Cuvânt și iubire

,,Îi iubesc pe oameni şi pentru  mântuirea lor, urmez drumul Crucii.

Iubesc viaţa, dar numai în perspectiva  eternităţii.”

 

(Sfântul Valeriu Gafencu)

 

                                     

 

 

 

 

DRAGOBETELE

 

Vei avea ardoarea de a-l întâmpina şi paşii tăi vor înverzi.

Vei avea curajul de a-l primi şi curajul te va înmuguri.

      Vei avea răbdarea de a-l privi şi răbdarea te va înflori.

      Vei avea dorinţa de a-l îmbrăţişa şi dorinţa ta va rodi.

  Vei avea fiorul de a-l săruta şi fiorul tău va fi ca Zorii dimineţii.

      Vei avea plăcerea de a-l atinge şi atingerea te va înnobila.

      Vei avea bucuria de a-i cânta şi cântarea te va înălţa.

      Vei avea credinţa de a-l mărturisii şi credinţa te va înnoi.

      Vei avea nădejdea de a-l înţelege şi nădejdea te va lumina .

      Vei avea dragostea de a-l iubi şi dragostea te va face frumos.

      Vei avea frumuseţea trăirii veşnice şi veşnicia te va sfinţi.

      Vei avea sfinţenia dumnazeirii şi dumnazeirea te va mântui.

      Cât de frumos iubeşti într-atât te dăruieşti celui iubit ,

      într-atât îţi găseşti sufletul în mâna şi inima celui menit.

 

        Dacoromânul s-a născut creştin, ca un acord sublim întru simfonia angelică niversală a lumii create.Tradiţia sfântă te leagă de Dumnezeu, de familie, de societate, de Naţiune, de lumea ortodoxă .

        Te leagă de Dumnezeu prin chipul dăruit în care zămisleşti frumuseţea Cuvântului ca o expresie a comuniunii divine.

      Te leagă de familia ta acel inefabil glas al conştiinţei pe care se întemeiază armonia prezentului întru mirajul viitorului.

      Trăieşti în mijlocul Naţiei tale, pe care o simţi ca pe o entitate metafizică, având destinul în Dumnezeu, cu un suflet ales şi unic, în care tu eşti sărbătoarea şi sărbătoarea trăieşte prin tine, ca o plenitudine a semenilor tăi, creştini trăitori.

         Destinul Dacoromânului e o funcţie cosmică, o conjuncţie divină, o constelaţie a Neamului binecuvântat şi nemuritor.

         Destinul creştinului ortodox – dacoromân este DRAGOSTEA. Împlinirea menirii sale  este măsura sfântă a dăruirii sale divine întru Dumnezeu şi Neam.

         Dacoromânul este predestinat Dragostei. El are opt vieţi pe calea sa mesianică, desăvârşite întru cele opt  iubiri ale sale, ce se întrepătrund în Duminica Învierii – Ziua a Opta a mântuirii veşnice:

–       Dragostea întru Dumnezeu – Sfânta Treime, iubirea faţă de Măicuţa Domnului –Fiică a Neamul nostru cel Sfânt, cu Eroii, Geniile, Martirii, Mucenicii, Mărturisitorii şi Sfinţii lui, dragostea faţă de Patria sacră, iubirea faţă de poporul său: comunitatea prezentă şi Biserica Ortodoxă Strămoşească, dragostea faţă de Mamă – Micul dumnezeu, iubirea faţă de Mentorii spirituali: Bunici, Dascăli, Duhovnici, dragostea faţă de Familie şi iubirea faţă de aproapele – ca mărturisitor al dreptei credinţe din Neamul Ortodox.  

      

 Dacoromânul se naşte din Iubire înainte de a se naşte: mai întâi prin Dragostea oferită de Dumnezeu Naţiunii şi Patriei sale, respectiv Moşilor şi Strămoşilor dragi; apoi prin Dorul neasemuitei şi dumnezeieşti Mame. Din îmbrăţişarea dragostei părinteşti  se nasc Fiorul, Destinul şi Dragobetele – dragostea urmaşilor celor binecuvântaţi.

        DRAGOBETELE – sărbătorit pe aceste meleaguri de milenii, începând cu 24 Februarie şi până la mijlocul lunii Martie  – închipuie pe tânărul surprins în taina de lumină a purităţii, în sfielnica chemare a alegerii persoanei iubite, în purpuria îmbrăţişare a Dorului drag, în cântul şi poezia Naţiei sacre, în cuminecarea bucuriei şi a suferinţei Neamului întru taina mărturisirii sale hristice. 

       DRAGOBETELE  este tânărul  mire împodobit în veşmântul frumuseţii, ţesut din brocardul Zorilor dimineţii în care se îngemănează surâsul de Sus cu vibraţia viselor brodate în firele suave de azur. 

   Etimologia cuvântului DRAGOBETE se împleteşte din petalele de raze ale Dorului surprins în îmbrăţişarea de lumină a celui Drag:

       DRAG  – cuvânt protodac, tâlcuit ca; ,, chip frumos”, „chip de lumină’’, „plăcut spiritual.”

       BETEL – termen tot protodac, ce semnifică; „casa lui Dumnezeu”, „cel ce locuieşte întru Dumnezeu”, ,, omul lui Dumnezeu. ’’

       DRAGOBETELE  se traduce astfel prin << chipul frumos din Casa lui Dumnezeu”,  ,,tânărul frumos, ales, plin de har.” Graiul expresiei ,, din Casă spre Acasă”, semnifică din Biserica lui Hristos în Cerul ortodox al lui Dumnezeu.

     Este Drumul de la Casa părintească spre Calea lui Hristos, Care este Adevărul, Iubirea şi Viaţa.

   Altfel, spus: din tradiţia străbună, prin credinţa cea dreaptă, prin nădejdea neîntreruptă, prin dragostea veşnică, ce te defineşte, te împlineşte, te mântuieşte.

       Ce este mântuirea, de fap ?

       Este Drumul de lumină, de dor, de suferinţă, de cântec, de joc, de împlinire, de rugă, de mărturisire, urcuşul de foc, de iubire, de înviere.  

     În tânărul ales, tradiţia daco-română se răsfrânge limpede, clar şi purpuriu, aşa cum se răsfrânge în Istrul-Dunăre binecuvântarea Domnului, cum se răsfrânge în Sânul Naţiei, bucuria Creatorului, în care s-au Întrupat Fecioara Maria şi Fiul Său. 

         Credinţa cumpănită în el cu întreaga frumuseţe a costumului popular naţional, a cântecului, jocului, bejeniilor, datinilor şi obiceiurilor precreştine, are caracterul unui suflet îndumnezeit  şi blazonul divin al Naţiunii primordiale.

          În Tradiţia multimilenară se evocă fiorul, vibraţia, îmbrăţişarea, cântarea, frumuseţea, prietenia, dragostea, desăvârşirea.

          În geometria ornamentală a portului naţional, Dragobetele, surprinde permanenţa creaţiei sufletului românesc, care sub fascinaţia muzicii populare, devine o entitate cosmică de armonie, de înţelepciune, de sublim.

        Portul naţional înnobilat de încântare, transcende sufletul într-o mireasmă serafică de permanentă sărbătoare.

         Dincolo de alte forme ale tradiţiei, sărbătoarea DRAGOBETELUI  purcede cu îndrăzneală să evoce direct frumuseţea celor chemaţi şi aleşi.

         DRAGOBETELE se desfată în taina slujirii hristice a Cuvântului, în expresia  purităţii sale jertfelnice,  în Dorul iubirii divine, de dragul frumuseţilor creatoare, încântătoare.

