Cuvânt și iubire

Este un truism când spunem că mama este fiinţa cea mai dragă. Faptul este unanim recunoscut. În viaţa pământeană, dar şi după ce trece întru cele veşnice o simţim mereu alături. Ne amintim sfaturile, îndrumările, întâmplările fericite trăite împreună, dar şi lucrurile dureroase prin şi peste care a trecut şi am trecut. Dar nu vreau să mă opresc asupra acestora din urmă, ci doresc să mi-o reamintesc pe Mama, cea plină de calităţi, cu ajutorul cărora a sădit în mine adevăratele valori ale vieţii. Blaga spunea: „veşnicia s-a născut la sat”, iar actorul Dorel Vişan, într-o emisiune TV, adăuga: „şi bunul simţ s-a născut la ţară”. Sunt întru totul de acord cu ambele afirmaţii. Şi vreau să şi motivez acest lucru prin ceea ce am învăţat eu de la mama în cei şapte ani de acasă. Din multitudinea de lucruri deprinse în copilărie, mă voi opri la câteva.

O Doamne, cu ce să încep?

Da, cred că s-ar cuveni să încep cu respectul pentru cei în vârstă şi, în general faţă de oameni. Celor mai mari din jurul meu mă adresam cu formule respectuoase, neaoşe româneşti: mătuşă, ţaţă, nea (nene), inclusiv fraţilor şi surorii mele le spuneam nene şi tanti. „Matale” şi „bre” erau printre primele cuvinte pe care le-am învăţat. Salutul era obligatoriu „sărut mâna”, dar nu numai că spuneam, chiar făceam acest lucru. Eram la casa mea, cu copiii mari şi când mergeam acasă, le sărutam mâna părinţilor, mătuşilor, unchilor…

Pe de altă parte, ştim cu toţii că oamenii de la ţară au şi ei răutăţile lor şi chiar se spunea că gura satului n-o astâmpără decât pământul. Bârfa, cleveteala fac parte din „decor”. Şi acestea se pot învăţa ori nu, din casa părinţilor. Ce văd şi aud, aceea fac şi copiii mai târziu. Cu mare drag mi-o aduc aminte pe mama cea tăcută, retrasă, „stând în banca” ei când era vorba de anumite comentarii la adresa cuiva din vecini sau din sat. Nu am auzit-o niciodată spunând vreo vorbă rea despre alte persoane, iar atunci când cineva nu se comporta cu ea cum se cuvenea, găsea motive să-l scuze şi să-l ierte. Cum am zice noi astăzi, îi acorda circumstanţe atenuante. Se pare că acestea au existat de când lumea şi ar trebui să le mai căutăm şi noi în profunzimea neamului, acolo la rădăcină. Astăzi, mai mult ca oricând avem mare nevoie de ele.

De la mama am învăţat hărnicia în îndeletnicirile femeilor. Pe lângă munca în gospodărie şi cea a pământului, era meşteră în lucrul de mână: cusut, împletit, croşetat, tors, ţesut şi multe altele. Toate acestea se făceau iarna, când vremea era nefavorabilă pentru agricultură. De mică, aveam şi eu atribuţiile mele. Când se aşeza războiul de ţesut, eram responsabilă cu depănatul firelor pe ţevi, cu mâna sau cu vârtelniţa, sau cu tăiatul cârpelor pentru preşuri. Apoi, mi-a dat în mână, pe rând, acul, andrelele, igliţa şi treptat am învăţat să le mânuiesc. Ştergarele ţesute de ea şi apoi cusute cu diverse motive florale sau geometrice erau o frumuseţe. Pânza era foarte deasă, iar cusutul şi ajuratul se făceau la lumina lămpii. Mai păstrez două şi acum. La orele de lucru manual de la şcoală eram în frunte, ştiam deja să lucrez ceea ce ne cerea învăţătoarea şi, mai târziu profesoara şi le învăţam şi pe colegele mele. M-a atras întotdeauna lucrul de mână şi am tot continuat să lucrez până astăzi pentru mine şi copiii mei, dar şi pentru alte persoane dragi. Ani de zile s-au purtat lucrurile împletite. În trei nopţi împleteam o bluză sau un pulover.

N-am cusut prosoape, era greu pentru un copil, însă, în România a existat şi o „eră” a goblenului. Ştiam deja cum trebuia executat punctul de goblen. Doamne, cu gândul la mama, ce mult mi-a plăcut să lucrez reproduceri după pictori celebri: Jean-Francois Millet, Leonardo da Vinci, Carlo Dolci, Jean-Honore Fragonard, Van Gogh… După ce a apărut şi la noi calculatorul şi internetul, vederea mi-a mai scăzut şi am renunţat la a mai lucra goblen. Îmi aduc însă aminte că mama a lucrat până a plecat la Domnul. Trecuse bine de 80 de ani şi, deşi avea un ochi cuprins complet de cataractă, iar cu celălalt abia zărea ca prin ceaţă, împletea ciorapi cu cinci andrele. Nepoţii şi vecinii purtau ciorapi de lână împletiţi de ea.

De la ea am deprins învăţătura, dorinţa de a şti mai multe. Deşi cu patru clase, ştia multe poezii pe de rost. Recita „Muma lui Ştefan cel Mare”, „Mama” de Coşbuc, „Iarna” de Alecsandri… În nopţile lungi de iarnă, când stăteam la căldură, lângă sobă, ne spunea cele mai frumoase poveşti, unele inventate de ea. Când au plecat fraţii mai mari din sat, m-a învăţat să le scriu scrisori. Îmi spunea: „scrie ca şi cum ai vorbi cu ei”! Pentru toate astea şi multe altele, deşi era ţărancă precum toate femeile din sat, în ochii mei, MAMA era altfel decât celelalte. Îmi inspira încredere, curaj şi speranţă de mai bine.

Pot spune cu mâna pe inimă că cel mai important lucru învăţat de la mama a fost drumul spre credinţă.

Acasă, copil fiind, zi de zi, an de an am descoperit-o pe mama cea blândă şi smerită, acea fiinţă cu frică şi iubire de Dumnezeu. Deşi era vremea îndepărtării oamenilor de biserică şi a distrugerii sufletului prin necredinţă, măicuţa mea se comporta aşa cum învăţase şi ea de la cei mai mari decât ea. Nu, nu de la mama ei, pentru că se prăpădise sărăcuţa de la vârsta când fiica ei, Rada, împlinea 2 luni. Şi nici de la tatăl ei, pentru că şi el plecase la Domnul, când ea se afla în jurul vârstei de doi ani. A fost crescută de fratele mai mare şi soţia acestuia cu toată dragostea lor, alături de copiii lor. Era foarte ataşată de ei, i-a iubit şi respectat toată viaţa ca pe adevăraţii ei părinţi. De la aceştia a învăţat ce înseamă credinţa, de la aceştia a învăţat ce înseamnă umiliţa, tot de la ei a învăţat acceptatea a ceea ce dă Domnul şi nădejdea că mâine va fi altfel. Cu alte cuvinte, a învăţat răbdarea, supunerea, tăcerea, iubirea necondiţionată, dăruirea…

Cu sfinţenie respecta sărbătorile, se ruga şi pentru vii şi morţi, împărţea pentru sufletul celor plecaţi, şi ţinea post miercurea, vinerea, dar şi posturile de peste an cu sfinţenie. Îmi aduc aminte o întâmplare de prin clasele a patra sau a cincea. Era de Sfântul Ion, când se mergea cu colivă la biserică. Aşa era obiceiul satului, că pentru cel care purta acest nume, viu sau adormit, trebuia să ajungă cineva din casă, cu colivă, la biserică. Pentru că pe tata îl chema Ion, întotdeauna se făcea colivă. Şi pentru că în acea zi veneau şi mulţi musafiri la noi – rude, naşi, fini, vecini – mama avea foarte multă treabă şi, considerând că sunt măricică de acum şi trebuie să învăţ şi eu obiceiul zilei şi al casei, m-a trimis pe mine, cu o vecină la biserică, Am aşezat coliva şi sticla de vin pe masă, am luat lumânări, după care, împreună cu alte copile de vârstă apropiată am început să ne jucăm. Ne-a făcut observaţie o bătrânică şi, ca să nu mai dăm a doua oară această ocazie, am ieşit afară şi ne-am jucat tot timpul slujbei. N-am observat că s-a terminat, ci am văzut la un moment dat că oamenii începuseră să plece spre casele lor. Vecina noastră, femeie cu grijă a luat şi coliva mea şi a dus-o mamei. După puţin timp am ajuns şi eu acasă spăşită, suspinând şi plângând cu lacrimi ce se împleteau în barbă, spunându-i mamei că cineva mi-a furat coliva. A urmat o discuţie scurtă şi la obiect, zicându-mi biata de ea că nu e frumos ce-am făcut, dar nu mă va certa, pentru că ea ştie că eu am înţeles că am greşit şi nu voi mai repeta ce-am făcut. Însă, la sfârşitul discuţiei, mi-a mai spus că cel mai grav pentru mine este faptul că a văzut şi Doamne-Doamne că eu n-am fost cuminte şi i-a trimis coliva prin altcineva, iar eu trebuie să-i explic şi să-mi cer iertare pentru neastâmpărul meu. Deci, mă lăsase să-mi rezolv singură problema cu Tatăl din Ceruri. Aş fi preferat o bătăiţă bună, decât să-mi spună aşa ceva. Afară era un ger năprasic de Bobotează. Ca să nu mă vadă nimeni, am plecat în fundul grădinii, am îngenunchiat în zăpadă şi cu ochii spre Cer îl rugam în legea mea pe Dumnezeu să mă ierte. Observându-mă mama, a trimis-o pe sora mea mai mare să mă aducă în casă. Mai târziu am înţeles că acestea erau doar seminţe sădite de mama în speranţa că vor rodi. Lucrurile acestea nu se uită.

