.

Ca să nu fac o tragedie din această întâmplare, am curățat locul, am adunat dispozitivul pulverizat de explozie, l-am înlocuit cu unul de rezervă, l-am pus pe Țigănuș să scoată din laborator butelia cu protoxid de azot și așezat pe scaunul de lucru mi-am spus cu amărăciune: ”N-a fost să fie”, în memoria unchiului Alex care mi-a lăsat moștenire sintagma bună la toate.

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

15  Martie  2015

Peisaj de padure de Nicolae Grigorescu

 

 

Cântecul ierbii

 

Pe unde-s banii-n țara ce ne doare,

De nu ajung la moși, de-nmormântare?

Eu știu că ard la alții-n rezervoare…

Sau doar aduc convoaie militare…

 

Poeți de amintiri nemuritoare

Se-ntreabă de profitul merge drept –

Îngrijorați că nu sunt de vânzare

Atâtea arme ce aduc  gheșeft –

 

Și pensionarii noștri, din războaie

De consumat din zugrăveli – postum –

N-au bani nici pentru apa cea de ploaie,

Să își îmbete zilele, pe drum –

 

Vin circuri noi.  Satiri și clovni, paiațe –

Se-ntind pânzeturi către nicăieri –

Ti-ntinde-un deget, plasa, să te-agațe,

Doar să te-neci în marea de plăceri –

 

Și cartea chiar, și crima, și violul,

Au ordin pe deplin justificat,

Că tu rămâi – biet om rănit – cu golul –

Și Saltimbancii Lumii – la plimbat –

 

 

Și totuși, mai avem ceva, din nimeni –

Și totuși, mai avem cui să vorbim –

Altminteri, spune-mi, amintire, cine-mi

Mai sulfă-n gânduri, semnele de mim?

 

 

Jianu Liviu-Florian

17 martie 2015

 

 

Integrarea greco-pravoslavnicilor în UE/NATO şi tratarea Rusiei ca o ţară secularizată, quasi occidentală cu stat de drept, economie de piaţă şi democraţie de tip Westminster sunt acuma greşeli evidente pentru toată lumea, cu consecinţe negative, mai ales după falimentul financiar al Greciei şi războaiele asimetrice, hibride ale Federaţiei Ruse cu Georgia şi Ucraina.

După 1964, razboiul rece religios dintre ortodocşi şi occidentali a intrat într-o fază de destindere după ridicarea anatemei la Ierusalim, de către patriarhul ecumenic din Constantinopol, Athenagoras şi papa Paul VI în vremea generosului Concilu de la Vatican II. Sinodul Panortodox n-a avut loc în acelaşi timp din cauza Lagărului marxist-leninist. Disonaţele dintre Est şi Vest, eşecul perioadei de trazitie a ţărilor ortodoxo-comuniste sunt consecinţele.

Oricum dorinţa refacerii unităţii creştine era la fel de mare de ambele părţi ale Cortinei de Fier. Primăvara de la Praga, Solidariatea din Polonia şi înţelepciunea şefului Statului şi Bisericii ruse, Mihail Gorbaciov, au creat condiţiile terminării paşnice (cu excepţia României), într-o euforie generală, a războiul rece.

În occident teologia inclusivista, la fel de utopica şi euforică că elanul din răsăritul Europei, îi vede pe toţi pamanteanii, creştini, pentru că Mântuitorul s-a jertfit pentru toată lumea şi oricum necreştinii îşi indreaptau speranţa, mai ales la acea vreme, spre o lumea creştină unitară de la Vancouver la Vladivostok.

Karl Rahner, SJ, era purtătorul de cuvânt al Inclusivismului, un fel de imperialism creştin după profesorul de teologie fundamentală Joseph Ratzinger (papa Benedikt XVI), care atrăgea atenţia asupra lipsei de respect pentru Celalat şi necesitatea unui dialog atât în vederea unirii creştinilor, cât şi unul bazat pe egalitate şi respect reciproc cu celelate religii.

Islamul depăşeşte judaismul şi creştinismul, de aceea mahomedanii nu numai că nu aspira spre creştinism, ci sunt în stare să se arunce în aer pentru „ultima” religie, simplă şi superioară celorlate, care au elemente mistice şi idolatrice. Ortodoxia are cam acelaşi sentiment de superioritate faţă de lumea occidentală în care raţiunea, contractul, individualitatea sunt sanctificate, aparent în defavoarea Atotputernicului.

Confruntarea ajunsă pe picior de război cu Islamul şi Ortodoxia i-a pus în mare dificultate pe creştinii occidentali, care spera încă în inclusivism creştin sau modern, secularizart. Dificultatea încetării stării de război, a unei concordii cu islamul este legată indisolubil mai ales de dihonia din lumea creştină, care va fi elementul crucial al Sfântului şi Marele Sinod Panortodox – fixat pentru 2016.

Prof. Dr. Viorel ROMAN  

Akademischer Rat a.D.  

Bremen, Germania
www.viorel-roman.de
3 martie 2015  

 

 

CLEPSIDRA

 

Priviţi clepsidra!
Este Viaţa…
S-a terminat nisipul sus
Dar mâini cereşti o vor întoarce,
Va răsări un alt apus.
Priviţi clepsidra!
Este Timpul…
Curgând prin noi amăgitor,
Nu-l vom putea opri vreodată…
E-al clipei, veşnic, călător.
Priviţi clepsidra!
Este Visul…
În miez de noapte, vrăjitor,
N-om şti nicicând de unde vine,
Descătuşând al minţii zbor.
Priviţi clepsidra!
E Iubirea…
Fluturi-femei, muzele-flori
Ne vor împărăţi viaţa,
Cu verde crud şi rouă-n zori…

CASTELUL

 

Într-una din peşterile minţii mele
Te ascund mereu,
Nimeni să nu ştie….
E, de fapt, un castel minunat
Ce-i numai al tău.
Dacă ai pleca, jivinele te-ar sfâşia,
Castelul cărţilor de joc
S-ar sfărâma.
Mintea mea ar deveni câmpie,
Ar deveni deşert…
Aş începe să sap,
Să te construiesc…
Să te caut,
Să te aştept,
Să te regăsesc…
Rămâi!!!

