Cuvânt și iubire

„Religia este dialogul etern dintre omenire şi Dumnezeu.”

 – Franz Werfel

 

 

   Am citit cu surprindere articole recent publicate cu privire la Religie, precum și comentariile. Din multe articole reiese, dureros de tare, dorința de a îngropa credința celor mulți. Cum de a reușit comunismul să infiltreze atât de adânc ideologia sa ateistă? Un preot ne-a amintit că sovieticii chiar aveau manuale precum Călăuza ateistului, o carte apărută în România în 1961. Cât de inconștienți putem fi de a nu vedea repercusiunile acestei ideologii asupra generațiilor următoare, comportamentul care se manifestă cu ură și fără de iubire în relațiile cu semenii? Cum de nu ne-am putut trezi încă de sub influența materialismului? Și când va fi aceasta? Cum se pot uita însușirile sufletești ale poporului român, credința sa de veacuri? Cum de nu se înțelege că viața unui popor este prețuită după acele însușiri, după nivelul spiritualității sale? Cum de nu suntem conștienți că puterea sufletească este mobilul mișcării în viața noastră, că este, în principal, ceea ce are mai bun nația? Ne dorim, în prezent, o schimbare a mentalității, dar ea ar trebui să rămână cu rădăcinile ei, să crească ca un pom, să se dezvolte și să dea roade, în modernitate. Dacă nu privim în sus și nu vrem să creștem, și ne aplecăm ramurile în jos atingând noroiul existent, unde vom ajunge? Așa cum fiecare om are o menire pe acest pământ, așa și fiecare popor are menirea sa. Nu vrem să mergem pe calea arătată de divinitate, ne vom nărui! Nu putem închide ochii și nu putem rămâne pasivi în fața gândirii multor rătăciți. Cineva a profețit că vom ajunge să nu ne mai înțelegem între noi, și vai!, cred că suntem în acest punct. La ce mai putem spera? Și pe când?

   Și în timp ce îmi puneam aceste întrebări, iată că cei mai mulți părinți și-au manifestat dorința orei de religie pentru copiii lor, au luat în brațe spiritualitatea, credința într-o ordine creată și eternă, convingerea că omul religios este omul moral, întrucât dobândește un sistem de valori la care aderă.

   Cineva afirmase că religia în școli ar duce la îndoctrinarea copiilor, le-ar strica mințile. Cum adică? Educația creștină, dragostea şi iertarea creştină sună a îndoctrinare? Religia în școli este educație și cultură, lărgește orizontul copilului și nicidecum nu îl îngustează. Părinții își educă copiii conform propriei lor credințe strămoșești, copilul dacă asimilează este îmbogățit, dacă nu – sărăcește. Apoi vine școala care adaugă, explică, clarifică și la fel, dacă învață, deprinde, copilul este îmbogățit.

   Mulți am văzut că urmăresc eventualele imperfecțiuni din manualele de religie. Posibil să aibă dreptate. Poate mai trebuie câte ceva corijat, adaptat la condițiile vieții noastre, mobilată altfel casa, dar nu dărâmată și distrusă fundația ei.

   Cuvântul Religie, mai amintim, vine de la latinescul religio, derivat al verbului religare = a lega, fiind legătura conștientă și liberă a omului cu Dumnezeu, iar legătura înseamnă cunoașterea de Dumnezeu și trăirea după voia Lui: trăirea morală și cea de cult divin, adică partea teoretică a religie și partea practică.

   Am găsit citate cuvintele Înalt Preasfinţitului Ioan, Mitropolitul Banatului: „… Marile bătălii nu s-au dat pe câmpurile de luptă, ci în conştiinţa unui om şi a unei naţiuni, iar cine va câştiga această mare bătălie culturală va domina lumea. Cultura este mintea unui neam! Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem”, și ale Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, care atrage atenţia asupra pericolului lipsei de educaţie religioasă: „Cine ar renunţa, dintre părinţi, la ora de Religie ar mutila propriul copil (…) ora de Religie este un liant, Dumnezeu este şi al ştiinţei, dar şi al înţelepciunii. Ora de Religie le creează un orizont al înţelepciunii care, în îngemănare cu ştiinţa, formează personalitatea omului pornind din copilărie”.

   Terorismul este cea mai cumplită formă de lipsă de educaţie religioasă și îndoctrinare cu ideologia răului, a urii față de semeni, cum am văzut imaginile de la televizor cu copii care în loc de jucării țin arme adevărate în mână. Uciderea iubirii față de semeni este păcat cu consecințe dintre cele mai grave. Copiii trebuie să învețe să gândească binele, iar scaunele de profesori să fie ocupate de oameni competenți, cu Dumnezeu în gând și-n fapte. Un tânăr educat, cultivat nu va putea fi manevrat, exceptând cazurile de alienați mintal. „Religia transformă poporul într-o masă de oameni culți”, era de părere și filozoful nostru Petre Țuțea (1902-1991), care mai spunea că absența afectivității sterilizează ființa: „superioritatea religiei, credinței, speranței și iubirii asupra științei, constă în perenitatea și puterea consolatoare a dogmelor sale, a căror natură extramundană nu este roasă de speculație și experiență”. Religia își deschide brațele pentru celelalte surori ale ei, știința, arta, filozofia, astăzi mai mult ca în trecut, când au existat oameni care nu au admis acest amestec, fiecare apărându-și și păstrându-și „imperiul”.

   La vremea când eram copil de școală, la fel ca-n vremurile de acum, la ora de religie ni se spunea că omul a fost creat de Dumnezeu, iar la ora de științe naturale, că omul este rezultatul unei îndelungate evoluţii a unei specii de animale, ivite accidental. Și nu am devenit copii „schizofrenici”. Această contrazicere unii copii au reținut-o ca informație, pe alții i-a făcut să gândească, să aprofundeze cunoștințele. Nu ne-a „blocat mintea”, contradicţiile au ambiționat, au dus la dorința de documentare profundă, la cercetare, la noi afirmări sau infirmări, la progresul cunoștințelor. Îndepărtarea copiilor de la aceste cunoștințe este tot o alegere, adevărat, dar ea trebuie cântărită bine. „Exilarea discursului metafizic (teologic) amputează, pur şi simplu, minţile copiilor de o dimensiune intelectuală indispensabilă pentru orice mare performanţă”, se scrie în alt articol și este foarte adevărat.

   Întrucât religia s-a manifestat de-a lungul timpului în diferite forme, a fost necesar studiul numit Istoria religiilor și de care s-a ocupat istoricul, scriitorul, filozoful român Mircea Eliade (1907-1968), arătând că omul preistoric a avut religie, dovada cea mai sigură fiind aceea a cultului morților. În primul său volum din Istoria religiilor, scrie: „Credința într-o supraviețuire post-mortem pare demonstrată, pentru cele mai vechi timpuri, prin utilizarea ocrului roșu, substituit ritualul sângelui, deci simbolul vieții”, cultul morților presupunând credința în existența sufletului, a unei vieți viitoare, a divinității creatoare și ocrotitoare. Faptul că atât în preistorie cât și în istorie omul apare ca având religie, semnifică faptul că ea răspunde unei necesități firești a vieții sufletești umane. Filozoful german Eduard Von Hartmann (1842-1906) consideră că ideea de Dumnezeu a fost punctul de plecare conștient al fiecărei religii. Religia a urmat omul pretutindeni și întotdeauna, în diferite forme, funcție de loc, timp, comunități umane. Ideea divinității este prezentă în toate religiile, ca atare religia premerge experienței umane, este legătura omului cu Dumnezeu. Fără ideea de Dumnezeu nu poate exista sentimentul religios și deci nici religie. Și viceversa, dacă alungăm religia, îl alungăm pe Dumnezeu.

   Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) a subordonat religia moralei: „Religia este recunoașterea datoriilor morale ale omului ca porunci ale lui Dumnezeu”. Închinând un imn datoriei, el a scos datoria morală de sub instanța criteriilor religioase, dar, datoria care este tot o supunere, nu are nimic amenințător și nici atrăgător, este goală de patos, de afectivitate. Și-atunci ne putem întreba spre ce să înclinăm, spre datoria rațională sau spre afectivitate? Logică sau pasiune? Personal, întotdeauna am optat pentru echilibrul lor, sau mai bine zis pentru străduința de a obține un echilibru, fiindcă nu știm niciodată dinainte cât cântărește raționalul unei probleme a existenței, față de partea afectivă a ei; este ceva oscilant, ceva ce poate suferi schimbare funcție de timpul, de spațiul în care se definește, deci un calcul greu de evaluat și greu de exprimat. Datoria fiind unica motivație morală a lui Kant, ne mai putem întreba: fără partea afectivă, simțul datoriei nu poate purta în el pe cel al vinovăției? Ar fi mult de spus și în această privință! Kant, ca să revin, a supraevaluat logica în detrimentul pasiunii, în final propovăduind credința, admițând sfințenia legii lui Dumnezeu și răutatea de neînvins a inimilor noastre.