          În el vibrează totul din noi şi toate cele de Sus. Prin el ne împătăşim cu Dumnezeu, cu Neamul cu Cosmosul.

          Tânărul dac, prevesteşte primăvara vieţii noastre, arătând limpede puterea frumuseţii sale înflorite. Observându-l doar, auzi un glas care te cheamă, care te strigă din adâncul fiinţei tale, din strădufundurile diafane ale Naţiunii ancestrale.

           Elementele Frumosului – Dacoromân au fost pre-create în COSTUMUL POPULAR, plin de graţie şi splendoare în care s-a întrupat întreaga Natură cu cântarea cerească şi jocul  vrăjit al sublimului.

            Priviţi ROMÂNUL, ca un sunet celest în marea- muzică a lumii serafice şi veţi vedea că provoacă cosmic, revelaţia comuniunii, ca o  Simfonie a tuturor armoniilor, ca o sacrosantă Liturghie a Învierii hristice.

            Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea de cunoaştere şi de împlinire a Frumosului dumnezeiesc!

             CÂNTAREA POPULARĂ – TEZAURUL FOLCLORIC e fiorul întâlnirii, focul ceresc, romanţa tinereţii, surâsul serafic, legănarea mamei, zâmbetul heruvimic, rapsodia harului, duioşia tatălui, mângâierea lui Dumnezeu, îmbrăţişarea celui drag, sărutul frumuseţii, admirabilul joc al trăirii, matricea omenirii, izvorul dorului, dragostea diafană a iubirii.

            TEZAURUL FOLCLORIC – dacoromân aşterne peste lumea urzită din plămada sa o adiere de miracol, o corolă de lumini, o zare înmiresmată, o Liturghie cosmică.

             TRADITIA  noastră precreştină poartă în ea desăvârşirea, aşa cum Creaţia divină poartă în Sânul ei esenţa împlinirii.

              Dacă Numele Domnului este sinonimul DRAGOSTEI, al Fecioarei MARIA, ca aură a Frumuseţii absolute, DRAGOBETELE oglindeşte Prietenia, ca pe o savoare a sufletului său.

              Vocaţia Românului-Dragobete este de a zămisli Candoarea, de a urzi Frumuseţea, de a întrupa Adevărul, de a încânta Dorul, de a întruchipa pe cel Drag. 

              Doina Dacoromânului – Dragobete, ca o harpă a paradisului transformă sufletul într-o lumină răsfirată dintr-un joc zamolxian orchestrat de Mâna Celui  Care ne-a zidit în slava splendorii Sale.

              Încântarea DRAGOBETELUI este o CÂNTARE A CÂNTĂRILOR DORULUI CELUI DRAG.

              Tezaur al sufletului pelasgo-daco-român, DRAGOBETELE reprezintă suflul melodic  al Universului ce respiră şi se inspiră din el.

              Destinul său este iubire din iubire născut, împlinit în iubire, renăscut.

            Cuvântul, cântecul, portul, muzica, urătura, chiotul, fiorul, dorul,  s-au întrupat în chipul frumos al Dacoromânului, în iureşul plin de graţie al HOREI, al Jocurilor.

             Hora este un cuvânt pelasg –primordial şi atestă în pământul şi în sufletele noastre permanenţa Thraco – Daciei, ca Patrie a lumii. Pelasgo-Thracii au transmis acestui binecuvântat pământ Dac, gustul niciodată desminţit al unui înalt fast domnesc şi regal, transpus în veşmânt, în port, în podoabă, în gingăşie.

             Noi, Dacoromânii, am ridicat eleganţa vestimentară a ţinutei populare la treapta unui principiu eminamente divino-moral.  

             Mândreţea, mândria ca atribut vestimentar s-a instaurat ca o virtute serafică.

             Însuşi cuvântul << mundus >> înseamna la început eleganţa şi puritatea lumii pelasgo-thrace .

            De aici descende permanenţa miresmelor înflorite a numelor sublime:

 DOR – DRAG – DRAGALINA – DRAGOBETE – DRAGOMIR – DRAGOMIRNA – DRAGOSLAVELE – DRĂGAN – DRĂGUŢ – DUMNEZEU… (în Ardeal se foloseşte expresiile: Drăguţul,  Mândrul, Slăvitul – ca atribute ale lui Dumnezeu).

             Tradiţia este curajul care imprimă în culori şi în cânt raţiunea de a fi. De Tradiţie suntem legaţi prin lumină şi de lumină prin Adevăr.

             OMUL în esenţa sa poate fi schimbat doar prin creştinismul ortodox şi prin muzică populară autentică.

             CREDINTA şi CANTAREA sunt  esenţiale şi înălţătoare. Doar DRAGOSTEA este dumnezeiască.

             Sufletul dacoromânului îşi deschide izvoarele din FRUMUSEŢEA nemărginirii Martirului şi Sfântului.

             DACOROMÂNUL  are atâta frumuseţe câtă muzică are în suflet. Are atâta suflet câtă cântare se cuprinde într-însul. Muzica sufletului său este adorarea pentru Hristos, iubirea de Neam şi veneraţia de Mamă. 

            

            DRAGOBETELE este mugurul credinţei îmbobocit în mireasma nădejdii de astăzi şi fructul iubirii de mâine.

             Timpul IUBIRII este veşnicia DRAGOSTEI!

         Românul iubeşte ruga, floarea, lumina, poezia, muzica, dar mai presus de toate simţurile sufletului şi cugetele inimii sale iubeşte DRAGOSTEA.

         Dacoromânul – DRAGOBETE  se primeneşte în prinosul fiinţei sale cosmice:

                      Câtă omenie atâta tradiţie,

                      Câtă tradiţie atâta credinţă,

                      Câtă credinţă atâta morală,

                      Câtă morală atâta înţelepciune ,

                      Câtă înţelepciune atâta lumină,

                      Câtă lumină atâta poezie,

                      Câtă poezie atâta muzică,

                      Câtă muzică  atâta cântare,

                      Câtă cântare atâta sublim,

                      Cât sublim atâta savoare,

                      Câtă savoare atâta splendoare,

                      Câtă splendoare atâta iubire,

                      Câtă iubire atâta dragoste

                      Câtă dragoste atâta sfinţenie,

                      Câtă sfinţenie atâta Frumuseţe,

                      Câtă frumuseţe atâta veşnicie,

                      Câtă veşnicie atâta dumnezeire,

                      Câtă dumnezeire atâta Dragobete!

                            Amin întru sublimul Emin!

 

         Dacoromânia-Brusturi-Neamţ-23 Februarie 2014.

 

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Gheorghe Constantin Nistoroiu

             SĂRUTUL

 

Privesc cum freamătă copacii
Sub verde crud, ameţitor,
Iar cerul se încrunt-a ploaie…
Noi doi ne sărutăm pe-un nor.

Privesc cum freamătă copacii,
Ramuri se împletesc sublim…
Sărutul nostru-i fără margini,
Nu este timp să ne oprim.

Sub ploi de vis, furtuni sau soare,
Din viitor, înspre trecut,
Vibrând, cu bucuria vieţii,
Voi continua să te sărut.

Stejarii împletesc iubirea,
Unindu-şi ramuri verzi spre cer…
Sărutul lor de clorofilă
Nu seamănă…E efemer.

Ninge cu noi peste pădure…
E-al cerului sărut plăpând,
Sfinţind în amalgamul vieţii,
Iubire, oameni, ram, pământ.