 

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România)
(vol. ” Cabana de foc “)

 

Ben Todică: Bine ai revenit la noi în studio, Loredana.

Xonia: Mulțumesc frumos! Mulțumesc de invitație!

B.T.: E bine să te avem în fiecare an la noi și să ne bucurăm de realizările tale. Am văzut noua melodie în limba română….. Eu nu te-am văzut depresionata pe tine niciodată. Cum de-ai compus melodia asta?

X. : Nu pot să spun că eu am compus piesa. Băieții de la Deepcentral au scris și-au compus piesa, așa că este munca lor. Această întrebare trebuie să fie adresată băieților, pentru că ei au făcut așa ceva. Însă, varianta în limba engleză …  o să fie lansată în curând și se numește ….., este scrisă de mine  și nu este aceeași poveste. Povestea este puțin schimbată, însă are același miez. Putem să vorbim despre o variantă.

B.T.: Îmi place și în românește,  am văzut videoclipul, este extraordinar.

X.: Mersi frumos! Știu că mă susțineți, aici mereu difuzați piesele mele și chiar mă bucur foarte mult să fiu aici să discutăm.

B.T.: Piesele tale sunt foarte frumoase și abia aștept să le difuzez și mă mândresc cu ele, îi concurez pe englezi.

X.: Da?

B.T.: Da, noi cu postul nostru românesc. Am văzut videoclipul, este minunat. De ce zic aceasta, pentru că interpretezi foarte bine, nu numai că o cânți foarte frumos, dar o și simți.

X.: Da, da o simt, și simt orice piesă, nu contează dacă este scrisă și compusă de mine sau de altcineva, mereu este ceva care mă face să mă regăsesc. În probleme, experiențe… nu neapărat în limba engleză,  dar e ceva acolo care mă reprezintă Și cred că și ca și la ascultătorii de acasă este aceeași poveste. Nu neapărat este povestea lor sută la sută dar este o parte din povestea lor, așa că se regăsesc

B.T.: Mi-a plăcut metafora cu tine înghețată… zidul ăla de gheață când ieși afară din el… Am înțeles că este ca invitație să ieși afară din tine.

X.: Să ies afară și să iubesc din nou.

B.T.: Să ieși afară și să iubești din nou. Ce frumos!!

X.: Daaa…

B.T.: Mi-a plăcut că de data asta ai fost înconjurată de patru fete și doi băieți dansatori. Extraordinar! Mi-a plăcut foarte mult coregrafia.

X.: Mulțumesc! Am făcut-o în stil … am interpretat luând un pic stilul ăsta din India „bollywood”, așa sunt mișcările, așa este coregrafia, te duci în direcția aia…

B.T.: Băieții sunt gemeni..?

X.: Nu, dar seamănă foarte mult, nu-i așa?

B.T.: Da,  și sunt foarte bine sincronizați.

X.: Sunt niște băieți minunați. De fapt, ce doi băieți și două din cele patru fete sunt în echipa mea, mergem în toate concertele împreună, reclame de promovare la TV. Sunt echipa mea și așa ne prezentăm mereu.

B.T.: Exact, i-am văzut de mai multe ori.

X.: Este formula mea nouă pentru „show”-urile mele

B.T.: Cum i-ai recrutat pe dansatori?

X.: Norocul meu a fost, așa cum am spus, că patru dansatori deja i-am avut (doi băieți și două fete) sunt deja echipa mea, îi cunosc și știu clar că sunt capabili să facă față oricărei coregrafii, cu celelalte două fete am mai colaborat din când în când. De fapt am mai colaborat cu foarte mulți dansatori din România, îi cunosc și i-am ales să fie și cam de aceeași înălțime, să fie foarte feminine, să nu fie vulgare, să prindă și coregrafia, să nu stea într-un loc și să nu facă nimic. Adică pentru mine, este foare importantă cariera, trebuie să se vadă că muncești și să dovedești că ai talent.

B.T.: Ai intervievat mulți pănă i-ai găsit pe ei?

X.: A trebuit să stau mult și să mă gândesc foarte bine cine s-ar potrivi, pentru că nici n-am avut timp să alerg în caz că alegeam pe cineva și nu se potrivea. Nu prea aveam timp de ales și de găsit pe altcineva.

B.T.: Sunt foarte frumoase dansurile și sunt potrivite în ciuda unora care zic că nu trebuia să fie dans în videoclip. Mă refer la cei care au făcut comentarii pe youtube.

X.: Păi de ce nu? Pentru că prin dans noi exprimăm ce simțim.

B.T.: Eu am citit toate astea fără să văd clipul și când am văzut mi-am dat seama că este extraordinar de bună secvența cu dansul în melodia asta, este foarte bine editată.

X.: Exprimă în mișcări și povestea, dar într-un alt mod. Noi nu suntem obișnuiți cu stilul indian „bollywood”, însă pentru cei care cunosc nu-i nicio problemă.

B.T.: Este binevenită un pic de clasă. Mi-au plăcut și scenele cum sunt aranjate, clădirea, locul… Rochiile pe care le ai sunt așa de frumoase!

X: Simple

B.T.: Simple, dar cu mult bun gust, mi-au plăcut.

X.: Perfect. Mersi!

B.T.: Mi-a plăcut lumina, cum ești luminată, tu ești foarte bine pusă în valoare…

X.: Am avut un regizor bun, a făcut o treabă bună, așa ca la carte.

B.T.: Mulți vociferau că de ce n-ai rămas să-l promovezi în România, ai plecat repede în Australia.