   Teologul german protestant Werner Gruehn (1887-1961) definea religia ca fiind „sinteza cea mai desăvârșită a celor mai înalte însușiri și funcții ale sufletului omenesc, puse în serviciul a două idei: ideea de Dumnezeu și cea a legăturii omului cu El”. Simplu și convingător, Fericitul Augustin definea religia ca fiind „modul de a cunoaște și a cinsti pe Dumnezeu”.

   Religia încununează multe domenii. Pe lângă informaţia de cultură generală, religia e poarta de intrare spre valorile morale importante ce conturează identitatea noastră. Unii începători în ale științei declară cu emfază că sunt oameni de știință și nu pot admite religia, neștiind că în cadrul științei se ajunge la o limită și se intră fără voie în spațiul metafizicii, că metafizica a apărut din neîndestularea fizicii. De la semnele noastre de întrebare și până la cunoaștere este cale lungă, necesită înțelegere și trăire a unei vieți religioase, care se reflectă apoi în activitățile zilnice. Dacă avem religia, vine moralitatea cu cele două înțelesuri diferite: norma de conduită impusă din afară și sensul general al conduitei noastre. Când sunt respectate legile societății, se poate crede că omul este perfect moral, dar se respectă numai structura sufletească a societății, nu și cea interioară, cea a vieții după indicațiile absolutului, pe care unii o resping conștient sau mai puțin conștient. Apostolul Pavel spunea că morala este înscrisă în inima omului, că există o lege morală cu care te naști, adică acea predispoziție de a alege Binele de Rău; dar există și o conștiință morală, cea care-l face pe om să discearnă cu bună știință, adică cunoscând să poată alege și să se manifeste ca atare. Atât legea morală cât și conștiința morală – conștiința fiind un produs al activității creierului uman – își au izvorul în ființa lui Dumnezeu. În acest mod s-a construit și se menține lumea; necredința distruge omul, distruge lumea. Să ne reamintim spusele lui Petre Țuțea, om al elitei intelectuale a țării noastre, care a supraviețuit și a putut să ne mai vorbească: „Fără credință, fără Dumnezeu, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”. Cartea de căpătâi a moralității de ordin religios fiind Biblia, concluzia este că morala are nevoie de religie.

    Nu ne este străină ideea unora că religiile vor dispărea pe măsură ce progresele în domeniul civilizației materiale vor progresa, că ele sunt „ca un fel de boală infantilă a omenirii”. Religia a fost pusă sub mare semn de întrebare din momentul apariției ateismului, cel despre care se spune că a pus multe întrebări, dar nu a dat răspunsuri. Rădăcinile ateismului le găsim în secolul XIX-lea, cu reprezentanții lui, Marx, Freud, Nietzsche. Marx își exprima ateismul spunând că religia „este opiu pentru popor”, neluând în considerație faptul că spiritul religiei este spiritul tradiției și al fascinației față de ceea ce este în lumea noastră. Freud, în capitolul „Viitorul unei iluzii” din volumul I al operelor sale, consideră învățăturile religioase ca fiind: „iluzii, afirmații nedemonstrabile, nimeni neputând fi constrâns să le considere adevărate sau să creadă în ele […] Enigmele universului ni se dezvăluie destul de încet cu ajutorul cercetării, multor întrebări știința neputând încă să le dea răspuns. Totuși, munca științifică este pentru noi singura cale de cunoaștere a realității”. De la ateistul Freud rămas credincios materialismului în calitate de cercetător, dar oarecum sceptic ca observator în rezultatele psihanalizei, s-a ajuns ca astăzi să existe mulți psihanaliști credincioși care consideră știința legată de credință. Autorul traducerii invită la cugetarea: „Dacă li se demonstrează oamenilor că nu există Dumnezeu atotputernic și drept, nici o ordine divină a lumii și nici o viață viitoare, ei se vor simți liberi de orice obligație de a urma prescripțiile societății. Fiecare va fi neînfrânat, neînfricat, dând curs instinctelor sale asociale, egoiste, căutând să-și arate puterea; se va instala din nou haosul căruia i-am pus capăt datorită miilor de ani de lucrare a civilizației”. Aceste considerații și-au dovedit astăzi veridicitatea. Filozoful german ateu Friedrich Nietzsche (1844-1900), cel însetat de „voința de putere”, rămas în mentalul colectiv cu blasfemia „Dumnezeu a murit!” și care a trăit într-un timp al necredinței, când intelectualii din Europa doreau eliminarea credinței în Dumnezeu, lipsa Lui din preocupările omului, a afirmat în cele din urmă că nu există teorie a adevărului căreia să nu-i corespundă credința în existența lui Dumnezeu.

   Dramaturgul, nuvelistul german Otto Ludwig (1813-1865) afirma: „Cine nu poartă Cerul în el însuși, degeaba îl caută în tot universul”. Așa și este! Pe Dumnezeu trebuie să-l porți în suflet, astfel îl ai sau nu-L ai. Poetul nostru Marin Sorescu în poemul „Simetrie” a simțit soarta tristă a omului obișnuit, incapabil să aleagă drumul cel bun, silit uneori să parcurgă drumul greșit: „Și după aceea în fața mea s-au căscat două Prăpăstii:/ Una la dreapta, alta la stânga./ M-am aruncat în cea din stânga,/ Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,/ Grămada cu mine în cea din stânga,/ Care, vai, nu era cea căptușită cu puf.”  Atenție la „puful” pe care-l întrezăresc părinții care refuză studiul religiei pentru copiii lor!

   Matematicianul, fizicianul, filozoful francez Blaise Pascal (1623-1662), cel care a luat calea credinței la vârsta de 31 ani, în urma unei revelații religioase, până atunci oscilând între raționalism și scepticism, spunea: „Cei cărora Dumnezeu le-a dăruit credința prin sentimentele inimii sunt fericiți, celor care nu o au, noi nu le-o putem dărui decât prin raționament, așteptând ca Dumnezeu să le-o dăruiască și prin sentimentele inimii, fără de care credința nu e decât omenească și inutilă pentru mântuire”. Și se întâmplă de atâtea ori ca Dumnezeu să le dăruiască!

   Respectul faţă de religie, față de toate confesiunile și tratarea lor în mod egal, asigură adevărata libertate. Cei care predau religia trebuie să aibă un orizont larg al cunoașterii în multiple domenii, să permită dialogul cu tinerii învățăcei, să cultive în mod fertil credinţa, tradiţiile.

   Să nu-i lăsăm pe copii singuri, fără Dumnezeu! Să gândim la binele lor intelectual și moral.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

Lethe

 

Mã scald în râul Lethe din ce în ce mai des
şi las în urmã câte-o suferinţã,
uitând cã însoţitã era de umilinţã
şi de-un regret amarnic mai ales.

 

Îmi limpezesc cu apa-i curatã ochii trişti
şi-n suflet e deodatã primãvarã.
Cântând de fericire de pe vechi cruci coboarã
puzderie de visuri ce-au fost crişti.

 

Ce rãcoroase umbre sclipesc în jurul meu!
Le mângâi şi trãiesc numai în clipa
în care uit cã-n viaţã m-a însoţit risipa
şi cã mi-a fost adesea mult prea greu.

 

Ca sã gonesc din gânduri al amintirii plâns
înot ca un copil în râul Lethe.
Îi sorb apa ciudatã când mi se face sete
şi uit cã doar dezamãgiri am strâns.

 

Prometeu

 

Era un întuneric voit. Lipsiţi de foc,
care fusese încuiat în ceruri,
chiar Prometeu luptase cu aprigele geruri
ce dãnţuiau al morţii ultim joc.

 

Pandora deschisese cutia cu minuni.
Zburaserã cu toate-ntr-o clipitã.
Rãmase doar speranţa de-nfrângeri obositã,
pedeapsã pentru oamenii comuni.