La mine în familie se muncea enorm de mult. Îmi plângea inima de tristeţe când o vedeam pe mama, o femeie mărunţică şi slăbuţă la trup, o mână de om, cum zicem noi românii, trebăluind din zori în noapte prin casă, în gospodărie şi la muncile câmpului. Cu asta nu m-am împăcat niciodată. Era o adevărată corvoadă, o povară pe care o ducea cu greu, dar nu se plângea niciodată. În ochii şi în sufletul meu de copil, din acest punct de vedere, am perceput viaţa de la ţară prea dură, prea aspră. Nu neg bucuriile copilăriei, însă nu-mi doream să rămân în sat cu nici un chip. De mică am început să visez că voi pleca la un moment dat în lume. Înţelesesem că singura modalitate de a evada era să învăţ şi să merg la liceu, la facultate. Mama m-a încurajat permanent, anii au trecut şi Domnul mi-a împlinit visul. Cred că şi acum se roagă, dar se şi bucură, acolo sus pentru mine, pentru ceea ce sunt şi ceea ce fac. Dacă am plecat de lângă ea şi nici nu m-am reîntors atât de des acasă, pot spune cu toată sinceritatea că am încercat mereu să nu o dezamăgesc, lucrul pe care îl voi avea în atenţie cât voi trăi pe acest pământ.

Pentru că m-ai învăţat prin exemplul tău: respectul, hărnicia, învăţătura şi credinţa îţi mulţumesc MAMĂ! Am citit undeva că ”un copil este ca un copac; dacă se strâmbă de mic, nu se mai poate îndrepta”. Cred că tu ştiai acest lucru şi ai avut grijă să creştem drepţi.

Cu gândul la tine, mă străduiesc să le predau copiilor şi nepoţilor mei tot ce-am învăţat de la tine şi ceva în plus. Tu ne spuneai că un părinte este fericit, atunci când copilul îl depăseşte în cele bune. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

 

Vasilica Grigoraş

 

Emanuela s-a întors, cu fetiţa în braţe, către „părinţii” acesteia. I-a privit lung, cu inima strânsă, cu neîncredere şi cu durerea celei ce ştia cine şi cum sunt ei. Şi-ar fi dorit din tot sufletul să fi putut aşeza această fetiţă-îngeraş în braţe sigure, în braţe care s-o protejeze, care să-i construiască aripi solide pentru a nu se prăbuşi la prima încercare de zbor… „Cum pot să fac asta, Doamne? Cum pot aşeza copilul în braţele celor care au aruncat-o fără milă?”

Se îndreptă, totuşi, către cei doi şi cu glas stins, rosti:

– Mi-aţi dat un păgân, vă dau un creştin!

– Mi-aţi dat un păgân, vă dau un creştin!

– Mi-aţi dat un păgân, vă dau un creştin!

Aşeză copilul în braţele celor doi, care, spre surprinderea tuturor, au primit-o ca doi străini, neprivind-o măcar. Ba, mai mult, chiar cea care prin naşterea fetiţei se numea “mamă”, a avut o reacţie de neînţeles. Şi-a întors privirea într-o parte, ferindu-se să privească în ochi pe cea care era carne din carnea ei, sânge din sângele ei. Cei prezenţi nu au putut să desluşească pe chipurile lor nicio urmă de sensibilitate, nimic. Nu au schiţat nici un gest, nici atunci când Emanuela le-a luat din nou fetiţa din braţe. Aproape că au răsuflat uşuraţi, grăbindu-se să iasă repede pe hol, unde au scos câte o ţigară dintr-un pachet şi au plecat în balconul de la capătul palierului pentru a fuma.

Simona şi cu Angela au servit pe cei prezenţi cu gustări, prăjituri şi suc. Preotului i s-a oferit un platou, pregătit special şi Emanuela i-a înmânat banii, taxă de botez, după care acesta a plecat, având şi alte obligaţii.

Între timp se făceau pregătiri pentru băiţă. Moaşa, Angela, îşi luă rolul în serios, pregătind cădiţa cu grijă ca temperatura apei să fie potrivită, presără în apă, pe rând, toate cele ce se folosesc conform tradiţiei şi obiceiurilor din bătrâni, aşezând în cădiţă faşa şi un prosop de bumbac pentru ca fetiţa să nu alunece. Au aprins lumânarea, pe care o ţine Ionuţ, băiatul cel mare al Angelei. Emanuela dădu crijma jos de pe finuţa ei şi trecu cu o crenguţă de busuioc pe la ochi, menindu-i „să vadă lucruri bune şi frumoase”, pe la urechi – „să audă numai învăţăminte şi să ia aminte la ele”, pe la gură – „să vorbească cuvinte înţelepte şi să ştie a respecta pe cei din jur”, pe la mânuţe – „să fie harnică si pricepută”, pe piept – „să fie iubitoare şi cu suflet mare”, pe cap – „să fie deşteaptă si luminată”, pe picioare – „să o ducă acolo unde trebuie şi să o aducă mereu acasă, lângă cei dragi”. Apoi, ţinând-o pe un braţ, uşor, începu să o stropească cu apă călduţă, pentru a o obişnui. Era firavă, un copil ce începea să prezente modificări fizice din cauza modului de viaţă şi a mediului nefavorabil în care trăia. Teama Emanuelei dispăru în momentul în care, Daniela-Nela, finuţa ei, a scos un chicotit zgomotos, însoţit de un zâmbet larg, la primul contact cu apa. A aşezat-o uşor în băliuţă şi, după ce a udat-o bine, a şamponat-o uşor pe cap. Nu mică i-a fost surpriza, constatând un strat gros de solzişori pe căpşorul fetiţei. Şocată, Emanuela se uită întrebătoare spre infirmiera cu care se împrietenise. Aceasta îi răspunse privind-o în ochi, neputincioasă:

– Nu. De când este la noi, nu i s-a făcut nicio baie. Nu avem voie. Să nu răcească. Îi mai ştergem cu şerveţele umede, din când în când.

Uitându-se cu atenţie şi pe la încheieturi, pe la axile, observă că apa, împreună cu şamponelul, săpunul, începuseră să înmoaie acele zone cu depuneri. “Nu se poate aşa ceva!” şopti Emanuela şi spălă fetiţa, cu lacrimi de indignare, de milă şi de revoltă, şiroindu-i pe faţă. Clătea şi iar şampona, cerând să mai fie adusă apă caldă. A început să îi desfacă acei solzişori înmuiaţi frecând uşor cu unghiile. Fetiţa stătea nemişcată. Doar zâmbea, fixându-şi nănuţa drept în ochi, fără să clipească. Cei prezenţi priveau muţi de uimire acest miracol, exclamând din când în când:

– Doamne! Ptiu, să nu fie de deochi! Uite-o cum râde mititica! Alţii o ţin o gură la baie…şi ea…!

– Şi…fără să i se facă o baiţă, şase luni, în spital? Cum este posibil aşa ceva? De neimaginat! Doamne în ce epocă trăim? Biata fetiţă, uite cum stă!

Emanuela curăţă cu grijă, fiecare părticică din corp fiind spălată şi îngrijită cu atenţie. Pe un prosop mare, pufos, din bumbac, alb cu broderie roz şi cu locşor special pentru cap, o scoase din cădiţă înfăşurând-o în el şi şteargând-o uşor pentru a o usca. Moleşită, dar probabil gâdilându-se, fetiţa hohotea fericită. Toţi o priveau uimiţi. După ce a uscat-o bine, Emanuela a trecut-o pe un prosop uscat şi a cerut de la Angela sticluţa cu mir (ulei sfinţit de preot la botez) şi a uns-o peste tot: frunte, ochi, pomeţi, pe după urechi, pe la încheieturi, călcâie, axile, printre degeţele, suflându-i peste tot pentru a avea o piele catifelată şi a mirosi frumos. Apoi a strigat-o pe nume:

– Daniela-Nela!

Fetiţa a tresărit privindu-şi nănuţa drept în ochi. Emanuela a luat-o în braţe a pupat-o, neavând voie până atunci, spunându-se că îi ia mirul. Sunt, doar tradiţii, dar la care bătrânii ţin, le respectă pentru binele copilului. Iar Emanuela, om cu credinţă, dar şi cu respect pentru tradiţii şi conservarea acestora, a dorit să nu încalce nici un aspect legat de acestea. Pe rând, cu fiecare obiect de îmbrăcăminte, a început să-şi gătească finuţa. Întâi pampers-ul, chiloţel, maieuţ, un hamleţel subţire, o rochiţă albă din saten cu broderie roz şi pălăriuţă la fel. Arăta ca o prinţesă, ca o minune! Ceva se schimbase la ea. Totul se schimbase! Era alt copil, o altă viaţă şi…, probabil, un alt destin…

Trecea din mânâ în mână, toţi îi oferindu-i dragoste. O pupau şi îi puneau căte un bănuţ simbolic la rochiţă, iar ea nu uita şi nu obosea să împartă tuturor zâmbete. În acest timp “părinţii” stăteau rezemaţi de tocul uşii fără să scoată un sunet, doar schimbau priviri din când în când. Aproape uitase toată lumea de ei, când, deodată, în momentul în care au observat că cei prezenţi pun bănuţi la rochiţa fetiţei, le-a crescut interesul. Au început să se apropie şi să-şi zâmbească complice unul altuia…

Emanuela, însă, a observat. Le-a făcut semn Simonei şi Angelei să fie atente, iar acestea s-au plasat aproape de uşă. Când fetiţa a ajuns în braţele Cristinei, Costel s-a postat între aceasta şi restul mulţimii iar “mama” fetiţei a încercat să ia fetiţa în braţe de la Cristina, însă mâna căuta sub rochiţă…

– Ţie nu îţi este ruşine deloc? Vouă nu vă este ruşine deloc? Răsună ca un tunet, vocea gravă a Emanuelei? Sunteţi atât de jos! Unde mai vreţi să coborâţi? Mă întreb cât de jos sunt limitele voastre, oameni buni? Cum vă ţine pământul? Emanuela ia fetiţa în braţe, dă instinctiv un pas înapoi, coboară vocea şi cu blândeţe, continuă:

– Uitaţi-vă la ea! Uitaţi-vă si treziţi-vă! Realizaţi ce aţi pierdut! Nu este ea perdanta… Voi sunteţi, dragii mei! Vă promit, astăzi, în faţa ei, că voi lupta cu toate forţele să nu-i mai puteţi face rău niciodată! Şi acum…, vă rog, plecaţi! Plecaţi, până nu chem poliţia. Ea, copila asta curată, vă salvează pielea astăzi…

Cei doi au plecat, vorbind între ei, certându-se reciproc pentru faptul că, lăcomindu-se la puţinii bani de la rochiţa fetei, au pierdut eventualii bani care i-ar fi dat doamna… pentru botez. Toată discuţia a fost auzită şi relatată ulterior de către o asistentă care vorbea la telefonul din holul spitalului.