 

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România)

   Coboară Doamne pe pământ

 

Coboară-ți Doamne, a ta privire
Pe drumuri, pe care n-ai fost.
Coboară tu, şi rostuiește
Altfel de drumuri mai cu rost.
Coboară-n lumea ce-i nelume
În sufletele care dor,
Tu picură dram de minune,
Lumină caldă-n ochii lor.
Răsfir-a ta, milostivire,
În gândul care e pierdut,
Explică-i, doar, că prin iubire
Orice sfârșit are ‘nceput.

 

Destramă drum din amintire,
Croiește altul ne’ntrerupt,
Alungă umbra din simţire
Și dă curajul neștiut.
În lacrima de ploi fugare
Presară-o rugă de sfințire,
S-alunge orice supărare,
Lumii dă râuri de iubire.

 

Coboară Doamne pe pământ!
Tu fă minunea ce-o doresc,
Dă-mi aripi albe și avânt
S-ajung la steaua ce-o iubesc.
Să împărțim apoi în doi,
Flori de roze, și de crini
La cei singuri printre noi,
De-s supuși , cu ochi blajini.
Lumină vom da la toți,
Credința că-o fi mai bine,
Şi pe ziuă și în nopți,
Ridicând slavi pentru tine.

 

Îţi dau smerenie în schimb,
Din firul vieţii ţes credință,
Pe joc de umbre azi mă plimb
Cu răni ce sângeră-a căință.

 

Maria Călinescu

Spiritul diasporei a devenit mai bogat prin apariţia volumului de versuri „Sentimente în chihlimbar”, semnat de Florin Gheorghiu. Cine este Florin Gheorghiu? Un vechi prieten, din perioada adolescenţei, cu care m-am regăsit după 38 de ani, graţie altei vechi prietene şi internetului. Cine este Florin Gheorghiu? Un om de ştiinţă şi cultură, născut la 22 februarie 1951, în orasul Huşi, judetul Vaslui. A absolvit, ca şef de promoţie, Facultatea de Biochimie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi a finalizat şi susţinut un doctorat în Biochimie în cadrul aceleiaşi facultăţi. A debutat cu versuri în revista „Literatorul” (1992), redactor şef Marin Sorescu. Cu sprijinul scriitorului Eugen Uricariu, a fondat în anul 1992, revista „Ateneul Eleno-Român”. A colaborat şi colaborează cu versuri şi articole la „Literatorul”, „Curierul Românesc”, „Ateneul Eleno-Român”. Cine este Florin Gheorghiu? Un om care, aşa cum mi-a mărturisit, are două patrii pe harta inimii şi care întotdeauna se întoarce cu mult drag la rădăcini, să simtă că-şi umple bateriile până la următoarea întoarcere. Căsătorit cu Vasiliki, de origine greacă, Florin Gheorghiu a emigrat în Grecia în urmă cu 28 de ani şi locuieşte în Atena, unde este co-patronul unei firme de analize medicale. Cine este Florin Gheorghiu? Un om generos, care a donat drepturile de autor ale acestei ediţii Fundaţiei Prietenii Iaşului „Emil Alexandrescu”, în vederea acordării de burse unor copii valoroşi, fără posibilităţi materiale.

Volumul de versuri „Sentimentele în chihlimbar”, apărut la Iaşi, Editura PIM, în urmă cu câteva luni, este un omagiu adus iubirii, creaţiei, vieţii, umanităţii. Ilustraţia de pe prima copertă, semnată de Codrin Lăcătuşu, este sugestivă şi se doreşte o chintesenţă a întregii cărţi. Adam şi Eva, mărul, şarpele, paradisul claustrat într-o roată a norocului, care este protejată de curcubeu, ca un sigiliu, „Ca un Arc de Trimf colorat/ Pe sub care trece existenţa/ Cu învinşi şi învingători”. Deasupra, jucătorul/ destinul, învârtind roata, perpetuu, ca viaţa să meargă înainte „Cu păgubiţi şi câştigători/ Cu mai mulţi păgubiţi/ Şi mai puţini câştigători.”

Volumul cuprinde 28 de poeme de dragoste şi filosofie a vieţii. Este vorba de dragoste în sens complex, ca spectrul luminii care este ca un leit motiv în majoritatea poemelor: dragostea plină de recunoştinţă pentru istoria, cultura şi valorile neamului, dragostea pentru cultura care l-a adoptat, dragostea sfântă pentru bunici şi părinţi, dragostea protectoare pentru natură, pentru oameni şi univers, dragostea profundă şi pătimaşă pentru femeia iubită, copie la indigo a Evei, dragostea pentru viaţa trăită intens, cu întregul spectacol de sentimente şi culori. În acest volum, omul de ştiinţă şi poetul lucrează în deplină armonie, creând din sentimente un muzeu, o legătură vie între trecut şi viitor ca să aducă lumină şi sens amintirilor şi experienţelor vieţii şi să descifreze împreună misterul vieţii.

„Mult mai târziu/ După-ntâmplarea lui Adam/ Cu mărul şi păcatul/ Înmuguriră sentimentele” (…) „Mult mai târziu/ Au apărut muzeele/ Ca să adăpostească, să păstreze/Comori de artă, colecţii şi trofee./ Şi din senin m-am hotărât şi eu/ Să fac din sentimente/ Ah, da! Din sentimente un muzeu./ Deoarece vorbesc la viitor? Eu le-am închis în ambră/ Să aibă viaţă lungă/ Să le cuprinzi în inimă şi-n palmă/ Apoi ca orbul cu o mângâiere lină/Atunci pe loc, sau mai târziu/Mult mai târziu/ Să simţi lumina.” („Sentimente în chihlimbar”)

În poezia „Indigo” poetul şi omul de ştiinţă se întrec să explice metodic şi metaforic declanşarea atracţiei „între femeie şi bărbat”, a Atracţiei universale, având cauza în „mărul lui Adam” şi invenţiile lui Newton, care „în prealabil a inventat/ culoarea indigo între albastru-violet” din dorinţa ca spectrul să aiba şapte culori „un număr magic într-un set complet”, aşa cum sunt zilele săptămânii şi notele muzicale. „Iar tu erai o copie fidelă, trasă la indigo/ Exercitând o atracţie irezistibilă/ Ca Sonata lunii cântată de Sirene/ Ca o mare cu fluxul şi refluxul/ Într-un du-te vino de sentimente şi resentimente.” Unele teme apar frecvent, ca şi viziunea dualistă, unde contrariile alcătuiesc întregul şi armonia. Roata este unul din motivele cu care poetul filosofează, fascinat parcă de versalitatea cuvântului: „Bătrânul olar/ Povestea copiilor/Strânşi roată în jurul lui/ Cum desprinse el meşteşugul/ Din roata tatălui…”, „Din roţile Cucuteniului” (…) „Ca revoluţia dansantă a Pământului/ Cu alternanţă de cald şi rece/De lumină şi întuneric/ Aşa merge viaţa înainte/ Ca o roată măiestrit de rotundă/ Rotundă ca hora în care/ Se prind flăcăii şi codanele/Dimpreună cu ţâncii şi bătrânii/Rotundă ca roata Pământului/ Ca învârtirea Pământului/ Ca roata Soarelui/ Ca rotirea Soarelui”/ Ca învârtirea Planetelor/ Ca rotirea Galaxiilor/ Hora noastră învârtită rotund/ De la naştere până la naştere” („Roata”); „În hora magnetică a Căii Lactee.”(„Nimbul Nemuririi”)