X.: Nu este adevărat. Să știți că am rămas în România mai mult anul acesta, am plecat mai târziu din România spre Australia ca să pot să stau să îmi susțin campania de promovare.

B.T.: Da, da. Mi-am dat seama, știu că ne iubești mult pe noi, dar știi că pe locul întâi este munca?

X.:  Sigur, cariera și apoi vacanța.

B.T.: Un alt lucru frumos pe care l-am văzut acolo este că ai început să dai lecții de „banana dance”(un nou stil de dans), am văzut clipul.

X.: Da, „banana dance” pentru piesa ……. și am atras aproape 10 milioane de vizualizări pe youtube, așa că… e o realizare foarte mare.

B.T.: E coregrafia ta?

X.: Nu, nu este coregrafia mea, însă este ideea mea. Eu am și numit-o….. Puteți să urmăriți în videoclip… și apoi am făcut un dans…, la care am făcut lansarea tot pe youtube. Vă rog să intrați și să vedeți care sunt pașii.

B.T.: Deci în vara asta o sa fie pe litoral și prezentat în România „banana dans”?

X.: Da, sper să fie și anul acesta. Anul trecut a fost și a fost minunat că mergeam la concertele mele și toată lumea făcea coregrafie cu mine și toată echipa mea și acum să sperăm că n-a uitat-o. Și-n caz că a uitat o să reamintesc la concertele mele și voi face coregrafia.

B.T.: Felicitări pentru această frumoasă melodie în limba română și-ți dorim să mai compui și să mai vii cu multe melodii în limba română.

X.: Da, am un proiect foarte bun să mai cânt în limba română, acum vom vedea ce-o să mai fie anul acesta.

B.T.: Multă lume se bucură și dorește să mai cumpere un CD în limba română. Ai o grămadă de apariții în limba română. Și la radio te-am văzut peste tot, prezentă și la televiziune, la, cum o cheamă…? La doamna Teo, te-am văzut și acolo. Interesant că ești exact pe linie. L-am văzut și pe Dan Puric și pe Florin Piersic și pe tine. Ai intrat deja în star în România și m-am bucurat foarte mult Am văzut purtând rochia de mireasă… mă gândeam că te mărită Teo.

X.: (Ha, ha, ha..) Daa…

B.T.: Mă gândeam la rochia aceea de mireasă.

X.: Nu era momentul, dar e o rochie până la urmă, am mai purtat rochie albă, nu e ceva ieșit din comun.

B.T.: Da, da…

X.: Dar, știți cum e, nu e momentul, dar e publicitate… și a fost un subiect în care am vorbit foarte deschis despre gândurile mele de a mă căsători în viitor, cum să mă ceară prințul, dar nu mă feresc, nu ascund, vorbesc foarte deschis. Aș putea spune că a fost o conversație foarte plăcută cu Teo.

B.T.: Este foarte șmecheră…

X.: Da…

B.T.: Dar, lasă că ai timp, ești tânără, nu trebuie să te grăbești.

X.: Când o să fie, o să fie.

B.T.: Viața îți stă înainte. În politică nu ai intrat? Ce părere ai de noul președinte? De Iohannis?

X.: Sincer, îmi place de el și sper să facă lucruri bune pentru noi. Avem nevoie ca cineva să țină la noi, la poporul nostru și să facă lucruri care să ne ajute.

B.T.: Chiar acum am citit că se zvonește că ar intenționa să mute capitala de la București la Brașov.

X.: Eu nu cred.

B.T.: Da, spunea că este un loc strategic mai bun între munți.

X.: Mergem la război și nu știu? Doamne Ferește!

B.T.: Și Vadim Tudor a făcut comentariile astea. Chiar zicea că mai înainte de Iohannis ar fi venit cu propunerile astea. Alții spuneau că vor s-o mute ca să fie mai aproape de casa lui.

X.: Cine știe? Într-adevăr este foarte frumos în Brașov, îmi place foarte mult.

B.T.: Dar, dacă s-ar muta acolo, te muți și tu?

X.: Sincer, nu văd cum e posibil să se mute toată capitala acolo. Mă refer la toate emisiunile, studiourile de emisiuni, radiourile.

B.T.: Astea pot să rămână la București, se mută numai capitala, cum avem noi aici, la Canberra.

X.: Ei, capitala poate să meargă.

B.T.: Să fie un parlament acolo…

X.: Poate să meargă, nu-i nicio problemă pentru mine. Activitățile mele sunt în București. Nu pentru că e capitală, ci pentru că acolo trebuie să fiu.

B.T.: Tu ești așa de frumoasă și mergi cu dansatoarele tale prin alte localități din țară, chiar localități mai mici…

X.: Da, unele chiar foarte mici, altele foarte mari…

B.T.: Nu te-a deocheat nimeni? Nu ți-a făcut nimeni nicio vrajă?

X.: Nu! De ce?

B.T.: Prin zona acea pe acolo se fac vrăjii, noi suntem poporul lui Dracula, al lui Vlad Țepeș…

X.: Nu cred în lucruri de genul ăsta .

B.T.: Nu crezi?

X.: Nuuu!

B.T.: Nu crezi? Bine, este în regulă!

X.: Eu nu fac ceva de genul ăsta.

B.T.: Nu te-a deocheat nimeni.. Deci, pe lângă faptul că ești admirată, ești o fată frumoasă, bine, prezentabilă, te și îmbraci cu gust, ai o ținută extraordinară. Unde te îmbraci? Ai croitorul tău?

X.: Nu, nu am croitorul meu. Am un stilist care mă ajută când vine vorba despre videoclipuri sau o ședință foto. Pentru evenimente mi-aleg eu vestimentația. La fel și cu acesoriile, cu gențile sau pantofii. Mă uit, le-aleg, le combin și așa mă prezint. Costumele de scenă sunt făcute de mine. Dacă am nevoie de o idee de design, într-adevăr atunci mă duc la o croitoreasă, dar nu e a mea. Mă duc la cineva în care cred că-mi va face ceea ce-mi doresc și nu neaparat mă duc la același croitor. Asta pentru că fiecare om are stilul lui și aleg persoana care se apropie cel mai mult de stilul meu.