Emanuela se aşeză extenuată pe pat, cu fetiţa în braţe, tremurând de nervi.

Ca şi cum ar fi înţeles ce se întâmplă, Daniela-Nela a prins-o pe nănuţa ei de nas stârnind râsul celor din salon, dar şi al Emanuelei, destinzând atmosfera. A început să râdă şi ea, iar Emanuela a înţeles că nu trebuie să permită ca aceşti oameni să le strice ziua. S-a mai jucat puţin timp cu fetiţa, privind-o ca pe o păpuşă. Nu putea să nu-şi amintească de cei ce o abandonaseră fără să se gândească… Era gândul ce o chinuia cel mai mult. Gata! Se va ocupa de problema asta, dar nu acum. Infirmiera intră pe uşă cu o sticluţă cu lapte. Era ora mesei pentru finuţa ei şi vor împărţi acest moment, doar ele. Luă sticla cu lapte de la infirmieră şi îi fixă tetina între buze. Fetiţa prinse biberonul şi începu să sugă, cu poftă, conţinutul din sticlă. Baia îi făcuse poftă de mâncare, dar şi somn. Când mai avea vreo două degete de lapte în sticlă, ochişorii ei grei s-au lipit într-un somn profund. Emanuela o privea cu atâta dragoste, cu atâta duioşie, încât, în acel moment, te gândeai că sunt una. A mai stat câteva minute cu ea în braţe, cât a mai schimbat impresii cu personalul spitalului – reprezentat de două asistente şi două infirmiere, cu privire la modul în care a decurs botezul, despre felul minunat în care a reacţionat fetiţa, doctoriţa Străinu şi funcţionarul de la registratură fiind plecaţi chiar din timpul botezului. Emanuela şi-a aşezat finuţa, cu dragoste şi grijă, în pătuţ, mângâind-o uşor. Fetiţa a răspuns mângâierii cu un zâmbet leneş, continuându-şi somnul.

Deşi Angela şi Simona au încercat să o sfătuiască pe Emanuela că nu e bine să lase toate lucruşoarele pentru fetiţă la spital şi nici tot pachetul de pamperşi, aceasta s-a încăpăţânat să o facă, motivând că finuţa ei nu trebuie să mai ducă lipsă de nimic, cu atât mai mult cu cât fusese asigurată de personalul spitalului, prezent acolo, că le vor folosi doar pentru fetiţă. Astfel, Emanuela a început să aranjeze toate hăinuţele în dulăpiorul fetiţei: costumaşe, rochiţe, hamleţei, chiloţei, maieuri, soseţele, prosoape, jucării…, toate cele de trebuinţă pentru un bebeluş şi chiar mai mult. Emanuela fusese mai mult decât generoasă, din multe motive: ea nu avea copii, povestea fetiţei îi trezise atât simţurile materne, dar şi mila, neputinţa, revolta. În viziunea ei, un copil reprezintă un miracol şi de miracole nu poţi să-ţi baţi joc.

După ce termină de aranjat lucruşoarele, cu sufletul îndoit de tristeţe şi păreri de rău pentru că trebuia să plece, merse lângă pătuţ şi îşi privi îndelung fina care dormea profund, liniştită, având chipul unui îngeraş senin, precum gândi Emanuela că poate fi şi datorită faptului că primise botezul… Se aplecă, îi sărută mânuţa şi apoi fruntea şi rosti:

– Dormi liniştită, draga mea! De acum înainte, nănuţa îţi va fi alături, va fi bine!

Se ridică încet, o lacrimă şiroindu-i pe obraz. După ce toţi cei prezenţi au mai trecut o dată să o privească, în semn de rămas bun, au luat bagajele şi, cu ele în mână, au salutat personalul spitalului, plecând. Emanuela i-a anunţat pe aceştia că va veni să o viziteze pe fetiţă şi să-i facă băiţă, personal, de câte ori va fi nevoie, după care a plecat şi ea, suspinând.

Pe drumul către casă, cele trei femei discutau intrigate atitudinea celor ce veniseră… în calitate de părinţi…? Cine mai ştie?

– Ai avut răbdare cu ei, Emanuela! rosti cu indignare Angela. Eu am avut o dorinţă nebună de a-i scoate afară de-o aripă, încă din momentul în care i-am zărit că au apărut. In primul rând, pentru ce ştiam că au făcut cu acest copil. Cum să-l abandonezi fără urmă de regret? Apoi, toate minciunile tatălui, în legătură cu sănătatea ei… Doamne, Dumnezeule! Cu astfel de lucruri nu se glumeşte. Nu poţi provoca soarta în acest fel… Apoi, cum să vii astfel îmbrăcat, ştiind că este botezul copilului tău, că va fi prezent un preot? Nu! Aceşti oameni, clar, nu aveau ce căuta aici!

– Pe mine, interveni Simona, m-a oripilat reacţia ei, a “mamei”, în momentul în care i-ai pus copila în braţe şi nu i-am înţeles gestul… Iniţial, mi-a fost milă de ea gândindu-mă, ca mamă ce sunt, că a întors capul ferindu-şi privirea dintr-un sentiment de vină, de ruşine faţă de cea pe care o abandonase, neavând puterea de a o privi în ochi. Apoi, analizându-i mai bine expresia feţei, am citit o repulsie, ceva ce m-a durut, un ceva despre care, niciodată, nu am crezut că poate exista, că voi putea vedea pe chipul unei femei ce-şi ţine în braţe pruncul. Era nerăbdătoare ca totul să se termine mai repede. Femeia asta nu are nimic matern în sufletul ei… şi mă întreb ceva, ce cred că se întrebau şi ei până la un punct: ce căutau ei, în acest film??

– Baniiii! strigară în cor copiii de pe bancheta din spate, care până acum stătuseră cuminţi şi ascultau discuţiile celor trei femei, fără a părea interesaţi de subiect.

Surprinse de perspicacitatea şi logica fără cusur de care au dat dovadă copiii, cele trei femei s-au privit cu subînţeles, apoi i-au privit pe ei cu admiraţie, ca pe cei trei înţelepţi.

– Bravo, copii! rosti Emanuela, după care, privindu-şi din nou sora şi prietena, continuă să vorbească, explicându-se. Am dorit să fie totul bine, am dorit ca acest botez să fie făcut sub auspiciile iertării, a înţelegerii, cu inima curată. Am dorit, de asemenea, să le dau o şansă să-şi îndrepte greşeala, să vadă ce au pierdut, să înţeleagă ce au. Am şi sperat, de ce să nu recunosc? Dar, am vrut să mă şi conving de anumite lucruri, să fiu sigură că nu greşesc, că nu voi face o nedreptate în deciziile pe care le voi lua. Nu vreau să fiu orbită şi să am sentimentul că fac ceva mânată de ambiţii prosteşti. Acum, ştiu că voi lupta să ţin aceste personaje la distanţă de fetiţă, pe bună dreptate. Şi nici măcar Dumnezeu nu mă va condamna, ba, mai mult, sunt convinsă că mă va sprijini şi îmi va fi alături.

În maşină s-a instalat liniştea. Restul drumului, până acasă la Emanuela, l-au parcurs fără să mai spună nimeni nimic. Fiecare rămăsese cu gândurile şi privirile rătăcite în vacarmul străzii, obosiţi de evenimentul care, iniţial, părea o formalitate, dar care, aşa cum s-a petrecut într-un spital, s-a dovedit a avea un consum energetic copleşitor, cauzat de o încărcătură emoţională extraordinară. Singurele care nu-şi permiteau relaxarea totală erau Angela, care trebuia să fie atentă la trafic, precum şi Emanuela, care, era deja în cercetarea şi căutarea de soluţii pentru Daniela-Nela…

~ Va urma ~

 

Olguţa Luncaşu Trifan

Februarie -07 – 2015

Iaşi

Pe drumul greu…

 

Pe drumul greu ce urcă-n pantă,
Un bătrânel….cu greu urca,
Încovoiat de înălbita-i vârstă,
Ce tare îl mai apăsa.

 

Aluneca…era să cadă,
Dar greu ….totuşi se redresa,
Zâmbea…pornea din nou să meargă ,
Şi povestea de zor cu cineva .

 

În mâini ducea o mică pungă,
În ea un colţ uscat de pâine,
Alăturea litrul de lapte,
Mâncare poate….pentru mâine .

 

Dar mâna dreaptă parcă prinde ,
În palma ei pe cineva ,
Privesc….nu-mi vine-a crede ,
În jur nu este nimenea .

 

Vrând să-l ajut …de el m-apropiii,
Bineţe dau şi îl întreb ,
“Tu moş bătrân ,s-ajut eu voiu ,
De mine sprijinete-acum .”

 

Surprins…se-opreşte …mă priveşte,
În ochi eu fericirea-i văd ,
Prin mine-a lui privire trece ,
Dar îmi răspunde glas molcom .

 

“Iţi mulţumesc copile dragă,
Încă mai pot la deal să urc,
Dar de-i voii…ajută-mi baba,
Caci anii mulţi o-apasă greu.”

 

Privesc în jur…nu este nimeni ,
Dar mâna totuşi o întind,
Şi mă prefac ca simt în mâna ,
O alta mână… şi-o ating .