„Noi, opuşii, nefraţii, bărbatul şi femeia/ Strâns lipiţi ca polii unui magnet/ Când ne-am născut a doua oară/ Ne-am prins firesc/ În hora magnetică a Căii Lactee/Contopiţi mână în mână, ochi în ochi/Inimă în inimă/ Înfiorându-ne în câmpul magnetic/Al porţii Sărutului/Eram fraţi siamezi de sentimente/ Noi, opuşii, aşa de lipiţi/Inseparabili ca polii unui magnet/Iradiind nimbul nemuririi.”(„Nimbul Nemuririi”)

Sentimentele de dragoste, un amalgam, o îmbinare de sacru, puritate, încredere, speranţă, patimă, adulaţie, dans al culorilor, vibraţia luminii, trăinicie şi veşnicie.
„(„Trepte vii”) În aceeaşi strofă, mister, nostalgia copilăriei, iubirea pătimaşă: „Acum ciocnesc cu Zeus şi-s orb pe îndelete/ Nectarul din pocale vrăjit mi-aprinde sete/ Îmi pare o minune din noaptea de la ţară/ Cu sfânta de bunica când mă ţinea în poală/ Încerc să-mi sting văpaia cu-nghiţituri febrile/ Şi carnea ta m-atrage cu foamea de feline. […] Când fascinate/ De pata de lumină/ De după ploaia caldă am tânjit/ Am despuiat iubita-mi castă/ De straie pe retină/ Şi-am ospeţit înfrigurat/ În sufletu-i torid.” („Spectru”)

În „Bagheta magică”, o bijuterie de poezie, scena casnică, obişnuită, a pregătirii „mâncării binecuvântate” are putere magică şi măreţie şi se cuvine răsplătită printr-un alt gest de miracol. Poetul-om de ştiinţă devine un prestidigitator, căruia, ca şi Soarelui după ploaie, îi reuşea trucul desenării pe cer a curcubeului: „Eu luam o prismă/ Şi dezghiocam o rază/ Într-un evantai de culori/ Să ne bucurăm privirea/ Şi ca să-ţi mulţumesc/ Pentru mâncarea binecuvântată/ Pentru noi.” Bogata cromatică crează plusuri de frumuseţe şi stimulează imaginaţia cititorului. Poetul celebreazăculorile şi ca titluri ale poeziilor.

Verdele, se pare, este culoarea preferată a poetului.
„Bolnav de verde”; „De verdele de lumină”; „Speranţa vie de verde şi de mâine” ; “pădurea verde”; „În sânii ei/ Musteşte clorofila/Cu lapte verde/ Doamne, verde/ „Acum şi totdeauna” („Verde-Verdele fecioarei de lumină”) „Cum albul iei mamei cu pruncul adulat/Lumina de iubire, fecioara de lumină/Încrezător în tine, robit de strălucire/ Scânteie de-mplinire, mereu te-am căutat.” („Alb”) „Pe faţa ei, câmpuri cu flori de maci/ Când cleştele iubirii în clocot prinde raci/ şi jarul lor de roşu dogoritor arzând/ Deşteaptă-n mine tauri la roşu delirând.” („Roşu”) „În visul meu obsedant/ Inima ta era un semafor/ Care clipea între galben şi roşu/Portocaliu, portocaliu, portocaliu…/ Aştept răbdător, de-o viaţă…/Să se facă verde./ Să se facă verde magic/În inima ta,/ Iar eu cu lumina mea/ Să mă lipesc de verde/ Cum îmbrăţişează lumina clorofila./ Să ne legăm organic/ Cu sentimente de lumină.” („Portocaliu”)
„Pe braţe lanuri de flori galbene-nfloresc/ Şi strâns şi credincios mă-ncolăcesc./ Van Gogh le salută etern, cu pălării de floare/ Şi-ncolăcirea ta era ruptă din Soare.” (…) „Coroana de lumină,/ Coroana sclipitoare/ Aşa era încolăcirea ta, sclipire-n sărbătoare.” („Galben”) „În ochii tăi, adevărate grădini suspendate/ Una din cele şapte minuni de acum,/ronduri de irişi par să-nvie/ Şi irişii ochilor tăi/ Au nuanţa Judecăţii de apoi/ Albastru din Capela lui Michelangelo/ Culoarea cerului care strecoară lumină de-ntuneric/ Albastrul meu etern, albastru fără preţ/ E-mbălsămat în rugă, în zid de Voroneţ.” („Albastru”)

Păsările-cuvinte-sentimente-idei, căutările, zbaterile, durerile, eşecurile, victoriile, truism, genialitate, continuitatea creaţiei, destinul poetului. „Eliberate din colivia inimii poetului/ În zbor neobosit aşteptate de generaţiile viitoare/ ca păsările migratoare…” („Păsările”) În „Rugul organic” poetul se întoarce la rădăcini, să se reîncarce energetic şi spiritual: „Se scufund-adânc, adânc poetul/ În visul abisal ca-n rugăciune/ Şi îi pulsează prin vene în genune/ Marea şi munţii cu doina de dor” (…) „Livada mănoasă cu fructele-n pârg/ Adie-n artere când marea zvâcneşte/ Aprinde un foc arzând nebuneşte/ E setea de viaţă la mieii când sug/Şi flăcări spre lume din inim-irump/ O lume-nfăşată în Sori arde rug.”

Lirica din „Sentimente în chihlimbar” este presărată cu nestemate ale adevăratelor valori ale poetul. În „Arborele genealogic” poetul urcă trepte să ajungă la „sfânta de bunica” ţesând la „războiul care ţese pace”, „Scoarţele care erau nişte tapiţerii aşa de vii/De parcă desenau nemurirea. ” Pe „…prima treaptă/ Cea mai uşoară” poetul ajunge la părinţi „care o spun sfâşiat de durere, stau acum printre sfinţi “. Tatăl, „şcolit de-nţelepciunea lui Socrate” folosea „aforisme în loc de poveţe”. Bunicul şi tatăl l-au învăţat „cuvântul ubicuitate”, credinţa, onestitatea, puterea şi speranţa jertfei. Poetul urcă în „Templul recunoştinţei” rugându-se să „Ardă veşnic vie flacăra recunoştinţei noastre/Pentru eroii de pretutindeni în lupta pentru libertate” , elogiindu-l pe Brâncuşi şi sculpturile lui geniale. Apoi coboară alte trepte în „Cutiile Pandorii “, dezvăluind mizeria materială şi morala generate de corupţie, puterea malefică a banului şi poluare, gândind, plin de speranţă că Domnul „Va concepe şi a unsprezecea porunca : Nu poluaţi! Nici natura, nici sufletele. ”
Poezia „Negru” , în care culoarea este asociată cu „pisica neagră” (o metempsihoză a banului), doliul, ţigara, Grecia „unde imediat după o înmormântare/ Se bea cafea neagră, cafeaua consolării”, banul, cel mai negru dintre zei, vidul si mormântul. „La El se închină cu un total devotament/ Adoratorii care au în minte noaptea/Şi o gaură neagră în suflet în care se afundă banii/ Ca într-o prăpastie fără fund”. Poetul plânge „ca la înmormântare” şi filosează cu amărăciune : „Ironia sorţii este că toţi sfârşim într-o gaură neagră/ Iar diamantele devin cărbune.”

Însă în lirica acestui volum, în mod dominant, Lumina şi curcubeul, sunt esenţa, viaţa, continuitatea, întrebarea şi răspunsul: „Să simţi lumina” (mângâind sentimentele) ; „Lumina-n jungla cernută din înalt”; „Verdele lumină”, „lumina de iubire”, „fecioara de lumină”; „pata de lumină”, „Doream clipa de lumină”, „coltuc de lumină”, „orb cătând lumina-n pârg”; „Şi căutam lumina îmbobocind senin,/ Buchet de curcubeu în legământ divin”, „coroana de lumină.”

