Cuvânt și iubire

Un cânt duios de primăvară

 

A trecut prin crâng o veste
Că pădurea-ar fi-nflorit
Ghiocei sub cruste albe
Astă noapte-au răsărit

 

Soarele sărută munţii
Scânteind, zăpada moare
Hăulind, se sfarmă gheţuri
Dinspre văi, răspund izvoare

 

Prin poiene, căprioare
Rătăcesc timid, a frică
Tremurând, brânduşe albe
Capul din frunziş ridică

 

Vântul cântă o cântare
Despre-un arbore-nflorit
Rătăcind prin crâng, alene
Un concert şi-ar fi dorit

 

Peste toate dor şi cântec
Soare trist şi albe creste
Primăvara-şi poartă visul
Pân la vară, mult mai este…

 

Sandu Cătinean din Bonţida

„Caracteristica vinovaților este neliniștea.”

 – Seneca

 

    Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept, bun se definește ca vină, ea se hotărăște în justiție, implicând și pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovăție, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat și care poate fi simțit cu intensități diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă și dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având și cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat și se auto-pedepsește, sau este învinuit și pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emoții și va fi dispus și altădată să treacă tot cu atâta ușurință peste ele. Sau, săvârșește o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supuși greșelilor, că se poate ceva învăța din ele, că trebuie să fim moderați în concluzii și acțiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate neliniștește sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizați și suferim. Vinovăţia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata și repercusiunile sunt uneori dramatice.

   Într-un articol al doctorului și psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina și sentimentele de vinovăție, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societăţii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de acţiunile semenilor lor”, menționând totodată că „ele au fost notate în Cele 10 Porunci, care reglementează punctele esenţiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de « liber arbitru » imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea acţiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infracţiune, delincvenţă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca VI-a – „Să nu ucizi”; porunca VIII – „Să nu furi”; porunca IX – „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca X-a – „Să nu poftești nimic ce este al aproapelui tău”.

   Omul trăiește după niște legi, care sunt de două feluri”: legi dumnezeiești și legi omenești. Legile dumnezeiești sunt veșnice, morale și firești, dată tuturor făpturilor înzestrate cu judecată și voie liberă. Despre legea veșnică ne vorbește Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul” (Pilde 8, 23). Deci, fiecare om are o lege interioară, naturală, universală, nescrisă dar înscrisă în minte și inimă. Există și legi obligatorii de conduită în societate, ele nefiind veșnice ci temporare, se schimbă și evoluează odată cu societatea „pentru a-și păstra valoarea practică”. Conștiința morală fiind o componentă existențială a omului, emite judecăți și îl îndeamnă să se conformeze legii morale. „Limitele interioare sunt nespus mai dureroase, ca cele exterioare”, ne spune filozoful român Constantin Noica; și peste ele nu putem trece, fiindcă rănim conștiința. Ea acționează în hotărârile noastre și tot ea ne judecă ulterior. Cu alte cuvinte ne aparţine, ne îndeamnă, dar nu ne obligă. Alegerea este a noastră, cu repercusiunile ei. Opțiunea de a trăi o viață interioară echilibrată, poate fi doar o decizie personală, ea însumându-se deciziilor unei societăți. Regele României Mihai I a afirmat un mare adevăr: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie”.

   Vinovăţia, se spune, a fost prima emoţie dăunătoare simţită de om, comportamentul lui Adam şi al Evei schimbându-se imediat după comiterea păcatului: „Ei s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (vers. 8). A fost sentimentul fricii şi al ruşinii. Pe lângă frică şi ruşine, ei au simţit şi tristeţe, mai ales după ce au conştientizat consecinţele neascultării de Dumnezeu. Cauză și efect! Cuvintele folosite de Adam au fost: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine…”, cele folosite de Eva: „Şarpele m-a amăgit…”. Iată cum vinovăţia generează mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducere de argumente. Învinovăţirea altora nu duce la rezultate bune, vina trebuie asumată și căutată eliberarea de vinovăţie. Psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939), întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiecţie” ca un mecanism de apărare, susținând că oamenii pun vinovăţia lor pe seama altora sau găsesc argumente pentru a-şi uşura sentimentul de vină. El a introdus conceptele de Sine – componenta guvernată de principul plăcerii -, Ego-ul – principiu al realității care înfrânează impulsurile Sinelui și care spune stop!, nu acum! și Super ego-ul – instanța supremă, valoarea morală. Deci conştiinţa este o reflectare psihică a realității, păstrând un echilibru între cerinţele etice şi morale. Kant spunea că etica se fondează în jurul răspunsului: „ce trebuie să fac?”, ulterior reformulată ca: „ce trebuie să știu despre ce trebuie să fac”. Conflictul se ivește în cazul egocentrismului și al egoismului, situații în care omul or se simte a fi centrul universului și atunci nu simte nici o vină care i se atribuie, or ascunde vina, mințind, pentru a-și putea satisface în mod egoist plăcerile; are liberul arbitru de a alege atitudinea, comportamentul, relația cu lumea exterioară.

   Scriitori de seamă ai lumii au scris despre acest sentiment al vinovăției, au analizat stările conflictuale, încercând să facă lumină în înțelegerea sufletului omenesc.

   Dacă ne gândim la dramaturgul și poetul William Shakespeare (1564-1616), considerat cel mai mare scriitor de literatură engleză, la tragedia Hamlet, în care prințul Danemarcei este pus în fața dovezilor faptului că unchiul său – Claudius – i-a omorât tatăl, în mod egoist, crud și fără remușcări, devine obsedat să dovedească vinovăția unchiului și de a se răzbuna. Având un deosebit simț pentru cinste și corectitudine, este revoltat de purtarea nevrednică a mamei sale Gertruda, de faptul că nu a simțit îndeajuns durerea pentru moartea tatălui său și a comis rușinoasa căsătorie. Prințul e cuprins de o adâncă tristețe, își pierde toată bucuria, veselia și obișnuința pentru lectură, jocuri și sporturi potrivite tinereții sale; lumea-i pare o gradină părăginită în care florile sunt năpădite de buruieni. Nu-l frământă faptul că a fost înlăturat de la tron – moștenirea sa de drept -, ci faptul că mama sa a uitat așa de repede pe tatăl său care fusese pentru ea un bărbat bun și iubitor și se măritase cu fratele bărbatului, o căsătorie împotriva legii din pricina înrudirii, precum și graba necuviincioasă cu care se făcuse această căsătorie. Sufletul lui era sfâșiat și mintea întunecată. Shakespeare aduce în prim plan povestea stranie cu fantoma tatălui care apare la miezul nopții, văzută de ostași și de prietenul lui – Horațiu, fapt ce îl determină să dorească să vadă și el apariția spiritului. La întâlnire află cum s-a produs moartea tatălui, trădătorul frate vărsându-i în ureche un suc otrăvitor. Hamlet devine și mai frământat, nemulțumit de situația din propria-i familie, sentimentul rușinii este copleșitor, considerând că imoralitatea se poate  repercuta asupra țării sale, asupra unei lumi întregi. Vinovăția unchiului este inacceptabilă, Hamlet acționează grăbit și impulsiv. Este alegerea lui. Iată cum, în funcţie de alegerea personală, pedepsirea vinovăţiei poate avea și partea ei distructivă. Groaza-i cuprinde simțurile, chipul său ia o înfățișare sălbatică, purtare anacronică, dragostea din suflet pentru Ofelia dispare, adoptă un aer de nebun și o dojenește. Tristețea accentuată este vecină cu nebunia reală, plănuiește aflarea adevărului, darea lui în vileag, răzbunarea. Pregătește o piesă cu o acțiune asemănătoare, la care asistă regele, pentru a urmări reacția regelui. Adevărul iese la suprafață, el neputând fi îngropat. Răzbunarea însă aduce numai nenorociri: moartea Ofeliei, moartea reginei, moartea chiar a lui Hamlet – prințul bun, iubitor și care ar fi putut fi un vrednic și desăvârșit rege al Danemarcei… Tragedia pieselor lui Shakespeare te pun pe gânduri, te fac să discerni binele de rău, să dorești o viață morală acestei lumi,  pentru a nu strica armonia ei.

   Despre Feodor Dostoievski (1825-1881), unul dintre cei mai importanți scriitori ruși veșnic în căutarea armoniei sociale și umane, Deborah Martinsen, profesor de literatura rusă la Universitatea din Columbia, spune: „Scriitorul transmite mesaje nu doar pentru minţile şi inimile noastre, el stârneşte un amalgam de emoţii – de la vinovăţie până la respect şi iubire”. Vorbește de faptul că în scrierile lui există o bază morală profundă, reușind să imprime imagini de neuitat în minţile şi inimile cititorilor: „Ruşinea în opera lui Dostoievski, de exemplu, ţine de experienţa noastră comună a izgonirii din paradis. Cu toţii suntem căzuţi, suntem înstrăinaţi faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu. Cu toţii luptăm să înfruntăm acest sentiment de înstrăinare şi să ne întoarcem la starea de comuniune”. În cartea Frații Karamazov, de exemplu, dacă fiecare dintre frați are o personalitate aparte interesantă: Dmitri – pasional, senzual, Ivan – lucid, rațional, aparent ateu, Aleoșa –simbol al trăirii spirituale și al apropierii de Dumnezeu, tatăl, în schimb – Feodor Pavlovici – este un „exponent pur al sadismului karamazovian”, constituind nucleul și simbolul acestei lumi descompuse, om imoral care duce o viață desfrânată, lipsit de ideal, „animalul rapace fără acces la remușcare, ultima expresie a înstrăinării de umanitate”, după cum îl caracterizează scriitorul, eseistul din România Ion Ianoși. Feodor Pavlovici nu face altceva decât să-și savureze viața, într-un un mod animalic, propriu individualismului, eliberat de orice norme și rețineri morale, plăcerea fiind unicul scop al existenței sale, de dragul ei fiind gata să distrugă pe oricine, chiar pe proprii săi copii. El nu-și asumă nici o vină, nu are nici un fel de remușcări. Conform viziunii lui Freud, el rămâne la stadiul sinelui dezvoltat și precumpănitor. Dar, iată, lumea nu este constituită numai din acești indivizi, ci și din acei pentru care ego-ul și super ego-ul își au intervenția lor binefăcătoare și Dostoievski știe să sară de la o gândire imorală, la una morală îmbrățișată de iubire, precum în romanul Crimă și pedeapsă: diabolicul Raskolnikov are simptome de grandomanie, considerându-se persoană înzestrată cu calități deosebite, își simte justificată decizia de a ucide, după crimă sentimentul remușcării îl macină; este salvat prin dragostea survenită pentru o tânără curată sufletește, obligată să se prostitueze pentru a-și salva familia și care ajutată de credință, găsește energia necesară pentru a-l călăuzi, în ciuda propriei sale suferințe. Este tema preferată a lui Dostoievski, cea a salvării prin suferință.

   Toate emoțiile negative dăunează organismului fiecăruia în parte, dar și întregii societăți, precum: vinovăţia, ura, furia, mânia, răzbunarea, teama, toate sunt sentimente opuse compasiunii, iubirii, acceptării, iertării, încrederii, iubirea fiind sentimentul cel mai puternic pozitiv care poate redresa totul, atât în interiorul nostru cât și în afara noastră. De aceea atât de frumos ne grăiește Biblia: „Dacă iubire nu e, nimic nu e!” și „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Religia care propovăduiește binele acestei lumi, trebuie apreciată. Dar ca să înțelegem o religie, ea trebuie cunoscută cu adevărat, pentru a-i vedea acel sâmbure de omenie și de iubire, care trebuie găsit, apreciat și nu denaturat. Oamenii au dreptul să aibă credința în religia aleasă de sufletul lor și să respecte valorile ei. Dacă respecți, vei fi la rândul tău respectat. Este ca legea ofertei, cea care exprimă relația dintre ofertă și preț: oferi lipsă de respect, trebuie să prevezi prețul plătit. Din nou, spun: fiecare efect are o cauză, iar rațiunea și simțirea este necesar a le cunoaște și a gândi asupra lor!

   Vinovăția este o stare implantată parcă în mințile oamenilor de astăzi. Valorile morale sunt date la o parte și consecințele sunt dezastruoase. Tineri fără experiență de viață, în absența unor explicații logice a binelui, devin încrâncenați, au o singură idee în cap, un drum ales periculos, nedrept și distrugător al armoniei pentru care ne naștem și pe care trebuie să o cultivăm. Egocentrismul cuprinde ființa, cel din afară este vinovatul, tu ești cel integru, neștiind că remușcarea pândește și că ea poate duce la dărâmarea ființei. O vinovăție imaginară sau reală induce dorința de răzbunare cu cele mai crude mijloace, uitând complet de sentimentele umane, pentru care oamenii s-au străduit atât amar de vreme să și le însușească. Pentru unii oameni politici – fie bărbați, fie femei – cocoțați  în funcții de decizie, nu mai contează ce este moral, lăcomia pentru satisfacerea propriilor plăceri, propriilor interese primează și nu interesează cât de mult îi afectează pe cei din jur atitudinea și acțiunile lor. Când sunt învinuiți, se folosesc de acea „proiecție”, ca mecanism de apărare, în loc să-și recunoască vina. A recunoaște vina însemnă a ține cont, măcar în ultimul ceas, de legile morale, atât cele veșnice cât și cele elaborate la momentul respectiv de către societatea în care trăim, adică a face un pas spre maturizarea conștiinței, a aduce lumină în suflet. A trece peste linia de demarcație a binelui, înseamnă a te înscrie în zona răului, a fi vinovat, iar vinovăția atribuită cuiva trebuie bine cântărită bine, după aceleași legi, pentru a nu avea vinovați fără vină.

   Cuvintele poetului latin Plaut (195 i. Cr.) „Homo hominis lupus”(Omul e lup pentru om) au ajuns vestite; ele au arătat lăcomia sălbatică ce îi transformă pe unii oameni în fiare față de semenii lor, egoismul naturii umane. Filozoful roman Seneca (4 i.Hr.-65 d.Hr.) a formulat replica: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om). Ar trebui să fie!

Vavila Popovici – Carolina de Nord

  FECIOARĂ-Numele Tău este Izvorul dumnezeirii!

      FEMEIE-Numele Tău este Psalmul de foc al Iubirii! 

   MAMĂ-Numele Tău este Viaţa sfântă a nemuririi!

 

   Prin mistica traco-dacă a Prinţesei Dochiei, Femeia creştină exprimă  fenomenul frumosului românesc în diversitatea lui ortodoxă.

   Femeia sărbătorită străluceşte sublim ca nimbul frumuseţii regale.

   Cu unduirile sale majestuoase Femeia dacă, pare o cascadă ce se reverberază într-un torent al fiorului cosmic românesc.

   Femeia se aseamănă unui flux muzical care răpeşte în comunicare, care te înalţă purtându-te într-o viziune sacră de extaz.

    În nuanţele graiului dulce, Femeia te însufleţeşte, te aşează pe ritmul gândului, inspirându-ţi tăcerea ei profetică.

    Înflorită ca o ramură din veşnicie Femeia e însăşi eternitatea.

    În Femeie înmugureşte verdele perfecţiunii, viaţa celorlalţi, ca sfânt izvor al sentimentului unei armonii celeste.

   În natura Femeii suspină sublimul şi surâde admirabilul.

   Femeia este Ideea care s-a întrupat în frumos dând formă cugetului.

   Sufletul ei pogoară din străfundurile siderale ale etnicităţii noastre.

   Din ea s-a întrupat spre veşnicie Pantheonul tracic, nemuritor.

    Femeia dacă este cea dintâi cugetare a tradiţiei româneşti străbune.

   Originea ei cosmică suprapusă peste existenţa divină dă expresie pământului într-un susur universal de energii vibratorii.

    Femeia sălăşluieşte în ritmul vieţii, în sânul iubirii, în sălaşul creării universale unde se ţese frumuseţea dragostei feciorelnice.

    Femeia are conştiinţa participării ei la frenezia sufletului lumii, torcând rostul existenţei umane în firul geniului naţional.

    Contemplându-se în actul creator de Dor, în emisfera cunoaşterii serafice, Femeia trebuie pusă deasupra tuturor existenţelor create: aşa cum Fecioara Maria urmând Calea Iubirii a atins desăvârşirea peste întreaga Creaţie devenind Crăiasa Cerului şi a Pământului.

    Femeia evadează din linia existenţei liniştite pentru intensitatea spirituală spre a crea: poezia, ruga, arta, muzica, dansul, comunicarea.

    Femeia este cel mai viu sentiment, cel mai totalitar fior al existenţei.

    În corolarul existenţei sale sălăşluieşte haric sentimentul nemuririi.

   Trăind iubirea, Femeia a spus prin sentimente dumnezeeşti, că sufletul ei este viu, este dragoste şi nemurire.

   Numai cei singuratici sunt muritori şi singuri.

   În Femeie trăiesc şi înfloresc toate miresmele: gândul, bucuria, idealul, amintirea, viaţa, sufletul nostru, puritatea, frumuseţea, cugetul, conştiinţa, atitudinea, credinţa, cerul suflului mistic, jertfa pământului.

    Dacă Bărbatul este o constatare a vieţii, Femeia este un permanent compliment frumos al trăirii existenţiale, al fiecărei clipe.

   În fiinţa Femeii curge un continuu eveniment în zâmbet cu soarele, în unduire cu apa, în diversificare cu frumosul, în acord cu muzica, în tresărire cu dansul, în revărsare cu dorul.

 Femeia dând măsură şi sens armoniei, asimilează miracolul.

    Fiind Altarul marelui Dor, Femeia inspiră forma cea mai sensibilă, cea mai angelică, de parcă ar fi Sufletul tuturor.

    Femeia este cea mai lirică expresie în care sufletul ei cântă.

    Chiar şi când este rănită maiestatea ei rămâne de neatins.

    În privirea ei undele apelor albastre se deschid cuprinzând adâncurile cerului înstelat cu aura dacă a veşniciei sfinţilor.

    Curajul ei semnifică înălţarea către acel spaţiu al esenţelor pure.

    Trăieşte permanent în frumos, iar când acesta lipseşte îl concepe.

    Femeia are conştiinţa severă a frumuseţii rodirii sale.

    Femeia exprimă prin dragoste o infinitate de femei, fiecare fiind rezultanta  perfecţiunii unei iubiri.

    Şi în lipsa ei, care de fapt este absenţa bărbatului, aşează misterul expresivităţii acelei inimi care răsfrânge fluidul mistic asupră-ne.

    În căldura sufletului ei îşi modelează spiritul provocând o reciprocă fascinaţie între ea şi creatura ei, bărbatul, ca o taină care se exaltă de cântarea întregii ei fiinţe miraculoase.

   În valenţa sentimentelor ei, Femeia compune o simfonie perfectă.

   În inima Femeii sunt o mie de intenţii de har, de dor şi de graţie.

   În toate fibrele fiinţei ei, cântă Poemul divin al cântării.

   În specificul ei corporal se înfrumuseţează natura bărbatului.

    În cremenea bărbatului, în coaja ţărânei lui, Femeia se înscrie ca un dans ritmic de nimfă, ca o sirenă de infinită legănare, ca o licărire de stea, ca un suspin de lună, ca o răcoare aburindă de mai, ca o adiere serafică ce se prelinge ca absolutul în rai, pe coapsa adoratei Eva.

  Femeia e o revărsare a muzicii, un izvor de poezie mistică, un răsărit al idealităţii sborului, o definiţie a formei în extaz spre lumina ce dă nesaţiu Dorului.

   Fecioara este chipul divinităţii în contemplare cu răsăritul fiinţial.

   Femeia este un tremur de baladă spre sânul zenitului poleit cu azur.

   Mama este o Icoană în care pulsează frumuseţea vieţii de negrăit.

   Dochia, prima legendă afirmă că Prinţesa moştenitoare a Marelui Decebal a încercat în fruntea armatei ei să despresureze Cetatea Sarmisegetuza pentru a-şi elibera tatăl din încercuirea romanilor. După primul asalt reuşit Dochia cu armata sa a fost apoi respinsă. Atunci s-a retras cu oastea rămasă spre răsărit în munţi, în vederea unui alt atac surpriză. Urmărită aprig de străinul cotropitor de ţară, care fusese fascinat de frumuseţea, curajul şi vitejia ei deosebită şi simţindu-se în mare primejdie a ordonat armatei s-o lase singură avântându-se spre culmile Muntelui Ceahlău şi ascunzându-se după o stâncă. Se roagă bunului Zamolxe s-o apere de duşmani. Stânca se deschide îmbrăţişând prinţesa la pieptul ei. De sub pieptul stâncii a ieşit un izvor ce curge lin şi rece până astăzi, susurând lacrimile şi suspinul Dochiei pentru Dacia sfârtecată de vrăjmaşii cotropitori.

   Altă variantă privind soarta prinţesei urmărite arată că după ce Dochia s-a ascuns după stâncă rugându-se, Zamolxe a prefăcut-o într-o păstoriţă bătrână, de aici expresia Baba Dochia, cu un cârd de oi. Urmăritorul s-a oprit în faţa bătrânei ciobăniţe întrebând încotro a fugit prinţesa. Baba Dochia i-a arătat cu toiagul spre sud. Prigonitorul a plecat pe urmele ei, iar Dochia a rămas stăpână până astăzi în ţara ei.

   Dochia, spune o altă legenda culeasă de Gheorghe Asachi este moştenitoarea lui Decebal care l-a înfuntat pe samavolnicul invadator Traian. Fiind urmărită de cel care i-a ocupat vremelnic o parte  din Regatul tatălui ei, s-a travestit în păstoriţă reuşind să ajungă cu turma de mioare până la poalele Muntelui Cehlău. Aici au ajuns-o urmăritorii lui Traian cu el în frunte. Atunci Păstoriţa-Dochia s-a rugat la Marele Zamolxe şi Maicii Precista care au prefăcut-o cu oi cu tot în stânci. Aproape de vârful Ceahlăului se află şi astăzi în mijlocul unei pajişti micuţe, ieşită o stâncă de statura unui om înconjurată de stâncuţe rotunjite ce preînchipuie pe Păstoriţa-Prinţesă cu mioarele sale. Locul acesta mioritic l-am văzut în vara anului 2013, de la poalele Cetăţii Durău-Neamţ.

   Dimitrie Cantemir spune că termenul CEAHLĂU vine de la protodacul PION, care înseamnă: stâlp, coloană a cerului, axis mundi.    Fiind cel mai înalt munte al Moldovei are vârful în formă de turn înalt. „În vârful acestui turn se vede o statuie foarte veche, înaltă de cinci stînjeni, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată de 20 de oi, iar în partea naturală a acestei figuri femeieşti curge un izvor nesecat de apă. Statuia aceasta nu este înfiptă în nici o bază, ci formează una şi aceeaşi masă compactă cu restul stâncii, însă de la pântece în sus este liberă, înconjurată de pietrele care semnifică oile ei.” (Romulus Vulcănescu –Mitologie Română. Ed. Academiei R. S. R.,Bucureşti 1987, p. 268-269)

 

             IMN închinat FEMEII

 

Fiecare zi însorită cu foc i se roagă,

Fiecare vorbă a ei e dulce, de fragă,

Fiecare iubire  e dragostea întreagă.

 

 

Fiecare seară senină smerit i se închină,

Fiecare floare spre pământ i se înclină,

Fiecare fior al ei e o lacrimă de lumină.

 

 

Fiecare mugur de dor în sufletul ei creşte,

Fiecare frunză din ram în inimă-nverzeşte,

Fiecare rază de sus în priviri îi zâmbeşte.

 

 

Fiecare mireasmă pe chipul ei se aşterne,

Fiecare vis în vis spre împlinire se cerne,

Fiecare chemări sunt trăiri şi doruri eterne.

 

 

Fiecare susur de apă în inimă-i vibrează.

  Fiecare adiere angelică o înmiresmează.

Fiecare  cântare divină o înfrumuseţează.

 

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

 

Noapte de vis

 

Ce noapte de vis! Sevã violetã
îţi susurã-n trup şi te înfioarã.
Miraj risipit întruna repetã:
E primãvarã!

 

Profunzimi de dor se umplu cu-arpegii.
Ciopleşti pe mister litere sonore.
Stelele le-auzi descifrând solfegii
din aurore.

 

Ţi-ai scos şi-ai zvârlit ruginita-armurã.
Vechile tristeţi le-ai gonit din minte
şi simţi cã din nou orişice nervurã
este fierbinte.

 

Un imn pãtimaş iese din tumulturi
şi codrii-n afund îl freamãtã-n plete.
Din inima ta ţâşnesc mii de vulturi
zburând în cete.

 

Cui sã mulţumeşti pentru noaptea sfântã
care ca un crin sufletu-ţi îmbatã?
Parcã-ntinerit sufletul tãu cântã
ca niciodatã.

 

Reveniri

 

Ai fost şi iarăşi vei mai fi.
Acelaşi suflet o să vină
să-mbrace alt veşmânt de tină
pe care strâmt îl vei simţi.

 

Şi-atunci desigur vei cârti,
pentru că viaţa ce-i rutină
devine-ncet, încet rugină
sfârşind în neputinţi târzii.

 

Întruna vei dori să ştii
de ce mereu pleci din lumină
ca să preferi o vizuină
în care-nduri şi rabzi urgii.

 

Şi nu-nţelegi cum poţi rodii
numai aici, unde tulpină
şi viguroasă rădăcină
ţi s-a menit din veşnicii.

 

Înviere

 

Stai fericit lângã-Absolut
privind lumina învierii,
de-aceea nu te crezi pierdut
şi nici o clipã nu te sperii.

 

Ai sigilat orice trecut
plin de decepţii şi mizerii
şi te simţi ca un nou nãscut
ce nu mai e menit cãderii.

 

Speranţele au început
sã cucereascã noi imperii
de când nu mai plãteşti tribut
melancoliei şi durerii.

 

Regretele au dispãrut
iar visele revin puzderii
în vreme ce eşti strãbãtut
de adierea primãverii.

 

Iureş

 

Îmi place universu-n care stãrui,
de la o vreme, dãltuind idei
şi mã încântã-albastrele scântei
ce ies când ce-i în plus cu gândul nãrui.

 

N-am timp. De-aceea iureş viaţa-mi este.
Din când în când greşesc, dar nu repar.
Nu am niciun reper, niciun tipar,
dupã cum simt sparg uşi, croiesc ferestre.

 

Cu patimã mã risipesc, mã dãrui,
dau tot ce au mai bun toţi nervii mei,
ce-s încordaţi mai mult ca de-obicei
ştiind cã-n acest zbucium adevãru-i.

 

Colind încã prin vãi privind spre creste,
dar încã sper c-am sã primesc în dar
arìpile cu care sã apar
pe cerul împlinirii fãrã veste.

 

Mi-e dor să cânt

 

Mi-e dor sã cânt,
sã fiu pe scenã iar,
sã-ncânt şi sã mã-ncânt
cu-al vocii har.

 

Tot mai vibrez
de-al sunetelor pur
al cãror dulce miez
mi-a fost azur.

 

Mi-am irosit
o viaţã ca sã ard
un suflet chinuit
ascuns sub fard.

 

N-a fost uşor
ca sunetele vii
sã le preschimb în zbor
de ciocârlii.

 

Am încercat
pânã-n acest târziu
un flaut fermecat
mereu sã fiu.

 

Ca azi sãrac
sã-ntreb din ce suport:
A meritat sã fac
atât efort?!..

 

 

Anatol Covali

 

Emanuela a tresărit înfiorată. Şirul gândurilor i-a fost brusc întrerupt de un zgomot violent ce s-a auzit lângă ea. Nu putea să-şi dea seama ce se întâmplă, abia se liniştise puţin, lăsându-se purtată de gânduri. Inima-i bătea cu putere, să-i spargă pieptul. După ce se mai dezmetici, privind în dreapta, la distanţă de nici un metru de ea, zări cioburi de diferite dimensiuni, resturi din ceea ce, până atunci, fusese ochiul de geam al unei ferestre. Zăceau împrăştiate pe mozaicul lucios de pe holul spitalului. O infirmieră, care alerga grăbită să închidă celelalte ferestre ce se izbeau cu putere din cauza furtunii iscată din senin, o văzu pe Emanuela stând în picioare, lividă, privind încă, în stare de şoc, la cioburile căzute şi împrăştiate pe jos.

– Aoleu, Doamne! Doamna Romaşcanu, aţi păţit ceva, doamnă? V-a lovit, sunteţi rănită?

 – Nuuu!… Doar speriată, puţin. Nu eram atentă… furtu…

Nu a apucat să termine, însă, ce avea de spus, că vorbele i-au fost întrerupte de o lumină puternică, ce spintecase cerul, unindu-se printr-un arc electric cu pământul, foarte aproape, iar zgomotul infernal al trăsnetului le-a făcut pe cele două să tresară, iar Emanuela s-a trezi dintr-o dată cu braţele ocupate de femeia care, până nu demult, o cercetase îngrijorată să vadă dacă nu a păţit ceva. O zguduitură puternică, asemenea undei unui cutremur, a scuturat, preţ de câteva secunde, clădirea veche a pavilionului…

 Pe holul spitalului şi-au făcut apariţia, ţipând alertate, mai multe persoane: asistente, infirmiere, câţiva vizitatori, mame internate cu copiii. Totul se transforma într-un adevărat vacarm. Emanuela începu să-şi revină din starea de şoc provocată de sperietura cu geamul spart, iar agitaţia celorlalţi făcea loc, în conştiinţa ei, altei persoane. Acelei persoane, care trebuie să fie calmă, raţională, care trebuie să acţioneze în situaţii critice în şi pentru interesul celor din jurul ei, pentru restabilirea ordinii şi a unui climat de linişte şi limitarea consecinţelor…

Simţind greutatea din braţe, Emanuela privi spre cea care atârna susţinută doar de forţa braţelor ei, infirmiera. O aşeză cu ultimele puteri pe bancheta de pe holul spitalului.

– Doamnă, mă auziţi? strigă Emanuela cu fermitate, scuturând-o de umeri pe infirmiera ce zăcea palidă, cu ochii şi gura închise, fără a schiţa nici cel mai mic gest… Reacţionaţi, vă rog! Răspundeţi dacă mă auziţi!

Văzând că aceasta nu dă niciun semn, Emanuela, uitându-se în jur în timp ce striga după ajutor, verifică atent cavitatea bucală a infirmierei, gândindu-se că poate avea ceva în gură…, o gumă de mestecat, o bomboană, ceva care în urma sperieturii să-i fi blocat căile respiratorii. Nu găsi nimic de acest gen. Îşi apropie capul de faţa acesteia privind către piept, încercând prin metoda de Privire – Ascultare – Simţ să-şi dea seama dacă respiră. Între timp, lângă Emanuela, îşi făcură apariţia o asistentă şi o infirmieră.

– Vă rog! Nu respiră. Trebuie urgent începută procedura de resuscitare. O pătură, vă rog! Infirmiera aduse repede o pătură şi o aşeză pe jos. Asistenta îi verifică pulsul, anunţându-l a fi foarte slab. Emanuela, care între timp începuse să-i aplice compresiunile cardiace, se opri o clipă. Împreună cu asistenta şi infirmiera, au aşezat-o pe pătură, unde Emanuela a continuat procedura de aplicare a compresiunilor cardiace cu o frecvenţă de 100/ minut, la o adâncime de 4-5 cm toracic, primul set de 30. Între timp, asistenta era pregătită cu o mască specială pentru aplicarea respiraţiei artificiale. Aşezându-i capul în hiperextensie şi ridicându-i mandibula, partea îngustă a măştii acoperindu-i baza nasului, asistenta îi aplică două ventilaţii. Emanuela îşi reluă setul de compresiuni cardiace. Cele două femei, care cu doar două ore în urmă avuseseră un conflict, o dispută destul de urâtă în legătură cu dispariţia fetiţei, acum erau unite într-o luptă contracronometru cu moartea. Luptau cot la cot să salveze o viaţă. Se priveau, înţelegându-se din priviri, care şi ce proceduri să aplice.

După patru seturi de compresiuni şi tot atâtea ventilaţii, infirmiera a dat primele semne de viaţă. A tuşit puţin, apoi a început să respire. Emanuela şi asistenta, privindu-se victorioase într-o ultimă înţelegere tacită, au întors-o într-o poziţie laterală de siguranţă, pentru a nu se îneca cu propria salivă sau cu o eventuală vomă… Învinseseră. Asistenta i-a fixat tensiometrul pe braţ, citindu-i tensiunea.

– Are 85/70 mmcg. Îşi revine. Este încă mică, dar este normal, având în vedere situaţia dată… Şi pulsul este mic, încă, 55 pulsaţii/ minut…

– De aici, preluăm noi! se auzi vocea baritonală a unui bărbat, medic, urmat de alte patru cadre medicale. Era prof. dr. Popescu, de la cardiologie, dr. Bratu, dr. Alicov, de la Boli interne şi doi studenţi la medicină, în ultimul an, după cum i-a explicat o altă asistentă prezentă la faţa locului lui Emanuela.

Fuseseră anunţaţi de cineva din personalul de serviciu în pavilion şi solicitaţi, aflându-se în serviciul de gardă la Clinica de interne.

Au luat-o pe infirmieră într-un salon şi au conectat-o la o serie de aparate aduse cu ei. I-au cerut asistentei, dar şi Emanuelei, pe care a chemat-o în salon asistenta, relaţii, cu lux de amănunte, despre tot ce s-a întâmplat, moment cu moment, secundă cu secundă…

Profesorul dr. Popescu, urmărea în linişte evoluţia stării sănătăţii infirmierei, dar şi parametrii conturaţi pe aparate, dezvăluindu-i-se o serie de alte informaţii, la care acesta doar încrunta din sprâncene fără a spune nimic. Asculta şirul evenimentelor relatat de cele două femei, iar când acestea şi-au întrerupt relatarea semn că au terminat ce aveau de spus, profesorul le-a privit grav, dus pe gânduri. A întins mâna către Emanuela şi i-a vorbit:

– Doamnă, vă felicit! Astăzi aţi salvat o viaţă.

Apoi, întinzând mâna către asistentă, i-a spus:

– Misiune îndeplinită! Felicitări!

– Felicitări doamnelor! continuă profesorul. Această femeie nu avea nicio şansă de supravieţuire, astăzi, dacă nu aţi fi acţionat cu promptitudine, ca la carte. Nu vă voi întreba de unde aţi ştiut ce să faceţi, doamnă, i se adresă Emanuelei. Vă voi spune, doar, că aţi făcut-o foarte bine.

– Vă mulţumesc, domnule profesor! Nu am făcut nimic deosebit, răspunse Emanuela, uşor emoţionată. Nu aveam altă soluţie…, era de datoria mea. În astfel de situaţii, primordială este viaţa. Oricine ar fi făcut-o, important este să avem certitudinea prin ce facem, bazată pe cunoştinţe, că facem bine şi nu rău.

– Adevărat! întări Prof. Dr. Popescu spusele ei, după care îşi îndreptă privirea către echipă şi le transmise indicaţii referitoare la pacientă:

– Faceţi demersurile necesare pentru transport şi formele de internare în clinică. Se pare că va avea de stat, ceva timp, la noi. Doresc să-i urmăresc cu atenţie cazul. Pare-se că avem de a face cu ceva probleme congenitale, probleme, care, foarte posibil, să nu fi dat semne până în acest moment, dar care acum au debutat foarte violent, putând fi fatale, dacă nu erau aceşti doi îngeri păzitori.

– Este nevoie de ajutor, afarăă!! s-a auzit strigătul cuiva din capătul holului! A fost trăsnit teiul cel mareee…! S-a prăbuşit pe maşini. Se pare că sunt şi persoane…

Evenimentele desfăşurate, care captaseră atenţia tuturor în interiorul pavilionului, făcuseră ca starea vremii de afară să fie ignorată total, deşi reprezenta, în mare măsură, cauza de unde acestea au început. Dând ultimele indicaţii pentru transportul infirmierei în clinică, prof. dr. Popescu, delegă pe dr.Bratu să o supravegheze în continuare şi să se ocupe de tot ce trebuia, iar el, împreună cu restul echipei, urmaţi de Emanuela îndeaproape, s-au deplasat în curtea spitalului. Era o imagine de coşmar. Teiul era situat în curtea spitalului. Despre acest tei se spunea, că ar avea o existenţă atestată de cel puţin o sută cincizeci şi cinci de ani şi care încă mai umplea vara cu miresmele florilor sale, iar pavilioanele erau situate în jurul său în formă de cerc, de nu ştiau bolnavii ce a fost mai întâi: teiul sau acele pavilioane… Ei bine, acest tei, care a adus atâta bucurie multor suflete aflate în suferinţă, acum suferea răpus de un trăsnet, despicat pe din două de parcă o sabie mânuită dibaci de cineva, de undeva din cer, s-ar fi abătut asupra lui răpunând-ul dintr-o singură lovitură. Din tulpina sa, de undeva de la rădăcină, printre picuri mari şi grei de ploaie căzută cu furie din înălţimi, de parcă s-ar fi rupt zăgazurile cerului, se ridica un fum translucid care împrăştia în jur miros de ars, dar care îţi dădea senzaţia, purtându-te puţin în zona misticului, că ar putea fi sufletul acelui tei ce se înalţă către cer, către Creator…

Iarba din jur zăcea, culcată la pământ din cauza ploii şi a vântului, de parcă ar fi căzut în genunchi pentru rugă. Florilor, toate plantate în ronduri pe aleile lăturalnice, li se scuturaseră petalele şi erau purtate de vânt printre crengile teiului, pe ale căror frunze se scurgeau stropii de ploaie asemeni unor lacrimi pline de durere. Era un tablou răvăşitor.

Când au ajuns la faţa locului, în jur erau adunate foarte multe persoane: civili, bolnavi, cadre medicale, un agent de pază în vârstă, care era speriat şi se agita tremurând, dovedindu-se, oarecum, depăşit de situaţie. Se pare că o jumătate din tei căzuse peste două maşini aflate în mişcare. Nu se ştia exact câte persoane se aflau în interiorul acestora şi în ce stare se află victimele. Cealaltă jumătate căzuse pe alte trei autoturisme din zona unde se află situată parcarea. Exista bănuiala, dar nu certitudinea, că acolo nu ar fi fost prezentă nicio persoană.

Emanuela cercetă cu atenţie zona pentru a-şi face o idee de ansamblu, ascultând discuţiile din jur în acest timp. Se vorbea despre strategii de intervenţie. Folosindu-şi telefonul personal, apelă SNAU 112. Furniză toate informaţiile pe care reuşise să le culeagă de la faţa locului, solicitând echipaje pentru descarcerare, dar şi câteva echipaje pentru asigurarea ordinii şi îndepărtarea grupurilor de curioşi, precum şi ambulanţe, în caz că situaţia va impune ca victimele să fie transportate către spitale de specialitate. Discutând cu dispecera de la 112, şi-a dat seama că se mai primiseră două apeluri, dar fără a li se explica situaţia reală şi gravitatea acesteia, ci doar faptul că un pom a fost trăsnit în curtea spitalului.

Asigurată fiind că vor veni în curând forţele în măsură să intervină, Emanuela s-a apropiat de prof. dr. Popescu pentru a-i solicita atenţia pentru două minute.

– Domnule profesor, am o anumită pregătire, vă asigur. Lucrez în… Am nevoie puţin de sprijinul domniei voastre. Trebuie să se acţioneze strategic pentru ca totul să iasă bine. Până la sosirea echipajelor specializate să intervină, pe care eu personal le-am solicitat la 112, dacă credeţi că aveţi câţiva oameni bine pregătiţi, care să nu rişte nimic şi care să se apropie, de preferinţă unul sau doi bărbaţi, să verifice mai întâi să nu fie miros de benzină ori motorină… Ar însemna un mare pericol. Se poate produce vreo explozie de la vreo instalaţie electrică… Apoi, dacă au posibilitatea să vadă in interiorul autoturismelor, să ia legătura cu vreo victimă conştientă, ca să aflăm cu ce ne confruntăm… Numărul persoanelor, starea lor, dacă se poate face ceva medical etc. Dar, repet, fără a periclita viaţa salvatorilor. Eu voi încerca cu acest agent de pază să asigurăm cât de cât ordinea, să îndepărtăm curioşii şi să ţinem zona sub control, atât cât se poate, asigurând drum liber şi spaţiu de mişcare echipajelor care vor veni pentru ca acestea să poată acţiona într-un timp cât mai scurt şi eficient.

– Desigur, doamna…

– Romaşcanu. Mulţumesc!

– Desigur, doamna Romaşcanu, este foarte bine! Aveţi tot sprijinul meu. Mă bucur că vă aflaţi aici…

– Mulţumesc şi eu!

Între timp, ploaia îşi pierduse din intensitate, norii alergau pe cer grăbiţi către alte destinaţii. Stropii, din ce în ce mai rari, dispăreau vizibil, făcând loc unor raze timide, ce parcă se temeau să-şi facă apariţia, apoi, mai puternice, reuşeau să învingă urgia ce părea a nu mai lua sfârşit.

Doar acel tablou trist, al teiului răpus şi al suferinţei certe, dar fără dimensiuni cunoscute, persista…

Emanuela se îndreaptă către agentul de pază, în drum spre el cooptând încă vreo patru bărbaţi mai hotărâţi, care păreau să fie în măsură să impună respect şi ascultare. Le explică ceva, indicându-le cu mâna direcţii diferite pentru fiecare, apoi le spuse tuturor, zâmbind:

– Succes, domnilor! Şi vă mulţumesc pentru înţelegere şi colaborare! Să mergem! Timpul este viaţă.

Se îndreptară pe direcţiile indicate de Emanuela şi începură să acţioneze, îndepărtând curioşii din zonă la o distanţă considerabilă de cea critică, suficient cât să permită echipajelor o intervenţie eficientă, fără a mai pierde timp, cu asigurarea zonei.

Nu a fost prea greu, deoarece modul de abordare a problemei nu a fost brutal. Li s-a explicat pe scurt şi concis situaţia, iar oamenii, deşi erau foarte îngrijoraţi, au fost înţelegători şi cooperanţi.

Echipa aleasă şi coordonată direct de prof. Popescu a acţionat în zona autoturismelor. Când Emanuela s-a apropiat, acesta a exclamat bucuros:

– Avem noroc. Nu sunt scurgeri de combustibili. Sunt sigur. Ploaia ar fi accentuat mirosul vaporilor. Nu miroase absolut deloc… Avem trei persoane într-un autoturism: doi adulţi şi un copil. O persoană, pe scaunul din faţă, este conştientă, răspunde, dar este blocată în portieră. A doua persoană, aflată la volan, se pare că are traumatisme mai grave. Respiră, dar nu este conştientă. Nu ştim nimic despre copilul din spate, de vreo doi anişori. Ori doarme, ori… nu ne putem pronunţa. Discutăm în permanenţă cu cea conştientă… pentru a o menţine cu un psihic bun. Nu avem posibilitatea sa ajungem la ei în niciun fel… În al doilea autoturism este o femeie singură. Se aude gemând. Într-un moment de luciditate, întrebată fiind cu cine este, a răspuns că este singură… Se pare că este medic, dar nu suntem siguri. Nu putem ajunge la maşină pentru că este toată acoperită de crengi grele, foarte bogate în ramuri.

Sirenele au anunţat sosirea echipajelor de intervenţie: ISU, Pompieri-Descarcerare, două echipaje SMURD şi Ambulanţă, Poliţie şi Poliţie Locală. Au sosit în trombă, aproape toate deodată, invadând curtea spitalului şi înfiorându-i pe cei prezenţi. Au coborât organizat, fiecare membru al echipajelor ştiind ce are de făcut. Plutonierul adjutant de la ISU a făcut o evaluare vizuală asupra situaţiei, dând subordonaţilor săi câteva indicaţii. Emanuela, însoţită de prof. dr. Popescu, s-au apropiat în acelaşi timp cu ceilalţi coordonatori de echipaje de la celelalte instituţii, pentru o informare asupra situaţiei.

Au dat mâna colegial, salutându-se, apoi Emanuela, care-i cunoştea pe o parte din cei prezenţi, l-a rugat pe prof. dr. Popescu să le prezinte situaţia:

– Domnule profesor doctor, vă rog! Sunteţi cel mai în măsură să informaţi…

În timp ce profesorul dădea informaţii despre numărul persoanelor şi posibila stare a lor, echipele de intervenţie îşi făceau, fiecare, datoria, acţionând organizat, fără a se încurca unii pe alţii, cu profesionalism şi precizie, precum acele unui ceasornic elveţian. Astfel, cei de la ISU tăiau crengile teiului, îndepărtându-le de trunchi ca pe nişte copii ce-i smulgi de la sânul mamei, lăsând-o cu braţele goale. Braţe ce le fuseseră sprijin atâta amar de ani. Era o imagine cumplită, dar necesară, având în vedere vieţile nevinovate care pâlpâiau să se stingă, căzute în mâna destinului…, la mâna şi la mila lui. Echipajul de descarcerare avea pregătite sculele pentru tăierea autoturismelor, pentru a putea elibera victimele, aşteptând doar să li se facă loc. Cei de la Smurd şi ambulanţă trebăluiau de zor în vederea preluării victimelor, acordarea primului ajutor, evaluare, stabilizare şi transport spre spitale de specialitate, care fuseseră informate despre eventualitatea primirii de victime, pentru a fi pregătiţi. Agenţii de la Poliţie şi Poliţie Locală au intrat în dispozitiv asigurând zona, mulţumiţi de organizarea de la faţa locului, nemaiavând prea multe de făcut, decât să menţină acel climat de ordine deja asigurată de Emanuela prin acea organizare ad-hoc…

Telefonul acesteia suna în continuu… Îl scoase din buzunar, ca de multe ori în ultima oră, făcând gestul de a respinge apelul, dar se uită la ecran şi văzu: “Acasă”. Aşa era salvat numărul părinţilor săi. Se gândi să le răspundă pentru a nu-i îngrijora şi mai mult… „Cine ştie de câte ori au sunat?” Răspunse scurt:

– Alo? Sărut-mâna, mămica! Nu pot vorbi acum. Nu…, nu încă. Vă sun eu. Sper să vă sun cât de curând… Am treabă. Gata! Închid. Sărut-mâna!

Închise telefonul şi continuă să urmărească desfăşurarea activităţilor de salvare. Prima maşină a fost tăiată în bucăţi. Altfel, victimele din ea nu puteau fi eliberate. A fost distrusă în proporţie de 90%. Era vorba de o familie din Botoşani, care venise în vizită la un bolnav, se pare că la tatăl femeii de pe scaunul din dreapta. Aceasta avea leziuni şi traumatisme destul de grave şi fusese prinsă în portiera contorsionată a autoturismului, dar era conştientă. A fost preluată imediat de medici.

Soţului său, eliberat acum din fiarele maşinii, inconştient, fără respiraţie, cu puls 0 şi fără semne vitale, cu leziuni şi traumatisme incompatibile cu viaţa, îi erau aplicate, acum, manevre de resuscitare obligatorii de aproximativ 10 minute de către medicii de la SMURD, fiind conectat la aparate. Se ducea o luptă infernală cu moartea, dar şansele acestuia păreau să fie nule. În schimb, Dumnezeu nu dormea. În timp ce tatăl tindea să treacă într-o altă lume, poate , cine ştie, într-o înţelegere neştiută, ca într-un troc neînţeles cu destinul, de pe bancheta din spate, trezit dintr-un somn adânc de către salvatori, dintr-un morman de fiare, dar care nu i-au făcut nici măcar o zgârietură, ţinând o frunză de tei în mânuţă, un băieţel de aproximativ doi ani a zâmbit cu mâna întinsă, ţinând frunza cu două degeţele, către un salvator, chicotea amuzat:

– Na! Ta-ta-ta-ta…! când acesta l-a luat în braţe cu ochii scăldaţi în lacrimi, gest de la care, absolut nimeni nu a reuşit şi nici nu a încercat să se stăpânească…

Oare, asta să fi fost Victoria Vieţii asupra Morţii?

Acel copil, care prin neştiinţa şi inocenţa lui, i-a râs morţii în faţă, în timp ce laşa îi fura tatăl, transmiţându-i acesteia cu zâmbetul pe buze, că: “Nu, nu este adevărat…! Tatăl meu va trăi prin mine, mai mult decât şi-ar fi trăit propria viaţă!”

După încă douăzeci de minute de resuscitare, epuizaţi, medicii s-au declarat învinşi şi au consemnat decesul bărbatului.

Între timp, eforturile celor de la descarcerare s-au concentrat pe a doua maşină, îndepărtând crengile şi trunchiul ce căzuse pe mijlocul acesteia, bucată cu bucată. Era o muncă dificilă şi care s-a desfăşurat în cu dificultate fiind necesar ceva mai mult timp, pentru că se avansa destul de greu din cauza grosimii trunchiului precum şi a poziţiei acestuia…

Prof. dr. Popescu s-a apropiat puţin şi a zărit numărul maşinii. A exclamat tresărind puternic, cu glas sugrumat:

– Dar, este doamna doctor Străinu…

~ Va urma ~

 

Olguţa Luncaşu Trifan

27 Februarie 2015

Iaşi

 

 

Cap. XI

Ne-am întâlnit la Timișoara. Nici nu putea fi altfel. Trebuia să ne luăm rămas bun de la ”toți” și de la ”toate”. Cei toți la care m-am referit, majoritatea, au luat-o care încotro. Huzurul anilor de student luase sfârșit. Puțini erau cei care au rămas pe loc și cum ”egoismul” nu așteaptă o invitație specială, au dispărut, cu voie, sau fără de voie. Cele toate erau la locul lor, parcă, așteptându-ne. Am umblat toată ziua împinși parcă de ceva forță ocultă care ne amintea de zilele bune. Ne-am dus pe Telbisz, la amfiteatru, ne-am dus la Palatul Loyd, la sala de Desen Tehnic cu ale sale inegalabile mese, parcă, special făcute pentru Poetzi, am luat-o de-a lungul Begheului, prin parcuri, am ajuns la Piața Domului, era destul de rece, dar noi habar nu aveam, am intrat în Fabric, la cofetăria cu piure de castane cu frișcă, ne-am întors la Dom, am intrat și ca de obicei, eu am stat în ultimul rând, iar Babi s-a rugat în fața Sfântului Anton cu Pruncul și, în final, obosiți și triști am mers la locuința mea cu amintiri.

În loc să ne îmbrățișăm, să ne sărutăm, am pălăvrăgit toată noaptea despre Ștei, eu prezentând în culori roze cele aflate de la fratele meu, ea lăcrimând discret. La un moment dat i-am sorbit cu un sărut lacrima ce se prelingea și am provocat, fără să vreau, cascada. Lacrimile au curs în voie, printre sughițuri.
Am plecat, ea la Sântana, eu la Oradea urmând să ne întâlnim la ai mei pentru pregătirea plecării. Fratele ne aștepta la Ștei cu repartiția pentru o cameră în baraca de pe malul Crișului Negru. A venit la Oradea, a făcut furori printre ai mei cu al său chip și atitudine jenată, n-a vrut să rămână să doarmă la noi și a trebuit s-o duc la Tușa Mațuș și Unchiul Ionel. O atmosferă puțin stânjenitoare, o retragere a femeilor pentru lămuriri și o întrebare a unchiului: ”Joci șah?”…”Da, îmi place…”…”Când ai să ai chef, vino la noi, am totul pregătit…Să știi că sunt destul de bun…” Așa avea să fie în viitorul apropiat. Jucam până când scorul final îi era favorabil. O căsuță modestă într-un mic rai de verdeață.
Seara m-am întors la ai mei înconjurat de superlative la adresa ”logodnicii”, după prima vizită.
Am plecat la Ștei cu autobuzul pentru a cunoaște mai bine traseul. De tren eram sătul și aveam să-l ocolesc în anii ce au urmat. Drumul ne-a plăcut în urcușul său lent, dar continuu, discret, dar suficient pentru a ne avertiza că ne îndreptăm, încet-încet, spre ceea ce eu știam din adolescență, spre Apuseni, mândria bihorenilor. ”Orașul” Ștei, respectiv Petru Groza, așa cum l-am apucat noi, situat în dreapta Crișului Negru, la o altitudine medie de cca. 250m, la 80 km de Oradea, 10 km de Vașcău sau Nucet și vreo 20 km de exploatarea minieră Băița cu celebra mină Avram Iancu. Șoseaua dintre Ștei și Băița Bihor era asfaltată permițând un continuu dute-vino al basculantelor încărcate cu un minereu de uraniu considerat unic în lume pentru conținutul său ridicat în uraniu. Sovrom Quarțitul a fost o adevărată mană cerească pentru Uniunea Sovietică, mană care a restabilit echilibrul între țările posesoare de zăcăminte radioactive. Toate aceste ”informații” le-am primit înainte de a poposi pe acel șantier în continuă desfășurare, de la frățiorul meu mai mare, dornic de a ne încuraja și mai ales de a ne atrage. Și a reușit. La acea vreme lumea habar nu avea de radiații, de contaminare radioactivă, de problemele de protecție. Noutatea domeniului era, totuși, atrăgătoare pentru niște inginerași nevinovați, visând să se acopere cu gloria priorității printre nefericiții lor colegi aruncați în iadul chimic al unor centre de tristă amintire ca Zlatna, Turda, Târnăveni. Cuvântul ”nuclear” începea să aibă nu numai atracție, dar și greutate, la noi. Am fost preluați cu îmbrățișări și duși la camera repartizată în baraca unde se instalaseră, de peste doi ani, Dima, devenit Mircea, și minunata lui soție Florica, de prin locuri, din Săliștea de Bihor. Da, baracă am spus. O construcție din scânduri de brad, lungă cât ținea coridorul care o stăbătea împărțind-o simetric în două. Construcția, nici acuma nu-mi vine s-o numesc baracă, era cocoțată pe un schelet de piloni, grinzi tot din lemn de brad, la circa 1m, și mai bine, de sol, cu scări fără balustradă, bine fixate, la cele două intrări în edificiu, la doi pași de albia Crișului Negru. Apă repede, venind din Apuseni, cristalină pe timp de secetă, învolburată de ploile montane, devenită furioasă și umflându-se în pene pentru a cuceri suprafețe întinse de pe ambele maluri ale râului, și lăsând impresia unui lac nesfârșit, pe care baraca plutește liniștit, fără tangaj, bine proptită în sol prin pilonii de sub ea. Și încă un amănunt dezolant, ca și cum numai asta mai lipsea, un closet, WC ar suna prea pretențios, la vreo 10 m apropiere. Dar astea erau doar primele constatări, ca să nu le spun surprize.
O cină bogată, o țuică de Bihor și un pahar, două, de vin roșu de la gospodar, au încercat să estompeze cât de cât impresiile de instalare. Pe la miezul nopții oboseala și-a spus cuvântul și am fost conduși în camera care urma să devină locuința noastră. Pentru câtă vreme? Nu știu ce gândea Babi, dar eu am cochetat cu ideea renunțării cam tot restul nopții. Spre dimineața, simțind că nu dorm, m-a întrebat: ”Crezi că vom rezista?!…” ”Nu uita că suntem împreună și asta este cel mai important…” Dimineața am primit micul dejun și cafeaua pe o tavă adusă de Florica. Era primul gest de înțelegere și încurajare. La Direcție totul era pregătit pentru întocmirea formelor de angajare. Totul ca la moară, șnur, inclusiv angajamentul de păstrare a Secretului de Stat. Totul era secret! Cam sec pentru noi, dar acceptabil ca fel de ”punere la punct”. Eram tratați ca ingineri și asta ne oferea, cât de cât, o satisfacție, prima de acest fel. ”Eu sunt un fel de Șef pe aici, când aveți ceva probleme veniți la mine, direct…Sunt tovarășul Kosteanoï…Acum mergeți la casierie să ridicați un fel de primă de instalare, echivalentă cu salariul de stagiar, 900 lei, fiecare. După aceea mergeți să cunoașteți șantierul, orașul în construcție. Aveți legitimațiile de Laborator cu care vă puteți apropia de orice obiectiv în afara celor în care nu vă lasă să intrați…Peste vreo două zile puteți să vă prezentați la Laboratorul Central. Vor primi actele de angajare. Barís și Margaríta, frumos sună…V-ați aranjat bine cu locuința?” ”Mdaaa!, cam sinistru la baracă…” ”Temporar, nu vă lăsăm mult timp acolo…construim, construim…”
Răul cunoscut de ieri, parcă, se mai atenuase. Prime de instalare, salariu cu peste 50% peste salariile de stagiari din industria chimică, sprijinul fratelui și, mai ales al cumnatei, distanța relativ mică până la Oradea, și cu Beiușul și mai aproape și el, ritmul alert al construcțiilor de locuințe. Erau speranțe certe pentru viitorul apropiat. Cât de apropiat, aveam să simțim prin proprie participare și apreciere. Și am luat taurul de coarne. Apropo de taur, să nu uit când va veni vremea pățaniilor.
Am luat-o agale din Piața Palatului Administrativ, pe ceea ce se profila a fi cea mai importantă stradă în devenire, strada Lenin. Asfaltul era turnat, o stradă largă echivalentă cu ceea ce numim patru benzi, cu trotuare conturate, cu puieți de plopi pe ambele părți. Câteva blocuri mici terminate la fațadă și, cumva grupate într-o zonă definită, vile prefabricate, produse în RDG. Cochete, cu două nivele, toate în verde, un verde odihnitor. Aveam să aflăm că era un fel de cartier al specialiștilor sovietici. Imaginația noastră a luat-o razna, pe loc, schițând, fiecare în parte, un viitor aproape romantic, într-o vilă doar a noastră. Gândeam și visam ”împreună”, un termen ocolit cu ostentație în primii ani de studenție. Acum suna bine! Am trecut pe lângă o construcție ce părea a fi viitoarea sală de sport. Ca dimensiuni promitea multe. Mai în spate un alt șantier în plină desfășurare, viitorul bazin de înot. Paralel cu strada Lenin se profilau alte două străzi, gata asfaltate, cu trotuare bine conturate. Ceva blocuri mai măricele tronau pe dealul Petrilenilor, cartier ce urma să definească limitele noului oraș Ștei, de unde se desprindea șoseaua relaxării, cum aveam s-o numim, drumul spre civilizație, spre Oradea. Eram la doi pași de Laboratorul Central Ștei, mai bine zis Secția de Laboratoare, o clădire din beton și cărămidă, cu un singur nivel, cu profil în ”U”, cu o singură intrare în colțul de jos-stânga al Profilului. Cu geamuri mari zăbrelite ca pentru a marca caracterul ”Strict Secret” al activității desfășurate. Misiunea cuprindea analiza fizico-chimică, imagistică și mineralogică a minereului exploatat la Băița Bihor precum și a probelor geologice de prospectare. Baza profilului și aripa stângă cuprindeau întreaga activitate analitică, iar aripa dreaptă găzduia cel mai important muzeu mineralogic nuclear din această parte a lumii ”nucleare”, bucurându-se de exponate cu adevărat unice pe plan mondial, reprezentate de bolovani cu ”nasturan”, la concentrații care au stârnit mirarea științificilor și au atras interesul major al sovieticilor prezenți prin ”Sovrom Quarțit”. Era locul în care ventilația funcționa 24 din 24 de ore, aruncând în aerul Șteiului, printr-un burlan discutabil de scurt, atmosfera insuportabilă din muzeu. O vizită curentă nu putea fi prelungită la mai mult de unu-două minute. Nu teama te alunga ci amețeala care te cuprindea. Descriu aceste amănunte în avans pentru a face înțeles specificul și condițiile în care se desfășura munca de laborator. Le-am constatat după intrarea în laboratoare, nepregătiți total în domeniul în care urma să lucrăm. La facultate problema radioactivității în general și a activității nucleare era lecturată precum o pagină de istorie. Chiar și instructajul de protecție făcut la fața locului nu a excelat prin profesionalism. Șeful Protecției Muncii, inginer minier, strivit de problemele din minerit, considera Laboratoarele Analitice ca un loc de relaxare, de joacă la suprafață. Da, ne-am învârtit primprejurul noului nostru loc de muncă neîndrăznind să batem la ușă pentru o primară prezentare. Mai aveam două zile păsuire și, cu, sau, fără o motivare emotivă, am preferat să profităm de ultimele clipe de libertate. Am luat-o, cum se spune cu ușurelul și obsedați cumva de ce ne aștepta la baracă, am luat-o încet spre ”casă”. Aveam nevoie de ceva ”antrenament” căci emoții aveam peste poate. În plus, eu aveam și remușcări. Eu am convins-o să accepte Șteiul și eram primul nemulțumit. Mircea și Florica se simțeau și ei vinovați. Din dorința de a ne avea aproape, nu ne-au avertizat asupra condițiilor de locuit. Așteptau și ei, dar așteptarea lor a durat cam mult. Nopțile erau cele mai grele perioade. Ziua hoinăream, cu, sau fără treabă. Seara aveam nevoie de de un minim confort ori asta lipsea cu desăvârșire. I-am propus să renunțe, să plece la Arad sau la Oradea, iar eu să rămân până la rezolvarea problemei. Kosteanoï îmi promisese, dar lucrurile nu păreau să aibă o rezolvare rapidă. ”Nu plec, cum să rămâi singur?!…” Și am rămas amândoi.
Laboratorul a fost, întru-n fel, salvarea. Ne așteptau, aveau nevoie de oameni, sovietici noi nu mai erau așteptați, încet, încet, românii trebuiau să preia activitatea. Babi a fost instalată la o masă de laborator, utilată cu de toate pentru o activitate de chimie analitică clasică. Cu mine a fost altfel. ”Barís, colegul de la Moscova nu mai vine. Va trebui să te descurci singur. Știi rusește, aici ai toată documentația, mergem să vezi lboratorul tău de spectroscopie, acolo ai lăzile cu aparatura, încă nedesfăcute, vizavi de laborator ai un atelier mecanic cu un muncitor priceput, bun la toate. Am să-l anunț că este în subordinea ta. Asta-i tot. Te las să te obișnuiești cu gândul. Citește tot ce ți-am dat. În lăzi ai să găsești și prospectele și instrucțiunile. Te las că mă așteaptă femeile. Mă înțeleg cu ele, dar unde sunt multe femei, sunt și probleme. Margaríta înțelege rusa?” ”Puțin, de la școală…vorbește germana, franceza, maghiara…” ”Oooo!, eu am făcut ceva germană la școală, dar nu prea am rămas cu ceva…De Margaríta am să mă ocup personal…a mai lucrat undeva?” ”Nu, doar la facultate ca preparator…” ”Este foarte drăguță! Sunteți buni prieteni?” ”Da, suntem logodiți, din facultate…” ”Frumos, romantic…” Laboratorul meu era la baza profilului ”U” al construcției. Sala de Chimie Analitică era în aripa stângă. O sală enormă, despărțită în două de un șir de zece Nișe ventilate, câte cinci, așezate spate în spate. Pe fiecare culuar astfel format se aflau câte cinci mese de lucru utilate cu toate accesoriile specifice. Pe una din aceste mese, a treia din șirul de cinci, Elena Petrovna, o femeie de circa 55 ani, Șefa Secției de Laboratoare, a instalat-o pe Marga și, mai mult prin gesturi decât prin vorbe, i-a explicat cam ce avea de făcut. Câteva demonstarții, câteva stângăcii și un scurt verdict ”Devușca(fetițo) tu nu prea lucrat analize…Nicevo, nicevo(nu-i nimic, nu-i nimic)…Eu nu știut mai mult…”
N-a fost un dezastru aprecierea, dar Babi a mea s-a șifonat un pic. ”Lasă că-i demonstrez eu pentru Devușca…” Una peste alta treaba a mers bine, chiar bine de tot. Aprilie se anunța frumos, însorit. Munca la laborator ne-a copleșit pe amândoi. Babi înghițea toate sfaturile, îndrumările Elenei Petrovna, cucerind-o prin îndemânare și respectarea instrucțiunilor de lucru. Cu o memorie prodigioasă și o putere de concentrare de invidiat, cel puțin pe mine mă enerva, reținea orice amănunt legat de tehnica de lucru. Șefa era încântată și se așeza lângă ea profitând de orice clipă de libertate după care jinduia. Progresul era evident. La mine era altfel. De domeniul spectroscopiei aplicate nu prea știam mare lucru. Din Fizica Optică a lui Cișman am cules doar povești bune de speriat un nevinovat. Trebuie să recunosc faptul că rusa m-a salvat în mare măsură. La acea vreme, rușii, prefer, totuși, să spun sovieticii, traduceau tot ce apărea în lumea largă și nu aveam cum să apreciez rolul lor în redactarea lucrărilor științifice. Mi-am băgat nasul până-n gât în lucrarea lui Rusanov și bine am făcut. Mai târziu aveam să aflu că era corespondentul americanului Ahrens, cu care colaborând, au obținut recunoașterea unanimă de Părinții Spectrografiei din lumea geologiei și a mineritului. Am beneficiat și de traducerea în rusă a lui Ahrens. Am început să mă dumiresc fără să fi pus mâna pe un spectrograf sau spectrofotometru de emisie. Citeam mult, luam notițe, apucam noaptea în laborator, încă impropriu numit așa, visând la ziua în care voi scoate la iveală conținutul ascuns al lăzilor cu pricina. Au mai trecut zile bune iar aprilie ne-a arătat și o față mai puțin prietenoasă. La munte, în Apuseni au început ploile. Apele râurilor au pornit năvalnic la vale iar Crișul Negru de lângă baracă, a luat-o razna. Am primit ceva pelerine și cizme înalte, cam prea înalte pentru o femeie de statura Margarítei. Ziua, ca ziua. Spectacolul era fascinant. Să vezi, cât vezi cu ochii, zona din jurul nostru transformându-se într-un imens lac. Mai puțin liniștitor a fost odată cu lăsarea întunericului. Locatarii cu state mai vechi, nu păreau panicați, știind din experiență, că la caz de nevoie, armata va veni să ne scoată din încurcătură. Ne-am culcat ca toată lumea, dar nu pentru a dormi. Așa ceva nu era posibil. Zgomotul ploii, mitraliind parcă acoprișul barăcii pe un fond de susur continuu al apelor în creștere, te îndemna mai mult la echiparea cu cizme, decât la odihnă. Ne-am întins pe patul dublu, am îceput să vorbim în șoaptă, așa ne-a venit, încercând câte o glumă neavenită. Margaríta mea, din curiozitate, sau frică, a început să lopăteze cu brațul lăsat la podea. ”Am impresia că se umezește…o fi ajuns apa la noi…hai să ne sculăm…” ”Până nu a ajuns apa la saltea putem rămâne în pat…după?!…potopul…” ”Ți-e-ți arde de glumă…la înălțimea ta, oricum ai să rămâi cu capul afară…eu ce mă fac?!” ”Te iau în brațe…cam de mult n-am mai făcut-o…” ”Tu ești chiar lud…Chiar că m-aș duce la mama…așa stagiatură, mai va!” Glumă, neglumă, dar apa a pătruns bine în baracă. Se apropiau zorile și, încă, nimeni nu venise să ne ”salveze”. Lumea a ieșit pe coridor la sfat. Vorbeau toți, toți având câte o propunere pe care o susțineau fără să se asculte. Florica, mai tăcută din fire, ne-a făcut o vizită. ”Babi, nu fii speriată! Am mai trecut noi prin ceva asemănător și baraca nu s-a mișcat din loc. Bună precizare! Dimineața vor veni să ne scoată pe uscat. Mă duc să pregătesc dejunul și cafeaua…mă întorc.” Și au venit, băieți tineri și voinici și au luat femeile pe sus și le-au depus pe uscat. Cum apa începuse să se retragă, au mai făcut o treabă bună. Au făcut un coridor din scânduri groase, dulapi cum li se spunea, între baracă și budă. Nu merita alt nume după cum arăta după inundație. Ne-am dus să predăm cizmele și pelerinele la un punct militar administrativ și am pornit-o agale spre laborator. Toată lumea aflase de aventura noastră nocturnă și poveștile nu mai conteneau. Elana Petrovna a sunat la Kosteanoï și cu autoritatea de care se bucura l-a avertizat că nu vrea să piardă așa două cadre de nădejde. Ce putea răspunde? ”Liniștește-i că se rezolvă curând…” Și ne-a liniștit, mai mult de o grămadă. Cunoșteam situația, am venit la Ștei de bună voie, am hotărât să răbdăm. A fost o atitudine caracteristică Margarítei. Nu concepea să recunoască eșecul, iar celelalte avantaje oferite la angajare au primat și ele. În plus, dușurile și grupurile sanitare de la laborator ne-au ajutat mult. Era vorba de o reașezare a ”priorităților” personale și ne-am străduit.
Viața la laborator a continuat mai mult decât mulțumitor. Margaríta a progresat impresionând-o pe experimentata chimistă reprezentată de, din ce în ce mai simpatica, Elena Petrovna care se străduia să învețe româna și chiar ceva germană, pentru intenția de a merge în RDG. La mine lucrurile au luat mult așteptata întorsătură. M-am hotărât peste noapte să atac aparatura. Și, Slavă Domnului, era destulă. Lăzile, prin dimensiunea lor, păreau înspăimântătoare. L-am chemat pe Țigănușul de la atelierul mecanic, impresionat de câte lucruri de atelier stăpânea. De la strung la prelucrarea sticlei în flacără nu lipsea nimic din repertoriul lui de tehnician virtuos. ”Adu scule și hai să desfacem lăzile. Acum știu ce conțin, dar n-am lucrat niciodată cu așa ceva, așa că trebuie să ne descurcăm singuri…” ”Domnu inginer, scuzați, tovarășe inginer, abia aștept să văd ceva nou. Nu vă temeți știu să deschid lăzi fără să aduc pagube aparatelor din interior…” Și am început. Și era chiar priceput. Nu folosea ciocanul sub nicio formă. Șurubelnițe de toate dimensiunile, leviere, dălți. Simțea lada în complexitate ei protectoare. A scos capacul, a desfăcut pereții laterali și mi-a arătat victorios primul spectrograf din viața mea. Era cel mare, un specrograf de emisie cu mare dispersie optică. Toate părțile ”gingașe” erau protejate cu tot felul de tampoane și dispozitive antișoc. Cum pofta vine mâncând, am atacat și lada ceva mai mică, în același stil prudent, scoțând la iveală cel de al doilea spectrograf, cu dipersie medie. Ambele fabricate în URSS. Două lăzi mai puțin impresionante au adus câte un generator de scâteie și arc pentru fiecare spectrograf. Până seara a ieșit la suprafață și Microfotometrul și Fotometrul cu flacără. Mai erau un fel de valize conținând tot felul de accesorii. Toate arătau nou-nouțe, că nu-ți venea să te atingi de ele, și nu de teamă, ci din respect. Primul pas era făcut. A doua zi am mai chemat niște muncitori din curtea laboratoarelor pentru a pune aparatele pe mesele dinainte pregătite. Nu era de glumă să ridici ditamai spectrografe. Cel care urma să vină știuse ce să comande și asta m-a scutit de multe. Prevăzuse totul ca pentru sine. Spectrografele au ajuns pe mesele de lucru, Microfotometrul în camera obscură, și ea pregătită din timp, iar Fotometrul cu flacără, într-o încăpere de mai mici dimensiuni. Țigănușul și muncitorii s-au retras iar eu, am rămas singur, plutind în necunoscut, cu satisfacție, dar și cu emoție, ca să nu-i spun teamă. Acum mi se pare comică atitudinea mea din acea zi. Până seara târziu am rămas să mă învârt, aparent fără rost, printre minunile ce aveau să-mi hotărască viitorul. Ca să nu mă deranjeze, Marga a preferat să rămână la masa ei de lucru. Era mulțumită de ea, dădea rezultate foarte bune la probele test și, după un timp record, de scurt, vreau să subliniez, a fost aleasă pentru analizele de control. O astfel de încredere era mai mult decât se așteptase. Era rezultatul promisiunii ce-și făcuse după acel descurajant ”devușca” spus la prima încercare practică, de către ”Șefa”.
”Acasă”, buna noastră protectoare, Florica ne aștepta cu cina pregătită. Mina noastră de satisfacție, a mai atenuat din teama stârnită în cei doi, cu ocazia inundației. Chiar se temuseră că ne vor pierde. De fapt, și noi doi, oricât eram de ”împreună”, trecuserăm prin clipe de nehotărâre, speriați de așa perspective. Când ne-au auzit glumind, sufletele lor și-au regăsit locurile părăsite la prima experiență de viață a doi lipsiți total de orice orientare, care încă mai gândeau și judecau ca la Timișoara.
”Babi, ce facem cu căsătoria? Te-ai gândit? Ar trebui să tragem o fugă la Oradea să ne sfătuim. Vremea aleargă și poate cu o tapalama la mână vom avea mai multă șansă cu locuința. Nu mă mai poate bate gândul unei plecări. Aici sunt o serie de avantaje care nu pot fi neglijate și, în plus domeniul este foarte atractiv și de viitor. Trebuie programat și la Sfatul Popular și la voi, la biserică. Și o masă festivă pentru rude, trebuie trebuie programată și ea la un restaurant. Ce zici, pe când?…” ”Știu eu?…când se face timpul frumos, prin mai, iunie. Mi-e groază de tevatură. Să mergem la Oradea, dar să-i scriu mai întâi lui Mami. Să mai adunăm și ceva bani, nu? La Oradea are cine să se ocupe. Ai tăi, tușa și unchiul, să mai vedem…”
De discutat am discutat, dar practic n-am hotărât nimic. Eram și prea absorbiți de laboratoare unde treburile începuseră să meargă, dar trebuia pedalat non stop. La chimia analitică treaba mergea chiar bine. Recunoaștere, apreciere, încredere. Era ceva pentru un început de la zero.
La Spectral, era mult de lucru cu descifrarea prospectelor și instrucțiunilor de instalare. Erau, totuși, aparate sofisticate pentru acea perioadă de la noi. Un spectrograf mediu era la Universitate, la catedra de Fizică. Am dat un telefon la catedră, am vorbit cu un conferențiar, s-a lăudat mult, s-a oferit să vină în delegație la Ștei, dar mai încolo, în vacanța studențească de vară. Pentru moment am lăsat-o baltă și am început să mă ”joc” de unul singur cu descifrarea și punerea în funcțiune. Odată toate instalate la locurile preconizate de cel de la Moscova, am început, cu ochii în prospect, punerea în funcțiune, de probă, bineînțeles, a Spectrografului de mică dispersie optică. Recunosc, a fost o joacă ghidată, dar făcută cu deosebită atenție. Totul a mers ca pe roate, am început să mă dumiresc din mers, cu atenția încordată, dar fără chibiți. Mare lucru să nu te bată nimeni la cap. A ieșit prima spectrogramă pe o placă foto-spectrală, dar, neprevăzutul nechenat, și-a făcut apariția în camera obscură unde lipsea, din vina cui?, a mea, căci uitasem să fac rost de chimicalele pentru revelator și fixator. Știam că lucrez cu plăci foto, dar am uitat să mă și echpez pentru asta. Eram mort de curiozitate, dar lipsit cu desăvârșire de orice șansă, la o oră de seară, când totul era închis. Dezamăgire, amânare și nelipsita sintagmă a unchiului Alex ”N-a fost să fie”. Ca țiganul la mal. Am spus-o cu voce tare și am primt o replică pe măsură de la Țigănuș…”Nu-i adevărat, țiganii știu să înoate!…”

 

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

24  Februarie 2015

 

 

Sursa: http://melidonium.ro/2015/02/24/daris-basarab-n-fost-sa-fie-cap-xi/

 

Un sfert de veac de crasă nesimţire politică şi un tablou suprarealist, extrem de dureros şi de ofensator: hoţii şi şpăgi de miliarde, nepotism, evaziune, corupţie care face istorie şi căruţe de bani puşi la adăpostul băncilor străine; salarii lor nesimţite, de zeci şi zeci de mii de euro pe lună, într-o economie abia pîlpîind, de care trag toţi veneticii cu dinţii printr-o criză financiară, anume inventată ca să poată fura în voie, cînd poporul e ţinut în sărăcie, exploatat şi înhămat la sute de taxe din salarii de Guineea! Derbedeii care s-au prefăcut a conduce Ţara au violat constant şi bestial Constituţia şi legile ei, au încasat enorme salarii ilicite şi nemeritate, ca să aibă de unde îi mitui şi plăti pe cei care i-au ajutat să ajungă în funcţii. „Eu vreau să schimb totul!”, scrie Klaus Iohannis în cartea sa „Pas cu pas”. Totul, însemnînd, probabil, în viziunea unui scriitor neofit, nu doar politica, ci şi traiul românilor şi toate feţele care şi-au făcut sfertul de veac de teroare şi nesimţire la cîrma fără timonă a Ţării. Dacă vreţi cu adevărat să vă exercitaţi dreptul la schimbare, începeţi cu latura socială şi etică, domnule preşedinte. Daţi-i afară pe toţi duşmanii Patriei Române! Creaţi locuri de muncă, măriţi umilitoarele salarii şi pensii ale românilor, eradicaţi sărăcia, eliminaţi ilegala taxă radio-tv, încasată de trei-patru ori cetăţeanului, electrificaţi satele şi gospodăriile României, care încă mai orbăcăie în întuneric, daţi-i afară din Ţară pe bancherii care sfidează naţiunea română, bancherii-cămătari care au abuzat în mod revoltător milioane de români, stîrpiţi reţelele de crimă economică, daţi afară din Ţară exploatatorii, corupţii, gangsterii, deviaţii-sexual care nu se adaptează credinţei milenare a poporului şi conceptelor sănătoase de viaţă ale românilor, daţi afară afacerile murdare ale corporaţiilor americane şi redaţi suveranitatea României!

Românii nu mai suportă adunătura de impostori care s-au îmbogăţit prin furt

Faceţi ceva odată pentru poporul acesta adus de spate, împovărat de exploatare, şi sărăcie. Eliminaţi cele mai multe şi mai mari taxe din U.E. plătite de bietul român! Am avut numai preşedinţi care au făcut umbră Ţării chiar şi atunci cînd nu era soare! Nu vă rupeţi de realitatea românească! Nu e nici moral şi nici normal să vă aduceţi aminte brusc de popor şi vă îndrăgostiţi de virtuţile ştampilei din mîna lui doar în campaniile electorale! Opriţi distrugerea noastră ca naţiune, opriţi vînzările de terenuri agricole străinilor, vînzările de păduri, vînzările de Neam şi Ţară! Opriţi fărîmiţarea Ţării şi trimiterea ei în războaiele economice ale altor state! Stopaţi cu fermitate enclavizarea Ţării, constituirea unui avorton, a unui stat străin în statul român, gen Ţinutul Secuiesc în inima României de două ori milenară! Ocupaţi-vă de cetăţenii României! Viaţa lor, salariile, pensiile şi nivelul de trai sînt prioritare! Nu mai trageţi de timp cu „cestiuni” neînsemnate! Românii nu mai suportă şi nu mai acceptă în continuare la masa naţională adunătura de impostori şi puşcăriabili, care s-au îmbogăţit mişeleşte de-a lungul sfertului de veac de nesimţire capitalistă! E ca şi cum ar lăsa cheile de la casa Ţării unor hoţi şi criminali notorii! De ce păstraţi tăcerea în scandalul Udrea-Serviciile secrete, domnule Preşedinte? Vi s-a ordonat cumva, de undeva, de peste ocean? Faceţi dumneavoastră primul pas spre crearea de noi locuri de muncă, spre eradicarea sărăciei! Nu în anii care vin! Nu la anu’ şi la mulţi ani, ci acum! Vreau să văd un şantier care construieşte locuinţe din fondul de stat pentru generaţia tînără, nu moluri, nu faimoase şi sfidătoare sedii de bănci, bordeluri şi super-marcheturi! Vreau să văd un sistem de sănătate modern şi gratuit! Vreau să văd puse în mişcare politici fiscale avantajoase românului mediu. Sînteţi sau nu în stare de astfel de transformări, domnule Preşedinte, priceput la promisiuni şi testări pe feisbuc?

Criminalii care au lovit şi lovesc mişeleşte trupul milenar al Bisericii Ortodoxe Române

De-a lungul sfertului de veac am avut preşedinţi, guverne, centre de poliţie politică, centre de şantaj şi de tîrg cu agenţii străine, căpuşate de duşmani ai Ţării, care au implementat poruncile externe, menite să distrugă românismul şi valorile sale tradiţionale. Tot la porunca acestora Biserica Ortodoxă Română a fost şi este tot timpul atacată şi trimisă în derizoriu. Se doreşte cu tot dinadinsul şi se încearcă şi acum îndepărtarea românilor de credinţa lor milenară. Să ne amintim că pe toată perioada recentei campaniei prezidenţiale, prin intermediul agenţilor acoperiţi din presă (ziarişti care nu fac nici o para chioară, dar sunt remuneraţi regeşte pentru a împrăştia falsuri, atacuri şi mizerii) au fost scrise la comandă cele mai aprig-defăimătoare articole la adresa Ortodoxiei, lovind cu sete în slujitorii ei, lovind trupul milenar al Bisericii Ortodoxe Române, lovind mişeleşte în credinţa sfîntă a neamului românesc, tocmai pentru a da cîştig de cauză în alegerile prezidenţiale candidatului-fantomă, lui Klaus Ioahnnis, aparţinător Bisericii Lutherane. De un sfert de veac poporul a fost dezbinat în două tabere care se urăsc: iliescieni şi antiliescieni, băsişti şi antibăsişti, iohanişti şi antiiohanişti. Divide et impera! Concordia generală a poporului după lovitura de stat din ’89, cînd românii erau uniţi de aspiraţii identice, a fost desfiinţată.

Românii nu vor război cu niciun stat

S.U.A. nu se pot odihni din cauza noastră, România devenind un posibil cîmp de luptă, iar Preşedintele Iohannis salută cu entuziasm deciziile pe care străinii le iau în numele nostru, fără să consulte poporul printr-un plebiscit! Românii nu vor război cu niciun stat. Ucraina să-şi rezolve singură problemele cu S.U.A., nu e treaba noastră! Treaba noastră este să ne recuperăm românii aflaţi în teritorii smulse din Ţara-Mamă în urma Pactului Hitler-Stalin din august 1939. Ucraina ar face bine să ne dea înapoi teritoriile neamului nostru din străbuni. Neutralitatea ca poziţie ar produce iritaţie stăpînilor lumii, sărutăm dreapta lor, de aceea preşedintele salută cu supuşenie toate deciziile venite din afară. Altfel, am păţi-o ca Franţa. Să ne amintim că Hollande a decis să livreze arme Rusiei, întorcînd în acest fel spatele Statelor Unite, iar în luna decembrie a lui 2014, Hollande îi transmitea lui Obama că ar fi cazul să nu-şi mai bage nasul în politica europeană, iar după cîteva săptămani Franţa era zguduită de un atentat terorist! Motivul caricaturilor existînd deja le-a fost simplu să arunce vina pe terorişti musulmani, cînd de fapt americanii nu erau străini de gloanţele de la Charlie Hedbo. Pentru ce să lupte tinerii noştri, la o adică, Doamne fereşte? Pentru a satisface mofturile şi sforăriile magnaţilor americani? Viaţa lor valorează infinit mai mult decît Ucraina şi SUA la un loc…

Preşedintele Iohannis o caută cu lumînarea. La fel şi N.A.T.O. şi Michelle Obama

Imperiul american şi-a adus în România trupe de ocupaţie, iar noi nu dorim cu niciunchip să fim băgaţi de autorităţile idioate în războiul unor interese economice meschine. Pe harta N.A.T.O, România a devenit un punct strategic de folos marilor puteri, prin înfiinţarea unui comandament de comandă şi control cu 5.000 de soldaţi, instruiţi să intervină rapid. Recenta decizie a N.A.T.O. de a înfiinţa centre de comandă suplimentare în şase ţări europene (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia si România) reprezintă o reală presiune la adresa Moscovei. Un scenariu vechi, de fapt. „Deschiderea unor centre militare suplimentare la graniţele Rusiei, nu este altceva decît o încercare de a exercita presiune asupra Rusiei”, au declarat oficialităţile ruse, iar „riposta Moscovei va fi una adecvată”, zicea, eufemistic, dar diplomatic, bătînd şaua, Ţarul Putin. După cum am observat de-a lungul istoriei, într-un conflict, americanii au fost primii care şi-au luat tălpăşiţa. Aşa ne-au lăsat de izbelişte şi în 1945. Provocînd Rusia prin declaraţii hazardate, Preşedintele Iohannis o caută cu lumînarea. La fel şi N.A.T.O. Este cunoscut faptul că Rusia îi poate distruge, dar Putin dă dovadă de tact şi înţelepciune şi nu a răspuns în mod armat sancţiunilor impuse, excluzînd deocamdată ideea unei riposte militare, periculoasă pentru întreaga Europă. SUA este furnizorul permanent şi constant al violenţei şi războiului pe planetă. Pînă şi Michelle Obama ia apărarea violenţei şi crimelor de război, susţinînd controversatul film „American Sniper”, povestea unui lunetist american în Irak, de fapt, un criminal, care ucide cu sînge rece, şi pe care Michelle Obama îl consideră un erou al luptei pentru democraţie, deşi nu este decît un pion al invaziei americane în Irak, iar subiectul filmului face apologia violentă a războiului din Irak.

Maria Diana Popescu

Revista ART – EMIS