B.T.: Și te înțelege pe tine.

X.: Da.

B.T.: Am văzut că ai fost și în competiție de gătit, de bucătărie.

X.: Da, am făcut cireașa de pe tort. N-am câștigat, poate a treia oară o să câștig. Oricum am ieșit pe locul doi, sunt mulțumită.

B.T.: Care e mâncarea ta preferată?

X.: Nu am o mâncare preferată.

B.T.: Ai descoperit în România o mâncare care îți place și n-ai știut de ea?

X.: Nu. În general știam cam toate felurile de măncare.

B.T.: Dar, cam ce mâncare din Rămânia o manânci cu plăcere?

X.: Mămăliga, poate…

B.T.: De exemplu, de când sunt aici îmi place puiul fript si cartofii prajiti, ție ce-ți place acolo?

X.: Mămăliga îmi place cel mai mult, mămăligă cu brânză și smântână. Este simplu, dar asta îmi place.

B.T.: Dar, îngrașă foc asta!!

X.: Ei, totul îngrașă în ziua de azi dacă o luăm așa, dar trebuie să ne simțim bine și să mâncăm cu poftă și cu plăcere.

B.T.: Da. Spune-ne o zi din viața ta! Cum decurge. Muncești încontinuu, zi și noapte? De exemplu, ce cântăreț asculți, care e cântărețul tău preferat acolo?

X.: N-am pe cineva anume preferat. Apreciez pe fiecare artist, fiecare are ceva al lui, are stilul lui, are vocea lui, are talentul lui și-mi place să ascult creațiile fiecăruia. Eu ascult, stau, mă uit, citesc ce a lansat nou, cu ce producător a muncit, stau și mă documentez și mă gândesc dacă la un moment dat vreau să fac și eu ceva care s-ar potrivi cu producătorul respectiv. Nu lucrez doar cu același producător, mereu caut, urmăresc şi decid cu cine să lucrez. Așa evoluezi  ca artist, dacă stai, nu poți să depășești niște praguri

B.T.: Am înțeles de anul trecut când spuneai în interviu că îți place să te duci pe la țară, să culegi melodii sau instrumente pe care să le poți asorta în melodiile tale.

X.: Îmi place să combin uneori, dar combinatul să fie altceva, combini instrumente care nu prea sunt folosite, care sunt tradiționale şi să le pui pe muzică dens. Asta este altceva, nu este muzică populară, este total altfel, armoniile sunt altfel, dar sunt interesante și sună plăcut.

B.T.: .. Ai un instrument din ăsta și în ‚,Vino înapoi”?

X.: Exact! Leaga elementele piesei.

B.T.: Ăsta de unde vine? De la indieni, de la arabi sau de la români?

X.: Este ceva oriental…, nu știu să vă spun, dar oricum sună foarte bine.

B.T.: Am văzut că începi să combini chestiile astea. La spectacole nu mergi? La teatru, la cinema?

X.: La cinema apuc să mă duc pentru că promovez  filmul, să fiu prezentă și mai reușesc și eu să văd un film, două, dar la teatru nu ajung pentru că, efectiv nu am timp liber, momentan. Am foarte multe lucruri pe care vreau să le ating și să le fac și, cum să zic, îmi aglomerez programul ca să rezolv lucrurile astea mai repede.

B.T.: Şi limba română s-a îmbogățit extraordinar.

X.: Puțin, dar uite, că de când sunt aici, nu prea am vorbit în românește. Spre când mă întorc o să-mi revin.

B.T.: Da, da mergi spre bine, vorbești foarte bine acum.

X.: Mulțumesc!

B.T.: Acum când ai venit în Australia și te întâlnești cu fostele tale colege de la balet, cum le merge?

X.: Nici ele nu mai fac balet, toată lumea a ales altă cale, dar cele cu care nu am apucat să mă întâlnesc și încă fac balet, merg foarte bine.

B.T.: Da, și cred că te admiră că ai ales această cale, să fii independentă, pentru că, de fapt tu ești o independentă. Ești tu însăți, nu ai ales să urmezi linia nimănui.

X.: Exact, Eu mi-am făcut drumul, mi l-am ales, mi l-am asumat.

B.T.: De câți ani ești acum în România?

X.: Fac șapte ani, în iunie. Cum trece timpul!!!

B.T.: Da… Cum trece timpul! Este incredibil, de-acum ai devenit musafir în Australia.

X.: Nu-mi vine să cred. Da, chiar că așa este.

B.T.: Cum este Bucureștiul, s-a schimbat în șapte ani?

X.: A, nu, nu s-a schimbat.

B.T.: Dar este ok, arată bine?

X.: Nu știu ce să zic. Eu m-am obișnuit, nu pot să spun dacă arată bine sau nu.

B.T.: Cum este lumea?

X.: Lumea este mai sofisticată în București.

B.T.: Se îmbracă bine, au mașini…

X.: Într-adevăr lumea în care mă învârt eu, lumea din showbusines, oameni de afaceri, cu oameni de gen ăsta mă intersectez când mă duc la evenimente și zonele unde stau și pe unde am treabă sunt oameni care o duc foarte bine.

B.T.: Chiar în seara asta ai un concert în Australia.

X.: Da, pentru Ziua Femeii.

B.T.: De Ziua mărțișorului.

X.: Exact.

B.T.: Și cu această ocazie, o admiratoare a ta din Oradea ți-a trimis…

X.: Da, acesta a fost cel mai drăguț lucru. Sincer, bunătatea unei persoane și fără să le cunoști, chiar m-a impresionat. Nu știu, e foarte rar în ziua de azi. Pur și simplu să vrei să faci ceva pentru cineva pentru că ți-e drag și fără nicio pretenție. Chiar m-a impresionat foarte mult această doamnă.

B.T.: Domnul Costi și Doina Marta ți-au trimis o cutie cu șaptezeci de mărțișoare de diferite feluri.

X.: Da, chiar este incredibil și-i mulțumesc foarte mult.

B.T.: Ca să poți le împărți aici în Australia, că noi le ducem dorul.

X.: Exact, ca să simțim și noi ca acasă. Și să avem și noi un mărțișor că aici nu se găsesc.

B.T.: Ce este interesant este că ți le-a făcut cadou, n-a vrut să accepte niciun ajutor de la noi, care ne-am oferit să-i trimitem ceva drept mulţumire.

X.: Știu, știu, m-am gândit să-i fac și eu un cadou foarte frumos în schimb,  așa că o să fie o surpriză.

B.T.: Mi-a spus că ea te admiră foarte mult de mai mult timp și mă gândeam să-ți spun ție ca atunci când te duci în România și ai drum prin Oradea, să mergi pe la ei și să le faci o surpriză.

X.: Dacă pot să le transmit o energie pozitivă, să le fac ziua mai frumoasă, să zâmbească, să uite de problemele lor, atunci mă bucur foarte mult. De fapt aceasta este una dintre satisfacțiile mele din ceea ce fac. Probabil că pot să fac o schimbare în viața fiecărui om care mă ascultă, care mă urmăreşte cumva. Am un impact asupra stării lor care, de obicei este o stare foarte plăcută.

B.T.: Tu în seara asta ce fel de program le oferi?

X.: În seara asta n-am putut să stau și eu cuminte acas şi să nu muncesc. O să avem un show vizual, o să cânt. Într-adevăr toate piesele mele originale pe care le am și o să fac și un set cu niște piese mai vechi care nu au cum să nu provoace şi să nu se danseze, să vă ridicați și să vă simțiți bine. Pentru că, până la urmă vrem să ne distrăm și să ne simțim în largul nostru. Am adus și niște piese din România, așa că toată noaptea o să petrecem.

B.T.: De ce piese vechi?

X.: De ce am ales să cânt niște piese mai vechi? Pentru că sunt niște piese de suflet, care îmi trezesc toate amintiri de când am fost noi mai mici, mai tineri și, țin foarte mult la chestiile astea.

B.T.: Sigur că o să ne simțim minunat cu tine.

X.: Sper, sper… Acum, sunt conștientă că nu întotdeauna pot să fac în așa fel încât toată lumea să fie mulțumită, dar la anul poate o să am mai mult noroc să vin cu toată echipa.

B.T.: Sigur o să ne bucurăm de energia ta. Ce planuri de viitor ai?

X.: Concerte, emisiuni, colaborări…

B.T.: În România?

X.: Da.

B.T.: Și melodii în limba română mai multe…

X.: În limba română și în engleză, așa cum simt, pentru că cel mai frumos când ești artist este să faci ceea ce simți. Să nu îți impui niște lucruri, ci pur și simplu să te exprimi. Așa că vom vedea ce sentimente am eu de exprimat anul acesta. Cum îmi vine, ori în limba română, ori în engleză.

B.T.: Deci, dragi ascultători, sunteți invitați astă seară să petreceți o seară plăcută s-o ascultați și să dansați cu plăcuta și încântătoarea Xonia.

X.: La ora 7, la GoldenStar… din zona Epping… Vă aștept acolo cu mare drag și pe pagina mea de face book: „Xonia official”  puteți să găsiți și acolo detalii pentru seara aceasta.

B.T.: Și ce le urezi ascultătorilor noștri?

X.: Vă urez multă sănătate, fericire și bucurie în casă. Să fiți iubiți, să aveți mult noroc, baftă, bani. Să nu renunțați niciodată la ceea ce vreți să faceți, să mergeți tot înainte pentru că la sfârșitul zilei, lucrurile n-au cum să nu iasă cum trebuie, să nu fie bune.

Vă mulțumesc și vă pup dulce.

B.T.: Uite, asta admir la tine că ești credincioasă visului tău și nu renunți la el orice ar fi. Și tu ești demonstrația că este adevărată  soluția asta de a nu renunța la visul tău. pentru că uite, se întâmplă. Dacă nu ești tare ca și tine nu reuşeşti.

X.: M-a ajutat și familia.

B.T.: Şi asta, dar cred că tu ai fost tare, tu n-ai renunțat niciodată la visul tău. Acesta este lucrul cel mai important și ești un exemplu pozitiv pentru noi toți.

X.: Dacă sunt un exemplu bun, mă bucur și dacă pot să ajut pe cineva, scrieți-mi acolo pe face book și vă răspund cu mare drag

B.T.: Mergeți pe youtube și vedeți acolo toate videoclipurile minunate, foarte frumos realizate ale Xoniei. Îți mulțumim foarte mult că ai venit la noi în studio și te așteptăm cu o nouă melodie în limba română.

X.: La anul… Dar mai întâi, ne vedem diseară.

Interviu realizat de Ben Todică

Melobourne

Australia

  (partea a III-a)

 

   Tensiunea interetnică între două sau mai multe ţări apare atunci când statul acelei naţiuni, seminţii sau rase, renunţă prin germenii lui politici la principiul autorităţii şi demnităţii de sine instituit de Dumnezeu-Atotcreatorul tuturor neamurilor, respectiv naţiunilor, de a-şi păstra caracteristica unicităţii, tradiţiei, religiei, culturii, menirea şi responsabilitatea sa în istorie privind raportul ţării respective cu Biserica lui Hristos, cu Naţiunea propriu-zisă, cu celelalte naţiuni în drumul ei spre mântuire, prin testamentul divin lăsat tuturor popoarelor de Mântuitorul Iisus: unitate în diversitate!