 

Se transformã-n cometã trufaşul Prometeu
şi strãbãtând în iureş constelaţii
furã din locul sacru al primelor vibraţii
focul pãzit de-orgoliosul zeu.

 

Pedeapsa fuse cruntã. În lanţuri ferecat
e sfâşiat de vultur îndrãzneţul.
Chiar oamenii i-aratã din când în când dispreţul:
Purtând făclii îl umplu cu scuipat.

 

Orfeu

 

Am coborât în Hades ca s-o gãsesc pe ea,
iubita adormitã de un şarpe.
Cântam cu pasiune pe mii şi mii de harpe
şi orice zeu ce asculta plângea.

 

Doream s-o vãd, dar ochii-mi de beznã erau grei.
Mã mângâia doar şoapta-i caldã, blândã.
Cântam, cerşind sã scape de-a morţii grea osândã,
sã lumineze iarãşi anii mei.

 

Plecaţi, rostirã zeii. Dar sã nu-ncerci s-o vezi
pânã n-ajungeţi în a voastrã lume.
Sã nu rosteşti o vorbã, sã nu o strigi pe nume,
sã fii convins cã vine şi sã crezi.

 

Într-un târziu lumina în ochi mi-a nãvãlit
şi m-am întors strigând: Euridice!…
Ea a pierit… Şi-n clipa aceea mii de bice
nefericitu-mi suflet l-au snopit.

 

 

Anatol Covali

 

 

3 februarie 2015. Când, după mai multe săptămâni reci şi mohorâte, soarele ne-a zâmbit binevoitor, ne-am întâlnit încă o dată pentru a ne încălzi sufletele, într-un popas prietenesc, spre Tihna pelerinului, la căldura Cuvintelor de mătase ale scriitoarei Ioana Stuparu, pentru ca printre Autori şi atitudini să înţelegem mai bine taina devenirii prin scris. Romancieră, scriitoare de proză scurtă, cronicar literar şi poet, Ioana Stuparu ne uimeşte şi de această dată prin generozitatea şi blândeţea sufletului său ales, prin şoapta ei calmă şi alinătoare, adevărat balsam pentru cei din preajma domniei sale.

Pornind de la convingerea că două dintre tainele care guvernează rezultatul creaţiei literare sunt „sensibilitatea dăruită scriitorului de către Dumnezeu” şi „înzestrarea de către divinitate a scriitorului cu arta de a transpune în cuvinte tablouri pictate imaginar” şi sentimente cutremurătoare, volumul Tihna pelerinului – cronică literară, exegeze, portrete, omagii, apărut la Editura Semne, 2014, se deschide, nu întâmplător, cu „Invocarea divinului în creaţia literară”, cu referire concretă la Antologia Sonetului Românesc. Lucrare în trei volume, realizată de poetul-cărturar Radu Cârneci şi editată de Muzeul Naţional al Literaturii Române, între anii 2007-2009, cu sprijinului Ministerului Culturii şi Cultelor, prin Fondul Cultural Naţional, antologia cuprinde un volum copleşitor de muncă, dar „se impunea ca o necesitate de istorie culturală, spre a demonstra că, într-o perioadă relativ scurtă (de nici două sute de ani!), poezia românească, în principal sonetul, au parcurs o distanţă spirituală pe care alte culturi au împlinit-o într-un mileniu, aproape”.

Marea bogăţie literară, oferită de această lucrare, care cuprinde în paginile sale peste 450 de autori români adunaţi din toate provinciile istorice, dar şi de pe meleaguri străine, totalizând mai bine de 1300 de titluri de sonete, precum şi spectrul larg al modului în care poeţii invocă divinitatea: rugă, mulţumire, năzuinţă, iertare, slavă, mărturisire etc., i-au dat scriitoarei Ioana Stuparu posibilitatea se ne reamintească o parte dintre sonetele religioase scrise de-a lungul vremii, începând cu Timotei Cipariu, Cezar Boliac şi Crişan V. Muşeţeanu şi continuând cu Tudor Opriş, Radu Cârneci, Petru Demetru Popescu, Florian Saioc, Alexandru I. Rotaru, Ion Butnaru, Dumitru Bălăeţ, Marin Sorescu, Florica Gh. Ceapoiu şi Cezarina Adamescu.

Cu acest prilej, mă alătur prietenei mele, scriitoarei Ioana Stuparu, spunându-i maestrului Radu Cârneci: Mulţumim! Mulţumim! Mulţumim! „Antologia Sonetului Românesc se află în bibliotecile noaste” sufleteşti, „ne-am bucurat enorm pentru această realizare a domniei voastre”, „am visat în taină” pentru că vă intuiam imensa strădanie, „ne-am rugat în taină” pentru sănătatea dumneavoastră şi pentru „apariţia acestei lucrări de o deosebită însemnătate pentru literatura română”. Şi, fiindcă între filele acestei antologii „s-au cuibărit cântecul, dragostea şi dorul de viaţă, iar peste toate acestea au curs din belşug, sclipind într-un fel nelumesc, picuri din Lumina divină”, adaug că, pentru ca bucuria noastră să fie deplină, compozitorul, interpretul, traducătorul şi poetul Florian Chelu Madeva, cucerit de vraja sonetului în general şi a sonetului românesc în special, întru o nouă izbândă a frumosului esenţial, a realizat un nou model cultural – intitulat „sonet muzical” – şi a transpus în această formă muzicală, în cele patru părţi (deja editate) ale lucrării Sonet – Antologie Românească, Editura Primus, Oradea, 2012-2014, sonetele a peste 300 dintre cei peste 450 de poeţi menţionaţi în filele Antologiei Sonetului Românesc.

Este foarte dificil de prezentat această carte a doamnei Ioana Stuparu, fără a mă opri îndelung asupra unora dintre cronicile realizate de domnia sa, cum ar fi bunăoară Fântâna cuvintelor – antologie bilingvă română-albaneză, realizată de bunul nostru prieten şi colaborator, poetul Baki Ymeri şi Miracolul iubirii – MARIANTY, romanul de dragoste al scriitorului Mihai Antonescu, prozator şi poet care „a ştiut cum să pătrundă în tainele unei iubiri într-o oarecare măsură neobişnuită, iar pe de altă parte cât se poate de firească” pentru a realiza „o carte pe care o citeşti cu nerăbdare, iar când ai ajuns la final, te cuprinde regretul că s-a terminat”. Dar care, de fapt, nu s-a terminat pentru că, lăuntric, „cugetul te îndeamnă la profundă meditaţie faţă de cele citite”.

Cum aş putea să răsfoiesc mai departe cartea Tihna pelerinului fără să mă opresc, cu deosebită plăcere, la cele 101 POEME ale scriitoarei de mare talent şi aleasă respiraţie poetică, doamna Victoria Milescu. „Într-un cadru specific întâmpinării Sfintelor Sărbători de iarnă” şi, parcă… „sub privirile blajine ale Maicii Domnului şi Mântuitorului, mânuitorii cuvântului scris s-au adunat la Muzeul Municipiului Bucureşti să se bucure de încă o carte a poetei Victoria Milescu, 101 POEME, Editura Biodova, 2009, carte ce face parte din Colecţia Ideal, iniţiată şi îngrijită de scriitorul Vasile Căpăţână”. Astfel, într-o zi de dublă sărbătoare pentru scriitoarea Victoria Milescu, alături de domnia sa, ca dovadă a preţuirii de care se bucură, s-au aflat nume de mari condeieri precum: Vasile Căpăţână, Radu Cârneci, Mircea Micu, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, Mihai Antonescu şi Lucian Gruia.

Tot cu poeta Victoria Milescu ne-am întâlnit şi în acea zi fierbinte de vară, care în albumul meu de fotografii (realizate de scriitorul Ion Lazu) este notată ca fiind 28 iunie 2001, în rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române, unde mireasma poeziei ne inunda sufletele. Se lansa pe piaţă volumul Sub steaua câinelui, Editura Tracus Arte, 2012, volum ce beneficiază de o prefaţă semnată de scriitorul Horia Gârbea, iar pe coperta a patra de câteva impresii semnate de scriitorul Gabriel Dimisianu. „bucuria cu care a fost întâmpinat evenimentul a demnstrat, iarăşi, că Magia cărţii există” şi „poate să deschidă suflete, îndemnându-le către frumuseţea artei, către noutate, către întâlniri prieteneşti” – ca să o citez pe Ioana Stuparu.

Prin cartea Ioanei Stuparu ne regăsim în rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române şi la lansarea volumului Sfinte firi vizionare, Editura Perpessicius, 2011, al scriitorului Goe Călugăru, prozator, poet şi critic literar cunoscut prin generozitatea şi căldura sufletească cu care ne-a întâmpinat pe parcurszl a trei decenii, în Cenaclurile literare „Ioana Tecşa” şi „Octavian Goga”. Lansarea cărţii a stârnit un interes deosebit, astfel că, pe 20 ianuarie 2012, sala a devenit neîncăpătoare, volumul fiind o monografie istorico-literară dedicată poeţilor eroi Cezar, Constantin, Titus şi Nicolae Titus Stoika, apărut sub egida Fundaţiei literar-istorice „STOIKA”.

Pornind de la dezvăluiri referitoare la geneza căţii, scriitorul Geo Călugăru observa: „Fie că este vorba de artişti sau de oameni simpli, fiecare se întreabă, la un moment dat, de unde vine, care-i sunt rădăcinile? Şi, pe bună dreptate, această carte stă mărturie”. Aş spune şi eu acelaşi lucru despre cartea doamnei Ioana Stuparu: Tihna pelerinului ne reaminteşte de unde venim şi încotro mergem, ajutându-ne pe fiecare să ne aflăm spre a ne dezvălui lumii aşa cum suntem cu adevărat.

În ziua de 17 martie 2010, în sala Mircea Eliade a Bibliotecii Metropolitane Mihail Sadoveanu plutea în aer un parfum de sonet deoarece se lansa volumul meu Aur şi ivoriu, Editura Semne, 2009, o antologie de autor care cuprinde sonete şi rondeluri. Cu deosebită bucurie regăsesc, în cartea Tihna pelerinului, acel moment emoţionant în care, în modul cel mai sincer, am spus: „Mulţumesc pentru aprecieri. Nu este întâmplător că ne află aici mulţi dintre sonetiştii cuprinşi în Antologia Sonetului Românesc: Radu Cârneci, Nicolae Dragoş, Florentin Popescu, George Corbu, Petru Solonaru, Dumitru Dumitrică, Victoria Milescu, Ioana Stuparu, George Peagu, Paula Romanescu, Vasile Mustaţă, Ion Malancu, Florin Grigoriu, Maria Niculescu, Gim Laurian. Având în vedere că volumul Aur şi ivoriu conţine în special sonet, am dorit ca acest eveniment să fie o sărbătoare a sonetului, ca un elogiu adus domnului Radu Cârneci, realizatorul acestei antologii”.

Voi merge acum mai departe fiindcă, aşa cum bine observa scriitoarea Cezarina Adamescu în prefaţa la volumul Cuvinte de mătase, Editura Rawex Coms, 2014, „Ioana Stuparu ştie să-şi construiască discursul epic în aşa fel încât, nimic nu lipseşte şi nimic nu e de prisos. Ea merge la esenţe, punctează, ţinteşte, vede cu ochiul inimii ceea ce e de văzut, aude cu urechea specială ceea ce e de auzit şi simte atingerea Duhului deasupra fiecărui autor în parte. Ioana Stuparu este un om ales de Dumnezeu ca să împrăştie în jur Lumina care face parte din sine… Ea luptă cu armele albe ale rugăciunii, îngăduinţei, toleranţei, înţelegerii, păcii, răbdării şi buneicuviinţe şi ne îndeamnă şi pe noi să descoperim Adevărul şi Frumosul în orice lucru ori fiinţă de pe pământ, făcute de Creatorul a toate”.

În primul capitol al acestui volum, frumos intitulat „Însemnări din şoaptele cărţilor”, Ioana Stuparu ne împrospătează memoria amintindu-ne cărţile unor autori bine cunoscuţi, precum: Ofrandă aproape fără grai şi Modelul Omului Mare ale regretatului cărturar Artur Silvestri; 99 de anotimpuri fără Nichita şi Acasă în Paradis de Cezarina Adamescu; Femeie în faţa lui Dumnezeu şi Miercurea din cenuşă de Melania Cuc; Când s-au fost spus îngerii – poezii de Traianus; Dintr-un timp al regăsirii şi Printre crini şi albe turnuri – poezii de Florica Gh. Ceapoiu; Faguri sălbatici – poezii de Marian Dumitru; Monografia comunei Mârşani, judeţul Dolj de Dumitru Dan şi Ana-Maria Rădescu; Doamnele poeziei – antologie trilingvă: română-engleză-franceză, la care scriitoarea Rodica Elena Lupu a fost editor, iar poeta Victoria Milescu corector; Scaunul Harului – poezii de Titina Nica Ţene; Moartea meduzei – minipoeme de Radu F. Gurău; Pergamente – poeme româno-albaneze de Sorin Arbănaş şi, în final, Semnele vremii. Gânduri şoptite către fratele Gavriil de pe Ceahlău, autor Alexandru Nemoianu.

Capitolul al doilea, intitulat sugestiv „Am cules petale albe din tainele condeierilor: ÎNTÂLNIRI CU SCRIITORI”, ne readuce în atmosfera de sărbătoare a întâlnirilor literare din sala Mircea Eliade a Bibliotecii Metropolitane Mihail Sadoveanu, unde, cu un zâmbet cald şi braţele larg deschise, ne întâmpina organizatoarea acestor întâlniri – poeta Victoria Milescu. De fiecare dată, sala arhiplină ne dovedea cât de iubită este poeta Victoria Milescu, cât de aşteptat era acest eveniment şi cât de repectaţi sunt scriitorii care au fost găzduiţi la aceste întâlniri: Paula Romanescu, Florentin Popescu, Ion Murgeanu, Marin Codreanu, Dumitru Bălăeţ şi Nicolae Grigore Mărăşanu.

Retrăim, cu bucurie, o seară a iubitorilor de frumos exprimat prin cuvântul scris, în 15 decembrie 2008, când poeta Victoria Milescu ne-a invitat pe cei prezenţi în sală să dăm citire câtorva dintre poeziile noastre. Şi, aşa cum consemnează Ioana Stuparu în filele volumului său „pentru că muzica se împleteşte de minune cu poezia, cuvântul de început al mult aşteptatei seri i-a fost acordat poetului şi cantautorului Paul Polidor”. Astfel că „după o seară în care s-a citit poezie diversă ca stil şi temă şi s-au cântat colinde, am plecat acasă mai bogaţi spiritual, mai împliniţi din punct de vedere al valorii creaţiei, mai frumoşi sufleteşte, călăuziţi de Lumină şi Iubire”. Îi mulţumim încă o dată poetei Victoria Milescu pentru acele întâlniri minunate şi pentru aceste amintiri dragi sufletelor noastre.

În capitolul al treilea al cărţii, „V-am fost alături trul şi suflet”, scriitoarea Ioana Stuparu ne readuce în Sala Oglinzilor din fostul sediu al Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, la lansarea volumului Conspiraţii celeste – versuri, Editura DominoR, 2008, al poetei Victoria Milescu. Cu acest prilej, aflăm de la criticul literar Florentin Popescu, cel care a semnat prefaţa cărţii, că „Poeta este o nemulţumită de sine, de lume, de proasta orânduire a lucrurilor – şi pe alocuri gata să descopere chiar şi unele conspiraţii celeste, dar reproşul nu este rostit în felul imperativ de odinioară al lui Arghezi, ci cu un fel de resemnare, care mi se pare a veni dintr-o superioară înţelegere a psihologiei umane, dar şi a cosmosului.

În acest capitol, pe mai multe pagini dedicate memoriei scriitorului Artur Silvestri, Ioana Stuparu ne aduce Mărturii tulburătoare despre personalitatea acestui scriitor, istoric, filozof al culturii şi iniţiator al programului Asociaţia Română pentru Patrimoniu, „program ce a durat într-un timp scurt şi într-un spaţiu luminos, împrejmuit de căldură, o seamă de spirite iubitoare de cultură de pe întreg cuprinsul gândului pământesc”. Nu sunt uitaţi regretaţii scriitori: Dumitru Bălăeţ şi Olimpiu Radu.

După ce scriitorul Mircea Micu a părărsit pentru totdeauna această lume, ocupându-şi locul în alta, poate… mai blândă, a existat tendinţa de destrămare a Cenaclului „Literatorul”, care începuse să funcţioneze încă din toamna anului 2009, având-o drept secretar literar pe scriitoarea Victoria Milescu. Prin strădania doamnei Mihaela Sfârlea cenaclul şi-a continuat activitatea fără a mai avea vreun secretar literar, dar în octombrie 2010, la solicitarea doamnei Mihaela Sfârlea, noi, membrii cenaclului, am făcut mai multe propuneri pentru a desemna un nou „cronicar”, care să consemneze în scris modul de desfăşurare a şedinţelor. Cunoscând-o bine pe scriitoarea Ioana Stuparu, care scrisese deja, sub îndrumarea poetei Victoria Milescu, cronicile literare de la „Întâlniri cu scriitori”, am propus-o pentru această îndeletnicire literară, ştiind foarte bine că nu este „o rugăminte de moment”, ci, aşa cum s-a dovedit mai târziu, o responsabilitate pe care numai un scriitor generos şi dăruit total menirii sale ar fi putut să o ducă la bun sfârşit. Astfel, devenind cronicarul permanent al Cenaclului „Literatorul”, Ioana Stuparu a fost condamnată să fie prezentă la fiecare şedinţă a cenaclului, indiferent de starea ei de sănătate, de buna ori reaua ei dispoziţie sufletească sau de vremea de afară-uneori prea rece, alteori ploioasă. A lucrat temeinic pentru Cenaclul şi revista „Literatorul”, pentru membrii cenaclului şi pentru cel mai recent volum, Autori şi atitudini – taina devenirii, Editura Betta, 2014, pe care îl lansează pe piaţă tot acum.

Nu putem decât să-i mulţumim şi să o felicităm pentru aceste cărţi scrise cu bun simţ, cu dragoste şi respect faţă de semeni în general şi faţă de cei care şi-au dăruit viaţa scrisului în special, precum şi pentru acel „colţ de pagină” care i-a asigurat rămânerea.

 

Florica  Gh. CEAPOIU

1martie 2015

Bucureşti   

Se fac tot felul de tîrguri ameninţătoare la nivel internaţional, apostolii democratizării forţate au adoptat un totalitarism mascat, în plasa căruia au căzut mai multe popoare. România capitalistă, ţinută în comă indusă şi îndopată cu medicaţia împrumuturilor F.M.I. şi a austerităţii în formă continuată, a devenit un căţeluş de companie căruia i s-a aplicat un C.I.P. geostrategic, butonat de marile puteri. Educaţia, limba română, religia şi valorile de patrimoniu naţional sînt atacate în mod mizerabil de jurnalişti care nu fac nici cît o para chioară. După Mihail Sadoveanu, se trage iarăşi cu gloanţe antinaţionale în Poetul Nepereche, Eminescu, punîndu-i-se în cîrcă – cu argumente nedemne de luat în seamă – cîteva texte pornografice şi asta este şi mai trist. Ioan Slavici, celebrul prozator transilvănean este şi el atacat de presa scrisă, cum că ar fi fost spion, din cauza convingerilor sale gazetăreşti şi politice. Eu constat, majoritatea românilor constată războiul declanşat împotriva românismului şi pumnul pus în gura libertăţii presei româneşti. Pe fondul lipsei de atitudine vînzătorii de neam şi ţară profită în mod diabolic.

Cînd va da Boc şi restul guvernelor socoteală în faţa legii pentru tăierea raţiei de hrană a salariaţilor şi pensionarilor?

Ce vremuri ale trădării a apucat România şi noi, cei care ţinem cu adevărat în spate haitele care au devorat avuţia naţională! Corupţii din fruntea Internelor şi serviciilor secrete i-au protejat un sfert de veac pe escrocii şi hoţii de neam, mai cu seamă în timpul mandatului lui Băsescu, în loc să-i trimită la timp după gratii. Cu toate acestea, elita politică tupeistă şi fără scrupule de după gratii, unde nu plătesc nici măcar chirie pentru cazare, se vrea afară. Pe masa Preşedintelui Iohannis se află 625 de cereri de graţiere, 600 fiind rămase din mandatul lui Băsescu. Din afară şi de la vîrful Puterii se pune o uriaşă presiune pe rănile poporului, care dor cumplit. Românii o duc din ce în ce mai greu, salariul minim la 1 ianuarie 2015 este o doar o şeptime faţă de Occident şi o treime faţă de flancul sudic al Uniunii. Tocmai de aceea votul exprimat la urne poate fi cumpărat uşor cu un kilogram de ulei sau de făină, odată la patru-cinci ani. Dacă tot a venit vorba de salarii, Vladimir Putin a decis să strîngă cureaua pe fondul crizei. Salariile întregului aparat de conducere al Rusiei vor fi tăiate cu 10 procente, începînd chiar de la el. Atenţie, Boc şi Băsescu! Sînt tăiate salariile clasei conducătoare, nu ale cetăţenilor ruşi, nu aşa acum aţi procedat voi! Oare cînd va da Boc şi restul guvernelor socoteală în faţa legii pentru tăierea raţiei de hrană a salariaţilor şi pensionarilor cu 25%, respectiv, 16%? Dar faimoasa Roberta Anastase, care a măsluit votul în Parlament pentru validarea unei astfel de legi ostracizatoare?

Omenirea arde, secretarul general al N.A.T.O. se piaptănă

Lupta dintre găştile celebre (care acum vor înapoi banii investiţi în Putere, plus dobînda) şi interlopii instituţionalizaţi care controlează România, fojgăială continuă din iatacurile Puterii, capacitează cu atenţia publicului asupra dosarelor penale care curg pe bandă rulantă şi asupra recentelor permutări de fotolii făcute în timpul navetei Bucureşti – Sibiu. Preşedintele Klaus Iohannis a semnat un decret de eliberare a lui George Scutaru din funcţia de consilier prezidenţial pentru securitate naţională, numele său fiind menţionat pentru preluarea funcţiei de şef la S.I.E., rămas vacant după demisia lui Teodor Meleşcanu. În locul său a fost numit temporar Ion Oprişor, secretar al C.S.A.T., un general cu care, potrivit unui film care circulă pe net, Iohannis a refuzat să dea mâna la şedinţa C.S.A.T. de săptămîna trecută. Probabil, se salutaseră îndelung, pe hol, înaintea şedinţei. Mai avem cale grea pînă cînd toate lichelele politice vor fi înghiţite de puşcării, pînă cînd vom scăpa de politicile monetare oneroase, de magnitudinea intereselor necurate pe care marile puteri ale lumii le derulează în ograda românească, de virusul corupţiei şi de ocupaţia străină, perimetru în care conducătorii noştri îşi dau aere de cîini ciobăneşti de sub tomberonul unor instituţii inchizitoriale. Puşi pe sîrmă şi mituiţi cu cîte un os de ros, mai latră şi ei din cînd în cînd la stelele de pe umărul altora, pentru a crea impresie artistică, altfel şi-ar pierde libertatea în faţa dulăilor care apără palatele de unde este controlată omenirea. Pe fondul acestor mişcări dramatice, Jens Stoltenberg – secretar general al N.A.T.O. – a declarat la un post suedez de televiziune că la N.A.T.O. nu există o „cultură a glumelor”, absenţa umorului în timpul reuniunilor fiind unul dintre cele mai dificile lucruri de cînd s-a mutat la Bruxelles, relatează site-ul „TheLocal.no”. Omenirea arde şi Stoltenberg se piaptănă.

Moşia de la Nana va da recolte de cătuşe

Deocamdată în afara ringului, Traian Băsescu încasează prima lovitură sub centură, după care, în mod previzibil, vor urma şi altele. Procurorii au pus sechestru pe 257 de hectare din moşia de 290 hectare de la Nana. Măsura nu a fost luată de DNA, ci de Secţia de urmărire penală şi criminalistică din Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (P.I.C.C.J.). Ioana Băsescu, proprietară în numele tatălui ei a terenurilor de la Nana, a contestat măsura sechestrului, avînd legile la îndemînă, în calitate de notar, însă Tribunalul Călăraşi i-a respins acţiunea. Sechestrul a fost pus imediat după ce pe piaţă apăruseră zvonuri că Băsescu ar intenţiona să vîndă moşia unor olandezi. Procurorii au dispus punerea sub sechestru a tuturor terenurilor suspectate ca ar fi fost retrocedate ilegal, în suprafaţă de 735 de hectare, printre care şi cele deţinute de Ioana Băsescu. Puţintică răbdare! Veţi fi surprinşi ce recolte de cătuşe va da în timp Moşia de la Nana!

I se trage de la acordarea Nobelului pentru pace războinicului Obama

Nu trebuie scăpat din vedere un aspect inedit pe plan internaţional. Premiul Nobel pentru pace, cam răsuflat în ultimii ani, parazitat de Obama, profesionalistul în războaie, a rămas fără preşedinte, printr-o decizie fără precedent a Comitetului Nobel pentru Pace. Pentru prima dată în istoria organizaţiei, preşedintele a fost destituit şi retrogradat la statutul de simplu membru. Motivul destituirii lui Thorbjørn Jagland nu a fost dezvăluit. Decizia a fost luată în cadrul reuniunii care trebuia să stabilească rolul fiecărui membru al Comitetului şi să treacă în revistă candidaturile pentru Nobelul din acest an. Decizia este surprinzătoare, pentru că fostul preşedinte îşi exprimase dorinţa de a fi reales în funcţie. Probabil, i se trage de la acordarea Nobelului pentru pace preşedintelui Barack Obama, în 2009, iniţiatorul unor războaie de ocupaţie sîngeroase, al suplimentării efectivelor militare ale S.U.A., tocmai în perioada precedentă premierii, dar şi Uniunii Europene, în 2012, care a trimis la pachet unor ţări membre austeritate, şomaj şi sărăcie, tăieri de salarii, desfiinţarea unor mari economii ale acestora.

Maria Diana Popescu

Sursa: http://www.art-emis.ro/editoriale/2794.html

A VISA CU OCHII DESCHIŞI

 

Nu, eu nu visez

Cu ochii deschişi…

Şi totuşi, uneori,

Mi se perindă-n faţă

Săltând, crâmpeie de vis.

Sunt mai curând

Gânduri fugare

Şi legate numai

De părinţii mei.

Vreau să-i strâng în braţe,

Să-i strâng cu-adevărat

Şi părul să mi-l mângâie, uşor.

Iată-mă-s copilă, şi tata

Îi spune mamei: „Uită-te

La ea! Parcă e un lujer!”

Ochii lui cei verzi

Prin ochelari mă privesc

Cu blândeţe, iar eu

Aproape că-i ating

Urechile mari pe care

În copilărie adesea,

 Încercam să i le-apropii

Dar în zadar… de cap,

O, Doamne, de -aş putea iarăşi

Să-i aud glasul ce răsuna

Şi fascina mulţimea!

Iar mama în vis îmi fredonează

Melodii şi –mi cântă romanţe

 Cu vocea ei gravă, fatală:

„De ziua nunţii tale-ţi scriu

Acum câteva rânduri.

La nuntă n-am să pot să viu

Şi de-aş putea, la ce să viu,

Să mă mai vezi pe gânduri?”

Acum stau la oglindă

  Şi o aud strigându-mi:

“Lasă punctele alea!

Nu –ţi mai mutila faţa! “

Şi-i mângâi părul des şi creţ,

Pe care l-ar fi vrut drept,

Dar cu timpul se resemnase cu el…

Dă Doamne să revăd înc-o dată

Ochii ei de topaz auriu,

Şi nasul acvilin ca al Cleopatrei,

Cu care-a cucerit atâtea inimi…

Probabil că totuşi eu

Visez cu ochii deschişi…

 

NO, IO NON SOGNO AD OCCHI APERTI

Eppure a volte, di fronte a me,

Passano saltellando

Frammenti di sogno.

 Sono piuttosto pensieri fugaci,

E sempre legati ai genitori miei.

Io voglio abbracciarli, un vero abbraccio,

E che mi accarezzino i capelli,

Leggermente…

Eccomi! Sono una piccina,

E îl babbo dice alla mamma:

“Guardala! Sembra uno stelo! “

I suoi occhi verdi sotto gli occhiali

Mi guardano, sorridendo dolcemente

Ed io quasi tocco le sue grandi orecchie

Che nell’ infanzia tentavo spesso

Di avvicinare alla sua testa, mă invano…

O, Dio, fà che io possa ancora sentire

La sua voce che affascinava

E trascinava la folla!

E la mamma, nel sogno sussurrerà melodie

E mi canterà romanze romene

Con la sua voce grave, fatale:

“Îl giorno delle tue nozze,

Adesso, questi versi ti scrivo.

Io non verro alle nozze,

E anche se potessi, perché farlo,

Perché tu mi veda tanto pensieroso?”*

E la sentiro che grida di nuovo:

“Lascia quei punţi neri!

Non mutilarti îl viso!”

Ed io accarezzero la sua criniera riccia

Che, quando era giovane, la voleva liscia,

Mă col tempo, imparo ad amarla cosi…

O, Dio, riveder ancora quegli occhi

Di topazio dorato e îl suo naso aquilino,

Che, come îl naso di Cleopatra,

 Non le ha impedito

Di conquistare tanti cuori…

Probabilmente, tuttavia, io sogno ad occhi aperti.

***

*Questa stanza în traduzione libera è parte della romanza romena conosciuta “De ziua nunţii tale-ţi scriu” (“Îl giorno delle nozze tue ţi scrivo”), di A. de Herz e Vespasian Vasilescu.

“De ziua nunţii tale-ţi scriu”

Acum câteva rânduri.

La nunta n- am să pot să viu,

Şi de- aş putea, la ce să viu,

Să mă tot vezi pe gânduri?”

לחלום בהקיץ .

 לא, אני לא חולמת בהקיץ.

 רק שברירי חלום לנגד עיני

לפעמים  מרצדים, לא מגובשים.

זה יותר מחשבות שחולפות

ותמיד להורי הן קשורות.

רוצה לחבקם, חיבוק ממשי,

ושילטפו קלות את ראשי…

 הנה אבא לאמא אומר,

כמו בילדות, “הסתכלי עליה,

היא כמו  גבעול של ציץ!”

עיניו- הירוקות ,הממושקפות ,

מביטות בי בחיוך עדין,

ואני  כמעט   נוגעת

 באוזניו הגדולות,

שכילדה , ניסיתי וניסיתי

לקרב  אותן  לראשו, אך לשווא…

הו,אלי, תן שאשמע אותו מדבר

בקולו שריתק וסחף המונים…

ואמא  בחלום תזמזם מנגינות

ותשיר לי רומנסות רומניות

בקול האלטו שלה ,

 הערב, הפטאלי:

” אני ביום חתונתך

כותב  לך שורות   אלה.

לחתונה  ,לא,לא  אבוא

ואם אוכל, למה לבוא,

שאני ארגיש בכלא? ” *

ואני  אשמע אותה  צועקת שוב:

” עזבי את החצ’קון;

 תישאר לך צלקת!”,

וגם   אלטף את רעמת שערה

 המקורזל ,שכנערה,

 אותו  רצתה  חלק,

 אבל עם חלוף  הזמן,

מצאה בו יתרונות…

הו, אלי, שוב  לראות

 את עיני הטופז  הזהוב

   וגם את אפה הנשרי,

שכמו האף  של קליאופטרה

 לא הפריע  לה לכבוש לבבות…

כנראה, אני חולמת בהקיץ, בכל זאת.

לדאדו ומאה,אבי ואמי.

*זה תרגום ועיבוד חופשי של חמש שורות  מן הרומנסה “De ziua nunţii tale-ţi scriu”

מאת A. de Herz  ו-Vespasian Vasilescu

“De ziua nunţii tale-ţi scriu

Acum cîteva rînduri.

La nuntă n-am să pot să viu,

Şi de-aş putea, la ce să viu,

Să mă mai vezi pe gînduri.”

Adina ROSENKRANZ-HERSCOVICI

Holon, Israel

6 martie 2015

Doar n-o să credeţi că Vladimir Putin şi-a obstruat contestatarul în stil „Al Capone”, cu un pîr-poc. Nu e atît de naiv să-şi oblitereze preopinentul în vecinătatea Kremlinului, acum, cînd toată planeta e cu ocheanul pe el. Oare ce căuta Boris Nemtsov, căsătorit cu Raisa Akhmetovna, tatăl a patru copii, recunoscut pentru donjuanismul său, la plimbare, în miezul nopţii, pe podul Bolshoi Moskvoretkii din apropiere Kremlinului, cu un top-model de 24 de ani, care avea paşaport ucrainean? Nu cumva „fetiţa” avea sarcina să-l conducă de viu pe ultimul drum, adică în raza glonţului, pe motiv că ar avea să-i transmită anumite informaţii confidenţiale, fără a se afla în cîmpul interceptării? Dacă Putin voia să-l scoată definitiv din peisaj avea metode mai subtile. Probabil, îi făcea cadou ceva mai generos, o iradiere cu efect pe termen lung, care s-ar fi lăsat cu o boală letală, nevindecabilă. Nu cumva unchiul „democratizării” forţate a omenirii şi C.I.A. deţin amănunte cu privire la plimbarea nocturnă şi se bizuiesc pe mulţimea uşor de dus cu preşul? Nu cumva Washingtonul dorea să repete piesa tragică a Euro Maidanului sau, să dea startul „Primăverii ruse” la Moscova? Poate că Boris Nemtsov, ex-vicepremier, a fost sacrificat întru incitarea şi manipularea mulţimii din Rusia, astfel ca asasinatul să fie pus în cîrca lui Putin, iar ruşii să fie motivaţi pentru ieşirea în stradă, să-i ceară debarcarea.

Uciderea lui Nemtsov s-a vrut a fi startul „Primăverii ruse”, „o încercare de a destabiliza ţara”

Potrivit „Power&Politics World”, asasinarea lui Nemtsov a avut loc după ce acesta, însoţit de un top-model de 24 de ani, avînd paşaport ucrainean, părăsise un restaurant de lîngă Piaţa Roşie. Autorii crimei petrecute în inima Moscovei au arătat dispreţ faţă de ordinea publică şi de mijloacele tehnice de securitate, dispuse în zona prin care trec zilnic zeci de oameni de la vîrful puterii ruse. Politologul rus Pavel Svyatenkov declara: „Uciderea lui Nemtsov reprezintă printre altele o încălcare a unei convenţii „informale” prin care persoanele de astfel de rang nu sunt ucise. Vorbim totuşi de un ex-vice prim-ministru al Rusiei. Un precedent pentru uciderea unei persoane de asemenea rang în istoria post-sovietică, eu personal nu ştiu”. Pot fi luate în calcul gelozia soţiei, o conspiraţie concepută de amantă şi soţie, oricare dintre alternative scoţîndu-i basma curată pe executanţi, pentru că aşa era prevăzut în planul misiunii. „Nu există nicio îndoială că această crimă a fost minuţios planificată, la fel ca şi locul ales pentru crimă”, respectiv marele pod de piatră din apropierea Kremlinului”, a precizat comisia de anchetă rusă într-un comunicat A.F.P. „Este o încercare de a complica situaţia, probabil chiar de a destabiliza ţara, de a alimenta confruntarea”, a spus Gorbaciov într-o declaraţie acordată agenţiei Interfax.

 El a îndemnat totodată să nu se tragă concluzii premature asupra posibililor autori ai crimei sau asupra motivaţiei. Din toate acestea, înţelege fiecare cum îl duce capul (o variantă oficială va exista cîndva, dar nu cea adevărată, ci una elaborat-măsluită, asemenea rezultatului anchetei comisiei Warren, precum s-a întîmplat în cazul J.F. Kenedy, pentru că s-a opus războiului din Vietnam), aşa cum nici noi nu am înţeles mare lucru din vizita Preşedintelui Iohannis la Berlin, respectiv la Chişinău. Excursii şi discursuri citite cu sîrg de pe hîrtii, care nu vor stopa sărăcia românilor şi nici virusul corupţiei. Tot mai mulţi au început să priceapă că luăm ţeapă pe faţă, iar scopul vizitelor externe vor fi întotdeauna secrete de stat, adică zero barat pentru nivelul de trai al românului.

16 state americane au legalizat posesia şi consumul de marijuana

Să vedem cu ce se mai ocupă Washingtonul la capitolul „rele implementate omenirii”. În pofida unei scrisori de protest, semnată de doi republicani de seamă ai Congresului American, care s-au manifestat împotriva legalizării marijuanei de către autoritatea locală, primarul Washingtonului a ales să implementeze săptămîna trecută o decizie, votată de aproape două treimi din locuitorii Washingtonului în luna noiembrie a anului trecut, care prevede ca fiind legale posesia de pînă la (aproximativ) 56 de grame de marijuana pentru consum propriu la domiciliu şi creşterea a pînă la trei plante, tot pentru uz propriu (fiind interzise comercializarea marijuanei şi consumul în public). Pe lîngă alte 14 state, Alaska şi Colorado s-au aliniat şi ele Washingtonului, legalizînd consumul de marijuana. Reprezentanţii municipalităţii şi cei ai Congresului American se duelează încă la capitolul interpretare legislativă, iar Congresul susţine că primarul şi oficialii oraşului se fac vinovaţi de interpretare greşită şi ar putea ajunge la închisoare, dacă Departamentul de Justiţie va alege să deschidă o anchetă şi să facă acuzaţii oficiale, scrie site-ul „Think Outside the Box”. Congresul ar putea da în judecată municipalitatea sau ar putea retrage ori bloca fondurile acordate oraşului, din acest motiv. Primarul Bowser susţine că nu îşi face decît datoria prin implementarea deciziei legislative: „Încurajăm Congresul să nu mai fie atât de îngrijorat şi dornic să dea peste cap o decizie despre care şapte din zece votanţi spun că trebuie să fie lege în Districtul Columbia”, a conchis Bowser”. Nimic anormal, în lipsa lor de normalitate. America este statul de unde pleacă toate relele în lume. În total, 16 state americane au decriminalizat posesia de marijuana, într-o anumită cantitate pe persoană. Asta explică cumva, de ce, printre altele, unele dintre autorităţile noastre se îndreaptă în momente cheie pe ruta Bucureşti-Washington.

S.U.A are în continuare obrazul gros şi îndeamnă Kievul la război

La final, despre un mare prieten al războaielor, fostul comandant al NATO, generalul Wesley Clark. Acesta crede că timpul diplomaţiei a trecut în Ucraina şi este vremea ca Kievul să primească arme şi muniţii de la Occident pentru a face faţă agresiunii ruse, agresiune în ghilimele, pînă nu este prea tîrziu. Cum să nu fie nevoie de alte şi alte războaie! Ele hrănesc  industria de armament a marilor puteri. Este bine de ştiut că în campaniile electorale ale candidaţilor la preşedinţia S.U.A., firmele producătoare de armament cotizează generos. Altfel nu ar avea ce să le dea de lucru celor peste patru milioane de oameni  din industria militară şi din armată. Cinic, nedrept şi hilar este tocmai „Nobelul” pentru pace, acordat lui Obama! Dacă ar fi pace pe planetă economiile lor ar falimenta. Tot la poruncă de peste ocean a fost făcută harcea-parcea şi Iugoslavia. Şi totuşi, oficialii S.U.A. au obrazul gros şi vorbesc în continuare de falsa apărarea a democraţiei, cu toate că în spatele conflictelor etnice sau religioase din lume se află cătarea cinică şi minuţios calculată a acestora. Armele sînt oxigenul lor şi cardul perfect de control al omenirii! Ei s-au ridicat pe dreptul pistolarului de a ucide oricum, orcînd şi oriunde, s-au ridicat pe segregaţie, masacre şi cadavre. Cît se vor mai juca aceşti copii veroşi cu chibriturile şi cu dronele, nimeni nu ne spune! Pentru că, iată, asistăm la un alt capitol negru al politicii S.U.A., provocat de grupuri de interese economice, total în detrimentul unor state şi chiar al cetăţenilor americani. Dacă nu s-ar investi sume uriaşe pentru înarmări şi războaie, omenirea ar trăi mult mai bine, ar trăi sănătos şi în pace.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Antologia de autor „Când nu Te iubeam” semnată de poeta bârlădeancă Dorina Stoica şi apărută pe piaţa literartă prin generoasa lucrare a Editurii „Pim” din Iaşi 2014, selectează , aşa cum se menţionează, poezii din cărţile „De la poezie la rugăciune” Editura „Sfera”, Bârlad, 2010, „Daruri” Editura „Cronica”, Iaşi 2009, „Izvorul îndepărtat”, Editura „Pim” Iaşi 2011, la care s-au adăugat creaţii lirice apărute în reviste şi în Antologii dintre care amintim doar „Simbioze lirice” de la Editura „Anamarol”  patronată de scriitoarea Rodica Elena Lupu.

Ad iniţio, constatăm că forma şi esenţa acestor creaţii, profesiunea de credinţă sau misia se înscrie în poezia religioasă, cu atât de mulţi reprezentanţi (pornind doar de le Roman Melodul), încât dacă ar fi antologaţi  s-ar constitui într-o încăpătoare biserică sau însingurată mănăstire. Aş aminti aici doar câţiva poeţi excepţionali, cum ar fi Rainer Maria Rilke, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Dosoftei, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ioan Alexandru, Daniel Tulcea, Virgil Mazilescu.

Poezia religioasă ( şi implicit poeţii religioşi) este ( sunt de două feluri):

-explicită ( în sensul că autorii îşi asumă la modul exterior tematica, motivele, imaginistica, sensurile, ipostazele, în fine, toată recuzita, tot lexicul specific religios).

-implicită ( în sensul asumării unui fior liric metafizic existenţial), mult mai profundă şi mai dificil de înţeles. Şi în această ipostază poezia „Odă în metru antic” de Mihai Eminescu este mai valoroasă decât orice altă rugăciune a lumii.

Dorina Stoica s-a îndreptat către starea de penitanţă a Psalmistului, a aceluia care, considerându-se păcătos, lut şi ţărână, se roagă lui Dumnezeu, pe care îl caută arghezian spre a ascede în tărâmul Luminii, în Raiul propovăduit de Sfinţii Parinţi ai religiei creştin ortodoxe „Te caut în îngeri apăruţi din Lumină,/ Te caut în Cer şi Te caut în tină./ Caut în ţărmul ce se scufundă,/ Caut în moarte şi caut în nuntă. / Caut în tot şi caut în toate,/ în puritate-n crediţă şi în păcate./ Şi obosită de-atâta căutare,/ Caut odihnă în căutare./ Eşti Cel ce eşti şi Cel ce va veni,/ Eşti tot ce mă poate surpa sau zidi,/ Eşti plinul ce umple golul din mine,/ Eşti sensul cuvântului Bine).// Nu te-aş căuta dacă nu Te-aş fi găsit,/ Între cei doi tâlhari din inima mea Rastignit.”

Structura cărţii este triadică o primă parte „Când nu Te iubeam”, versuri creştine, a doua „Povestiri cu tâlc în versuri” amintind de Pildele lui Solomon, de Anton Pan şi de Teodor Speranţia, şi-a treia „Din cronici” fragmente esenţiale din recenziile celor ce s-au aplecat cu atenţie asupra cărţilor sale ( Constantin Lupeanu, Livia Ciupercă, Cristian Livescu, preot Vasile Lăiu, arhimandrit Ciprian Grădinaru, Cezarina Adamescu, Marian Constandache, Petruş Andrei şi subsemnatul, Simion Bogdănescu).

Autoarea nu şi-a aşezat arta poetică nici la începutul , nici la sârşitul cărţii. A preferat în interior. Concepţia sa despre poezie şi misiunea poetului se găseşte în poemele „Binecuvântare”, „Poetul”, „Ce preţ are o poezie”. Preluând metrica versului popular, Dorina Stoica identifică întreaga ei creaţie cu Fecioara Maria – este Poezia! Ea se roagă către pururea Fecioara să-i dea harul poetic necesar ca să-şi salveze fiinţa de la uitare „Umple-mă de har/ Maică, dar din dar,/ Jertfă şi altar,/ Mieluşică blândă,/ Inimă ce cântă,/ candelă aprinsă,/ Flacără nestinsă,/ Floare îmbobocită,/ Precistă iubită!/ Roua dimineţii,/ Tu eşti maica vieţii,/ Albă iasomie,/ Maică Poezie.” ( „Binecuvântare” pag 118)

Poetul, în viziunea domniei sale, cară într-o mână o sacoşă plină de cărţi iar în cealată sufletul său. Este de fapt, un înger rătăcit printre profani lăsat orfan ca un pui căzut din cuib. Dar cartea lui scrisă cu suferinţă şi dăruită fără nici o recompensă va fi pusă la loc de cinste evlavioasă în bibliotecă, lângă colecţia de îngeri. Preţul poeziei? Un mărunţiş de prin buzunare, nişte „cioburi de vise,/ zdrenţe de vise,/ poezii.” E aici o atitudine romantico-ironică ( amintind de Holderlin, liricul german „La ce bun poeţi-n vremi sărace” sau Eminescu al nostru în „Sarmanul Dionis” „Poezie-sărăcie”)

Sensul general al cărţii „Când nu Te iubeam” pare a se înscrie  în cercul de idei propus de Mircea Eliade în eseurile intitulate „Sacru şi profan”. Trecerea de la omul profan care vede timpul şi spaţiul unitar şi omogen, la omul religios care dimpotrivă, vede cele două categorii neunitare şi neomogene. Altfel spus, când nu Te iubeam nu descoperisme diferenţa dintre suflet şi trup, dintre puritate şi păcat, dintre iubire şi ură, milă şi nemilă. Când nu Te iubeam iubeam pământul, acum iubesc spiritualul, celestul, „Când nu Te iubeam , Doamne Lut şi ţărână eram.”

Eul liric-religios este dominat de sinceritatea rostirii , de indoială şi vină, de toate deşertăciunile lumii, şi-şi iubeşte, mai presus de toate hierofoniile arhicunoscute , ale religiei noastre creştin-ortodoxe Dumnezeu, Maica Fecioară, Crucea, Iisus Hristos, biserică, preoţii deosebiţi (cărora chiar le închină poeme). Toate aceste ca să atingă puritatea desăvârşită, să scape de “blestemul Evei străvechi .”

Întoarcerea la starea paradisiacă de dinainte de păcat , la odihna cerească  „Voi sta în veşnicie fără Lumină,/ O altă Evă ce este devină,/ Umbrită de Lună şi arsă de soare,/ În nemuriere, o muritoare.”( pag 35 „Raiul pierdut”)

Poate acolo să fie Acasă, ţara mult dorită şi visată, sau poate acel tărâm unde nu-i nici întristare, nici suspin „Cuminţi, tăcuţi şi nestiuţi ne vom întoarce-n tină,/ vor înflori în cimitir, deasupra noastră ghiocei./ Azi ninge, mâine va ploua, apoi va fi o zi senină,/ Va mirosi a liliac, a caprifoi şi-a flori de tei.” (poezia “Doar o viaţă de om” pag 37).  Panteism păgân, mitic. La nivelul imagistic şi la cel expresiv , poate şi din cauza explicitării şi a utilizării unor stereotipii biblice, poeta crează ceea ce este de dinainte văzut şi ştiut. Există însă şi poeme unde depăşeşte banalitatea biblică şi sare din tipar, cum se zice şi astfel creşte emoţia lirică şi o structurează original spre binele poeziei adevărate. Un exemplu ar fi poemul „Mi-e bine”( pag 75) „gânduri în versuri/ stinse şi moi/ măsurate de ceasul/ timpului dat înapoi/ roiesc în mintea‑mi/ ca un roi de albine/ mi‑e bine Doamne/mi‑e bine cu Tine/ din zori până‑n seară/ eşti cântecul cald/ prelins pe vioară/ uşor ca fulgul de nea/ mă topesc de căldură/ sunt numai iubire/ nu mai am ură/ spre forme celeste/ mă înalţ fără trup uşoară/ ce ieri m‑a durut/ nu mai poate să doară/ sunt muzică/ miere din floare/ culoare/ sunt ploaie ori vânt/ vers sunt cuvânt/ iar braţele întinse/ le umplu cu stele/ cu gânduri/ catifelate şi moi/ măsurate de ceasul/ timpului dat înapoi/ mi‑e bine Doamne mi‑e bine/ e‑o taină/ ştiută numai de mine”

Problema care se pune pentru evoluţia scrisului său este aceea a schimbării. Pentru că după mine , reprezintă această Antologie un capitol încheiat. Ca să nu cadă în manierism (şi aşa poezia religioasă impune o manieră care, la un moment dat , reprimă emoţia lirică şi duce imaginarul poetic la o fundătură cum a observant poetul Lucian Blaga pentru lirica tradiţională interbelică românească). Va trebui să caute noi teritorii vizionare, noi expresii, noi sensuri creatoare. Pentru că orice hieratism al imaginilor şi al sensurilor opreşte fantezia creatoare şi duce la suprasaturaţie şi ca rezultat la respingere, la ceea ce îndeobşte se numeşte superflu.

„Maica poezie” are la bază expresia emoţională. De fapt, poezia este infinită. Depinde cum o prinzi. Dacă ajungi prin tine însuţi , prin expresia ta la adevărurile sufletului omenesc, atunci te izbăveşti prin ardere, şi laşi posibililor cititori din viitor ceva trainic, o nemurire prin murire.

Simion BOGDĂNESCU

1 martie 2015

Bârlad