 

El bucuros se-ntoarce-n laturi ,
Şi spune cu glasu-i domol,
“E-un flăcăiaş ia de pe-acilea ,
Şi ne ajută dealul să urcăm”.

 

Încet …încet …ajung la casă,
Bătrânului ce sta în deal,
Cu mâna tremurând…deschide uşa,
Poftind întâi pe cineva .

 

Apoi intrăm …intrăm în casă,
El bucuros pe masă pune ,
Cel colţ uscat adus….de pâine ,
Şi-o micuţă cană din lut

 

Apoi un scaun trase mai aparte,
Şi glasu-i blând se auzii,
“Uite…stai jos,aci iubită soaţă,
Şi-mbucă ceva ,din ce-am adus.”

 

În ochi sclipeau lumini de fericire,
În glas blândeţea stăruia,
Iar mâinile cei tremurau…bătrâne ,
Un chip din vise mângâia.

 

Atunci lacrime simţit-am cum mă podidiră,
Prin mine se scurgeau fiori,
Priveam si nu-mi venea a crede ,
L-acea iubire fără de sfârşit .

 

 

Franko Sicra
Ravenna

 

2004

 

în ziua dinaintea

 

în ziua dinaintea călătoriei în Provența

mi-oi fi amintit mai puține provincii

poate un bal de troieni latini suiți

pe un fluviu cu marinari mistralieni

 

dodii occitane intimitate pe șapte

în postura părelnicului orient

cifrare vechiului vechil ne cheamă

o energie în cascadă naiadă iadă

 

suie-te-n barbă trupeșă veracitate

berberă litanie vin rușii jap turcii

inundă inuendo grabnică rabie în

pașnică disperare trepădându-ne aer

 

ergo dodium vino să cânți cipkalie

insolubilia pe tunelul poetomaniei

frică politică pe cât comunism compas

compasiune morții în aburi auriculari

 

văduvele prietenilor spiritualizare violului

ascunde-te furie etichetei în loc să-i tai capul

spune-ne tu să ne luăm adio de la neveste

înainte de a aranja luptătorii fără înscris

 

oare de ce ați făcut ce-ați vrut voi regizorilor

în seara aceasta păi cum de ce mă întrebi pe mine

ce am vorbit toți de trompete el a plecat

mai devreme ea mi s-a părut normală

 

că regizat ei seara i l-ai dus jurământ nescris

își face casă bea cu femei lângă templu

cât să fi uitat maestru că e samurai

slăbindu-și garda pe așteptate dușmanul

 

sinucidere spre a încuraja fiii cu două săbii

ea-și tăie părul i-l dete și se sinucise el deghizat

în femeie în celula ceainăriei și a plecat în

America părinți sinuciși educație sânge

 

invest in education health care job creation

cum și Cândeștii nu m-ar mai magnetiza

honda sub funicular pereche peste real

samurai sfarmă-rai duna grohotișului

 

felibri niciunui amurg nici

jocul florilor late latinitate

horă pindarică în gol horal

pe fugă văduvele prietenilor

 

o brinda

 

o brinda rimei alexandrine

pe ambră cianura îndrăgind-o

orb cărăbuș arbustul pe bustul

fără cap întoarce pinionul

 

în lanțul văduviei codalbului haram

palpit alintă lira cernuse ce noiane

calinitatea calei de leagăn amalgam

Ion Barbu după claie de mile mariane

 

spart part nu tai nici thai nici netainici venetici

flori și mai sfărâmate a joc în șapte spezi

la cupă sânge frunții crestezul strâns în brici

serbează barza barjă răbojul fript crestezi

creastă pe brazdă nu mai dincolo nu aici

Ioan Ladea văduvelor sufletul înși bipezi

 

 

tao Taos

 

tao Taos New Mexico Lawrence

nemțoaica profesorului profeție

preoteselor de scris ceartă ce artă

sortită nenorocirea fetelor noastre

 

babe sărace măritoare de văduve

casa neterminată clinică nominală

să se lungească să se cositorească

o odihnă benignă trubadurească

 

avem cămara liberă de plecare auzim

văduva ălui mai dumnezeiesc prieten

ba a lecuitorului încă un porumbar

rond roman destulă medicină penitenciară

 

lunecă timp falie de laur prin veche râpă

hanul contrat o cărăușie de voie perturbă turbă

nervozitatea beției în inversul genetic halt

cânt când nu cânt ce liniștire nesmintită

 

n-am frază pe viață irespirarea raționalității

plimbăm cefaleea crângului închipuit văduvă

transferul mortului în prietenul trecător

pai fluieraș înverzirii peste irațiune

 

a nu amuți de dragul văduvei vezuviene

lava slava salva-va nava dava avva

ciucuri cuceritori ne lasă pleava cavernă

mai departe a ne fi dat sufletul văduvei

 

neam neamț o tiflă ne târfă pe drojdie

nici n-am mai scris la ce scriu și acum

mi-o fi pe acasă aleanul cu Leana

plăcându-ne placa aplecându-ne

 

îmi capăt capul de-o ardere derâderea

de mai sus crâmpoțirelor sonorități

nu mi-ar fi oarecum mie rușine tu tainești

cu văduva nașului pe versurile astea

 

 

văduve

 

văduve capete de mort putregaiul ființei

văduvei mele aflați-i ce nu vă aflați ca mie

viu în de voi afluent în dambla comândând

sigură moarte iubirea de văduve măduve

 

văduve de prieteni fără văduvi de prietene

ne trebuie prietene cu văduvi de-a gata

să le murim în de noi și tot în de ele

acolo le ajungem tămâie voyeristă

 

cânta fără voce lingușirile din operele cult

se credea lauda în plăcerea asediilor

ducele uzurpându-și audiența spre a spune orice

nu putea ierta Parisului fuga și propriile lacrimi

 

a te îndepărta și mata de Luteția bucolic

nu te mai vezi ești venerabil în moara de vânt

sinucigașul și te lasă în paza fricii de diavol

consiliul de război tălăzuindu-te gurudev

 

doctorul Rabelais a-ți fi donat cărți

întrebându-te de dr Anca de la Aime

câți și ajunși pe la Milcoiu ungureni

precum trecerea acasă atavism

 

 

tauri

 

tauri spre cocardă să nu omori să mori

spirală stare castrare cast priapism

se împrimăvărează a câta oară catastrofa

nearătând nici la centauri centrul ceafa

 

abia în tinerețe frenezia morbidității

în numele hăului himalăului bârgăului

dumnezeu satanei la ureche ia-ți-l pe Iov

cum încă s-o mai vinde România Ioane

 

ionpatizare dosarială la sustraprobă

plecăm calm calamității securitatea țării

theory into practice urmează military assistence

policia pe diagonală operaterorie

 

umflați în pene de curent aminte

pe după eșarfa gâdilând cocarda cornului

aproape să ne picuri praful din magnet

la mal am mai pierdut sânge dumnezeiesc

 

în cheag de frig publicitat pe barbă

o umanitate de criză pervertește finiș

când om fi în miezul reazemului Razelm

ne-or țâțâi cocoriștea coporiștea poporiștea

 

 

tumul

 

tumul tumult mult mul emul

cât iezuiții baștina cazuiștilor

nu se mai poartă în Catania trupul

decât fără Etna din ficații acești

 

cum ne înșelau șalele inshallah

îi scotea pe rosincrucieni creștini

sibilele îi suflau îngeri în pânze

povestindu-ne floarea darurilor

 

îmi aștern Iștar infern Holofern

codex Cadix alcade șade bade

mirului mirarea zilelor din urmă

nu sabat nu mormântul tatălui

 

partea de sine cu aripi harpe

canonul nașterea pașterea

scai simetriei neparadisiace

praf de mumie egipteană pe nas

 

n-am ce sfârși irosind iridiscența

comensurare autorepresiunii

unde nici nu murim laolaltă

nu știm încotro ne-am întâlni

 

pe colnic planarea crângul ne-o zbura

smulgere-n beție amintire imaginară

înfloriserăm epilepsie în visul cârpei

părinți violatori ne îmbrățișaseră

 

catren pe stil pistil raclă oracol

negru tigru integru emigru

ebrietate brită sictir în City

în oglinda tigăii automate

 

 

rost

 

rost de studenți în a cui capitală

pe interdicția iarăși tovarăși inter

alternanțe unse de cine pârjolește

cum chiar luară foc în contre

 

lumea s-a ținut de coarne oricine

a călcat-o țărână înțărcată

de răsăriră opușii fertilității

tați ratați din același Pondicherry

 

ne petrecem prin Găești socializarea

pierdută cu ducerea în alte părți

spațiază formatul să nu și-l

mai taie încercătorul de rugby

 

bine păziți bine organizați

dar și foarte periculoși

căpătâi francez pe citite

pe drumul săciilor piersicii

 

 

fenotiazină

 

fenotiazină în corpurile rugbiștilor

nici indianiști majoretelor la pozar

shanti shalom pretinde societatea

cum e cu distrugerea viitorului cui

 

balistica artileriei Lebon Antonescu

n-am idee cât mai stăm în pușcă

a te îndura de ei cât nu te pot cunoaște

frontul sub inundație visată secetă

 

cum nici războaiele n-ar mai robi-o

ne dăm cu părerea cardiogramă

n-ar fi decât să vă încercuiți încercați

și iar îmi spui că nu ai de pâine

 

îți muriseră copiii unul la 18 ani de

securitate altul la 44 de cancer la ce

om mai fi trăind trădând-o pe maica

Smara cu drag de Veonica din Sălaj

 

oricum nu mureați de copii măritaților

măcar femeia va ieși cu premiu ancangur

fi-v-ar criteriile pustii dincotro pe rană

nici n-ai banii babanilor pe post de virtute

 

îngere coloidal o sută două mrene

și păsărilor canon ne apăsarăm

proviziei de chin reuma pneuma

scalp alp ca-n traducere unde ne și aflăm

 

 

mai peste tot

 

mai peste tot incestul mărului

cutră cutremurată paradigmă

mai ascunsă mai la vedere

soare cu marte așternutului

 

pe verde cratima numai nume

și mai jos mormântul tatălui

vraiște raiște în pasăre de alb

legionar al lui Iorga secretar

 

Miljurko traduce Blandiana

sârb centru noi în Ljubliana

ajungând trenul în frumosul

oraș noră-ta s-a dat la fie-ta

 

contra concubinajului cu vara

vecina între București și Pitești

noi suntem din Găești și bârfim

că le-am scris eu recomandările

 

aș fi mâncat mere dar tu ți-ai adus

încă un tânăr pe înalt din Vorkuta

oarece Tanda pe Manda și simularea

de examen urmată de bătaie

 

rod maică nu de stele căzătoare

la casație bruscată șoricioaică

prințesă și a ajuns la violență

mușița vieții publice românești

 

 

omoară-ne

 

omoară-ne să ne destindem

dacă nici noi nu avem griji

viețuindu-ne inexistența

Crăciunului lui Ceaușescu

 

cu cântec înainte marș pleroma

înconjur moară moarte pe mălai

făina râde din partea cealaltă

contrară arătură amorului moroi

 

salve călăi de miei drogați drob

mierla ba veverița în față cum

m-ar înșuruba în uciderea puilor

din Mangalia în Caltanisetta

 

am fi o moarte de altceva ca o

convorbire pe moșia Laovăreștilor

exterminată neamului masonic

cosând ciorapi minorei de 91 ani

 

 

pajiște

 

pajiște paji jariște la Săliște pe nouășpe

adio războaielor cu stafia nașului

ce ne-or mai spune și țărnii și crucile

per crimă carmin minotaurul bâlciului

 

pe sânge mormântal cancer de pușcărie

neaoșă țâțână înnergrită sub cnutul ud

scripte scripete în subsol de catedrală

la vita serena di Gesu la paura della morte

 

hain oricum n-am veste ce ți-oi și citi

s-a trăit bine până la sinucidere își

face iar copilărie din din casa tatălui

crini-mi inimi porsennieni arsenici

 

nici cu strigoii nu ajungem la pace

ce fac fără frică m-ar speria curajul

mă depresează înecații invidiați

de a li se fi putut întâmpla ceva

 

vânasem crengilor închipuirea de-a

înverzirea noi de noi roi de voi

pas rămas în altă posibilitate

o nedreptate pentru fiecare mie ție

 

înapoi în sat sabie în teacă

s-o răcori a păruire descrețită

până în zilele din urmă nu te cunosc

abia dându-mi în cap iubindu-te

 

 

furia

 

furia nimbându-i război daseră

soarta se războise despotmolind

continuare carnivale blând umblând

ilustrat înainte de sinucidere bonjour

 

de noi își dete seama că despre ea

vorbeam ca oamenii despre câini

ocolisem comparația Porsenna Bataille

cum nu ne-ar fi consolat mantra

 

sfinte Antoane nici urmă din noi ca

din Mavrogheni sub cine vei mai fi

pe ce morminte noi fără mormânt

curg munții milostivind potopul

 

petrecându-vă făcuse bună ziua

nu și ție că să nu vadă aia dar și

cu asta de ce nu la amândouă nici eu

nu salutasem p-ăla cu bodygrazi

 

am ținut șase ca unei umbre de sine

tu vreai două ore Gyr eu că mi-e frică

dar bătrânetul se singularizase în replică

de iubire cu disperare din toate disperările

 

nu te poți înțelege cu nimeni nu te omori

aștepți să moară că te omoară

mai toată vorba o pierdere de sânge

auzi cuvântul și nu mai exiști

 

morților m-ai lua la goană cum

n-aș fi avut nici așa rost pe lume

n-așeptasem milă nici în oglindă

diavol sau papă tovarăș mă spânzuri

 

ce vedem noi aici Vasile nemți ahei

jai hind budhiști pe linia de tramvai

digital Addige că iartă-mă Doamne

rai beduin marochinărie vânătoare

 George Anca

       Mai naşte-mă

 

Mai naşte-mă Mamă o dată
Şi spune să fie sorocul,
În zori când floarea zâmbeşte
Şi crapă în zece bobocul.

 

Mai naşte-mă Mamă o dată
Când rouă în lacrimi se scurge
Şi spune-i ursitei s-o ţină
În cupă de crin şi de sânge.

 

Mai naşte-mă Mamă o dată
Când vulturul taie văzduhul,
Să-şi lase visul pe clanţă
Ca uşa să-mi fie deschisă.

 

Mai naşte-mă Mamă o dată
Atunci când se crapă de ziuă,
Să scriu cu lumină – cuvinte,
Şi-n veac să rămân doar lumină!

 

Camelia Cristea

 

Cap. X

Cu sau fără vrere plimbându-mă prin anul 1953, am ocolit, sau chiar omis două din evenimentele care au atras atenția lumii. În plin stalinism, cei avizați s-a spus mai târziu, așteptau cu nerăbdare veștile. A venit pe 5 martie când toate instituțiile au fost anunțate de moartea lui Stalin. O mobilizare ca la carte a scos zeci de mii de oameni la un miting pe aleea dintre catedrala metropolitană și teatru. Din balconul teatrului se auzea comunicatul, repetat cu o mare frecvență, de la difuzoarele enorme instalate special. Ne-am dus și noi, ca oile, dar n-am mai protestat la aflarea veștii. Eram răi, citind după privirile noastre radiind de satisfacțe. Chiar era înghesuială. Studenții adunați pe facultăți, formau un fel de oaze de liniște în mijlocul unei mulțimi impresionate până la lacrimi. Incredibil îmi pare și astăzi, dar am văzut lacrimi și am auzit plânsetul, nu departe de bocet. Atunci părea normal deoarece mulțimea, care ocupase și străzile laterale, venise mânată de ”responsabili”, dintr-aceia care luau și notițe. Da, reușiseră să creeze atmosfera de înmormântare după un scenariu pregătit, parcă, la comandă. La încheierea mitingului de doliu, am luat-o pe grupuri spre parcuri. Trebuia să ne revenim fără a atrage atenția asupra noastră. La un moment dat, cine altul decât veșnicul Teoran, mi-a șoptit ”asta ne mai lipsea!” ”Ce vrei să spui?” ”În foamea generalizată care a cuprins Țara, ne mai trebuia și norul ăsta de tristețe. Să n-ai ce mânca, să n-ai ce bea…”
Da, amicul adusese vorba de un subiect ocolit cu teamă cam de toată lumea. Era anul 1953, anul Festivalului internațional al Tineretului de la Bucurști. Ce ambiție! Cu doi ani înainte începuse adunarea proviziilor alimentare, inclusiv a băuturilor alcoolice, pentru a fi depozitate în capitală. Încet, încet lipsa mărfurilor din toate colțurile devenea acută, supărătoare. Cum Festivalul era pregătit pentru iulie-august 1953, apogeul foamei s-a instalat chiar de la începutul anului. România ajunsese de pomină. Și totuși, bairamul național a avut loc. Pentru noi a fost de prost augur. Conform cutumei, anul IV, la absolvire, urma să facă o excursie tehnică prin centrele industriei chimice și asta în condițiile în care nicăieri nu găseai nimic.
Toată speranța în depășirea stării de spirit create de iminenta despărțire de ceea ce începuserăm să numim ”cei mai frumoși ani”, a fost acceptul de a participa la Marea Excursie a absolvenților. Aveam nevoie de spiritul de gașcă și bine am făcut. Am plecat vreo patruzeci de studenți și trei asistenți coordonatori. Conform obiceiului astfel de excursii tematice erau subvenționate din fondurile facultății. Două vagoane tip Clasa a II-a ne-au fost puse la dispozișie de CFR Timișoara. Acolo dormeam, cum se doarme într-un vagon, în toate pozițiile. Nu eram deranjați de nimeni, din contra, noi deranjam de câte ori opream în vreo gară, alergând pentru a ne dezmorți, vociferând pe toată întinderea peronului. Eram însoțiți de trei asistenți responsabili de reușită. Primul popas a fost la Brașov pentru a cunoaște industria cimentului românesc, cât de cât modernizat. A fost impresionant prin dimensiuni dar și prin aspectul de gigant industrial. Am avut și vreo două zile de răgaz, pentru a vizita orașul, superb printre altele, și împrejurimile. Am format grupuri după preferințe și am luat-o care încotro. Babi s-a dus să-și viziteze rudele la Noua, o suburbie a Brașovului. Un grup mai măricel am atacat Tâmpa. Panorama ce se deschidea de sus era copleșitoare, iar caracterul de fost oraș medieval era creionat ca pe o hârtie de desen. Când au început pozele în grup, cine altul decât Teoran, m-a agățat făcându-mi semn să tac. Avea în mână un sul mare de hârtie și m-a tras după el în spatele grupului. Eram printre cei mai sus cocoțați. S-a așezat în dreapta, mi-a dat un capăt al sulului de hârtie, lat cam de un metru și lung de vreo doi. Mi-a arătat să trec în stânga grupului și să ridicăm sus, deasupra grupului, fâșia cu ceva scris cu litere de-o șchioapă. Când am tras cu ochiul la lozincă, era deja prea târziu. De jos, din fața grupului, un fotograf amator din rândurile studenților, imortalizase momentul. ”Măi, Teo, tu te-ai țăcănit? Cum ai putut să scrii așa ceva?!” ”Ăsta-i ”crezul nostru” asupra viitorului, un fel de ni se fâlfâie, însă spus mai pe șleau ”Pi..a Mă…i !”. Hohotul de râs care a izbucnit a confirmat unitatea de vederi a grupului. Am mai desfășurat lozinca și la plecare, între geamurile vagonului, spre nedumerirea, dar și deliciul celor de pe peron. Următorul punct de vizită a fost Combinatul Chimic de la Târnăveni. Enorm, învechit ca aspect, cu zeci de Secții de producție, care mai de care mai poluante, mai înspăimântătoare pentru bieții de noi. Dacă la Zlatna ne-am putut, nu împăca, dar măcar obișnui puțin, aici, în afară de laptele antidot, nimic n-a putut să ne atragă. Doar apropiindu-te de combinat și-ți venea să te întorci la Timișoara. Un miros puternic, grețos, de acetilenă te făcea să crezi că te afli pe un șantier de construcții unde sudura era la ea acasă. De fapt, nu era ceva care se putea și termina. Erau unități industriale de producție a carbidului și a acetilenei. Ca și la Zlatna, poluarea o simțeai în tot orașul, în toată zona. Auzisem lucruri înspăimântătoare despre Târnăveni dar ”zvonurile” trecuseră pe lângă urechile noastre fără să se lipească de noi. Eram la vârsta la care ceea ce nu-ți plăcea, nu te interesa.
Târnăveniul nostru, care suferise tot felul de transformări etnice de-a lungul istoriei, de la ”Târnava-Sân-Martin” la atât de neplăcutul ”Dicsöszentmárton”-ul unguresc, orășel în Județul Mureș, se întinde pe ambele maluri ale râului Târnava mică, la cca. 20 km de Mediaș, vreo 75 de km de Sibiu și 100 km de Cluj, în așa zisul Podiș al Transilvaniei.
Dezvoltarea Industriei Chimice și a celei a Materialelor de construcții s-a datorat în cea mai mare parte prezenței gazului metan în zonă și asta încă din vremuri memorabile. Totul însă, din păcate, fără vreo grijă pentru mediul înconjurător, pentru om. Un conglomerat de unități de producție industrială. Pe lângă principalul produs chimic, carbidul și subprodusul său acetilena, s-a dezvoltat o ramură metalurgică, o industrie a sticlei, ca să nu spun că, din documentația consultată am aflat de existența în timpul primului război mondial a uzinei ”Nitrogen”, producătoare de explozibili și gaze toxice de luptă.
Nu putea fi vorba de o informare tehnică asupra combinatului într-o excursie ca a noastră. Nu era nici timp, nu era nici o preocupare pentru ”perfecționare”. Nu aveam habar de nimic iar impresia primară am exprimat-o simplu, un ”haloimis”. Dar am rămas, totuși, cu ceva: convingerea fermă că nu e de noi. O repartiție la acest combinat ar fi echivalat cu un dezastru. Studenția ne-a instruit în drumul spre libertate, motiv pentru care am rămas visători și după absolvire, Combinatul ne-ar fi tăiat aripile transformându-ne în sclavi.
Puținul timp care l-am avut la dispoziție ne-a permis, mie și lui Babi, alături de un grup de colegi singuratici, să hoinărim în căutare de atracții, de orice fel, atracții să fie. Și am găsit adevărate monumente ale artei arhitecturale vechi. Ne puneam chiar întrebarea ”Ce caută aceste minuni făcute de mâna omului în acest iad ecologic?!” Mai ales că acest iad nu era de ieri, de astăzi. Spre satisfacția ei, a lui Babi, vreau să spun, bisericile au constituit atracția, prin frumusețe, prin vechime, prin dragostea cu care erau înconjurate. Mai erau și împrejurimile, dar nu puteau intra în vizorul preocupărilor noastre, trimiși nu pentru a admira, ci pentru a învăța, pentru a ne instrui. Doar am tot auzit la absolvire sintagma ”Viitorul este al vostru!” Dar ca să nu rămân dator amintirii lăcașurilor de cult, amintesc din memorie doar câteva superbe realizări. În frunea lor voi pomeni de Biserica romano-catolică Sfântul Martin, patronul orașului Târnăveni, asta pentru a-i face pe plac lui Babi, cu care nu ne-am mulțumit doar la o admirare turistică, de la distanță, din fugă, ci ne-am odihnit în interiorul ei, eu, pe una din băncile primitoare, ea în fața statuii Sfântului Anton cu pruncul, ca în anii studenției la Timișoara, în parcul Unirii, la Dom. Am trecut prin fața Bisericii Unitariene, în stil gotic, amintire a Secolului XIV, declarată monument istoric și păstrată ca atare. Silueta ei nu te lasă să treci fără să te oprești gândind la cum a fost în Evul Mediu European. Și ca să închei și cu apartenența mea la ortodoxismul nostru, amintesc de minunata priveliște oferită de Biserica Ortodoxă Sfântul Gheorghe, cu silueta ei urcând spre Cer prin cele trei turnuri specifice gata parcă să se desprindă, cu monumentala intrare care ne duce cu gândul la atâtea biserici monument ale ortodoxiei românești. Am ales doar trei repere ”specifice” amalgamului de credințe care face din Târnăveni, un adevărat ansamblu ecumenic, parcă, pentru a contracara iadul ecologic. Un amestec de amintiri triste și ademenitoare, marcate, din păcate de teamă, teama de un eventual popas mai prelungit.
Am plecat spre Turda, cu gândul mai mult la Salinele sale monumentale, unice în lume, decât la Industria sa Chimică, bazată pe sare și clor. Și aveam de ce să nu așteptăm cu nerăbdare întâlnirea cu Turda chimiștilor. Dacă la Zlatna am învățat să suportăm mirosul sulfului rezultat din prăjirea metalurgică a minereurilor sulfuroase, iar la Târnăveni să ne stăpânim greața provocată de mirosul de acetilenă, la Turda, am suferit nu mai puțin din cauza clorului înecăcios, penetrant în orice ungher, dar și iritant universal. Ochii, nasul, pielea, erau preferințele acestui agent poluant atât de toxic.
Turdava dacilor, Potaissa romanilor, Turda de azi, a fost prin Secolul XIX, sub unguri, capitala Comitatului Turda-Arieș, sub numele de Torda-Aranyos. Turdanii erau foarte mândri de trecutul lor istoric și nu uitau să menționeze, aproape ostentativ, faptul că în a doua jumătate a Secolului XVI, la Turda a fost dat ”Edictul de la Turda” privind libertatea religioasă, o premieră europeană. Nu este de mirare numărul impresionant de biserici din Turda și împrejurimi dar și diversitatea după diferitele culte ale bisericilor creștine. Alături de cele ortodoxe, la Turda găsești biserici greco-catolice, romano-catolice, reformato-calvine, unitariene, dând semnificație, peste ani, Edictului amintit. Mândria orașului rămâne însă, fără echivoc, Marea Catedrală Ortodoxă cu Hramul Sfinților Mihail și Gavriil. Monumentală prin dimensiune și arhitectură românească, biserica domină partea centrală a orașului, o reală rivală a Catedralei din Alba-Iulia. De fapt a fost singurul lăcaș de cult vizitat de noi, noi doi vreau să spun, pe îndelete.
Pe lângă mirosul clorului atotputernic, Orașul mai avea de înfruntat ceva vizibil, supărător de vizibil, praful de ciment, de la fabrica cu același nume. Orașul era alb. Roșul țiglelor, fabricate ”acasă” de uzinele de materiale de construcții, dispăruse. Aerul îmbâcsit de pulberea micronică invada plămânii nepregătiți ai noilor veniți. Nu că localnicii s-ar fi acomodat, dar, pur și simplu, nu aveau altă cale. Singura soluție, paleativă, era evadarea în timpul liber în afara perimetrului agresiv. Ne-am speriat noi ce ne-am speriat la Zlatna, sau la Târnăveni, dar dezolarea care a pus stăpânire pe sufletele noastre visătoare, a avut un impact descurajant asupra perspectivei inginerului chimist. Industria chimică a României ne chema să construim viitorul devenind eroi, o lozincă la ordinea zilei. Când a început vizita sectoarelor de producție, am înțeles cât de diferită era punerea în practică a cunoștințelor căpătate prin ”idilicele” cursuri teoretice. Timpul scurt de care dispuneam ne-a obligat să ne mulțumim cu puțin, dar a fost de ajuns. Cum principala materie primă era sarea, mai pe scurt Clorura de Sodiu, ne-am oprit la Secția de Electroliză unde se produceau, în instalații de electroliză cu catod metalic, dar din nefericire, și în cele cu catod de mercur, sursa principală a contaminării cu acest element înspăimântător a perimetrului tragicului oraș. Electrolizoarele produceau Clor, cu scăpări importante în atmosferă, hidrogen, acid clorhidric rezultat din sinteza celor două produse amintite, hidroxid de sodiu, soda caustică de toate zilele. O linie paralelă, în care soluțiile de clorură de sodiu erau tratate cu amoniac, scăpat și el cu generozitate în aerul înconjurător, producea bicarbonați și carbonati, ca atare, sau servind obținerii aceleiași sode caustice.
Dar combinatul Chimic mai producea și alte bazaconii toxice printre care așa numitul HCH, explicitat în termeni ”științifici” ca fiind ”Hexaclorciclohexan”, un insecticid de mare eficacitate, împrăștiat cu o criminală neglijență, prin zonă și în afara ei. În această atmosferă de respingere, tinerii învățăcei, ocoleau incintele secțiilor poluante, mulțumindu-se să consemneze ”totul” în caietele de practică, ca o datorie a instruirii supravegheate de nevinovații noștri asistenți, și ca un ”remember” strict personal, necesar în lupta cu alegerea ”de bună voie” a viitorului.
Peste toate, însă, ce te frapa era ”mândria” turdenilor pentru istoria acestor locuri, ”înțelegerea” pentru acest înfiorător prezent și, nesecata ”speranță” în viitorul de la capătul tunelului. Nu uit ”mândria” cu care un inginer chimist localnic ne-a vorbit de anul 1913, când aici, la Turda, s-a produs Iperita, folosită de Germania în lupta de la Ypres. Da, fiecare cu referire la ”o dată istorică”, nu și la degradarea morală care i-a cucerit și pe alții acoperindu-se cu și mai imoralul ”scopul scuză mijloacele”.
Eram așa de derutați, dezamăgiți puțin spus, încât gândul la celebritatea Salinei, rămas cumva în subsidiar, a rămas estompat de starea de spirit dobândită. Și totuși am inclus salina în ultima zi de ”staționare” la Turda. Acum când scriu aceste rânduri, înarmat cu informațiile legate de prestigiul de care se bucură această străveche exploatare a sării din Europa, mi-e greu să fac apel la amintirile vizitei noastre. Astăzi superlativele agențiilor de turism din lumea întreagă nu se sfiesc să plaseze Salina din Turda pe lista atracțiilor mondiale. Prin 1953 situația nu era deloc atât de roză. Localnicii, care o cunoșteau ca în palmă, ne-au împuiat capul cu toate minunile subterane, reale și înflorite poetic, împingându-ne în adâncurile părăsite încă de prin anii 30, din lipsa unui interes economic. Abia după primul deceniu al noului mileniu, statul s-a pus pe treabă, atrăgând prin amenajările făcute, atenția lumii turismului. Noi am luat-o pe vechiul drum de acces, Galeria Franz Josef, un fel de tunel orizontal de circa un km care pornea din Nord-Estul orașului, folosit la vremea vizitei noastre în prima sa jumătate și ca depozit pentru alimente. Nimic impresionant, doar apăsător. Am mers ce am mers dar ”vocea fetelor” a comandat întoarcerea. Era frustrant gândind la faptul că Turda ne-a atras nu atât, sau deloc, prin Industria sa Chimică, cât prin existența celebrei saline. Știam că în adâncuri aveam să găsim unicate de instalații de exploatare minieră arhaice, păstrate la fața locului, cum era celebrul Crivac, un troliu vertical asigurând transportul prin puț a materialului extras cu instalația amintită. Acest crivac era acționt de cai care prin cele patru brațe, în cruce, era supus mișcării de rotație, asigurându-se extracția propriu zisă. Complicat de imaginat chiar și descifrând pozele din arhivă. Un acces printr-o colivie de puț era de neconceput pentru grupuri mixte de vizitatori cum eram noi. Lucrurile s-au schimbat în timp salina Turda devenind un punct de atracție mondială, una dintre cele mai căutate și recomandate ”minuni” subterane. Am părăsit Galeria Franz Josef cu amărăciunea copilului căruia i s-a promis ceva deosebit și nu s-a ales cu nimic.
Excursia a continuat dar în condiții mai mult decât precare. Baia Mare ne-a primit cu magazinele golite, cu o atmosferă de înmormântare, deloc prielnică unor vizite tehnice. Eram și flămânziți și obosiți. Cocheci a luat inima-n dinți și ne-a făcut o vizită de îmbărbătare. Zona era atât de bogată în obiective tehnice și turistice, iar noi puși pe desăvârșirea chiulului. Și chiul a fost. Industria minieră și cea metalurgică păleau ca importanță în fața industriei chimice , cel puțin după părerea nostră și, ca atare, ne-am mulțumit cu acest mod de gândire. Ar fi multe de povestit, dar starea de spirit care ne-a însoțit până la plecarea spre casă, adică spre Timișoara, estompează, acum, când scormonesc memoria, plăcerea de a mă scălda în amintiri. Totuși, aș fi nedrept dacă n-aș pomeni de surpriza care ne-a pregătit-o Cocheci în ”cârdășie” cu primarul orașului. Cocheci era un nume, un colaborator, o vizită onorantă pentru oraș. În ajun, autobuzul pus la dispoziție ne-a aruncat într-un loc de vis, pentru acel centru al poluării industriale cum ara și Baia Mare, o superbă pădure, cu o grădină restaurant în centru. Totul era pregătit pentru cheful de despărțire. În acea perioadă de lipsuri alimentare, de foame națională, am mâncat pe săturate, nu, pe suprasăturate, fripturi la grătar, stropite cu bere, da, bere, la discreție!
Dacă nu am reținut prea multe din vizita tehnică, episodul răsfățului din pădure a compensat toate neîmplinirile viitorilor ingineri chimiști. Ne-am întors plini de voie bună, la fel de gălăgioși ca la plecarea spre Brașov. Timișoara ne-a primit cu brațele deschise, iar noi doi, ne-am îmbrățișat și sărutat pe unde am apucat.
Logodna buclucașă, odată deconspirată, a adus neliniște în cele două tabere. La Sântana, Dna Grozescu-Kruch, Mami de mai tîrziu, a primit vestea cu emoție dar cu calm. O frământa faptul că Babutzi a ei nu i-a spus nimic, nu i-a cerut părerea. La educația primită de acasă, la cea însușită în primii ani de școală la Nôtre Dame din Timișoara, la supravegerea perioadei de liceu de la Oradea de către Mătușa Mațuș și unchiul Ionel, sau a unchiului Andrei de la Timișoara, Cerberul care avea ce avea cu pletele mele, o astfel de izolare față de propria mamă părea de neînțeles. Auzise de mine, cenzurase scrisorile trimise de mine în vacanță, nu înțelesese nimic concret din stilul meu ”aiurit” de exprimare, dar era la curent și se simțea frustrată. Doamne!, și ce mândră a ajuns să fie de un așa băiat bun, peste ani. Vizita surorii sale la Sântana, mai mult a iritat-o decât s-o liniștească, care nu reținuse nimic altceva decât imaginea unui pletos. Nici nu eram așa de pletos pe cât de exagerat eram prezentat. Babutzi a lor nu s-a legat niciodată de acest aspect ”exotic”, din contra îmi invidia onduleurile de la ceafă. Și, cel mai important, eu așa mă plăceam.
După Sântana a urmat Oradea. Îngrijorata mătușă s-a dus pușcă la ai mei să-i atenționeze că nepoata ei era un element rexcepțional, educată, serioasă, pentru care căsătoria, vorba ei ”Doamne Ferește!”, nu era o joacă cu un tânăr așa cum arăta când l-a văzut la Timișoara. Acest băiat a făcut-o să facă ceva ce n-ar fi făcut niciodată din propria inițiativă. Vorbind repede, agitat, amestecând româna cu maghiara, pe Dumnezeule cu Istenem, a lăsat-o pe mama cu gura căscată. Dar s-a redresat și a dat drumul replicilor pe un ton, civilizat, dar nu și liniștit. ”Doamna Săcal, nici băiatul meu nu este mai prejos. Nici nu-l cunoașteți și vă grăbiți să-l incriminați. Este politicos, credincios, educat, încântat de propria lui persoană, iubit, nu, adorat, de întreaga noastră familie. Ce cusur i-ați găsit fără să-l cunoașteți?! Că poartă plete?! Dar ar trebui să recunoașteți că nici nu-i stă rău. Și elev fiind, găsea cale să-și mascheze pletele, iar fetele îl plăceau. Asta o știu sigur de la sora lui, Ludmi, elevă și ea, la curent cu viața adolescenților…” ”Tocmai asta nu-mi place. Avem și noi informațiile noastre…Babutzi nu este așa, vă asigur…” Ce mai!, un război în toată regula. Pretenții și orgolii! Viitorul avea să demonstreze contrariul. Și Mami, și Tușa Mațuș, și Unchiul Ionel, se luau la întrecere cu ai mei pentru a sta cu noi, la noi, pe șantier, mai ales după apariția Cristinei.
Dar până atunci mai sunt multe amintiri de relatat. Se apropia iarna lui 1953/1954, încheierea cursurilor, a examenelor, a predării proiectelor de licență, a planurilor de viitor. Bazați pe intențiile lui Cocheci, ne simțeam în siguranță. Relațiile cu Dom Profesor erau excelente. Babi își vedea liniștită de ale preparatorului, eu încheiam cu brio cercetarea în tema aleasă de Cocheci, un domeniu căruia i-a consacrat o bună parte din activitatea lui științifică.
Examenul de licență fixat penru ianuarie 1954, nu ne provoca nicio emoție. Ne permiteam să hoinărim, parcă în draci, pentru a cunoaște mai bine orașul iubit de pe Bega, oraș în care proiectam ”științific” viitorul nostru ”împreună”. Singurul lucru care ne stăpânea era nostalgia, prematură încă, pentru anii de studenție. Sintagma ”te iubesc” a cucerit teren în vocabularul nostru ceea ce era cumva o noutate pentru noi. Curios, timp de aproape patru ani nu am folosit această adresare, iar și mai interesant este că, pentru prima dată l-a rostit ea, în seara logodnei, la restaurantul de sub podul de pe Bega obligându-mă să-i răspund cu aceeași monedă. Tot atunci s-a împământenit și acel atât de ocolit ”împreună”. Și chiar am rămas.
S-a mai atenuat și teama ei de privirile colegilor și a început să nu mai scoată verigheta la facultate. Au mai fost și alte cupluri, aparent formate pe baza unor afinități evidente, care ne urmăreau cu o ușoară invidie, dar care nu s-au confirmat după anii de studenție. Într-unul din cazuri chiar am rămas dezamăgit. Țineam la amândoi, citeai din privirile cu care scrutau unul în ochii celuilalt mirarea, întrebându-se retoric ”De ce?!” I-am studiat la întâlnirile decadale, apoi cincinale de la Timișoara și București. Cu Vera am rămas în relații de prietenie excelente. Comunicăm telefonic și simțim aceeași căldură nedisimilată a vechii prietenii. Facem parte din grupul din ce în ce mai restrâns al celor rămași în viață. Suntem un fel de veterani. Cu timpul va deveni fanul meu de necontestat, după citirea ”creațiilor” mele literare. Dar mai e până atunci.
Ianuarie a sosit incredibil de repede, într-o atmosferă generală de emoție, plină de întrebări. Pentru Examenul de Licență, în fruntea Comisiei a fost invitat Profesorul Universitar Simionescu de la Iași, somitate recunoscută unanim. De fapt era invitatul obișnuit al Politehnicii din Timișoara. Seria noastră nu avusese încă prlejul să-l întâlnească, de unde și starea de emoție ce pusese stăpânire pe noi. Și a venit și clipa ”mortală”, dovadă a imaturității noastre, încă, din sufletele noastre de tineri ce se pregăteau să fie lansați în neantul vieții reale. Spun ”vieții reale” deoarece studenția aparținea fără echivoc poeziei, visului.
Babi a fost prima care a intrat în foc. Degeaba era ultrapregătită, dacă emoția făcea parte intrinsecă din ființa ei. La ea totul era să scoată primul cuvânt după care, n-o mai pueai opri. Greu de stârnit. Între noi nu s-a manifestat niciodată această latură. Eu trebuia să fiu motorul, veșnic pe post de narator. Și a turuit Babi fără să-i lase comisiei loc de întrebări. Totuși, Simionescu, conștient de rolul Președintelui Comisiei, a ridicat două degete: ”Domnișoara Kruch, ai o temă generoasă și de interes pentru Timișoara – Purificarea chimică a apelor din Bega în vederea potabilizării acestora. Documentarea făcută te onorează. Dar, spune-mi și mie, ai citit ceva despre Gange și discuțiile care se duc pe linie de tratare a apelor sale?” ”Da, am citit ceva legat de folosirea Radiațiilor Ultraviolete…” ”Mulțumesc dragă…Bravo pentru lucrare și pentru atât de agreabila prezență printre noi!” Dacă ar fi fost Cristina de mai târziu în locul ei, ar fi replicat simplu cu un ”Ce-ați spus Domnule Profesor?!” Nu puteai să-i faci un compliment fără a fi rugat să-l repeți. Nevinovat, bineînțeles! Nemaifiind întrebări, Babi a țâșnit îmbujorată și m-a pupat pe obraz. Eu nu participasem la expunere ca să nu-i distrag atenția. În schimb ea s-a așezat în ultimul rând al asistenței. Când mi-a venit rândul, am tras o dușcă mare de aer în piept și m-am postat în fața juriului. După o scurtă prezentare a profesorului Cocheci, am făcut la rândul meu rezumatul cercetării. Simionescu dădea aprobativ din cap și la un moment dat m-a oprit. ”Ai foarte multe date de laborator bine reprezentate și-mi place interpretarea lor. Spune-mi și mie, sunt observații de laborator făcute și în regim de 24/24 ore. Cum ai făcut să urmărești toți parametrii? Ai avut ajutor? Doar nu dormeai pe scaun lângă instalație?!” ”Eu am urmărit totul personal având condițiile oferite de Domnul Profesor Cocheci. Stăteam în laborator cât era necesar măsurătorilor și mă relaxam în Cabinetul Domnului Profesor. Aveam cheile Cabinetului a cărui ușă dădea în laboratorul de cercetare și la nevoie și dormeam pe o canapea foarte comodă, cu un deșteptător alături. Nu am lăsat supravegherea pe mâna altuia…” ”Măi Vasile, ăștia sunt viitorul cercetării, cu plete cu tot.” Am ieșit val-vârtej, Babi după mine, m-a mai pupat o dată și a adăugat: ”Să mergem la castane cu frișcă, mi-e foame…” Și am plecat în Fabric, la cofetăria noastră, felicitându-ne reciproc pe drum.
A doua zi Cocheci ne-a chemat la el să ne spună că a înaintat propunerea pentru repartizarea noastră la Catedră, pe post de asistent. De bucurie am sărutat-o în fața lui obținând un zâmbet și un ”Bravo!”. Au mai fost și alți colegi aleși de profesorii lor, dar totul s-a făcut cu calm, cu încetinitorul, și poate că așa a fost mai bine.
Am început să dăm zilnic târcoale Catedrei lui Cocheci cu o nerăbdare nedisimulată, în așteparea confirmării. N-a venit cum așteptam. În referatul cadrelor, cum am mai amintit mai sus, tov. Ijac, șeful necruțător al Serviciului de Cadre al Institutului, a consemnat respingerea, la amândoi. Sus, în dreapta referatului, a adăugat de mână, o ”lămurire” imbecilă pentru Șeful Catedrei: ”Amândoi au câte ceva negru la dosar!” Cocheci a sărit în aer. L-a sunat pe Ijac, i-a ascultat argumentele și i-a replicat că va rezolva pe altă cale. Argumentele erau cele știute: eu fugit din Basarabia, ea cu tatăl plecat în 1943 cu nemții pe front și stabilit în Germania după un prizonierat în Franța. Cocheci se baza pe Asul lui din mânecă. Academicianul Murgulescu, savant recunoscut pe plan mondial în domeniul Chimiei Fizice, Ministru al Învățământultu îi era naș. L-a sunat și a rămas stupefiat.
”Vasile dragă, orice în afară de cadre! Nimeni nu poate trece peste Cadre!…” Restul au fost schimburi de amabilități între naș și fin…
”Copii, nu pot face nimic! Sunt bulversat…Poate apare ceva schimbare în sistem…E absurd ce se întâmplă…Să țineți legătura cu mine…” Ne-a îmbrățișat la plecare.
Au urmat zile cu multă amărăciune. Visul clădit pe intențiile unui profesor universitar s-a prăbușit ex abrupto. Trebuia să luăm drumul celorlalți colegi și să mergem la București, la Ministerul Chimiei, pentru repartiții. Ce să cerem, ce ni se va da?! Erau întrebările obsedante. Știam că vom rămâne ”împreună”, cu orice preț, dar unde?
Plecarea la București, la Ministerul Chimiei, s-a soldat cu un eșec. După zile de deliberări, zile în care Babi a stat la o prietenă, iar eu, confortabil la Gara de Nord, la Clasa a II-a, am ajuns și în fața sbirului, ministrul adjunct Sorin. Fără menajamente ne-a pus în față listele cu repartițiile și ne-a luat pe rând la munca de lămurire. ”Sunteți tineri ingineri chimiști, țara are nevoie de voi acolo unde sunt probleme. Industria chimică este în plină dezvoltare, veți învăța, veți prelua de la cei mai în vârstă. Locurile nu se negociază. Întrebări?” ”Bla, bla, bla…” ”Ce anume?!” răsunase vocea lui Teoran. ”Păi, tovarășe ministru, pe noi nu ne întrebați? Și dacă nu acceptăm repartiția?…ce ne faceți?!, Domnule…” ”Fără repartiție nu vă angajează nimeni și nu mai aveți ce face cu diplomele! Punct! Treceți pe la secretariat și vă luați repartițiile. În trei luni vă prezentați la locurile de muncă!” De la rozul studențesc am trecut brusc la negrul ingineresc. Ne-am învârtit prin cartier, am luat-o pe Dionisie Lupu și ne-am așazat pe băncile unui părculeț de pe lângă Biserica Evanghelică. Ne uitam unii la alții și nu deschideam gura. Un mare semn de întrebare atârna deasupra capetelor noastre, ceva în genul sabiei lui Damocles. Ne-am întors la Timișoara dar, poate pentru prima dată, ”împreună” al nostru a intrat într-un fel de criză de stare. Întrebările fără răspuns generau alte întrebări fără răspuns. ”Mă gândesc să merg la Arad să văd ce pot face rudele, în special vărul meu Titi, inginer la Vagoane Arad.” ”Eu merg la Oradea să văd dacă nu pot aranja ceva la Combinatul de Alumină. Relații n-am…” Am plecat dărâmați. Nu concepeam o despărțire, nici măcar temporară. N-am primit nicio veste de la Arad, nici eu nu aveam ce să-i transmit. Într-o zi ne-am pomenit cu Dima al nostru. Venea de la Sovromul de la Petru Groza, Șteiul de astăzi, unde era angajat pe post de interpret. ”Bob, vino la ”Kvarțit”, angajează tot felul de tineri specialiști, au laboratoare, se construiește, se fac locuințe…numai că, dacă vrei, trebuie să mergi la București, La centrala Sovromkvarțitului.” Am scris la Arad și am plecat la București. Aveam inima cât un purice, am sunat la centrală, pe Dionisie Lupu 68, și am intrat la Directorul General, Tarasov.
”Cu ce te pot ajuta, maladeț?” Și am început să mă prezint, adică să mă bâlbâi. ”Baris, vorbești bine rusește. Vrei să lucrezi la noi? Avem nevoie de chimiști.” Recunosc, am înviat. M-a servit cu o cafea mare, fierbinte, de care nu m-am atins decât la plecare. Când am vrut să iau ceașca, mâna a tremurat ca un perforator cu repetiție. Am retras mâna discret, nu destul de discret ca să nu-mi dau seama că zâmbise și el, tot discret. ”Și care-i problema? Batem palma?” Atunci i-am relatat povestea cu repartițiile de la Ministerul Chimiel subliniind atitudinea ministrului Sorin. ”Stai așa,…Olga dă-mi ministerul chimiei, cere-l pe tovarășul ministru Sorin.” Olga era secretară și interpretă. În clipa acea am ridicat mâna, un fel de ”stați!” ”Ce-i te-ai răzgândit?!” ”Nu dar sunt logodit cu o colegă, tot inginer chimist…ce fac?” ”Dă-mi numele fetei…cum?!, ce nume e ăsta?” ”Este nemțoaică, din România…” ”Dacă vă angajez, mă chemați la nuntă!” Ascultând convorbirea, siguranța șefului sovietic pe de o parte și presupusa supunere a ministrului român, am înțeles care era adevărata relație dintre ”stăpân” și ”supus”. ”Baris, mergeți pe șantier, vor primi numirile voastre și fiți sănătoși…este multă treabă de făcut!” O strângere de mână, nu înainte de a-mi fi băut cafeaua, fără să vărs nicio picătură. O telegramă cu ”Vino la Timișoara” ne-a adus în orașul iubit pe care ne-am grăbit să-l considerăm orașul viitorului nostru. Trebuia să ne despărțim de orașul unui vis împlinit, dar întrerupt de nedreptate. De data aceasta sintagma buclucașă a unchiului Alex, cea cu ”N-a fost să fie” a avut un efect deprimant asupra noastră. Porneam în viață cu încrederea sfârtecată.

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

5  februarie 2015