   Abaterea de la această dumnezeiască deviză: unitate în diversitate!, pentru a împrumuta o ideologie atee, străină, care este deopotrivă contrară Naţiei cât şi Bisericii, promovează în rândul statelor care includ şi bisericile lor naţionale chiar dacă sunt sau nu surori întru Hristos-Capul lor, o tensiune constantă, ce se conturează apoi într-o criză politică, conflict diplomatic, expansiune armată, hegemonie samavolnică, ură acută, antisemitism cronic, iredentism acerb, toate înveşmântate într-un anacronism istoric şi politic.

   Tocmai de aceea societăţile se grupează în state mici sau mari, în funcţie de râvnă, de ambiţie, de invazie, de acaparare, de răpire, de ajutorul acordat de anumite Cancelarii, prin hrisoavele fals-emise care fac oficiul arbitrajului noilor frontiere şi nicidecum prin spirit, cultură, credinţă, adevăr ori martiriu întru Jertfa şi Crucea Hristică.

   Este arhicunoscut faptul că dimensiunea continuităţii dacoromânilor în Vatra lor strămoşească milenară nu a fost contestată până la sfârşitul veacului al XVIII-lea. După unirea tuturor dacoromânilor de către cel mai mare voievod valah Mihai Viteazul, într-o Dacie Nouă, Imperiul Habsburgic a reacţionat pentru distrugerea dorinţei şi a menţinerii unităţii naţionale, de teama pierderii principatului transilvan, născocind teorii absurde ca cele susţinute de Robert Roesler în Românische Studien, de Franz Joseph Sulzer la 1781, în Geschichte des transalpinischen Daciens, de Johann Christian Engel în Fortsetzung der allgemeinen Welthistoire durch eine Gessellschaft von Gelehrten in Deutschland und England ausgeferigel, de John Iacob Gebaur la 1804, în Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander şi la 1813, în Geschichte des Ungarischen Reiches, de Joseph Karl Eder la 1778, în Supplex Libellus Valachorum Transylvaniae iura tribus receptis Nationibus communia postliminie sibi adseri postulatium.

   În tabăra Adevărului însă, se găsesc multe personalităţi străine marcante care susţin dimpotrivă şi deopotrivă continuitatea neîntreruptă a dacoromânilor: Poggio Bracciolinii la 1451, în Disceptationes convivales, papa Pius al II-lea alias Enea Silvio Piccolomini la 1489, în Historia rerum ubique gestarum locorumque descriptio, J. Vadianus la 1534, în Epitome trium terrae partium Asiae, Africae, et Europae compendiarium locorum descriptione, continentes, Tiguri,  Johannes Lebel la 1542, în De oppido Thalmus, Antonius Bonfinius, la 1568, în Rerum Ungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basileae, Antonio Maria Graziani (1537-1611) în De Ioanne Heraclide Despota, Johann Troster la 1666, în Das Alt-und Neu-Teutsche Dacia, Das ist Neue Beschreibung des Landes Siebenburgen, Nurnberg, E. Gibbon la 1788, în The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, Paul Joseph Schafarik la 1844, în Slavische Alterthumer, Leipzig,  J. A. Vaillant tot la 1844, în La Roumanie, A. D. Gerando la 1845, în La Transylvanie et ses habitants, Paris,  I. C. Schuller la 1855, în Zur Frage uber den Ursprung der Romanien und ihrer Sprache,  Sibiu, Amedee Thierry la 1856, în Histoire d’ Attila, Paris, E. A. Bielz la 1857, în Handbuck der Landeskunde Siebenburgens, Sibiu, M. Felmer la 1867, în Kurzgefasste Historische Nachricht von der Wallachischen Volkerschaft uberhaupt und derjenigen isonderheit der heut zu Tage in dem Kayserlichen Koniglichen Erb-Furstenthum Siebenburgen anzutreffen ist, în „Archiv des Vereins fur siebenburgische Landeskunde, Julius Jung la 1876, în Die Anfange der Românen, Kritisch-ethnographische Studien, în „Zeitschrift fur Oesterrei-chischen Gymnasium”, Josef Ladislau Pic la 1880, în Uber die Abstammung der Rumânen, Leipzig, A. Dopsch la 1923, în Wirtschafliche und soziale Grundlagen der europaischen Kulturentwicklung, Berlin, Gustav Kisch la 1926, în Siebenburgen im Lichte der Sprache, ein Beitrag zur Kulturgeschichte des Karpathenlander, Leipzig, Giono Lupi la 1931, în Intorno all’ origine dei Romeni, Jaroslav Muller la 1932, în Nasi rumânsti sousede, Praha, R. W. Seton-Watson la 1934, în A History of the Roumanians from Roman times to the completion of Unity, Cambridge, M. Besnier tot la 1934, în Histoire des Hongrois et de l’ Etat magyar, Paris, Marcel Emerit la 1939, în Les derniers travaux des historiens roumains, F. Altheim tot la 1939, în Die Soldaten-kaiser, Frankfurt am Main, K. Jaber la 1940, în Die Rumânische Sprach-Atlas und Struktur des daco-rumânischen Sprachgebites, Ernst Gamillscheg la 1940, în Uber die Herkunft der Rumânen, Berlin, Hans Koch la 1940, în Die neue Propylaen-Weltgeschichte, Berlin, Mario Ruffini la 1941, în Il problema della romanita nella Dacia. Studio storico-filologico, Roma, ş.a… (Milton G. Lehrer-Ardealul Pământ Românesc. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 31)  

   Atuul cronicilor maghiare, în speţă Gesta Hungarorum-de Ladislau cel Sfânt (1077-1095) şi Gesta Hungarorum a lui Simonis de Gheza (1272-1290), care susţin „dovada” enclavei maghiarilor din estul Ardealului îl constitue descendenţa secuilor din ramura hunilor, omiţând intenţionat să se precizeze antica anterioritate a dacilor faţă de huni şi secui în Transilvania prototracă.

   Istoricul Karoly Szabo vede în secui pe urmaşii Chazarilor, Iosif Thury îi consideră huno-avari, J. Karacsonyi le dă apartenenţă bulgară  apoi, dintr-o ramură a gepizilor, iar Ladislau Rethy îi consideră descendenţi ai pecenegilor. (Kirâlyi telepitvenyesek-e a szekelyek? Tîrgu Mureş, 1884; A szekelyek eredete, Cluj, 1898, în „Erdelyi Muzeum”, 1898, p. 216; A szekelyek eredete es Erdelybe valo telepulese,  Budapesta, 1905; A szekely nev, în „Ethnographia”, 1890)

   Cronicarul sas Georg Reichersdorffer afirmă pe la 1550, că secuii de fapt îşi află originea în obârşia ramurei sciţilor. (în Chronographia Transilvaniei, Viena, 1550, publicată de J. Bongars, Rerum Hungaricarum Scriptores, Frankfurt, 1600, p. 582-589; A Prospect of Hungary and Transilvania. London, 1664, p. 33-40; Schwandtner, Scriptores Rerum Hungaricarum veteres, Viena, 1746, p. 800-810)

   Un mare specialist român în problema secuiască, G. Popa-Lisseanu afirmă că anterior venirii secuilor în Ardeal ei se aflau ca mercenari răspândiţi în diferite regiuni ale Ungariei, păzind burgurile şi castrele, servientes regis.(Sicules et roumains. Un proces de denationalisation, Bucureşti, 1939, p. 18)

   Alte cronici vechi ungureşti ca cea a lui Simonis de Gheza, pomenesc de aşezarea dacoromânilor şi a cânezatelor lor în teritoriile locuite ulterior de secui. (Gesta Hungarorum, Scriptores, I, cap.21, p. 162-163; G. Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, vol. II, 1938, p. 117)

   Începutul deznaţionalizării vlahoromânilor din secuime este oficializat prin politica de stat a maghiarizării dacoromânilor, inaugurată de regele Ludovic de Anjou la 1366, prin excluderea românilor ardeleni din viaţa politică, pentru a nu constitui o ameninţare la adresa nobilimii ungare şi pentru a preîntâmpina instituirea unui voievodat român în Transilvania, capabil de unire prin voievodul său cu confraţii din cele două principate valahe, surori, Moldova şi Ţara Românească.

   Împroprietărirea şi înnobilarea unei părţi a românilor era condiţionată strict politic şi religios: maghiarizarea şi catolicismul.  Singura opoziţie în Ardeal a venit din partea boierilor şi a ţăranilor făgărăşeni care şi-au păstrat autoritatea, curajul, demnitatea şi credinţa valahă cu şi prin confraţii lor de dincolo de Carpaţi.

  Ţărănimea ardelenească-Iarba verde de Acasă, tradiţionalistă şi conservatoare a influenţat energic însă populaţia secuiască spre ritul ortodox, astfel încât a fost nevoie la 1234, de intervenţia expresă a papei Grigore al IX-lea ca să oprească migraţia spre ortodoxie, culminând astfel cu Sinodul de la Buda din 1299, care interzicea românilor să participe la Liturgia cultului lor ori să ridice sfinte lăcaşuri ortodoxe. (Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până în 1556, Cernăuţi, 1929, p. 59)

   Regele Ungariei Sigismund, decidea la 1428, ca: „să se despoaie de avere toţi nobilii şi cânezii care ţin pe moşiile lor preoţi ortodocşi, ce duc poporul în rătăcire, iar preoţilor care vor boteza vreun copil în religia ortodoxă să li se confişte averea.”  (Ştefan Lupşa, op. cit. p. 74)

   Este lesne de înţeles la ce supraeforturi psiho-moral-sociale erau expuşi românii ardeleni din partea neamului lui Attila şi cu ce riscuri şi-au păstrat cei care au rezistat martiric odorul credinţei străbune.

   Să amintim şi faptul deloc lipsit de importanţă că papa Silvestru l-a încoronat pe Ştefan cel Sfânt, ca rege al Ungariei.

   După catastrofala înfrângere de la Mohacs din 1526, Buda ajunge paşalâc otoman, iar Ardealul devine un principat autonom condus de ardeleni trecuţi la calvinism, neslăbind prigoana împotriva românilor ortodocşi, ba dimpotrivă întărind-o prin hotărârea Dietei de la Sibiu de la 1566: „Episcopii români, fie preoţi sau călugări, care n-ar voi să se lepede de erezie, şi ar continua să ducă poporul spre pieire, să fie scoşi din ţară.”(Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal şi Ungaria, Arad,1918, p. 41; G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 74)

   Pentru vremurile mult mai vechi, statisticile privind raportul populaţiei dacoromâne în cadrul enclavelor secuisto-maghiare lipseşte, dar se ştie că după 1700 d. Hr., românii au scăzut în intervalul a două secole din cadrul populaţiei secuieşti, de la 55% la 5%, astfel că la 1733, din cele 100 de comune ale judeţului secuiesc Trei Scaune, 94 erau predominant româneşti şi că: „Într-adevăr, în acele vremuri nu a existat nici o comună în regiunea secuiască în care să nu se fi găsit români.” (G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 154)

   Premisele unui efort susţinut şi continuu privind hegemonia maghiarilor asupra Transilvaniei s-au intensificat odată cu intrarea lor în componenţa Imperiului Habsburgic, prin odiosul dualismn de la 1867: „Înfrângerile austriecilor la Koniggratz şi Sadova din 1866 în faţa armatelor prusace l-au determinat pe Francisc Iosif I să sancţionaze, la 8 Iunie 1867, încorporarea Marelui Principat al Transilvaniei la Ungaria, anulând autonomia multiseculară a acestui principat şi legile votate de Dieta de la Sibiu din anii 1863 şi 1865.” (Traian Valentin Poncea-Lupta românilor din Transilvania împotriva legislaţiei învăţământului în primii ani ai dualismului austro-ungar (1867-1876), în <<Muzeul Naţional>>, anuar al Muzeului Naţional de Istorie, Bucureşti, an. VI (1982), p. 335)

   Germenii deznaţionalizării se află aprioric în gena hunilor şi de aici consecinţa rămâneri lor sub aura xenofobismului barbar.

   Dacă ne aruncăm pe scurt privirea asupra celor două scrisori celebre dintre doi politicieni la fel de celebri, baronul Nicolae Wesselenyi şi Ludovic Kossuth, care analizează problema naţională, cea a proprietăţii, a drepturilor cetăţeneşti ale celorlalte popoare, observăm că totul gravitează însă în jurul clasei dominante. Pentru salvarea nobilimii Kossuth este de părere că aceasta trebuie să desfinţeze repede natura raporturilor feudale, căci: „astfel nobilimea cade sub ascuţişul coasei şi acest praznic al tăierii va fi totodată şi ziua morţii constituţiei maghiare şi a naţionalităţii maghiare.”(David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania. Ed. Enciclopedică, 2002, p. 65)

   Moştenirea predominantă a seminţiei huno-ungro-maghiară este obsesia deznaţionalizării, pe care au înfiat-o în goană din faşa de pe şeile cailor: „Nu trebuie să uităm, scrie Wesselenyi, că în această nobilime există acum naţionalitatea noastră… La noi acea mare majoritate (a celorlalte neamuri) e egală cu zero şi numai numărul nobilimii are valoare. În acest număr, desigur, majoritatea e maghiară, şi de aceea, numai de aceea, nu este o absurditate ca limba ei şi neamul ei să stea deasupra celorlalte.” (ibid., p. 66)

   Sub egida trecutului lor glorios, deşi scurt, aristocraţia în colaborare cu intelectualitatea ungară, încurajate din rândul celorlalte naţionalităţi de anumite pături obediente, maghiarimea a promovat o politică acerbă de deznaţionalizare a celorlalte popoare din cadrul Imperiului Austro-ungar, după acel act mârşav din anul 1867.

   Secuizarea forţată, violentă, înşelătoare, mistificatoare a atins o adevărată exterminare a românilor. Prin scoaterea din statisticile lor maghiare, prin măsurile cele mai dramatice asupra populaţiei dacoromâne a continuat să-i împingă pe românii ardeleni în braţele calvinilor şi a catolicilor până în perioada primului război mondial, ba chiar şi sub vremea dominaţiei româneşti, împinindu-se astfel secolul deznaţionalizării celei mai diabolice: „Să lăsăm la o parte, scria în broşura Politica naţională scriitorul Geza Kosztelsky, minciuna convenţională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naţionalităţile nemaghiare. DA-NOI VREM SĂ LE SUPRIMĂM ŞI TREBUIE SĂ LE SUPRIMĂM! (Nemzeti politika a Feldvideken-Politica naţională în Ţinutul de Sus-Slovacia, Budapest, 1898, p. 23)

   La rubrica naţionalităţilor, dacoromânii erau trecuţi insignifiant ca număr, or se ştie că doar românii ardeleni aparţineau religiei ortodoxe şi greco-catolice, unde numărul lor era destul de ridicat, covârşitor.

   La 1910, în judeţul Orhei, erau trecuţi la naţionalităţi 2840 de români, iar la ritul ortodox şi greco-catolic 5528… În comuna Micfalău-Trei Scaune, la naţioanalităţi erau trecuţi 6 români, iar la cultul ortodox şi greco-catolic figurau 918 suflete. (G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 140)

   La 1907, Dr. Reiner Zsigmond, secretarul Consiliului de Miniştri maghiar, sublinia aprig doleanţa sa: „Principiul necesar şi general afirmat pentru unitatea naţiunii maghiare şi manifestarea hatărâtă a energiilor ei este a maghiariza.” (A Keleti vallasu magyar nemzeti egyhaz szervezese/ Organizarea bisericii naţionale maghiare de rit răsăritean, Budapest, 1907, p. 13)

   În locul din apropierea Schitului Iezerul din judeţul Vâlcea, numit „Crucile Moşilor”, citim următoarea inscripţie martirică:

,,  ÎN ACEST LOC SUNT ÎNGROPAŢI

   PE ALBIA RÂULUI APROAPR 300

   CĂLUGĂRI AI VECHIULUI SCHIT-

                       IEZERUL

 

   PE LA ANII 1545-1554 VOIEVODUL MIRCEA

   CIOBANUL, ÎMPREUNĂ CU SOŢIA SA DOAMNA

   CHIAJNA, AU REFĂCUT SCHITUL, ÎNGROPÂND

   LA TEMELIA ACESTUIA UN CAZAN CU AUR.

   MAI TÂRZIU, GINERELE VOIEVODULUI, UN

   NEMEŞ UNGUR DIN TRANSILVANIA, AFLĂ DE

   LA SOŢIA SA DE COMOARĂ. TRECE MUNŢII

   CU O CEATĂ DE SLUJITORI, UCIDE CĂLUGĂRII,

   FURĂ AURUL, DĂRÂMĂ SCHITUL ŞI TRECE

   ÎN ŢARA SA.

   LOCUL UNDE ODIHNESC SUFLETELE CĂLU-

   GĂRILOR UCIŞI, ESTE MARCAT PRIN TREI

   CRUCI DĂLTUITE ÎN STÂNCĂ, NUMITE

   „CRUCILE MOŞILOR”

 

   Poate, că nemeşul era creştin?..

   Poate, că a râvnit doar aurul?…

   Poate, că sacrificiul călugărilor era plata pentru efortul deplasării?

   Poate, pentru dezgropatul aurului, că de, era ginere de os domnesc?

   Poate, i-a redus la tăcere pe monahi ca să nu fie ispitiţi?

   Poate, ca să nu-şi piardă călugării mântuirea?

   Poate, cine mai poate şti?!?…

  

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

    ( fragment din CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII )