Cuvânt și iubire

Peste valuri…

Peste valuri de durere
Trece vântul, adormind
Scâncete, ce curg adesea
Din ochi blânzi, de om flămând

Peste câmpuri adumbrite
Din adânc, de văi inerte
Strigă vântul, câteodată
Suflete, din stări incerte

Peste viaţă, vremuri aspre
Se-ncâlcesc, strivind pământul
Prin vâltori. de patimi crude
Pier iubirile, şi cântul

Şi-au să vină peste toate
Numai străluciri, şi ceaţă
Noapte slută, şi-ntuneric
Toate, fără dimineaţă…

Sandu Cătinean din Bonţida

Tot mai mulţi oficiali S.U.A, care pînă mai ieri nu ştiau unde se află România pe harta lumii şi confundau Bucureştiul cu Budapesta, preocupaţi acum de extinderea influenţei în Estul Europei şi de transportul armamentului pentru un eventual conflict în zonă, au făcut potecă spre România. Dean Thompson a venit la ministrul Afacerilor Interne, Gabriel Oprea, ca să-i dea de veste asupra transportului de echipament militar secret pentru aşa-zisul scut antirachetă de la Deveselu – de fapt, un punct nodal militar al S.U.A. – de unde pot fi lansate rachete spre statele europene neascultătoare sau ostile politicii lor. Probabil, a venit  şi ca să-l „convingă” pe Preşedintele Johannis să dea undă verde Legii Big Brother, pentru ca S.U.A să-şi  asigure flancul balcanic. Mari farisei sînt liderii americani! Credeţi că de drag şi pe gratis ne aduceau ei armament sofisticat la Deveselu? Nici în cele mai frumoase vise americanii nu oferă ceva pe gratis. Ne înarmează cu forţa pentru interesele lor geo-strategice, pentru a se folosi de noi cînd vor vrea, iar după ce „maurul îşi va fi făcut datoria, maurul poate să moară”! Ne vor da cu tifla ca la orice slugă.

Greşelile diplomatice funcţionează la cote nemţeşti

Cît despre Preşedintele nostru, ce să mai zică poporul, cînd o ţine numai în vizite, mesagerie pe feisibuc şi decorări. Potrivit lozincii „România lucrului bine făcut”, săptămîna trecută, Klaus Iohannis i-a decorat pe chestorul acuzat la Referendum şi pe fostul şef de la Situaţii de Urgență, demis după accidentul din Apuseni. Bună treabă face cel care-l sfătuieşte în aşa hal! Potrivit Administraţiei Prezidenţiale, Klaus Iohannis l-a decorat cu Ordinul „Bărbăţie şi Credinţă” în grad de Ofiţer pe chestorul principal de poliţie Ioan-Nicolae Cabulea, probabil, pentru că a scăpat ca prin urechile acului de urmărire penală. Cabulea a fost urmărit penal pentru abuz în serviciu contra intereselor publice în dosarul listelor electorale, folosite la referendumul de demitere a preşedintelui Traian Băsescu din 2012. De asemenea, preşedintele Klaus Iohannis l-a decorat şi pe generalul Ion Burlui, demis de la şefia Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă (I.G.S.U.), după ce a fost acuzat că nu a intervenit la timp în tragedia din Munţii Apuseni, unde a murit pilotul Adrian Iovan. Toate acestea demonstrează că la nivel înalt colaborarea şi greşelile diplomatice funcţionează la cote nemţeşti.

Au făcut din România un tîrg pentru cine dă mai mult

Privind cu atenţie în curtea noastră vom observa un picaj periculos pentru siguranţa naţională, un vai şi-amar în justiţie, în serviciile speciale şi în politică. Instituţiile statului au ajuns la cota de avarie. Interlopii din culise şi cei care ocupă fotolii cheie par a avea la degetul mic preşedinţi, procurori, judecători şi politicieni, iar criminalitatea gulerelor albe a atins cote de neimaginat. Parcă toate instituţiile statului au înnebunit, făcînd din România un tîrg pentru cine dă mai mult! Sper ca toţi cei aflaţi în pîrghiile Puterii, cărora încă nu le-a bătut DNA-ul în poartă, să priceapă că le va veni rîndul. Prea repede au crescut cocoşeii în bătătura fostului preşedinte! Au schimbat atîtea pene pînă au ajuns în cele dungate. Colonelul expirat Robert Turcescu era la curent cu mîrşăviile, dar dădea cu „Trăiască Traian” pe sticlă! N-ar strica să fie luat şi el la întrebări. Cu obrăznicia caracteristică unui acoperit, acuma vinde informaţii din casă,  după demisia şefului S.R.I., George Maior. Jurnalistul susţine că George Scutaru, consilier prezidenţial al lui Klaus Iohannis, va fi noul şef la S.R.I.

Spectacolul ruşinii naţionale, o regie marca Băsescu?

În timpul celor două mandate, Băsescu le-a stat prea mult pe cap factorilor de decizie, le-a stricat freza şi i-a coafat potrivit înclinaţiilor sale artistice; le-a boţit epoleţii, gulerele albe şi robele, iar românul va merge în continuare tăcut pe tăciuni aprinşi, în sărăcie şi neputinţă, aşa cum cavaleria poloneză, în Al Doilea Război Mondial, a mers cu săbiile scoase împotriva tancurilor, fiind făcută praf şi pulbere sub şenile. Serialul dramatic al turnătoriilor la D.N.A., un spectacol al ruşinii naţionale, la care privesc îngroziţi nu numai românii, ci o lume întreagă, pare a fi o regie marca Băsescu, care urmăreşte să măture gunoaiele acumulate în perioada celor două mandate. Oriunde am lucra, este obligatoriu să adunăm mizeria şi s-o punem la coşul de gunoi. Să ne amintim de declaraţia lui Băsescu: „Există o lungă listă de oameni cu care am dat-o în bară!” În timp ce Udrea citea pomelnicul acuzator în numele tatălui, Băsescu se amuza copios în faţa televizorului, simţindu-se bine, potrivit declaraţiei sale, în sînul familiei. Să ne amintim cu cît sînge rece a tăiat Boc 25% din salarii şi pensii, în timp ce Ministerul condus de Elena Udrea – maestră în cheltuitul banilor din buget şi de pe unde se potrivea socoteala, a primit cu dedicaţie de la Bugetul de Stat un supliment de 4,5 miliarde euro. Boc ştie de ce i-a dat şi poate va răspunde în faţa legii şi în faţa milioanelor de români pe care i-a trimis în foame şi sărăcie, retezîndu-le grosolan dreptul la o viaţă decentă şi demnă. Sper că şi Roberta Anastase va da socoteală pentru fraudarea cvorumului în Parlament. În jurul Puterii şi-au făcut cuib interlopii, jigodiile şi toate scursurile din partidele politice şi din presă, pe care nici măcar Goagălul nu i-a făcut mai deştepţi.

C.S.M.-ul trebuie reformat!

Am spus de atîtea ori că, niciun politician nu s-a urcat pe catalige ca să mîngîie România pe creştet şi să-i restituie ce i s-a furat. Să nu credeţi că Preşedintele Iohannis e un înger trimis să cureţe grajdurile corupţiei şi bordelul politicii româneşti prin feisbuc. Să nu vă aşteptaţi prea mult de la prea omeneştile-i slăbiciuni, incompatibile cu înalta funcţie în stat. I s-a ordonat să nu se amestece în scandalul Udrea-Serviciile secrete şi ca să-şi umple timpul în mod plăcut, decorează, merge pe stadioane, trimite mesaje pe feisbuc, felicitări şi  flori la zile aniversare sau cu ocazia altor festivităţi omagiale. Marea curăţenie şi greblarea faunei este impusă din afară, prin fostul pion, nu degeaba americanii o tot lăudau pe Kövesi, căreia, sperăm, îi va veni curînd rîndul în boxă. Avem o clasă politică de puşcăriaşi, justiţia şi instituţiile statului colcăie de penali, scriam în 2013 în editorialul „Ori transformăm politica în puşcărie, ori îi legăm fedeleş pe mafioţi ”. Cei care s-au îngrăşat peste măsură din sîngele poporului plesnesc acum ca puricii. Este dovedit cu acte. De dimineaţă pînă seara avem  parte de spectacole jalnice. Corupţii se măcelăresc între ei, iar Kövesi şi Coldea ar trebui să cadă pe gînduri, să ia exemplul lui Maior şi să demisioneze. C.S.M.-ul trebuie reformat! Procurorii şi judecătorii cu venituri nejustificate şi averi uriaşe să fie anchetaţi! Toate averile dovedite a fi ilicite să fie confiscate! Oare Maior s-a dat, de bună voie, la o parte din calea furtunii sau a venit dispoziţie să fie pus pe lopată? Iată ce scrie site-ul Corupţia.ro: „Demisia lui George Maior, un fel de Eminenţa Sa,  Cardinalul Richelieu, nu a venit din dorinţa sa de a pleca din fruntea S.R.I., susţin surse oficiale, ci i-a fost cerută de preşedintele Iohannis şi de alte structuri, inclusiv acelea care l-au susţinut şi apreciat pe Maior ani de zile ca fiind cel mai profesionist specialist al serviciilor din Europa. Se pare că Iohannis a dorit să îi ceara demisia, pentru ca în campania electorală, Maior a ales să îl ajute pe Victor Ponta.”

De la „Să trăiţi bine” la „România lucrului bine făcut” nu-i mare deranjul

În cîrligul undiţei a fost prins şi Adrian Sârbu – omul desemnat de către Silviu Brucan pentru a filma constituirea noii puteri, pe mîna căreia a încăput România după asasinarea Preşedintelui Nicolae Ceauşescu. Asupra lui Sârbu planează acuzaţii foarte grave. Conform portalului „Ziarişti Online”, Adrian Sârbu, în calitate de şef de cabinet al Primului Ministru Petre Roman ar fi pus la dispoziţie minerilor 20 de garnituri de tren şi 11 autocare pentru deplasare spre  Capitală. Mărturiile din Dosarul Mineriada 1990 spun că, în 11 iunie 1990, Bogdan Pătraşcu, deputat F.S.N. de Dâmboviţa, secretarul Camerei Deputaţilor şi secretar general F.S.N., a fost informat de Adrian Sârbu că la Guvern s-a luat hotărîrea de evacuare a Pieţii Universităţii. Conform unui Raport văzut şi citat de B.B.C, Sârbu i-a telefonat ministrului de atunci al Transporturilor, Corneliu Burada, pentru a-i cere să asigure transportul oamenilor solicitat de F.S.N. Galaţi. Ministrul i-a răspuns că e nevoie de o comandă specială, care în cele din urmă a fost făcută, consemnează site-ul sus amintit. Cu toată curăţenia declanşată în Justiţie, S.R.I. şi scena politică, nu va fi nicio îmbunătăţire, nicăieri, dacă nu vor fi deratizate pînă la ultimul exemplar clanurile de gîndaci, căpuşe, ţînţari şi ploşniţe, care se hrănesc în mod sistematic şi ostentativ, de un sfert de veac, din raţia de drept poporului român. Previzibil, Preşedintele Iohannis va da vina pe greaua moştenire, pe  F.M.I., pe situaţia din Ţară şi din Europa, pe politica de austeritate de la Buruxelles şi ne va citi cu drag, ori de cîte ori i se va ivi ocazia, discursuri poetice de pe hîrtie, suficient de abil construite de consilieri, ca să fie înghiţite ca nişte găluşte de către cei care sînt de acord cu abureala lozincilor, şi va răspunde tuturor cererilor de prietenie pe feisbuc. De la „Să trăiţi bine” la „România lucrului bine făcut” nu-i mare deranjul, nici distanţa, ba chiar aş spune, e tot un drac, acelaşi tărăboi, dosare murdare, saci de bani! Cazuri „fericite”, fiindcă cei mai incomozi au fost trimişi pe lumea cealaltă. Şi avem un lung pomelnic de sinucideri şi morţi suspecte. Adunătura aceasta de fripturişti – o ruşine naţională – mafioţii aceştia celebri, vînduţi „agenturilor străine”, vor încasa, precum hoţii de buzunare, cîte 2-3 ani de cătuşe pentru că au confundat bordelul cu Guvernul, cu Justiţia, cu serviciile secrete şi cu instituţiile statului. Ce folos că se vor duce (sau nu) la puşcărie, dacă averile le rămîn intacte şi România tot jefuită! Mai poate face faţă cineva sistemului mafiot şi criminal din România?

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Apar tot timpul coincidenţe în viaţa noastră, dar, indiferent de stranietatea lor, trebuie să recunoaştem că, în pofida scepticismului pe care îl manifestăm, unele dintre ele sînt cu adevărat bizare. La o distanţă de zece ani, două drame care seamănă ca două picături de apă, soldate cu doi spînzuraţi celebri, au fost trecute sub tăcere. Coincidenţă stranie! Sponsorul campaniei lui Băsescu s-a spînzurat în acelaşi mod ca şi sponsorul campaniei prezidenţiale a lui Iohannis. Aparent, în ambele cazuri, nu exista niciun motiv de sinucidere, dar… Pe fondul furtunilor care au lovit S.R.I., Justiţia şi scena politică românească, moartea prin spînzurare a unui bun prieten al preşedintelui Klaus Iohannis a intrat, poate cu poruncă de undeva, într-un con de umbră. În mod bizar, la început de mandat prezidenţial, doi apropiaţi, unul al lui Traian Băsescu şi altul al lui Klaus Iohannis, şi-au luat viaţa, spînzurîndu-se în casa familiilor lor. Să fie oare funia din acelaşi ghem?!

Ambii sponsori ai campaniilor prezidenţiale, cu ştreangul de gît

În urmă cu zece ani, la începutul mandatului prezidenţial al lui Traian Băsescu, un cunoscut om de afaceri, apropiat al preşedintelui, unul dintre sponsorii mari ai lui Traian Băsescu în campania electorală era găsit spînzurat în subsolul vilei în care locuia. Florian Anghelescu avea o fabrică de ţigări care îi purta numele – „Anghelescu Industry”. Soţia lui, Stana Anghelescu, fusese numită consilier la Cotroceni în 2004, presa speculînd, la vremea aceea, că funcţia dobîndită în Administraţia Prezidenţială era o recompensă pentru sprijinul financiar din timpul campaniei prezidenţiale. La o distanţă de zece ani, la începutul mandatului de preşedinte al lui Klaus Iohannis, un prieten al său este găsit spînzurat în locuinţa mamei sale. Cristian-Gheorghe Pavel era soţul Anitei Pavel – consilier local la municipiul Sibiu, din partea Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), el fiind Directorul adjunct al societăţii de transport public din Sibiu. Cei doi soţi bogaţi făceau parte din grupul de prieteni apropiaţi ai Preşedintelui Klaus Iohannis încă de pe vremea cînd Iohannis era primar al Sibiului. După cîştigarea alegerilor, aceştia au participat la petrecerea organizată acasă, la Sibiu, de familia lui Iohannis, dar şi la petrecerea de Revelion. Afaceristul Cristian-Gheorghe Pavel din Sibiu l-a sponsorizat pe Klaus Iohannis cu 1,5 milioane de euro, după care, nefericitul, a fost găsit spînzurat. Cristian-Gheorghe Pavel era director şi acţionar majoritar al unei firme de transport internaţional şi avea nu mai puţin de 200 de autocare. Cristian-Gheorghe Pavel a fost condus pe ultimul drum, printre alţii, şi de familia Preşedintelui Iohannis, iar lumină în cazul morţii sale se va face tot la sfîntul aşteaptă.

Alţi morţi celebri, cazuri suspecte, neelucidate

În clasa politică românească s-au înregimentat, fie pe baza poruncilor din afară, fie cu ajutorul sacului de bani, marionete celebre, inculte şi sadice, semi-analfabeţi, găinari şi corupţi, lucru care reflectă cu fidelitate stadiul de evoluţie la care ne-a adus sfertul de veac de capitalism barbar. Într-o ţară atît de vînată de mafia internă şi de către mafioţii care fac jocurile la scară globală, nimeni, absolut nimeni, nici măcar Preşedintele României nu trebuie să mai beneficieze, să profite de imunitate în faţa legii. Mergînd pe ideea – clanul îşi ia dreptul, n-ai voie să-i faci concurenţă -, să trecem în revistă alte cîteva morţi suspecte, rămase ca în tren – dispariţii subite, care au zdruncinat scena politică postdecembristă şi Justiţia română. De-a lungul acestui sfert de veac, oameni de afaceri, avocaţi şi diplomaţi au fost „extraşi” cu forcepsul din sînul vieţii, şocînd opinia publică prin moartea lor rapidă şi stranie. În cazul unora dintre ei nu se ştie nici acum dacă şi-au înscenat moartea ca să scape de procese sau de închisoare sau dacă, incomozi Puterii, au fost ajutaţi să se sinucidă. Să începem cu moartea miliardarului Gigi Kent, apropiat al lui Mugur Isărescu şi Theodor Stolojan (vezi site-ul Ediţie Specială), despre care s-a spus că a murit de tristeţe, dar omul de afaceri deţinea o întreagă arhivă video, care viza în mod acuzator personalităţi în ghilimele ale scenei politice şi financiare. Doina şi Ion Aldea Teodorovici, militanţi pentru unirea cu Basarabia, au murit într-un stupid accident rutier, deşi însoţitorii lor din maşină au scăpat, prin cine ştie ce miracol, teferi. Moartea senatorului Şerban Săndulescu, decedat la două zile după expirarea mandatului de senator în Parlamentul României, „ajutat” şi el, probabil, să treacă pe lumea cealaltă. Ştia prea multe despre lovitura de stat din 1989 (fusese membru al Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989”) şi despre contractul cu Romtelecom şi începuse să vorbească prea mult. Din ceea ce ştia a scris cartea: „Lovitura de stat a confiscat revoluţia română”. Acum, nu mai poate vorbi. Şi nu este singurul.

Şirul morţilor suspecte continuă

Sfîrşitul ciudat, rămas în suspensie, al ziaristului Dumitru Tinu; moartea suspectă, unii vorbesc despre o înscenare a morţii miliardarului Patriciu; moartea afaceristului Cătălin Chelu, în Iordania. Apoi, Marta, omul lui Blejnar, dat dispărut – din lume sau chiar din viaţă! (otrăvit sau dispărut); moartea tragică a avocatului George Dumitru, după ce l-a denunţat pe Dan Adamescu, unul dintre cei mai bogaţi oameni din România; moartea în condiţii suspecte, la vîrsta de 33 de ani, în penitenciarul Codlea, din cauza unui stop cardio-respirator, a secretarului de stat Sorin Crivăţ, implicat în dosarul „Armamentul” (familia susţine că a fost otrăvit), cu o zi înaintea termenului de judecată din 27 martie 2007, cînd urma să demaşte tot ceea ce ştia. Moartea suspectă a lui Erbaşu, despre care se zice că s-a aruncat în piscină. Ce ciudat mod de a face baie! Piscina era fără apă! Moartea suspectă a Directorului general al „Enel Energie”, Matteo Cassani, probabil, îndemnat şi el să-şi ia zborul în cădere de pe clădirea companiei din Bucureşti; moartea prin otrăvire lentă cu aluminiu a procuroarei Luminţa Şega, cea care a anchetat dosare celebre de corupţie, printre care şi pe cel al lui Sorin Ovidiu Vântu. În speţă, după 9 ani de la aceamoarte suspectă, judecătorul Mihail Udroiu de la T.M.B. a redeschis dosarul morţii procuroarei Luminița Şega şi a hotărît audierea Ioanei Vlas, a procurorilor de la parchetul General şi D.N.A. şi efectuarea unei noi expertize toxicologice. Soţul procuroarei Şega, judecătorul Marius Şega,şi fratele acesteia, Mircea Slăvilă, au acuzat că intoxicaţia cu metal s-a produs la serviciu, unde obişnuia să îşi bea cafeaua de dimineaţă, judecătorulacuzînd în mai multe rînduri că decesul soţiei sale are legătură cu dosarele lui Sorin Ovidiu Vîntu.

Teroriştii care deţin Puterea după lovitura de stat din ’89 au băgat România în războaie străine

Un studiu cu relevanţă şi credibilitate menţionează că metodele prin care mafioţii îi elimină pe cei care caută dreptatea şi adevărul sînt: otrăvire lentă, accident de maşină, iradiere cu cobalt radioactiv sau cancer provocat (cazul Antonie Iorgovan), arme cu energie dirijată, flux de neutroni, microunde, cobalt radioactiv sau cancer provocat, injecţii cu mercur şi viruşi mortali, ultimele, nelăsînd urme, fiind şi extrem de greu de dovedit, prin analize costisitoare în afara Ţării. Specialiştii vorbesc despre trei tipuri de tehnologii, cu trei tipuri de raze: Gama, X şi mănunchiuri de electroni. Substanţe radioactive precum Cobalt 60 sau Cesiu 137, care au o mare putere de penetraţie, sînt folosite în iradierea cu raze Gama. De peste 30 de ani,razele Gama asigură şi sterilizarea instrumentelor medicale,fiind folosite şi în tratamentul cancerului. Cobaltul radioactiv ţinteşte creierul şi inima (se presupune, cazul psihiatrului Florin Tudose), plămînii (Daniel Rujoiu, R.S.P.-S.P.I.R.) sau ficatul (Colonelul Soare – I.G.P.). Să ne amintim şi de moartea suspectă a procurorului Panait. Dosarul nu poate fi închis, adevărul nu poate fi şters cu radiera. Dacă am fi fost atenţi la reţeaua de crimă organizată postdecembristă, fie şi de la distanţă, am fi observat cît de aproape de urechea României au trecut şi trec gloanţele. Am fi observat de cîte ori li s-a pus ştreangul de gît românilor. Am înţelege că toate aceste crime suspecte nu se deosebesc decît prin procedură de crimele teroriste, începînd cu asasinarea fostului Preşedinte Nicolae Ceaşescu, asasinarea, pe 28 decembrie 1989, a generalului Marin Ceauşescu, şef al Reprezentanţei Comerciale a României de la Viena -, sediul spionajului românesc în Europa occidentală, spînzurat la subsolul clădirii care găzduia Agenţia Economică din Austria, pînă la ultimul prieten spînzurat al Preşedintelui Iohannis. Că doar teroriştii sînt la putere de la lovitura de stat din decembrie 1989! Pentru mafioţii care au ucis cu sînge rece România şi-au băgat-oîn războaie străine, pentru executanţi şi pioni, pentru cei care au deturnat dosare şi au blocat anchete judiciare, pentru toţi cei care au trădat şi vîndut România există un singur tratament: rapida şi dreapta lor judecată, pedeapsa cuvenită potrivit legii, confiscarea averilor şi trecerea lor în patrimoniul statului român.

Maria Diana Popescu

Revista ART – EMIS

   Arhimandritul JUSTIN PÂRVU a văzut lumina zilei la 10 Februarie 1919, sub îngereasca binecuvântare a Mucenicului-Profet Haralambie,  în satul Poiana Largului, comuna Poiana Teiului-Neamţ, primind la Sfântul Botez numele Iosif. A intrat în obștea Mânăstirii Durău în 1936, iar 3 ani mai târziu este tuns în monahism. În 1939 s-a înscris la Seminarul Teologic al Mânăstirii Cernica, lângă Bucureşti. Se mută la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, fiindcă cel de la Cernica a fost desfiinţat de Ion Antonescu. În 1941 este hirotonit preot la Iaşi, iar în 1942 s-a înrolat pe frontul din Răsărit ca preot misionar, slujind Sfânta Liturghie militarilor din război până la 23 August 1944. Reia cursurile Seminarului Teologic la Roman în 1946. Este arestat cu Marele Lot Naţionalist din 14 Mai 1948, şi condamnat la 12 ani închisoare pentru încăpăţânarea de a rămâne creştin ortodox. În 1960, trebuia să fie eliberat, dar mai primeşte un supliment de 4 ani. Între 1964-1966 lucrează ca muncitor forestier. În 1966 este reprimit în monahism la Mânăstirea Secu, până în 1975, când primeşte gratuit de la autorităţile comuniste domiciliul obligatoriu la Mânăstirea Bistriţa-Neamţ, unde se nevoieşte cu multă osârdie.

   În toamna anului 1991 pune temelie Mânăstirii Petru Vodă, de monahi pe pământul părinţilor săi, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, iar 8 ani mai târziu aşează mai jos în satul Paltin o Mânăstire de maici, în curtea căreia a ridicat un remarcabil așezămant   terapeutic, după îndemnul şi modelul celebrelor Vasiliade dace, alături de un orfelinat și un așezământ pentru bătrâni.

    Dincolo de formarea viitorilor monahi din propria Obşte,alături de grija pentru educarea copiilor lipsiti de familie sau a bătrânilor bolnavi,  Marele Duhovnic s-a interesat şi preocupat direct de ridicarea unui lăcaş sfânt la Aiud, fioroasa temniţă, dar şi Marea Academie a Spiritului Ortodox Creştin, care a conferit şi consfiinţit Naţiei şi Cerului o divină Cunună de Eroi, de Martiri, de Mucenici, de Cuvioşi, de Mărturisitori şi de Sfinţi.

   „Închisoarea din vremea comunistă nu a întrerupt rugăciunea, a amplificat-o. Mai mult decât în alte situaţii, în puşcărie Dumnezeu a fost mai aproape de noi. Semnele şi minunile Lui le-am văzut tot timpul. Rugăciunea din închisoare găsea, parcă, un răspuns mai rapid. Dumnezeu era acolo, cu noi. Dumnezeu era izgonit în închisoare de o societate care voia să ajungă, instituţional <<fără nici un Dumnezeu>>.” (Pr. Iustin Pârvu-Daruri Duhovniceşti, culegere şi selecţie texte, Adrian Alui Gheorghe, Conta, 2007, p. 32)

   La Aiud, la <<Râpa Robilor>>, sau Groapa comună, inginerul Gheorghe Brahonschi şi arhitectul Anghel Marcu, au început în anul 1992, construcţia Mausoleului de la Aiud închinat suferinţei creştinilor întemniţaţi. Un Templu al durerii, configurat în cele şapte perechi de cruci îngemănate, simbolizând martiriul fraţilor de luptă, purtând pe umeri Crucea cea mare şi grea a destinului Neamului lor.

   Pe scara valorilor spirituale privind îndelunga demnitate a suferinţei, a imensului sacrificiu colectiv de zeci de mii de martiri, după celebra Academie a Aiudului, urmează Canalul Dunărea-Marea Neagră sau Academia Marină a Martiriului românesc, confirmând faptul că în stepele dobrogene: „stă ţara noastră, veşnică şi toată,/ cu temniceri şi lanţuri împrejur”, cum dăngănea sufletul marelui poet Andrei Ciurunga: „Aici e toată harta ţării mele;/ un Caraiman de doruri, nevăzut,/ Un Nistru care spumegă vândut/ şi-o Dunăre de lacrimi şi de stele.”  (Aici e toată ţara-Poemele Cumplitului Canal,Ed. Universalia,1992)

   Martiriul poporului a adus însă prinos de înviere pentru Neam, pentru veşnicia lui, care se purifică prin jertfă, călăuzindu-ne.

   În semn de adâncă cinstire Părintele Iustin Pârvu alături de Vlădica Teodosie al Tomisului, de ziua unui alt mare martir şi filosof al Bisericii lui Hristos, Sf. M. Mc. Justin, pe 1 Iunie 2012, a sfinţit locul şi s-a pus piatră de temelie pentru viitoarea Biserică a acelui loc sfinţit cu sângele martirilor de la Poarta Albă.  

   Ctitorul de conştiinţe şi de lăcaşuri sfinte, Părintele Iustin, continuă să zidească, şi în amintirea dramei războiului, a acelui moment de cinstire a eroilor şi martirilor căzuţi pe front pentru Patrie şi Biserică, din 14 Aprilie 1944, ca martor-luptător şi spre mulţumire lui Dumnezeu a ridicat monumentala Cruce de la Mosca-Neamţ, la intersecţia Iaşi-Paşcani-Roman, către sfârşitul lui Noiembrie 2012.

   Un ajutor real pentru ridicarea Crucii, nu i-a venit de la autorități, ci de la ucenica lui fidelă, Maria Adochiţei din Piatra Neamţ, împreună cu nenumărați alți ucenici ai neprețuitului Duhovnic.

   „Profesiunea de român nu este una uşoară, spune Părintele. Trebuie să întruneşti toate calităţile, să ai simţul valorilor  naţiei prin care trăieşti. Nu poţi să îndeplineşti această <<profesiune>> dacă nu dobândeşti harul lui Dumnezeu, cel care a dat putere popoarelor să se individualizeze în istorie. Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu.”  (ibid.p. 126)

   Părintele Iustin Pârvu fusese hărăzit de Bunul Dumnezeu, ca toţi Fiii Săi harici, cu două harisme speciale: aceea a îndurării supreme pentru poporul său drept măritor creştin, care s-a convertit după eliberare în dragostea poporului pentru marele său duhovnic şi cea a iubirii neîntrerupte de Dumnezeu, care a primit încă de pe pământ binecuvântarea veneraţiei lui Hristos.

   Cinstirea Neamului nostru şi dragostea de Dumnezeu erau pentru tânărul monah Iustin pus să le experimenteze pe crucea sorţii sale, existenţa însăşi şi arvuna mântuirii sale.

   În toiul tuturor prigoanelor şi al persecuţiilor, în malaxorul torturilor, se declanşează în creştinul român scutul de portecţie al libertăţii spiritului său religios cu armele imbatabile ale suferinţei biruitoare, terapeutice: ruga, poezia şi umorul sublim, specific doar românilor- haz de necaz:

   Spunea unul că Ceauşescu şi americanii discutaseră despre care popor este mai supus. Ceauşescu a spus că românii. <<De ce?>> „Adun o sută de oameni şi le spun: <<Pe cinzeci îi dau afară din serviciu,  pe restul de cinzeci îi spânzur.>> Un mucalit întreabă totuşi: << Funia o aducem de acasă sau ne-o daţi de aici tovarăşe?…>>.”

   Figura de basm a Părintelui venea de pe un tărâm de lumină, având alături înşirate parcă pe o cale lactee, figurile astrale ale ancestralilor Strămoşi, până la Mărturisitorii contemporani, care au brodat Calea lui Hristos pe drumul istoriei spunând: prezent! nemuririi.

   Şi astăzi mă întreb, cum a pus atâta har Dumnezeu în acest Chip al Său, căruia i-a conferit o atât de mare personalitate?

   Pecetea slujirii sale duhovniceşti s-a imprimat pe toate stările sale sufleteşti, pe toate „ireversibilele” sale deznodăminte, pe toate sentimentele care l-au purtat spre  adevărul veşniciei.

   Părintele Iustin Pârvu a revocat trăirea vieţii sale creştineşti în focul ortodoxiei, care nu te mistuie, ci te împlineşte.

     El şi-a înscris firescul său cotidian în misiunea Evangheliei, în vocaţia mistică a jertfirii întru Hristos, acoperind toate stările sale sufleteşti cu evenimentele epocii, dar filtrate prin lumina adevărului unic. Sentimentele sale s-au  circumscris Tainei celei Mari a Iubirii de tot ce e frumos, de tot ce e bun, de tot ce e drept, de tot ce e românesc, de tot ce e veşnic şi divin, prin asumarea slujirii sale de preot, de creştin naţionalist în Vatra Neamului, de dascăl, de duhovnic-ctitor de suflete, de ctitor de lăcaşuri, admirabile cetăţi voievodale.

   Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu şi-a purtat crucea cu demnitatea Mărturisitorului şi cu aura mistică a Martirului, înnobilind tot ce era în juru-i: monahi, ţărani, ierarhi, monahii, oameni de cultură, artişti, …

   Doar odihna, confortul, satisfacţia, pricopseala nu sunt de trebuinţă creştinilor autentici, fiindcă pierd harismele Crucii: harul dăruirii, al suferinţei, al pătimirii, al bucuriei, al jertfirii, al biruinţei, al învierii.

   Având pildă Jertfa Mântuitorului, cea dătătoare de viaţă, calea este una singură: cea a Crucii, cea a martiriului. Toţi creştinii vom mărturisi ortodoxia Evangheliei mai devreme sau mai târziu, mai puţin sau mai mult, fiindcă mântuirea tuturor trece prin poarta strâmtă a fiecăruia, purtându-şi crucea sa înfiptă-n Crucea lui Hristos: „Sfinţii care au vieţuit după vremea prigoanelor, după epoca martirilor şi s-au nevoit în munţi şi în pustiuri, au trăit, aşa cum se spune, martiriul conştiinţei. La fel şi Sfinţii Părinţi şi toţi sfinţii până astăzi.”(Arhim. Simeon Kraiopoulos-Taina Suferinţei. Trad. Pr. Victor Manolache, Ed. Bizantină, Bucureşti,2007, p. 15)

   Pe marele duhovnic al Moldovei şi apoi al întregii ţări, l-am cunoscut personal în anul-jubiliar 2004, cu prilejul celor 500 de ani de la mântuirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, când i-am conferit Diploma de: Mare Cavaler al Crucii lui Hristos.

   În cadrul Fundaţiei „Sfântul Apostol Andrei” înfiinţată de mine în 1996, am creat Ordinul spiritual al Rezistenţei prin Religie: „Cavalerii Crucii lui Hristos”.

   Despre suferinţa, demnitatea şi jertfa Părintelui Iustin aflasem din operele mărturisitorilor creştini apărute după 1990, care împărtăşiseră aceeaşi soartă de temniţă, de tortură, de teroare, de foamete, de ger, de umilinţă, de mizerie, de rugă, de meditaţie, de răbdare, de iertare, de poezie, de erudiţie, de înălţare spirituală, cu cea a Părintelui Pârvu.

   Mocnea în mine un foc al cunoaşterii acestei mari personalităţi a lumii ortodoxe, aşa că am purces la drum cu plin elan şi zel. Platoul din stânga cum urci, al Mănăstirii Petru Vodă era ţesut într-un covor multicolor de flori pe brocardul mătăsos al ierbii, brodată cu o turmă mare de mioare. Întregul complex mănăstiresc era înconjurat de o falnică legiune verde de Brazi. Ştiam tot din Mărturisiri… că acolo la mănăstire se mai afla şi colegul de suferinţă din închisori olteanul Alexandru Ştefănescu, care s-a călugărit mult mai târziu după eliberare sub numele de monahul Atanasie. Cum oltenii sunt din fire omenoşi şi îndrăzneţi, am mers întâi la cuvioşia sa Părintele Atanasie, l-am salutat, m-am prezentat, rugându-l să-mi destăinuie câteva din mărturisirile jertfei sale şi fără să-i cer, intuindu-mă, m-a întrebat dacă vreau să-l văd pe Părintele Justin.

   –Aş dori…, dar mi-e imposibil cu sutele de pelerini… ca să străbat până la dânsul.

   -Am să te ajut eu! mi-a răspuns vesel părinţelul Atanasie.

   A chemat un frate din obşte, i-a spus să-l caute pe părintele Ciprian, parcă şi dânsul să mă introducă la marele Duhovnic.

   Am intrat prin spate. Purtam un cojoc alb frumos, de miel cu  motiv negru de astrahan. Părintele şedea pe un scăunel, în veşmântul negru peste care cădea pe spate şi peste ambii umeri părul lung de argint, cu şuviţe negre, de voievod, de circa 60-70 de cm, încadrat de o frunte înaltă, nimbată şi doi ochi negri cu licăriri de văpaie, care te aprindeau, privindu-te. Mi-a admirat cojocul…

   –Sărutăm Dreapta Părinte! am rostit eu gândindu-mă la mâna sfântă care binecuvântă, dar şi la Dreapta Neamului în menirea căreia trebuie să te afli în credinţă şi să te jertfeşti întru Domnul.

   –Domnul Hristos să te binecuvinteze fiule! a grăit părintele sculându-se şi îmbrăţişându-mă cu mireasma care emana din sufletul său cald, mucenicesc. S-a aşezat, invitându-mă şi pe mine să i-au loc. Am scos dintr-o geantă-diplomat, de umăr, Diploma Ordinului şi am cuvântat:

   –Părinte Justin sunteţi o binecuvântare pentru Neamul nostru dacoromân căruia v-aţi jertfit cu râvnă şi dragoste, sunteţi un Fiu ales al Bisericii Ortodoxe căreia îi slujiţi cu demnitate, cu supravenerare pentru Fecioara Maria, cu iubire întru Dumnezeu şi semeni şi pentru mine că mi-a îngăduit Domnul să vă cunosc!

   -Vă rog să primiţi ca un semn de înaltă preţuire spirituală, Diploma  de Mare Cavaler al Crucii lui Hristos!

   I-am înmânat Diploma. Părintele a analizat-o câteva minute bune…

   Diploma cu chenar tricolor, sub Autoritatea Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sf. Ap. Andrei, a Sf. M. Mc. Gheorghe, a împăratului Burebista şi a Marelui rege Decebal, cuprinde o Cunună de medalioane-portret ale câtorva din marii Martiri ai Bisericii Neamului. Pe mulţi i-a cunoscut direct, iar cu unii chiar a suferit în închisori…

   În mijlocul Diplomei se situează Crucea Verde, brodată cu iniţialele Învierii: Ii-Hr. + Ni-Ka, simbolul filocalic al suferinţei, jertfei şi biruinţei, la baza Crucii titlul: Mare Cavaler…, care se conferă, numele celui ales, autoritatea care conferă diploma, numele fondatorului şi ştampila.

   Uitându-se pe Diplomă la cei atât de dragi sfinţiei sale şi parcă îmbrăţişându-i a zis din adâncul smereniei sale:

   -Sunt eu vrednic să primesc această preţuire?

   –Părinte, vrednicia va ales-o dintru început Dumnezeu pentru marea dăruire. Pe mine m-a trimis doar ca sol pământean, nevrednic, dar îndrăzneţ totuşi, să mă bucur de alegerea Fiilor Mântuitorului, unul fiind chiar Sfinţia Voastră! am răspuns eu electrizat şi ţanţoş.

   Mi-a oferit o felie de cozonac, a umplut 2 pahare cu vin roz, am mulţumit Domnului, le-am golit şi ne-am îmbrăţişat, spunându-mi să mai petrec câteva zile la Sfânta Mănăstire.

   Aceasta a fost prima mea mare întâlnire cu Voievodul duhovniciei noastre ortodoxe. Au mai urmat alte două întâlniri directe: una scurtă, sus la Petru Vodă, mediind întâlnirea unui nepot de călugăr de la Mânăstirea Rarău, doar cu  un salut, o bucurie şi o îmbrăţişare şi alta jos la maici, cu un prieten din Canada, Corneliu Şerban Popa, cu delegaţia sa, circa 40-50 de minute. La Schitul maicilor am apelat la maica stareţă să ne înlesnească întâlnirea, evitând iar mulţimile. Era tot vară. Eu mă mutasem în Târgu Neamţ. La Bucureşti înainte de plecare, organizasem două Congrese Internaţionale la Argeş şi Tomis, cu istorici şi mărturisitori în viaţă şi doream să-i cer binecuvântare pentru fondarea  Institutului particular–Rezistenţă prin Religie, întrebându-l dacă să continui ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei, privindu-i pe Mărturisitorii dacoromâni ai veacului XX…

      Eu eram cu acelaşi cojoc alb, dar cu o cămaşă naţională lucrată în Viţă de vie pe mărgele verzi. Din nou m-a admirat părintele mulţumindu-mi că iubesc portul nemuritor şi regal al Dacilor. Ne-am fotografiat,ne-a permis să filmăm prețioasele momente,

      Ne-a urat să continuăm ce am început, binecuvântându-ne.

      Am mai fost de câteva ori la Petru Vodă şi jos la Schit, fără să-l deranjez direct. Luam binecuvântare şi mulţunire prin rugă, din curte.

      Simţeam unda harului acestui lucru inefabil şi divin.

      Restul prezenţei părintelui Iustin Pârvu în inima mea îl completam cu Mărturisirile sale directe sau indirecte, prin diferiţi autori şi mărturisitori care-l preţuiesc cu mare, mare veneraţie.

Cinstirea şi pomenirea Înaintaşilor noştrii aleşi de Bunul Dumnezeu ne oferă prilejul de a ne lumina pe noi înşine, de a privi claritatea lucrurilor şi înţelesul evenimentelor ori fenomenelor din jurul nostru în sensul de a ne cerceta cu luare aminte, de a ne corecta, de a ne îndrepta, îndreptându-i şi pe alţii, de a ne călăuzi, călăuzindu-i şi pe ceilalţi care vor, de a iubi arhetipurile urmându-le lor, moştenindu-le.

   Slavă Bunului Dumnezeu şi Aleşilor Săi!

    10 Februarie 2015

   + Sfântul Mare Mucenic Haralambie a fost Episcopul Magneziei din Asia pe vremea asprului împărat Sever (193-211). Marele Mucenic a pătimit multe în trup, dar a câştigat şi pre mulţi în sufletul credinţei, între care şi pe Galina fiica împăratului, căreia îi tălmăceşte acel vis miraculos: -Apa cea mare este darul Sfântului Duh, livada îngrădită este raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii înfloriţi şi bine mirositori sunt cetele sfinţilor îngeri, cedrul înalt este slava crucii, izvorul de la rădăcina lui însemnează viaţa veşnică, dăruită neamului omenesc prin sfânta cruce,  iar Paznicul locului, ce te-a luat pe umeri, este Christos Domnul, care a dus pe sfinţii săi umeri oaia cea pierdută…

   Ierarhul Haralambie a odrăslit în dragostea de Dumnezeu, întrupându-se curajului, credinţei, suferinţei şi mărturisirii lui Iisus Hristos- Dumnezeul Iubirii, plătind pentru Cerul inimii cu viaţa sa pământească la 10 Februarie 202.

                                       (Vieţile Sfinţilor-2. Editura Artemis, Bucureşti)

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Foto: Cristina Nichitus Roncea

Anul 2014, ne-a adus în căldura sufletelor noastre, a creştinilor iubitori de Adevăr, o carte document care, înflăcărată de inimile unor conştiinţe curate, treze-spiritual, poate urca foarte repede pe catapeteasma sfântă a Neamului, ca un magistral monument.

   Lucrarea-Roman a lui Moş Ilarie Bichiş/ Călin Kasper, luminată de evenimentele copleşitoare ale celui mai dramatic secol XX din întreaga zbuciumată istorie universală, concretizează tragismul nostru naţional, programat şi promovat de duşmanii străini, în colaborare cu vânzătorii de ţară.

   Viaţa mărturisitorului Moş Ilarie, re-trăită în povestirile spuse ardeleanului nostru Călin Kasper, care le reunește sub forma unui roman-istoric, prin voluminoasa documentare, prin fruntea nimbată a sensului, a apelului şi a mesajului revelator transmite un mesaj de sinceră cinstire a sufletului poporului român.

   Exeget de mare adâncime al profunzimii sufletelor celor Chemaţi, interpret al sensurilor spirituale ale Neamului, prieten nedespărţit al credinţei şi adevărului, Călin Kasper, călăuzit de neînfricatul erou-Moş Ilarie, încununează totodată în roman, aura suferinţei şi a jertfei celor mai aleşi Fii ai Naţiunii Dacoromâne.

   Cartea-Amintiri, DE LA INIMĂ SPRE CER este un omagiu adus de cei doi mărturisitori, Vetrei Strămoşeşti, o cinstire întru slava Neamului şi o venerare a Oamenilor Aleşi de Dumnezeu ca Vizionari ai Săi pe pământul sfânt al Dacilor nemuritori.

   În această lucrare, care se adaugă altor două: „Pui de ţigan” şi „Cei şapte beduini”, inginerul-naţionalist Călin Kasper se depăşeşte cu mult pe sine, dat fiind argumentele sale solide, raţionale, îndrumătoare, pedagogice, de îndreptare, de cunoaştere, de luare aminte la toate, optând însă pentru cele bune în care se oglindeşte numai Adevărul.

   Eroul său, Moş Ilarie Bichiş este un profet al pământului dac, încălţat cu ţărâna sfântă, care a odrăslit milenar şi şi-a purtat paşii în oameni drepţi, în eroi, în poeţi, în dascăli, în duhovnici, în martiri, în sfinti, în Oamenii Aleşi de Atotcreatorul-Hristos, iar  întâmplările, faptele, fenomenele care l-au însoţit în viaţă, în familie, în neam, în închisori, în societate, alcătuiesc pentru noi cei de azi care le cunoaştem, un sistem filosofic de referinţă mistică demn de urmat şi de mărturisit: Modelele hărăzite şi dăruite nouă de Bunul Dumnezeu.

   Călin Kasper, prezintă parcă mai revelator ca oricând geneza spirituală a Aleşilor, peste care s-a pus mirungerea cerească a Ziditorului şi ocrotirea Maicii Domnului nostru.

   Opera-Roman a lui Călin Kasper, deşi lipsită de lista bibliografică, autorizează ampla documentare, care pune în lumină realitatea faptelor şi personajelor istorice.

  Romanul în sine, poate face abstracţie de bibliografie, dar un roman – istoric se adaugă izvoarelor cercetate.

   Considerând Destinul Neamului Dacoromân, ales de Dumnezeu ca o „predestinare” a mesianismului ortodox şi a vocaţiei hristico-jertfitoare, Călin Kasper îşi îngăduie să vorbească despre unele viziuni ale povestitorului, viziuni fundamentale ale împlinirii Românilor, viziuni ce se regăsesc împletite în cele trei capitole ale cărţii, astfel:

   Capitolul I-Memorii şi amintiri, adună un buchet de 51 de referiri şi interpretări…

* Academia de la Aiud: „Eu mi-s ţăran, aşa cum au fost toţi ai mei de când ne ştim pe acest pământ. Deşi am urmat liceul, nu mi-am dorit mai mult… La 40 de ani, aveam să învăţ la una din cele mai înalte universităţi posibile. Timp de aproape şase ani! Am avut profesori extraordinari, cu mult mai buni ca politrucii din universităţile muncitoreşti de afară… Cei ce mai sperau că vin americanii, îşi strâmbau gura învăţând engleza, cei care lăsaseră la intrare orice speranţă, italiana (Lasciate Ogni Speranza Voi Ch’entrate!). Unii pe lângă preotul Ioan (Iovan?) sau părintele Dumitru Stăniloae, se împărtăşeau din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi ale Filocaliei.

Cei din jurul lui George Manu învăţau fizica atomică…”   

   Capitolul II-Însemnări despre Oamenii Aleşi, cu 74 de sublinieri şi medalioane…

   * Mistica Naţională: „Mistica naţională a fost mereu prezentă în toate clipele de înălţare ale poporului român, de la Mircea,Vlad, Ştefan sau Mihai Viteazu, atât de fericit exprimată de George Coşbuc în poezia Paşa Hasan. Cel ce întrupează sufletul şi speranţele neamului trebuie să fie primul pe câmpul de luptă:

           Pe vodă-l zăreşte călare trecând/ Prin şiruri, cu fulgeru-n mână./ În lături s-azvârle mulţimea păgână./ Căci Vodă o-mparte, cărare făcând, / Şi-n urma-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,/ oştirea română.

   Această sarcină uriaşă, mult peste puterile omeneşti, plină de înălţare şi de tragism, dă eroilor un destin prin care,în calea celor Aleşi totul devine hiperbolic, potenţat de mistica, care nu este altceva decât susţinerea divină pentru a îndeplini un ideal creştin. Ne întoarcem iarăşi la Coşbuc, care cu sensibilitatea lui poetică prinde magistral această trăsătură a eroului mistic, devenit Arhanghel:

   Sălbaticul Vodă e-n zale şi-n fier/ Şi zalele-i zuruie crunte,/ Gigantică poart-o cupolă pe frunte,/ Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,/ Iar barda din stânga-i ajunge la cer,/ Şi Vodă-i un Munte.”   

   Capitolul III-Gânduri, cu 58 de limpeziri, de reflecţie, de discernământ, de asumare, de înrolare, de împlinire şi de împletiri cu o nouă Soartă a ţării, coroborată pe Destinul prezis de Dumnezeu prin Aleşii Săi pe pământul străbun.

* Misiunea Poporului Român: „Orice popor în această lume are o misiune de îndeplinit… Unele se pare că şi-au îndeplinit-o deja. Altele încă nu şi-au spus ultimul cuvânt.

Despre poporul român se ştie că a fost urgisit.Ţara i-au luat-o pe copita cailor multe neamuri: Goţii, Hunii, Gepizii, Slavii, Avarii, Bulgarii, Ungurii, Pecenegii, Cumanii, Tătarii, şi poate şi altele. De cele mai multe dintre ele s-a ales praful şi pulberea. De români nu. Ei întotdeauna după tăvălirile barbare s-au ridicat şi s-au scuturat de praf. Toţi străinii care ne-au studiat istoria nu şi-au putut explica de unde această forţă uluitoare de regenerare… Unii oameni plini de har au vorbit mereu de o misiune cerească a poporului român. Părintele Arsenie Papacioc a spus: << Acest popor va avea un rol important în istoria omenirii.>>

   Cronica acestui Roman-istoric a celor doi mărturisitori: Moş Ilarie şi Călin Kasper, atestă împlinirea unei datorii de înaltă conştiinţă şi o profundă reînnoire de angajament testamentar pentru Trecutul, Prezentul şi Viitorul naţiei noastre, care trebuie să fie nemuritoare .

   Această mărturisire este o lumină din adevăr, un cuvânt de credinţă, o aleasă responsabilitate, o sacră misiune, spre împlinirea noastră.

   Viziunile autorilor stăruie în a ne dezvălui succesiv caracteristicile nobile şi tendinţele eroice împlinite în Mărturisitorii aleşi ai suferinţei, aşa cum savantul creştin, la rândul său martir-mărturisitor Vladimir Dumitrescu concluziona în lucrarea sa: Mărturisirile unui „criminal politic”: „Tudor Vladimirescu a fost ciopârţit de ciocoii fanarioţi, dar România modernă s-a născut din sacrificiul lui; Cuza-Vodă a fost alungat de liberali, dar el va rămâne veşnic simbolul unităţii noastre naţionale; Corneliu Codreanu şi Mişcarea Legionară au fost crucificaţi, dar renaşterea viitoare a neamului românesc şi a unei Românii a Românilor va avea ca piatră de temelie credinţa legionară şi ca ciment de unitate sufletească înălţătoarea lor jerfă.”

   Autorii desprind crâmpeiul sacru al unei analize profunde a naţionalismului creştin, remarcabil prin promovarea unei societăţi ecumenice a valorilor spirituale având ca temelie Neamului zidită în Jertfa lui Hristos.

   Orice carte care avansează ideea demnităţii şi continuităţii unui popor ortodox în sânul unui viitor stat naţional creştin, de altfel valabilă pentru toţi Românii moştenitori ai Marilor Români restaurează adevărul şi revenirea Naţiei spre făgaşul mântuirii ei.

   Bucuraţi-vă de această carte-moştenire, care acoperă prin proporţiile ei perioada cea mai tragică şi cea mai sublimă a poporului nostru!

   Cu aleasă preţuire autorilor Moş Ilarie şi lui Călin Kasper!

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Cronica literară la volumul de poezie ,,În amurg”, a poetei Emilia Ţuţuianu

Într-o lume cenuşie, balcanică, pestriţă, tristă, egoistă, invidioasă, semiconştientă, cum este lumea literară românească, întâlneşti oameni de o frumuseţe extraordinară, încât ţi se par monumente culturale sau crini înalţi ca nişte plopi proiectaţi pe zare… Oraşul Roman are două asemenea personalităţi de o frumuseţe spirituală care poate să nu te emoţioneze şi să nu te uimească. După ce am citit de mai multe ori cartea domnului Gheorghe A. M. Ciobanu, în care se apleacă asupra mitului Mioriţei, pe care îl investighează cu toate mijlocele dăruite de Domnul fiinţei omeneşti, şi după ce am discutat la telefon cu Domnia sa, am avut şi mai clară în minte imaginea unei personalităţi care te copleşeşte prin dimensiunea sa omenească, prin truda ei de furnică, aplecată decenii de-a rândul asupra culturii pe care o sporeşte cu fiecare zi. Domnia sa face parte din oamenii mari pe care i-am întâlnit în lumea aceasta, prea plină de oameni mici.
A doua personalitate este doamna Emilia Ţuţuianu, bibliotecară în acest oraş, pe care mi-o imaginez ca pe o fiinţă delicată, fragilă, sensibilă. Frumuseţea sufletului ei mă face să cred că este de origină îngerească… Însă, pe cât de delicată şi fragilă, pe atât este de luptătoare, de truditoare, de creatoare, dăruită total culturii. Cetăţenii oraşului Roman ar trebui să fie recunoscători acestor două mari personalităţi culturale (acestea sunt cuvintele care cartelizează foarte bine aceste două personalităţi). Iar marile personalităţi culturale au şi ele, ca toate fiinţele omeneşti, nevoie de căldură, de aprecierile şi de ajutorul semenilor lor!
Să creezi o revistă literară de înaltă ţinută, aşa cum este revista Melidonium, pusă în slujba culturii române, pe care o sporeşte, şi să scoţi cărţi, să descoperi şi să impui personalităţi culturale aşa cum este neobositul nonagenar, domnul Gheorghe A. M. Ciobanu, nu e puţin lucru.
I-am citit de mult timp şi de mai multe ori, a doua carte de poeme intitulată ,,În amurg” (iată un cuvânt cu o muzicalitate sonoră, generator de profunzime, de atmosferă şi de lumină poetică) apărută în anul 2004 la editura Timpul, Iaşi. Nici nu ai crede că au trecut zece ani de la apariţia cărţii, atât de fragede sunt versurile, atât de pură este substanţa care le străbate!
Vrem să semnalăm de la început talentul ţipător şi subţire, profund şi inspirat al domnului Iosif Haidu, graficianul cărţii, ale cărui desene intră într-o rezonanţă semantică şi muzicală desăvârşită cu ideile şi cu atmosfera poemelor. Grafica volumului creşte din poeme, îmbogăţindu-le, trimiţându-ne la sensurile profunde ale poeziei. Sinestezia este totală.
Ştiam că trebuie să recenzez cartea, vedeam că timpul trece, şi totuşi nu mă puteam hotărî să scriu cronica… Simţeam la fiecare lectură că îmi scapă multe lucruri subtile şi nespus de preţioase. Abia la a doua lectură am realizat că dedicaţia cărţii este de fapt un poem, care are rolul unei porţi magice… Pe sub această poartă intrăm în universul poetic al cărţii, care este o întoarcere în copilărie, o căutare, dar este şi un rai în care amurgul este veşnic :

,,Dedic această carte bunicilor mei:
Ioana şi Ion Mureş
cei care mi-au transformat
copilăria într-un vis etern”

Poemele doamnei Emilia Ţuţuianu, delicate şi gingaşe, sunt imnurile, lamentaţiile, uimirile, interogaţiile sufletului îngerului care se întoarce acasă, în copilărie , unde o aşteaptă casa bunicilor ei, dar şi Acasă, la Domnul. Căci ce este viaţa omului decât o întoarcere acasă, în lumea din care am venit, la Domnul? Întoarcerea este în acelaşi timp o încercare la care este supus spiritul, de aceea viaţa omului, destinul pe care-l parcurgem, este în acelaşi timp şi un Labirint. Acesta este titlul primului poem, sau al celui de al doilea poem, dacă socotim dedicaţia un poem-poartă. Un poem fantă, cum ar zice Nichita Stănescu. Iar cum primul vers al acestui Poem („Labirintul”) începe aşa, „La început, în fiinţa-mi de lut”. Aşadar suntem la început, este vorba despre începutul mitic, în care se petrece geneza, când după geneză începe urcuşul chiuitor al Omului prin istorie, vai, care este de fapt întoarcerea acasă.
Mai târziu am realizat că poezia doamnei Emilia Ţuţuianu îmi cere mie o lectură mai profundă, care să decripteze sensurile adânci ale poemului, de aici nevoia de a relua încă o dată lectura versurilor. Poeţii talentaţi, cei dăruiţi de Domnul cu har, scriu mai puţin cu mintea şi mai mult cu inima, cu subconştientul… Poezia Emiliei Ţuţuianu vine din zonele profunde ale fiinţei, străbătând mai târziu zonele luminate ale conştiinţei pe care le irizează ca pe nişte vitralii.
Prima strofă este iluminată din nivelul profund de cuvintele care devin, prin încărcătura lor semantico-poetică , noţiuni, concepte poetice:

,,La început, în fiinţa-mi de lut
s-a pitit tainic iubirea…
Şi-n rădăcinile adânci ale ei,
viaţa a luat forma aripilor albe”.

Nu întâmplător, d-l profesor Tudor Ghideanu găseşte o apropiere între poezia Emiliei şi subtilul poet care este Dan Laurenţiu, un mare poet, venit şi el din Moldova. În al doilea nivel semantic noţiunile, ,,fiinţa-mi de lut”, ,,iubirea” , ,,rădăcinile adânci”, ,,aripile albe”, comunicând între ele, ne revelează înălţarea spiritului din sinele său, din profunzimea fiinţei, prin iubire, în nivelul celest, pe care ni-l sugerează cuvintele ,,aripile albe”, ale îngerului.
Strofa a doua a poemului trebuie interpretată şi ea privind din nivelul profund al poeziei, înspre lumină:

,,Timpul, fără a-şi schimba măsura,
Ghemul Ariadnei l-a desfăcut,
încet, de la sine…
Şi din Cunoaştere, a izvorât,
lumina înţelepciunii,
Din Adevăr s-a zămislit
lumina dragostei,
Contopindu-se cu materia,
Şi atunci a izbucnit
flacăra sufetului” (poemul „Labirintul”)

Avem descrisă aici geneza sufletului (care ne duce cu gândul la geneza pământului, din Geneză în Biblie). Evoluţia sufletului îl va duce mai târziu la Cetatea Lumii, care trebuie să fie cetatea Domnului. Evoluţia spirituală se face prin prefaceri şi prin încercări pe care sufletul le trece cu bine, depăşindu-se mereu pe sine…

,,De secera lumii am atârnat,
Ispita „capitulării laşe”…
Şi-n inima mică, ca un fruct,
Am adunat izvoare de cristale
Ce au săpat adânc în suflet,
Cetatea Luminii” („Labirintul”)

Dacă Emilia Ţuţuianu ar fi avut norocul să se nască la începutul deceniului patru al secolului trecut şi ar fi debutat după anul 1960, o dată cu generaţia 60, cea mai valoroasă generaţie de scriitori după cea interbelică a lui Mircea Eliade, Blaga etc., astăzi ea ar avea prestigiul şi opera Anei Blandiana. Venind în literatură mai târziu, trăind şi în provincie (pentru un scriitor handicapul provinciei poate fi imens. Pentru că, de nu ai norocul să te descopere şi să te cultive cineva – or noi asta facem în această cronică – rişti să rămâi un poet printre mulţi alţii. În România poţi tu să fii Dostoievski, dar datorită invidiei, axiofagiei, n-ai nici o şansă să fii descoperit la adevărata ta profunzime).
Un poem de mare valoare este poemul de mare dimensiune ,,Joc”, pe care Nichita Stănescu ar fi fost fericit să-l fi scris el. Aparent epic, poemul este de fapt o Elegie profundă, abstractă şi superbă, despre mersul ludic al fiinţei prin lume şi viaţă, în drumul ei către un nivel superior, jucându-se cu pietrele ,,albe şi negre, maro cenuşii, /Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate, sfere, / Venind de departe,vorbind de alte ere”.
Poemul acesta, foarte subtil şi foarte abstract (de aceea spuneam că ni-l aminteşte pe Nichita Stănescu, cel din Elegii) este unul dintre cele mai profunde şi frumoase poeme scrise în ultimele decenii. În esenţă vedem aici, radiografiată cu ochii minţii, devenirea fiinţei, a spiritului prin ere, jucându-se cu pietrele care simbolizează veşnicia, ce vin de la începutul lumii, din alte era. Zâmbind ne aducem aminte de romanul ,,Jocul cu mărgele de sticlă”, al lui Herman Hesse. În esenţă, poeta atacă aici în modul cel mai subtil una din marile şi gravele teme ale poeziei universale.

,,Priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau
Şi pietricelele zvârlite departe, pe mal adunau
Erau zeci, sute şi mii
şi albe şi negre, maro, cenuşii,
Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere
Venind de departe, vorbind de alte ere”
……………………..
***
,,Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ
Şi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau în cuvânt
„Ce amarnică-i truda !”
Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat
Pietricele s-adun : albe şi negre, maro cenuşii
Să le dau strălucire, să le fac roşii-aurii”

Este vizibilă formaţia filozofică a poetei (a absolvit Facultatea de Filozofie, secţia Psihologie, din Iaşi) ca şi lecturile profunde din marii poeţi pentru că multe din poeziile ei sunt Concepte care aparţin domeniului psihologiei, filozofiei: „Mărimea timpului”, „Nelinişte”, „Nostalgie”, „Viaţa şi Moartea”, ”Iluzie”, „Păcatul Evei”, „Destin”. Această ultimă poezie este de o frumuseţe care te impresionează :

„Păşesc, privind tot înainte,
Prin frunzele ce cad foşnind
Crâmpei de vise ostenite,
Tresar sub pasu-mi obosit,

Zadarnic ochii mei mai cată,
Prin vechiul Aladin ochean –
O rază limpede, curată,
Pe care-o vreau…dar n-o mai am !

Stingher tu treci pe lângă mine,
Şi ierni aduci şi vânturi reci…
Oh ! te cunosc atât de bine,
Destin al meu, la cine pleci” („Destin”, pag 30)

,,Păşesc privind tot înainte”, acelaşi mers al sufletului bolnav de dragoste care este de fapt întoarcerea acasă şi urcuş în lumea din care am venit… Întoarcerea acasă este grea, dureroasă, plină de căutări, de întoarceri, de rătăciri, de regăsiri:

,,Mai vine o noapte –
şi afară plouă,
Des şi mărunt,
Din empireul de plumb,

Nesfârşită singurătate
mereu ne-ntâlnim,
În noaptea cenuşie,
mereu ne iubim,

Cutreier în noapte,
pe drumuri pierdute,
Stropi blânzi s-adună, în şoapte
cu vise şi doruri tăcute.” (poemul „Noaptea”, pag 43)

Prin întoarcerea în copilărie, prin retrăirea acelei perioade care seamănă atât de mult cu raiul, prin închinarea în faţa celor care ne-au adus pe lume, prin sentimentul de pioşenie, prin sfinţire şi prin imnuirea a tot ce a fost, ne pregătim de marea Înălţare spirituală:

„Pereţii casei bunicilor
Sunt prăfuiţi de dureri,
Pereţii casei bunicilor
Sunt văruiţi cu lacrimi…
Dar icoanele de pe pereţi ei
Ne vorbesc de IUBIRE ” („Casa bunicilor”, pag 52)

Ultimele poeme sunt dedicate bunicilor, al căror portret, trasat cu o peniţă subţire, învăluit în acuarelele toamnei şi amurgului, te impresionează până la lacrimi, readucându-te în copilărie şi făcându-te să-i revezi pe bunicii tăi. Retrăim împreună cu poeta amintirile anilor frumoşi ai copilăriei, chipurile bunicilor şi ale părinţilor.
Ultima parte a volumului de poezie al Emiliei este scris sub formă de poeme în proză. Noi aşa le percepem, deşi poeta a intenţionat să scrie Povestiri. Ele se numesc, „Acasă”, ,,Măicuţa”, „Agapia”. Câtă lumină primăvăratică şi delicateţe, câtă dragoste, câtă puritate, câtă melancolie, câtă slavă, în descrierile şi evocările în care o vedem pe fetiţa care a fost, întorcându-se la casa bunicilor, la Agapia. Eul poetic a ajuns acasă în raiul copilăriei!
Lectura cărţii este impresionantă, te răscoleşte. În bunătatea lui, Domnul mi-a scos în cale încă un poet profund, sensibil, complex, creator al unui univers bogat, plin de istorie, de dragoste, de credinţă.
Acum după ce am scris această cronică literară o să mă întorc să mai recitesc încă o dată volumul. O carte plină de frumuseţi, de meditaţie, de muzică divină, de melancolie şi de amurg… cinste cui te-a scris.

Ştefan Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor

“Ecumenismul nu e nascut din parerile bisericilor, ci din gandirea proprie a unor pastori ce nu au nimic profund crestin si religios in ei ci doar o viata politica”

• Să-i iubeşti şi să pătimeşti împreună cu cei săraci, ca şi tu să fii miluit de Dumnezeu.

• Să nu-i mustri pe cei care au întristare în inimă, ca să nu fii pedepsit cu acelaşi toiag şi căutănd pe cineva care să te măngăie, să nu afli pe nimeni!

• Aminteşte-ţi că şi tu ai trup de ţărănă şi fă binele tuturor, fără deosebire.

• Mai presus decât toate virtuţile este dreapta socoteală.

• Să nu mustri pe nimeni pentru greşeala lui, ci să te consideri răspunzător pentru toate, chiar şi pentru greşeala aproapelui.

• Mai bine să fiti dispreţuit, decât să dispreţuieşti pe altul. Mai bine să fiti nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti .

• Să nu locuieşti împreună cu omul mândru, ca să nu piardă sufletul tău harul Sfântului Duh, şi astfel să devină sălaş al patimilor viclene .

• Cel care fuge de slava cea deşartă a lumii, unul ca acesta simte în sufletul său slava veacului ce va să fie .

• Urăşte odihna şi traiul bun, ca să-ţi păzeşti gândurile tale netulburate.

• Fereşte-te de întâlnirile cele multe şi îngrijeşte-te de sufletul tău, ca să-ţi păstrezi liniştea sufletească .

• Păzeşte-te de păcatele cele mici, ca să nu cazi în cele mari .

• Îţi este mai de folos să înviezi sufletul tău din patimi, cugetând la cele dumnezeieşti, decât să înviezi morţi.

• Mulţi oameni au făcut lucruri minunate, au înviat morţi, s-au ostenit să-i aducă pe cei înşelaţi la calea rnântuirii şi alte minuni mari. Mulţi oameni au fost povăţuiţi cu ajutorul lor la cunoaşterea de Dunmezeu. Mai târziu, însă, aceştia care au înviat morţi, au căzut în patimi de ocară, ungănd astfel sufletul lor. Prin aceasta, prin faptele lor păcătoase ce s-au făcut arătate, ei au smintit pe mulţi. În realitate ei erau cei bolnavi şi în loc să se îngrijească de sănătatea lor sufletească, au ieşit în marea lumii acesteia ca să tămăduiască şi să mântuiască sufletele altora, pierzând astfel nădejdea ce o aveau în Dumnezeu şi sufletele lor.

• Cel care se scârbeşte de înşelarea şi răspândirea minţii în cele lumeşti, vede înlăuntrul inimii sale pe Stăpânul şi Domnul său.

• Pentru ca Dumnezeu să ia în considerare virtuţile noastre, trebuie ca ele să fie însoţite de înfrânare trupească şi de conştiinţă curată.

• Mai bine să locuieşti împreună cu vulturii decât cu cel lacom şi nesăţios.

• Mai bine să trăieşti împreună cu cel infirm şi cu cel neînsemnat, decât cu cel mândru.

• Mai bine să fiii prigonit, decât să prigoneşti; să fii răstignit, decât să răstigneşti; să fii nedreptăţit, decât să nedreptăţeşti; să fii clevetit, decât să cleveteşti.

• Îndreptăţirea de sine nu are loc în viaţa creştinilor şi nu este cuprinsă nicăieri în învăţătura lui Hristos.

• Dacă iubeşti blândeţea, vei avea pace în sufletul tău. Iar dacă te vei învrednici să dobândeşti pacea. te vei bucura în orice încercare.

• Dumnezeu rabdă toate neputinţele noastre. însă nu-l suferă pe cel care tot timpul cărteşte, ci îl pedepseşte ca să-I îndrepte.

• Gura şi inima, care în fiecare încercare ii mulţumesc Lui Dumnezeu, primesc binecuvântarea Lui şi harul dumnezeiesc.

• Harului dumnezeiesc îi premerge smerita-cugetare, iar pedepsei, cugetarea semeaţă.

• Atunci când viaţa ta este după Dumnezeu, să nu te întristezi pentru necazurile şi relele tale pătimiri, căci Dumnezeu ţi le va ridica într-o bună zi. Să nu te temi nici de moarte, pentru că Dumnezeu a pregătit bunătăţile cele viitoare ca să te facă mai presus de moarte.

* * *

” – Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?

– Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o biserică sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.

– Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?

– Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.

Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei …ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis – nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.

– Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?

– Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.

– Dar ce să facem să ne întărim credinţa?

– Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.

– Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…

– Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.

– Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?

– Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.

Părintele Justin Parvu

(Extras din convorbirile cu parintele Justin Parvu, revista ATITUDINI publicate in  numarul, 2/2008)

Foto: “Precum în cer, așa și pe pământ” – Cristina Nichitus Roncea