Claritate, profunzime, prospeţime a ideilor şi metaforei, expresivitate, combinaţie de stil clasic şi modern dau personalitate acestui volum de debut, care-mi place să cred, deschide lista viitoarelor apariţii, pentru că Florin Gheorghiu este un poet autentic, sensibil, matur, plin de forţă şi substanţă şi are ce oferi în poezie.

Dr. Valentina Teclici, Noua Zeelandă

          Iar de va fi….

 

 

Iar de va fi… ca luna să vorbească,

A nopţii taine, să îţi şoptească visul lor,

Şi stelele-n lumina lor cerească

Să-ţi lumineze taina tainelor.

 

Să-ţi spună despre cântul care strigă-n mine,

De-a chipului tău dor…sfâşietor…

De-a nopţii nerăbdare ceas ce vine,

Să mă petreci pe calea viselor.

 

Acolo unde…a crinilor petale înrouate ,

Piciorului… în  cale-ţi stau covor,

Şi-a vântului plimbări învolburate ,

Sânt mângâieri şuviţelor în zbor…

 

Acolo te aştept în  fiecare noapte,

Din tremuratul soarelui-n amurg,

La răsăritul lunii…inima-mi se zbate,

De dorul tău…din suflet lacrimi curg.

 

Hai… vino dar iubito, cu dor eu te aştept…

Vino dă-mi vieţii speranţă şi lumină…

Auzi de dor,cum bate inima în piept…

Vino…acuma noaptea e deplină.

 

 

            Lovesc în geamuri….

 

 

Lovesc în geamuri , raze de lumină,
În case…zgomote pătrund ,
Pe-alei…zburdă-un caţel fără de vină,
E dimineaţă…doar eu mai stau dormind.

 

Un tril de păsărele se-aude-n depărtare,
De-aproape îi raspunde vântul somnoros,
Când se strecoară prin a frunzelor cărare,
Crescute în străjerul aleii cel stufos.

 

Pervazul geamului prinde viaţă parcă,
Pe el stă cocotat un mic gândac,voinic,
Ieşit de nu stiu unde…şi încearcă,
Să fure din a soarelui putere…doar un pic.

 

În stradă au ieşit măturătorii să gonească,
Amintirea zilei ce-a trecut de-acum,
Sa dee voie zilei noi sa poposească,
Pe-un aşternut curat al străzii şi pe drum.

 

Din turnul unei vechi biserici din vecinătate,
Un dangăt lin…străpunge-al zării infinit,
Îşi cântă bucuria, mulţumind de toate,
Ce Domnu-a-ngăduit în noua zi ce- a răsărit.

Buna dimineaţa și bine-ai venit, tu soare .

 

 

               La tine….

 

 

La tine-am venit din nou acum,
În prag de înserare…
Acum… când gândurile se depun,
În noaptea ce răsare.

 

Să te întreb mă paşte gând…
De frig ţi-a fost aseară…
Căci timpul nu a fost prea blând,
Iar tu… stăteai afară.

 

La tin’ dorit-am ca să vin…
Veşmânt de noapte să-ţi aduc…
Şi valul rece să-ţi alin
La pieptul meu când îl apuc.

 

Ma iartă dară de uitare…
Ma iartă tu…iubită înspumată,
Te rog… cu mine ai răbdare,
Şi dă-mi iertare… o clipă împăcată.

 

Mă lasă dară creştetul învolburat,
A mâinii mângâiere să o trec,
Să liniştesc un zbucium ‘negurat,
Şi-n braţul tău… plânsul să-mi înnec .

 

 

            Ploaia

 

 

Din depărtarea zări-albastre,
Din umbra norilor sărutul dând,
Pământului ce-acol se naşte,
Coboară cântec pe pământ.

 

Al mării valuri stau mirate
Mirajul lui le-a ‘ncremenit ,
Şi vuietul de-adânc de ape
Acum e susur odihnit.

 

Aripa vântului hoinar mai plimbă
Peste hotarul necuprins…
A vrăjii cânt ce înfioară
Şi-adânc pătrunde-n suflet trist.

 

Săgeţi pe ceruri taie zarea,
Lumini …spărgându-se în mări,
Sfârşind apoi în ea cărarea,
Se sting tăcute-n depărtări.

 

Ţipând cu glas temut de vreme,
În zbor albaştrii pescăruşi,
Zbătând aripi peste întins de ape,
Grăbesc spre stânci… spre-al lor culcuş.

 

Din negrii nouri se revarsă
Fuior de calde picături…
Şi sărutând întreg văzduhul,
Se-aşează blânde pe pământ.

 

Descărcând poveri de ape…
Măreţii nori…grăbesc apoi…
Spre alte zări…spre altă parte,
Dând soarelui pământ şi mări.

 

 

           Când umbra….

 

 

Când umbra seri-ţi înfioară
A tale frunze verzi foşnind ,
Şi vântu-ţi cântă la vioară
Poveşti cu glasul lin şoptind,
Tu-ncrengi îl prinzi şi te-nfăşoară
Cu glasul lui din văi venind.

 

Din pieptul tău de codru vechi
În albie de piatră tare,
Cântându-mi doine în urechi
Despre poveşti nemuritoare,
Un fir de rouă din străvechi
Izvor de apă-nvietoare.

 

În larg poienilor de dor…
Pe a pleoapelor petunii,
Mai zăbovesc urma cuvintelor
Ce-şi cheamă şi acum stăpânii,
În negur-amintirilor…
Plecaţi pe veci sărmanii .

 

 

        Aș vrea…..

 

 

Aș vrea ca azi… cadou să-ţi fac…
O zi… un an…sau viaţa-mi toată,
Eu…sa rămân în umbra-ţi…şi să tac…
Simţind cum fericirea mă îmbată.

 

Să stau privind la chipul tău zâmbind,
Să-mi sorb din el nectar de fericire,
Să stau aşa… să stau trăind…
Aşa aş vrea… fără sfârşire .

 

Din ochii tăi să-mi fac lumini
Ce drumul vieţii să-mi lumine,
Şi glasul… ghid…fiind printre străini,
Să îmi arate calea către tine.

 

Cu părul tău as vrea să şterg,
Lacrimi…ce-a timpului clipe au spălat,
În nopţi privind la stelele ce merg,
In zori…ducându-mi chipul adorat.

 

Aş vrea… cunună sa îţi fac…
Din visele ce viaţa îmi străbate,
Cu dorul meu să îţi îmbrac…
Zilele ce se vor scurge mai departe.

 

 

Franko Sicra 
Ravenna
2015

 

 

       Miracol

 

Miracolul acesta încă-i viu
din inimă seninul am să-l scriu
ca-n zbor de fluturi dimineţi,
surâsul gratulat de doi poeţi…

 

În crizanteme tu ai pus fiori
şi-n rouă lacrimă durută,
eu am rămas necunoscută
şi de mirare parcă mută…

 

Atâtea întrebări fără răspuns,
o Penelopa încă mai deşiră
şi toţi în jurul ei se miră
cât e de pură şi fragilă.

 

Nu inventez un rost acum,
când tălpile au prins bătătură
şi timpul nu are măsură…
din noi bucăţi mereu ne fură.

—————-

Miracolul acesta încă-i viu
din seva lui acum îţi scriu
dau mărturie îngerii de veghe,
că-n fir de timp este o lege.

 

Camelia Cristea

 

„A merge pe urmele profesorului GEORGE MANU înseamnă să-ţi onorezi propria ta viaţă şi sensul ei.”

 (Preot Liviu Brânzaş)

 

 

   Serenisimul vlăstar princiar George Manu, vine ca un fulg divin de nea sub seraficele binecuvântări ale Sf. Ap. Acvila şi Priscila, ale Ier. Evloghie-patriarhul Alexandriei şi Cuv. Martinian, la 13 Februarie 1903, la Bucureşti, într-o veche şi aleasă familie boierească.

   Şi-a pregătit în particular şcoala generală şi liceul, mai puţin ultimele clase care le-a absolvit la Nancy, în 1921. Urmează Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, obţinând în 1925, două licenţe în: matematică şi fizico-chimie. Obţine din partea Facultăţii de Ştiinţe din Paris, certificatul de studii superioare în chimie, fizică şi radioactivitate în anul 1926, lucrând apoi, între 1927-1934 la Institudul du Radium, pregătind astfel sub îndrumarea cercetătoarei Maria Curie, teza sa de Doctorat.

   Audiază cursurile renumiţilor cercetători Paul Langevin, Eugene Bloch şi Louis de Broglie, la College de France şi Sorbona.

   Devenind deja renumit, cercetătorul George Manu experimentează foarte precis interpretarea teoretică privind absorţia radiaţiei alfa, rezultate publicate în Comptes rendus de l’Academie des sciences (1932-1933) care va constitui substanţa tezei sale de Doctorat, susţinută la 5 Iulie 1933: Cercetări asupra absorţiei razelor alfa, cu menţiunea <<tres honorable>>, apărută în Annales de physique (1934)

   Tânărul savant refuză contractul definitiv în Franţa, întorcându-se în patrie, în 1935, pentru postul de asistent la Facultatea de Ştiinţe-Bucureşti. Autorităţile ştiinţifiste române nu se lasă surprinse de autoritatea lui George Manu, care a colaborat cu renumiţii, Horia Hulubei, Şerban Ţiţeica, prietenii săi, acordându-i abia peste un deceniu titlul de conferenţiar.

   În anul 1940, savantul-prinţ publică primul volum al monografiei Fizica nucleară, primul tratat al acestei ştiinţe în ţara noastră, din cele 3 proiectate. Ultimele două volume nu mai văd lumina tiparului graţie întunecimii ateo-comuniste care s-a aşternut peste România.

   În anul 1937, se alătură Mişcării Naţionalist Ortodoxe, luând atitudine făţişă contra corupţiei în general dar şi a abuzurilor din mediul universitar în perioada dictaturii regalo-carliste.

   În plină prigoană antonesciană, în 1943, face parte din Comandamentul Mişcării, iar după sfârşitul războiului, activează în Mişcarea naţională de rezistenţă anticomunistă, ocupându-se de fuzionarea celor mai importante grupuri de luptă.

   Prinţul George Manu reface în anul 1947, analiza politică a studiului: România între Rusia şi Europa, scris între 1945-1946, publicat sub pseudonimul Testis Dacicus, redactându-l bilingv: româno-englez sub un nou titlu: În spatele Cortinei de Fier-România sub ocupaţie rusească şi trimis Occidentului spre luare la cunoştiinţă prin misiunile civilo-militare americane şi engleze, care i-au înştiinţat imediat şi pe fraţii lor sovietici…

   Marele savant George Manu este arestat în 1948, alăturându-l lotului de complotişti, spioni şi sabotori şi condamnându-l pe viaţă.

   Replica prinţului la aflarea sentinţei încremeneşte completul de judecată, electrizând însă asistenţa din sală:  „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit.” (Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010,p. 324)

   Mlădiţa-ramură a marelui geniu al Naţiei noastre străbune, George Manu se adaugă Trunchiului-strămoş al ilustrei familii a Cavalerului de Florenţa, Conrad Manno (1267), marele comandant al armatei lui Carol I de Anjou (condottiere dei armi), a lui Alexandro Manno (1304-1343), primo patrone di Lazarino, apoi pe il barone militare de la citta în persoana lui Nicollo Manno la 1343 sau senatorul Puccio  Manno care apare pe la 1368. La anul 1442, apar într-un document cavalerii Cristoforo şi Bartolomeo Manno. În secolul XVI, sunt atestaţi alţi descendenţi: Mihail Manno (1515), Ieronim Manno di Venezia (1537), George Manno (n. 1570), la 1595, pe Mihail Manno, conetabil al Patriarhiei de Constantinopol, Manoil Manno (1610-1699), fiul lui George, mare eclesiarh, unul din fondatorii Academiei din Constantinopol. Printre strămoșii săi se numără alt Manoil Manno (1670-1745), mare logofăt al Patriarhiei şi reprezentant al domnitorului Constantin Mavrocordat la Înalta Poartă, fiul său Mihail Manu (1695-1754), fiind cel care va ajunge în Ţara Românească, alt mare dragoman al Porţii şi un mare dragoman al flotei otomane. Dinastia Mannilor purcede în Muntenia către sfârşitul secolului al XVI-lea, pe al cărei blazon se conturează emblematica <<mână de argint cu palma încărcată de o ghirlandă de trandafiri, la pieptul  vulturului bicefal>> al Patriarhiei Ecumenice imperiale, graţie faptului că membrii Familiei Manno au primit titluri de Mare Eclesiarh şi Mare Logofăt timp de două veacuri. Tradiţia confirmă că descendenţii Arborelui genealogic Manno au venit din Veneţia în Kastoria Macedoniei, centrul tradiţional al industriei blănăriei, de aici în Bizanţ, iar din Constantinopol în Muntenia. Primul strămoş al ramurei macedonene fiind Mannos/ Manolaki. Devenind furnizorii Seraiului şi ai Porţii Otomane, Manolakii au devenit protectorii Patriarhiei Ecumenice, alături de ramura Chrisocolea, ocupând demnităţi în ierarhia Bisericii.

     Membrii dinastiei Manno di Constantinopol au fondat prima şcoală de artă în Epir la 1662, seminarul ortodox de la Kastoria în 1715, primele şcoli greceşti din Palestina, din insula Patmos, precum şi restituirea bisericii bizantine a Vlahilor-Blachesonilor la 1750.

     Marii logofeţi ai dinastiei Mannno di Constantinopol erau administratorii averilor bisericeşti de la Vellisos, Pyrgion în insula Chios, în insula Psara şi Kavarna (Bulgaria). Familia Manu dă în secolul XVIII, Patriarhiei Ecumenice 4 generaţii de mari logofeţi, ridicând marele edificiu de la Therapia, care în 1818, a adus prin incendiu martiriul celor 17 membrii, adulţi şi copii ai ilustrei familii.

    Urmaşii lui Mihail Manu din Muntenia se împământenesc, ocupând diferite dregătorii şi se înrudesc prin alianţă cu marile familii boiereşti autohtone: Văcărescu, Greceanu, Bălăceanu, Grădişteanu, Balş, Filipescu, Florescu, Golescu, Cretzulescu, Cantacuzino, Ghica, Caragea, Ipsilanti, Moruzzi, Şutzu, Rosetti, Mavrogheni, Sturdza.

   După ce a plătit cu jertfă grea cauza naţională, Dinastia Manu s-a împărţit la 1821 în 3 ramuri: valahă-George, moldavă-Manolachi şi greacă-Nicolae.

   Ramura Manu valahă s-a înrudit cu Văcăreştii, Ghiculeştii, Cantacuzinii, Brâncovenii.

   Dinastia Manu număra până la sfârşitul secolului XIX: 1 mare ban, 4 mari vornici, 5 mari logofeţi, 4 mari postelnici, 3 mari hatmani. Între ei trebuie menţionat marele vornic şi caimacan Mihail Manu (1762-1838), care este alături de Tudor Vladimirescu în pregătirea revoluţiei sale. Soţia lui Mihail se numea Smaranda Văcărescu, nepoata fiicei Domnitorului Constantin Brâncoveanu, principesa Safta căsătorită Kretzulescu. Nepotul marelui Vornic Mihail Manu şi al Smarandei este generalul George Manu.

      Ilustrul prinţ-general George Manu (1833-1911) ajunge ministrul de război, autorul declaraţiei de independenţă de la 1877 şi prim-ministru între 1889-1891.

   Fiul lui Mihail Manu este Ioan Manu (*1872), tatăl lui George.

   Prin mama sa Elisabeta (Zetta) Cantacuzino (*1877), George vine prin ramura Şerban-Vodă a familiei Cantacuzino. Elisabeta este fiica inginerului Iancu Cantacuzino (1847-1911), unul dintre primii industriaşi români, fondatorul primei fabrici de ciment din România şi constructorul căii ferate Bucureşti-Predeal. Unul din fraţii Elisabetei –Zettei este celebrul general-erou Prinţul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul–Zizi (1869-1937). (Gheorghe Jijie – George Manu, Monografie. Ed. Elisavaros, p. 324)

    Prinţul George Manu s-a înnobilat hristic prin martiriul de la Aiud.

    Vasta sa erudiţie creştină împletită cu eminenţa culturii ştiinţifice în buchetul unei memorii de excepţie, a la Cirus al perşilor care identifica cu uşurinţă numele celor 500 000 de soldaţi ai săi, l-au conferit posterităţii ca: Rectorul unic al Academiei Martirice Aiud.

   Ceilalţi mari confraţi ai săi: Petre Ţuţea, prinţul Alexandru Ghica, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Virgil Maxim, Virgil Mateiaş, Nichifor Crainic, Theodor M. Popescu, Pr. Ilarion Felea, Pr. Dumitru Stăniloae, etc., au fost prorectori, decani, prodecani, profesori, conferenţiari, dar Rector a fost doar renumitul savant George Manu.

   „Academia de la Aiud”, poate fi numită fără nici o reţinere, dar cu un temei absolut şi: <>. „Iisus este în capul legiunilor nesfârşite de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut politic creştin.” (Pr. Liviu Brânzaş-Raza din catacombă. Ed. Scara,Bucureşti,2001, p. 193)

     „Academia lui Iisus de la Aiud” a avut ca auditoriu: Elita Conştiinţei Naţionalist Creştine, a miilor de deţinuţi politici, cifrele variind după diferiţi autori astfel:

   „Eram în închisoare în jur de cinci mii de tineri-toţi erau tineri.” -Nicolae Purcărea, Supravieţuitorii-Mărturii din temniţele comniste ale României. Interviuri Anca Ştef, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 17;

    „Cel puţin optzeci la sută dintre deţinuţii politici erau legionari, şi toţi erau tineri, elevi şi studenţi, peste care tăvălugul istoriei a trecut fără milă şi fără cruţare.”Vasile S. Cârdei, Visuri şi Temniţe. Biblioteca „Mioriţa”Câmpulung Bucovina, 2006, p. 106;

    – 10 000, după Nistor Chioreanu, Morminte vii, Institutul European-Iaşi, 1992, p. 207.

    Demonstene Andronescu relatează următoarele: „În general, deţinuţii rămaşi în incinta închisorii propriu-zise, care erau mult mai nueroşi decât cei din fabrică (circa 3000)…

Astăzi, 12 Februarie 2015, în discuția avută telefonic, acelaşi istoric-mărturisitor Demonstene Andronescu subliniază: „În afara „cazărilor”din „Celular”şi „Zarcă”, deţinuţii mai erau internaţi în incinta fabricii, cca. 1000 de persoane, precum şi în alte anexe… Trebuie consemnat faptul că după încetarea lucrărilor de la Canal din 1952, unde erau în toate Coloniile de muncă în jur de 400 000 de deţinuţi, închisorile din ţară au cunoscut şi înregistrat o supra abundenţă de deţinuţi politici, dublându-se aproape numărul deţinuţilor în marile închisori şi penitenciare, Aiudul nefăcând excepţie de la această regulă. Au fost momente când pe celulă la Aiud erau repartizaţi între 6 şi 16 persoane.”

   Mihai Puşcaşu a schiţat configuraţia temniţei Aiud, astfel: „Zarca are aceeaşi lungime ca Pavilionul cel mare-„Celularul”, 100-120 de metri, are 30 de celule la parter şi 30 la etaj… Dimensiunea unei celule este de 4/2 metri. Celularul este în formă de T, are parter şi trei etaje, totalizând 320 de celule, celula având dimensiunea celei din zarcă, 4/2 metri. (Mihai Puşcaşu-Mărturii din iadul închisorilor comuniste. Ed.Agaton, Făgăraş, 2010, p. 106)

  Ne întoarcem la mărturia lui Nistor Chioreanu care spune aşa: „Zarca era acum plină de deţinuţi… Acum toate camerele erau ocupate, cu câte 4-6 persoane şi în câte o cameră chiar 8 persoane… În celularul mare erau în  jur de 2000, în cele trei secţii, I-II şi III, alţi 2000 de deţinuţi, care nu lucrau, dar erau mulţi, în jur de 6000 care lucrau în fabrică şi care se bucurau de o hrană ceva mai bună…   Într-una din zilele anului 1952 am fost ridicat dintre colegii mei de celulă, dus în curtea din faţă, urcat într-un jeep până la Bucureşti… Am fost dus la colonelul Dulgheru, cel care a dirijat şi a pregătit procesul nostru- Procesul Marii Finanţe.” (Nistor Chioreanu-Morminte Vii,op. cit. p. 207-210)

   Statistica Institutului Naţional pentru Studierea Totaltarismului consemnează că: în anul 1949, penitenciarul era populat de 4009 deţinuţi politici, neluîndu-se în calcul anul de graţie-1952, nici pe cei cazaţi în fabrică şi în anexele respective…

   Conform Statisticii Direcţiei Generale a Penitenciarelor, în intervalul 1950-1964, numărul deţinuţilor politici de la Aiud a fost de 14 193.

   Faţă de toate aceste statistici menţionate trebuie să subliniem următoarele concluzii imperioase care se impun:

   -exodurile de la o închisoare spre altele, nu depopulau semnificativ numărul deţinuţilor pe fiecare închisoare, ci doar se transferau în cerc;

   -la penitenciarul Aiud, primele eliberări, de ordinul câtorva zeci, poate chiar câteva sute, a început în 1963;

   -amnistia generală a avut loc pe etape, pe perioada anului 1964;

   -trebuie să se ia în calcul numărul morţilor beneficiari ai gropilor comune neînregistraţi şi nenominalizaţi, precum şi pe cei potrivit actelor de deces aflate la Primăria Aiud, care confirmă 149 decedaţi între 1945-1947şi 437 între 1948-1964 sau chiar 700 după opinia altor cercetători.

   Prin urmare, cifra avansată de avocatul Nistor Chioreanu pentru anul 1952, nu pare deloc exagerată.

   La „Academia lui Iisus de la Aiud” în proporţie de 25% dintre miile de deţinuţi politici erau ultratitraţi: fiecare cadru universitar, licenţiat, dublu licenţiat ori Doctor într-un anumit domeniu era rând pe rând profesor-academician şi cursant-academician.

   Cursurile „Academiei Martirologice-Iisus Hristos din Aiud” aveau durata cuprinsă între 5-23 de ani, la sfârşitul cărora absolvenţii deveneau Români absoluţi: Eroi, Martiri, Mari Mucenici, Mărturisitori şi Sfinţi. Calitatea supremă a Românului este aşadar vocaţia jertfei.

   Toţi absolvenţii au primit tainic înaltele distincţii harice:

   –Meritul Credinţei, Virtutea Suferinţei şi Ordinul Crucii lui Hristos.

   Se cere aşadar, o mică dar riguroasă observaţie:

   Când un român, o asociaţie sau instituţie denigrează propria naţie, aceştia decad din demnitatea etnică, devenind un ins oarecare, o asociaţie calomnioasă ori o instituţie denigratoare.

   Prin urmare nu, P.C.R., ci p. c. din România; nu, Academia Română, ci Academia Sfertodocţilor Denigratori; nu, Institutul Cultural Român, ci Institutul cultural din România…

   Academicienii cu puţine excepţii, denigrând naţiunea română, nu mai sunt Susnici: luminaţii, oameni de cultură, ci Josnici: Sfertodocţi, aca-de-mici-eni… [în lb. sanscrită: aca-acad-acan înseamnă: sapă, scânteie, cotitură, atacare, înşelare, tulburare, contestare; mic=sărac, mititel; en-eni= izvor, curgere, mulţi…(c.f. Dicţionar Biblic de Nume Proprii şi Cuvinte Rare. Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1995]

    Marele enciclopedist şi savant de reputaţie universală, pionier al fizicii nucleare, George Manu poseda un vast interes atât pentru domeniul ştiinţific, cât şi pentru cel cultural, unde predomina: teologia, filosofia, dreptul, literatura, arta, istoria, geografia, limbile străine, matematica, economia, etc.

   Eroul şi mărturisitorul naţionalist Gheorghe Jijie, cel care i-a dedicat o monografie savantului martir cu care a împărţit pentru un timp o celulă a prodigioasei „Academii de la Aiud”, relatează un episod care caracterizează erudiţia şi memoria fenomenală a profesorului George Manu cu privire la războiul din Coreea… La o plimbare în cerc acordate de regimul proletar, avocatul Doctor în Drept Nistor Chioreanu îl abordează pe George Manu: „Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!” După câteva zile, o tăbliţă cu ambele feţe scrise conţinea incredibilul: pe o parte harta Coreei cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, iar pe cealaltă parte erau datele economice despre producţia de ţiţei, cărbune, fier, cupru, mangan, principalele surse de energie, suprafeţe agricole, păşuni, livezi, păduri, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, etc.

   După alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun conţinând istoria Coreei începând cu preistoria, migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America, apoi istoria contemporană…

   „La Aiud, vestita temniţă în care se încerca ştrangularea oricărei voinţi şi trăiri, despersonalizarea individului, unde se practica înfrângerea sufletelor, mulţi au suferit şi s-au jertfit pe măsura timpurilor, unii chiar cu credinţa fortificată: Prof. G. Manu, poetul R. Gyr, Prinţul Alexandru Ghica, C. Gane, ş.a. Unde noapte de noapte, pe-o rână de coastă, fără nici o cruce la căpătâi, mormintele camarazilor lor se înmulţeau înşirându-se de la un capăt la altul, înfrăţindu-se cu pământul, parcă spre uitare şi neştiinţă.

   În cele mai aspre condiţii (greu de imaginat astăzi), mii de oameni şi-au purtat lanţurile groase cu bărbăţie şi stoicism, fără a se înspăimânta de moartea imanentă. Despre această încrâncenare în credinţă şi abjurare ideatică, pana autorului se opreşte să schiţeze misiunea şi sensul de existenţă ce şi l-a menţinut Prof. Manu: <GEORGE MANU, considerat cel mai mare exempu de rezistenţă. El a murit acolo, fără a i se da nici o îngrijire medicală tocmai pentru că nu cedase în nici un chip opresorului. El fusese discipol de frunte al doamnei Curie şi era profesor de fizică atomică la Universitatea din Bucureşti. El a fost un erou din toate punctele de vedere. De cele mai multe ori era izolat, găsindu-i-se fel de fel de vini care de fapt erau pregătite şi regizate tocmai pentru a-l determina să cedeze. Nu au reuşit şi l-au omorât…” (Victor Corbuţ-Civitas Diaboli. Ed. „Elisavaros”, Bucureşti,, 2005, p. 572)

   Sângele Voievodului Martir- Constantin Brâncoveanu, grăia în fiinţa şi personalitatea marirică a strănepotului său, George, pregătindu-l pentru jertfa sfântă întru Hristos: „În dezbaterea sa interioară, consemnează fratele unui martir, la rândul lui erou-mărturisitor Gheorghe Jijie, în acele momente de cumpănă, paralela cu destinul ilustrului său străbun i-a fost probabil prezentă şi, în afară de responsabilitatea faţă de eul său moral, pentru asumarea condiţiei eroice trebuie să fi pledat şi imaginea voievodului martir, al cărui descendent era.” (Gheorghe Jijie, George Manu-Monografie…, op. cit., p. 323)

   Descendenţa princiară şi ascendenţa spiritului l-au făcut deopotrivă prinţul ştiinţei şi Marele Cavaler al Enciclopediei, stăpânind cu uşurinţă aproape toate domeniile umane şi reale: „În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai, celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desăvârşit…,lui i se datorează şi adaptarea alfabetului Morse la necesităţile temniţei…) celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii din toate domeniile ştiinţelor umaniste: istorie, drept, geografie, filosofie, literatură, limbi străine(franceza şi engleza îndeosebi) etc, care erau memorete ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pecioburi de sticlă, petălpile bocancilor etc, şi apoi transmise din celulă în celulă şi din om în om… Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca, în schimbul eliberării, să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu care fusese coleg de studii la Paris. Dar Profesorul George Manu a refuzat…” (Demonstene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. *Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p.  144-145)

   Marele Român, Creştin şi Martir George Manu a fost pentru generaţia sa şi pentru celelalte, binevoitoare, o Comoară a Erudiţiei şi a Generozităţii de care beneficiarii au fost şi sunt privilegiaţi. Faţă de proletcultiştii care se chinuiau permanent să-l denigreze, Savantul îi compătimea de la înălţimea spiritului său: Eu eram, ei se chinuiau să devină, nerămânând însă, fiindcă ei n-au devenit!

   „Incontestabil,Gheorghe Manu, mărturisea un alt erou, Părintele Nicolae Grebenea, a fost unul dintre cei mai savanţi oameni ce au căzut în puşcărie. O suporta în linişte, cu răbdare, cu o mare demnitate şi fără exces, ca pe o condiţie dată, inexorabilă.” (Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 2005,p. 303)

   Geneza sa aristocrată, caracterul ferm, conduita ireproşabilă, demnitatea unei personalităţi temerare, fascinaţia sa enciclopedică,  desluşirea scopului vieţii, al cunoaşterii, însuşirea şi urmarea trăirii ortodoxe, nobleţea poporului purtată cu drag în sufletul plin de lumină, destinul doar cu urcuşurile sale pline de har şi-au lăsat apoteoza nemuritoare prin testamentul său lăsat peste veacuri în clipa morţii la care a fost condamnat de un iudă, executant al urii atee:

   „Să spui tuturor că nu am făcut nici un compromis!”

 

   Slăvit să fie Domnul şi Neamul dacoromân care au astfel de Fii!

 

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU