Cuvânt și iubire

            Străbunii mei

În miez de august, am urcat pe munte,
Cărări întortocheate ne-aşteptau,
Bunicu-Avram cu pletele-i cărunte
Părea un dac, stejarii-l cunoşteau

De când era copil şi ziua toată
Şi-o petrecea la umbra lor deplină,
Spunându-le poveşti cu-„a fost odată”,
Purtând la piept o floare de sulfină.

Şi am ajuns în casa părintească,
În zare, Curcubăta se vedea,
Păianjeni mulţi şi-o linişte cerească
Domneau acolo, sub un colţ de stea.

De fiecare dată când tristeţea
Coboară nevăzută-n mine, iar,
Mă reîntorc la braţ cu tinereţea
În Scărişoara, pentru-un ceas, măcar.

Şi sorb din Apa Sfântă-a Bucuriei
De-a-mi regăsi, acolo, rădăcini,
Străbunii mei, haiduci ai Veşniciei,
Îmi dăruiesc, tăcuţi şi drepţi, Lumini.

   Cornel C. Costea

La mulți și frumoși ani!

27 august 2014

Despre deformarea societăţii româneşti şi sistemul educaţional din România

Părinte, zilele trecute aţi înălţat în localitatea Moţca o troiţă deosebit de frumoasă şi foarte impunătoare, închinată eroilor care şi-au dat viaţa, în acel loc, pentru neamul românesc, luptând împotriva ateismului bolşevic. Însăşi sfinţia voastră aţi participat la evenimentul de sfinţire a acestei troiţe de către Înaltpreasfinţitul Teofan. Ce v-a determinat să înălţaţi această troiţă şi ce impresii v-au lăsat acest eveniment?

Am făcut şi eu parte, în tinereţile mele din greutăţile şi suferinţele acestea. V-am mai spus şi în alte rânduri că am fost trimis preot pe acest front, unde încercam să îmbărbătez sufleteşte tinerii aceia care luptau cu un inamic mult mai puternic şi înfiorător. În războiul din 1944 care s-a desfăşurat în zona aceasta a Răsăritului, când au venit ruşii în regiunile acestea, s-au izbit de Carpaţi şi de pădurile noastre, care au fost pentru noi un puternic zid de apărare, ei nefiind obişnuiţi deloc să ducă război în pădure. Erau obişnuiţi mai mult la câmpie. Aceasta era pregătirea lor ca oameni de stepă. Când au dat de Carpaţi, s-au oprit până în momentul 23 august. N-au mai mişcat deloc din M-ţii Neamţului. Au mai încercat pe la 15-16 iulie să dea un atac împotriva românilor, însă au întâlnit o rezistenţă extraordinar de mare. Au avut nişte pagube însemnate şi umane şi materiale, încât de atunci ei n-au mai pătruns în ţara noastră decât în urma trădării de la 23 august.

Toate înfrângerile pe care le-a suferit poporul român nu au fost determinate de cuceriri armate de infanterie, artilerie sau aviaţie. Trădarea a fost cel mai mare inamic care ne-a devastat. Eram pe linia întâi a frontului de Răsărit şi toată lumea se aştepta să se încheie un armistiţiu, o pace cu Rusia. Se vedea destul de bine însă că pacea aceasta nu era deloc. Oamenii politici duceau tratative în Marea Neagră la Yalta şi Malta. Se auzise că Maniu şi Brătianu ar fi participat la aceste tratative. Acolo lumea s-a împărţit între cele trei mari forţe: americanii, englezii şi ruşii. La Yalta s-au dat la petreceri încât Churchill cu Roosevelt, care umbla în cărucior, au adormit. Atunci Stalin a luat un creion şi a împărţit lumea. Noi am căzut de la Moscova până la Dunăre, că acolo s-a oprit pentru o sută de ani, iar de restul nu l-a mai interesat. Şi aşa am fost noi vânduţi pentru o sută de ani.

Am fost şi eu martor acestor anevoioase evenimente. De ceea am socotit să ridic o troiţă, o cruce  în cinstea eroilor din 1944, a strămoşilor noştri care au luptat cu toată vitejia şi sacrificiul, la Moţca, la răspântia de drumuri: Iaşi-Paşcani-Roman, unde s-au dat unele din cele mai grele lupte. Trecând din zona aceasta a Neamţului înspre Iaşi, intram în codrii Paşcanilor şi acolo vedeam tot timpul un cimitir rusesc, cu morminte îngrijite la care veneau, în fiecare an, familii din Rusia. Ruşii au avut dreptul de a-și cinsti ostaşii căzuţi în țara noastră, dar noi nici până în momentul de faţă nu am primit acest drept, decât acum. Nimeni nu s-a gândit să lase o mărturie istorică generațiilor următoare; pentru cei de până acum aceşti eroi au rămas parcă ai nimănui. Aici, la Moţca, au căzut atâţia eroi până la copilul din faşă. Pentru că la un moment dat, terminându-se armamentul, au intrat la luptă cu baioneta.

Mă durea foarte tare de câte ori mergeam din Neamţ la Iaşi şi vedeam cimitirul acesta bolşevic (pentru că acolo în loc de cruci sunt stelele bolşevice) atât de aranjat, iar noi nu aveam nici măcar un semn cât de mic de amintire a eroismului nostru românesc. Atunci am ridicat această troiţă. Aprobările au venit cu greu, dar am mers înainte gândind că dacă am să ridic o cruce nu va sta nimeni împotrivă. Şi aşa a şi fost. Evenimentul a fost de o frumuseţe impresionantă pentru că toată lumea venită acolo, şi nu au fost puţini, au avut parte şi de oblăduirea I.P.S. Teofan, care a participat la sfinţirea troiţei şi a ţinut un cuvânt important. Am fost impresionat de dragostea şi râvna credincioşilor din această parohie. În biserică preotul paroh a dat cu mult curaj lămuriri asupra faptelor petrecute pe locurile acestea.

Astfel această cruce va sta mărturie pentru orice călător care va trece pe acolo şi care poate se va întreba: „Ce o fi cu crucea asta aici?” De aceea am scris deasupra: „14 aprilie 1944, în memoria ostaşilor căzuţi la datorie în lupta împotriva comunismului ateu”. Urmând apoi un mic citat din Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor: „Sufletul unei ţări părăsite de cei în viaţă se lasă în voia morţilor, marilor morţi, şi se reface prin ei”.

În acelaşi an când s-au retras nemţii şi ungurii din zonele noastre, fiind urmăriţi de ruşi, am dus lupte puternice de trecere a munţilor din Moldova în Ardeal. La Tulgheş a fost o altă cheie puternică de apărare. Nemţii şi ungurii s-au aşezat pe vârful munţilor şi au atacat noaptea pe români şi pe ruşi. A doua zi vedeai trupurile şi nu se mai ştia ale cui sunt: români, nemţi, unguri şi s-au făcut gropi comune unde au fost acoperiţi şi fără cruce zac până în zilele noastre.Această cruce aş vrea să rămână ca o legătură spirituală între o generaţie şi alta.

Spuneaţi altădată că şi în zona aceasta a noastră, în Poiana Largului, au fost mulţi români care au căzut în luptă.

Da şi mi-aş dori să mai înalţ o troiţă şi la Poiana Largului. Pentru că, datorită retragerilor din Moldova înspre Ardeal, Valea Bistriţei a fost punct cardinal între cele trei zone: Basarabia, Moldova şi Ardealul. Aici, unde vrem să înălţăm crucea aceasta, s-au petrecut evenimente foarte sălbatice din partea nemţilor în 1944. Aici, nemţii observau din partea viaductului, de la înălţimile munţilor, cu aparatele lor de observare, tot ce mişcă în spatele frontului lor. Când au ajuns trupele sovietice pe aici, românii ca de obicei au sărit cu mâncare, cu băutură, pe care să le dea ostaşilor. Pe român nu-l interesează dacă este inamic sau amic. El trebuia să-şi aplice omenia lui. Şi au dat de mâncare ostaşilor ruşi care se simţeau ca la casa lor. Nemţii, văzând, au dat un atac, i-au respins pe ruşi până departe în Moldova, iar în cele din urmă, într-o mânie extraordinară, au adunat tot ce se găsea pe şosea, prin case, vreo 30-40 de familii pe care le-au băgat în beci cu tot cu copii şi au aruncat vreo trei-patru grenade, omorându-i pe toţi. A scăpat o femeie cu un copilaş în braţe, care a rămas dedesubt, pentru că celelalte trupuri au căzut grămadă peste ea şi ea însăşi, din familia Tărâţă, povesteşte de aceste evenimente.

Părinte, prea puţin se mai vorbeşte despre eroii neamului, aproape că uităm să-i mai cinstim. Ne îndreptăm tot mai mult către o Europă unită care ignoră specificul naţional. Este oare o acţiune premeditată de reeducare a poporului român?

Fără îndoială. În vremurile noastre, care merg spre o destrămare, nu mai există nicio educaţie în familie, în şcoală, în armată. În şcoală nu mai există noţiuni despre naţionalism, nu mai există o formare, o temelie serioasă în viaţa viitorului tânăr în societate. I-au luat locul televizorul, calculatorul şi toată nebunia asta încât nu mai are timp să se ocupe de lucrurile de rădăcină ale societăţii. Sunt chiar învăţaţi să nu-şi mai cinstească eroii.

Odată cu degradarea aceasta, în lipsa unei culturi istorice serioase şi autentice, sigur că nu se mai ştie nimic. Vă daţi seama cu câtă jertfă se aruncau tinerii români în lupta de ocrotire a naţiei, a familiei şi a Bisericii! Dacă tânărului, copilului nu i se spune nici în şcoală, nici în familie, n-are de unde să ştie, pentru că acest sistem de învăţătură, care se face pe fugă ca să se termine mai repede orele, duce numai la goluri şi iarăşi goluri. Nu mai există nici modele pe care tinerii să le poată urma.

În schimb tinerii şi copiii au parte de o educaţie sexuală accentuată şi promovată mai ales pe canalele media, unde C.N.A.-ul nu ia nicio atitudine şi participă la această degradare morală a societăţii. Cum este posibil ca la ore de vârf să se difuzeze emisiuni pornografice care în aparenţă sunt lipsite de vreo tentă erotică? Cum mai îngăduie Dumnezeu o aşa degradare asemenea celor din Sodoma şi Gomora?

Sunt îngăduite pentru că Dumnezeu a dat omului libertatea să aleagă ce vrea: iadul sau raiul, lumina sau întunericul.

Dar un copil ce discernere poate să aibă?

Este un timp prea democratic. Copilul nu mai vede importanţa şcolii pentru formarea lui. Merge la un liceu pentru că l-a trimis mama să-l facă om cu carte. Dar să-l facă un om de suflet, un om împăcat cu Dumnezeu, nu se gândeşte nimeni. Această inexistenţă spirituală a noastră ne duce în prăpastia în care ne aflăm. Nu fac un reproş învăţământului nostru care este atât de adaptat dispoziţiilor care se dau, dar văd cum până şi copiii între ei se urăsc, se lovesc. Profesorul nu are autoritate pentru că copilul are drepturile lui şi dacă îi pune elevului o notă care nu îi convine, el protestează. Dacă îl tragi de ureche, se plânge acasă, mama vine la şcoală şi cere socoteală învăţătorului. Asta înseamnă o degradare, o incultură şi o neajutorare a profesorului care trebuie să-şi facă datoria.

Statul n-are o conştiinţă să creeze elemente temeinice. Şcoala este un mijloc de deprindere a unor cunoştinţe superficiale, încolo nimic. Petru că statul n-are nevoie de oameni convinşi de o realitate istorică, religioasă şi morală. Statul nu face decât să măsoare veniturile celor de sus iar partidele se bat între ele numai în aparenţă ca să exploateze poporul. Exploatare a fost în comunism, exploatare în capitalism şi tot exploatare este în dezordinea de aşa-zisă democraţie în care trăim. Cum era odată la o şedinţă de partid unde erai întrebat: „Tovarăşe, care este diferenţa între burghezie, capitalism şi socialism? În burghezie era vorba despre exploatarea omului de către om, iar în socialism e invers”. Nu a existat un partid care să intre în viaţa ţăranului nostru, să-i dea la îndemână un pic de pământ şi nici cu ce să-l lucreze. Vin străinii cu mărfurile lor ieftine şi proaste, iar românul cu produsele lui sănătoase este aruncat la o parte şi aşteaptă şi el mereu alt an şi alt an în viaţa lui săracă.

Să nu uităm că partidele politice istorice ale lui Maniu, Brătianu mai aveau grijă cât de cât de sărăcia, de mizeria şi de nevoile ţăranului. Acum deşi se spune despre un partid că e democrat, democraţia este doar acolo sus la vârf. Democraţia este folosită în scopul de a fura; politicienii noştri nu ştiu cum să-l mai jecmănească pe bietul ţăran, încât i-ar lua şi cenuşa din vatră de s-ar putea. Se interesează cineva ce mănâncă omul cu şase copii sau se gândeşte cineva cu ce îl îmbracă pe acel copil sau cum să îl întreţină într-o şcoală? E adevărat că altădată numai boierimea avea acces la şcoală şi din cauza taxelor mari, ţăranul obişnuit nu putea să-şi dea copilul deşi mult mai străluciţi erau copiii de la ţară. Şi aşa se făcea o educaţie strâmbă şi neomenească. Altădată mai exista o pătură de mijloc care mai făcea legătura între cei de sus şi cei de jos, dar acum nu mai sunt decât ori bogaţi, ori săraci.

Printre creştini mai sunt însă oameni înstăriţi care ar putea să întemeieze nişte şcoli creştine. N-ar fi o soluţie pentru şcoala românească? Ar fi de dorit din partea Bisericii sa ia o astfel de iniţiativă, dar se pare că lucrurile merg mai greu în direcţia aceasta.

S-ar putea face şcoli private, comunităţi sau sate care nu mai au nimic legat cu viaţa politică, cum se întâmplă în America. Cred că vom ajunge şi noi aici pentru că sistemul de 666, pecetea satanică o să ne grăbească să facem aceste şcoli, să ai bisericuţa ta, să ai şcoala ta. S-ar putea face multe, sigur că da. Dar la noi îndată se spune că nu avem şi nu avem. Pentru asta îţi trebuie nişte primari care să nu aibă în ei o inimă din material plastic, ci o inimă de carne prin care trece sânge.

Dacă s-ar mediatiza astfel de intenţii de a ridica şcoli creştine cum este Şcoala Brâncovenească de la Constanţa, nu credeţi că s-ar găsi soluţii pentru finanţarea unor astfel de proiecte?

Din păcate cei care caută soluţii sunt săraci, iar cei care sunt bogaţi nici nu caută soluţii; nu sunt interesaţi. Există un raport foarte secret încât numai ei ştiu cum duc toată lumea aceasta în eroare prin toate mijloacele de sărăcie. Pregătirea individuală a copilului este legată de dragostea profesorului, a învăţătorului, dragostea primarului, a notarului, a tuturor care au datoria de a învăţa, de a limpezi, de a instrui generaţia viitoare. Dacă nu există această dragoste nici măcar din partea omului Bisericii, atunci omul se zbate în greu şi în mizerie. Vom ajunge astfel un popor vândut la toate popoarele.

Uitaţi-vă cum străinii vin peste noi şi ne-au ocupat tot Maramureşul. Ţăranii vând la străini pământurile pentru că nu mai au cu ce să se descurce. Te îngrozeşti numai ce se întâmplă cu pădurile, cum se taie şi se jefuiesc. Iar ţăranii noştri se uită cum se scurg averile lor. Nici în 1944 când au venit ruşii, nu era atâta sălbăticie şi exploatare a pădurilor noastre.

Un primar într-o comună, dacă vrea, cu toată sărăcia în care ne aflăm, ar face ceva. Pornind cu puţin, de la sărăcie mergi spre prosperitate. Stau de vorbă cu oamenii care se plâng că „n-avem şi n-avem”. „N-aveţi, dar nici voi nu vă ocupaţi cu ceva. Aşteptaţi să vi se dea servicii. Nu mai are cine să vă dea acum”. Le spun: „Pune mâna şi fă-ţi un iaz de peşte, o plantaţie de pomi fructiferi, pune mâna să ai şi tu o stupină că nu te costă decât munca şi priceperea ta. Să ai un teren de unde să poţi scoate ceva roşii sau ardei aşa cum fac lipovenii care se îmbogăţesc la noi în ţară, iar noi cumpărăm de la ei”. Dar dacă nu se lasă copiilor mai departe aceste îndeletniciri şi nevoinţe, pleacă în străinătate şi aceşti tineri, care se împrăştie, duc cu ei o istorie a neamului nostru, o cultură a unui popor dacic.

Cum poate primarul să stea la masă cu familia lui când ştie că toţi tinerii din sat, din comună sunt duşi în lumea întreagă? Nu ai un tânăr care să-ţi facă o sobă, o poartă, un scaun românesc. Nu-l găseşti. Acesta este un duh de nestatornicie, exact ceea ce era în viaţa barbarilor de altădată care au venit peste noi şi s-au aşezat în Câmpia Panonică. Toate neamurile care şi-au găsit adăpost la noi, cum au fost hunii, se gândesc acum să capteze, să ia când Ardealul, când Basarabia, când Dobrogea. Şi politica europeană este de-a valma, dusă după interesele câtorva. A mai venit şi moda asta a unicului guvern european ceea ce ne duce cu gândul că s-a apropiat sfârşitul lumii. Sunt cutremure, uragane, războaie, foarte multe boli, copiii care de mici fac cancer şi se nasc cu fel şi fel de malformaţii.

Au inventat acum un alt vaccin extrem de periculos, vaccinul BCG, chipurile împotriva tuberculozei, dar care de fapt distruge imunitatea organismului, vaccin administrat forţat copilului în maternitate. Cum să mai crească el sănătos?

Ei au interesul să reducă populaţia cât mai mult. Nu mai vorbim că la noi nu se mai nasc copii. Îmi spunea un preot că la 500 de familii a avut trei botezuri într-un an. Ne-au ocupat ţiganii şi străinii. Pericolul este că atâta poţi să stăpâneşti o naţiune cât popor ai. Ai 20 de milioane de români, ţii România, e a ta România. Dacă ai doar 5 milioane, înseamnă că nu mai ai români.

Eu am trăit vremuri şi mai grele şi tot se năşteau copii. Mergeau cu un pantalon două generaţii. Mergeam la şcoală până la amiază şi apoi lăsam pantalonaşii fratelui meu şi dimineaţă iarăşi făceam schimb. Şi încălţămintea o schimbam la fel. Atunci într-adevăr era greu. Astăzi nu se poate vorbi de aşa ceva, însă este o delăsare totală, o lipsă de educaţie, un moft. Biserica şi şcoala răspund dacă se ridică un neam sau dacă el se prăbuşeşte.Ele au datoria să formeze caractere. Dacă am avea şcoli confesionale cum au protestanţii care sunt susţinuţi politic şi financiar de Occident, lucrurile s-ar schimba.

Părinte, ne puteţi povesti un pic din atmosfera duhovnicească din închisori şi cum au reușit acei oameni să ajungă la măsuri de sfinţenie asemenea marilor isihaşti ai Ortodoxiei? Puţini ştiu la ce măsuri de sfinţenie au ajuns aceşti martiri în închisori, care au dobândit acolo harul rugăciunii neîncetate şi plânsul necontenit, aşa cum era Bădia Traian Trifan.

În toate vremurile au existat oameni care au menţinut duhul de rugăciune. În închisoare am fost privaţi de drepturile creştineşti, dar am câştigat raiul lăuntric. Spovedania şi împărtăşania se făceau cu cele mai mari riscuri. De Paşti şi de Crăciun se lua împărtăşania începând cu etajul doi, apoi se cobora la etajul unu, parter şi la subsol şi dacă erai găsit cu ceva în sân sau în buzunar era cea mai mare mucenicie. Se făcea din pâine câte un cocoloş mic cât o mazăre şi acolo se punea împărtăşania şi mergeai cu ea pe la toate controalele severe care erau. În bucățelele acelea de pâine acolo era tot aurul, toată bogăţia. Pe lângă rugăciunile puternice, au fost poeziile frumoase ale lui Radu Gyr şi alţii care au scris ca o rugăciune. Dacă s-a menţinut viaţa spirituală acolo, a fost datorită poeziilor lui Radu Gyr. Şi a dat Dumnezeu ca aceşti oameni de mare talent să fie aduşi la noi, prin osemintele lor sfinte, să ne călăuzească, să ne apere prin rugăciunile lor de răutăţile care sunt şi care vor veni.

Ce vă aducea bucuria harului în închisoare?Era suficientă suferinţa?

Era suferinţa, era dragostea şi scopul pentru care eram acolo. La început a fost greu, dar cu timpul am ajuns să ne întărim şi să ducem această povară în numele lui Hristos, al martirajului nostru şi al generaţiei de tineri din 1935 până în 1964. Eram conştienţi că luptam împotriva duşmanilor lui Hristos care se porneau cu toată mânia împotriva noastră, împotriva Bisericii.

Credeţi că vom mai intra şi noi în închisori?

Nu, nu cred. Când am ieşit din puşcărie, spuneau caraliii, de la căpitan în sus: „Nu vă mai facem acum mucenici. O să găsim altă metodă pentru voi”. Ei se tem de creştinii care au idealuri şi trăiesc o viaţă aparte. Acum ne mucenicim noi înşine unii pe alţii, de bună voie.

Ce transmiteţi poporului român de Nașterea Domnului, în pragul acestor sărbători?

Dumnezeu să ne ajute de aceste sărbători care încep cu stâlpii ortodoxiei, pentru că te înfioră când te gândeşti la Sf. Sava, Sf. Nicolae, Sf. Ioan Damaschin. Parcă îi simţim în zilele acestea cum ne ajută de dincolo. Pe ei şi pe noii mucenici să îi slăvim în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi să îi purtăm în inimile noastre. Ca să se nască Hristos în inima poporul român, trebuie o întoarcere a lui. O întoarcere către Hristos! Să ne propunem să punem început bun. Să înnoim ceva în viaţa noastră spirituală. Dumnezeu nu vrea multe fapte, ci ca fiecare să aibă înăuntru o schimbare, să mai renunţe la patimile pe care le are: la fumat, la beţiile care ne-au otrăvit familiile şi neamul. Atât de mult se bea în lumea asta că nu vin doi sau trei creştini la mine fără să spună că tata e beţiv, că soţul e beţiv, copiii sunt plecaţi în lume din cauza lor, nu se pot închega în familii. Acesta este marele dezastru pe care ni l-au oferit negustorii aceştia. De multe ori le spun creştinilor care vor să-şi înceapă o afacere: „Măi, să faci negustorie, numai să nu te muşte şarpele să faci vreo dugheană, vreo crâşmă şi să fii mijloc de sminteală pentru tineret şi lume”. Pentru că cel mai mare rău la ora actuală este otrăvirea tineretului nostru cu tot comerţul acesta de băuturi pline de otravă.

Să începem cu naşterea noastră lăuntrică pentru că acolo este cheia şi izvorul nostru de bunătăţi şi primim întărirea mucenicilor, cu rugăciunile lor, în viaţa noastră de aici. Să aprindem împreună lumânări de fapte bune, să ne găsim în faţa Sf. Treimi, aducându-ne fiecare obolul nostru. Doamne, fie mila Ta cu noi, că noi Ţie Ţi-am slujit, am făcut cât ne-a stat în putinţă, iar Tu sfinţeşte toată lucrarea neamului nostru. Amin.

(Interviu apărut în nr. 26 al revistei Atitudini)

atitudini.com

Foto: Cristina Nichitus Roncea

„Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure împotriva evreilor. El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb,  pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria, a căror viaţă era în pericol.” ( Rabinul Wilhelm Filderman)

 

   În planul moralei creştin-ortodoxe forţa aplicată sau impusă încununată de victoria sa abuzivă nu înseamnă niciodată că se poate justifica sau defini prin dreptate sau adevăr, ci doar un drept al forţei cu aplicaţie mârşavă şi consecinţe dezastruoase pentru mult timp.

   Trădarea care stă cu regele la masă sau cu alţi monarhi, premieri ori preşedinţi este întotdeauna sinonimă cu uzurparea unei realităţi, a unei normalităţi statornice, stabilite în vatra unei comunităţi, care trebuie înlăturată imediat pentru a face loc anarhiei ce va instaura apoi dictatura unui regim despotic, discriminator asupra poporului / popoarelor respective.

    Pentru trădare protagoniştii se găsesc uşor fiindcă ei sunt în ei înşişi,  n-au rădăcini, dar sunt sprijiniţi bancar de iluminaţii Ocultei şi se regăsesc în cei pe care trebuie să-i manipuleze, să-i guverneze, să-i înrobească, să-i amăgească dezinformându-i, dezumanizându-i în masă, conform programării.

   Nenorocirea cea mare pentru această Naţie a lui Hristos, Dacia, se datorează faptului că sămânţa lui Iuda, buruiana deci, a încolţit la noi nu însutit, ci înmiit de miimi, în această Cetate a Nemuritorilor pelasgi, în această Vatră a Pâinii, a Vinului şi a poftirii tuturor la masă, în acest sălaş al arhitoleranţei (laşitate creştină) care a devenit în cea mai mare parte o cenuşă a nepăsării, o nesimţire hibernală, o adormire latifundiară, o amorţire încremenită, o amnezie quasi totală, astfel încât raportul dintre amărăşteanul valah şi iuda schizofrenicul este 1 la un milion.

   Actul de la 23 August 1944, prin care Regele Mihai I şi camarila sa au uzurpat regimul dictatorial al lui Ion Antonescu, protectorul său poate fi considerat în cadrul întregii acţiuni a celui de-al doilea război mondial, drept actul regal cel mai odios, actul dinastic cel mai reprobabil şi în egală măsură actul cel mai ucigaş din istorie, căruia i-au fost precursoare doar cele ale tatălui său Carol al II-lea-Lupescu; de la 29 / 30 Noiembrie 1938 prin ordonarea Actului criminal de la Tâncăbeşti lângă Bucureşti şi cel din 21-22 Septembrie 1939, când a omorât circa 300 de personalităţi ale culturii şi spiritualităţii daco-române, naţionalist-creştine din întreaga ţară, acte ce pot fi incluse sub egida: Genocidurile brave ale dinastiei  Hohenzollern de România (Cohenzollern), precum şi cele postbelice ale dictaturii ateee, comunisto-bolşevice din perioada 1944-1989, sub egida: Holocaustul Internaţionalei Roşii asupra Românilor.

   Dar, să reluăm cronologic o parte din principalele Evenimente premergătoare, pregătite şi decisive declanşării şi desfăşurării celui de-al doilea război mondial, evenimente interne şi externe, care au culminat dezastruos atât pentru România ca stat monarhic, dar mai ales pentru Neamul dacoromân creştin-ortodox, prin actele monstruoase de trădare de la 23 August; 12/13 Septembrie; 9 Octombrie 1944 şi implicit aceleaşi consecinţe ucigaşe şi pentru Europa de Est:

   -10 Februarie 1938, lovitura de stat a lui Carol al II-lea-Lupescu şi instaurarea dictaturii sale machiavelico-regale;

   -30 Martie 1938, dizolvarea partidelor politice din România;

   -Martie 1938, anexarea Austriei de către Germania;

   -Septembrie 1938-Acordul de la Munchen prin care Franţa, Marea Britanie şi Italia au impus Cehoslovaciei să cedeze Germaniei o parte a teritoriului ei;

   -30 Noiembrie 1938, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu şi a unei părţi a Elitei legionare din ordinul expres al lui Carol al II-lea-Lupescu, provocând începutul distrugerii unităţii naţional-creştine;

   -1938, polonezul-evreu Lewinski a vândut codul maşinii de codificare „ENIGMA-UlTRA”dintr-o uzină din Berlin, inventată de olandezul Hugo Koch şi adaptată de întreaga armată germană, de Hitler, de serviciile secrete ale lui Canaris, de serviciile secrete ale lui Ribbentrop, a fost „dăruită” serviciilor secrete britanice M16;

   -Martie 1939, Germania ocupă Cehoslovacia;

   -23 August 1939-pactul Ribbentrop-Molotov, actul de neagresiune germano-rus sau „actul de brigandaj al secolului” a pregătit terenul declanşării conflagraţiei mondiale;

   -1 Septembrie 1939, începerea celui de-al doilea război mondial, Germania atacă Polonia;

   -17 Septembrie 1939, Stalin înfrânge rezistenţa polonezilor atacându-i la rândul său;

   -21-22 Septembrie 1939-declanşarea continuităţii genocidului naţional de către Carol al II-lea-Lupescu;

   -28 Septembrie 1939, Hitler şi Stalin împart pentru a treia oară Polonia;

   – Octombrie 1939, Moscova pregătea un atac asupra României prin cele trei grupuri de armată sovietică aflate în apropierea  graniţei româno-ruse, pentru data de 6 Decembrie 1939;

   -30 Noiembrie 1939, sovieticii atacă Finlanda.

   -11 Martie 1940, congresul american a votat legea: Lend Lease Act, care permitea furnizarea gratuită a furniturilor de război şi a celor economice, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice. Din August 1941-11 Mai 1945 au fost livrate de S.U.A. către Rusia bolşevică furnituri de război de  peste 11 miliarde de dolari;

   -9/10 Mai 1940, Germania atacă Olanda şi Belgia;

   -25 Mai-1 Iunie 1940, M. Skvorţov (Leibovici) şi I. Morgenstern membrii ai secretariatului P.C.d.România, respectiv în regionala din Basarabia au fost chemaţi de Komintern să prezinte rapoarte despre capacitatea de luptă a românilor;

   – Iunie 1940, armata sovietică atacă Ţările Baltice;

   -17 Iunie 1940, lordul Halifax alături de majoritatea guvernului britanic pregătea încheierea păcii cu Germania. Singura opoziţie a fost-Churchill, care a învins respingând propunerea de pace;

   -22 Iunie 1940-capitularea Franţei;

   -26/27 Iunie 1940, pactul de brigandaj Hitler-Stalin dau sovieticilor Basarabia şi Bucovina de Nord=51 000 Km pătraţi din pământul străbun cu peste

3 000 000 de români;

   -27 Iunie 1940-primul Consiliu de Coroană român, privind ultimatumul sovietic;

   -27 Iunie 1940, răspunsul Berlinului: „în interesul evitării unui război între România şi U.R.S.S., Germania sfătuieşte România să cedeze pretenţiilor sovietice;

   -28 Iunie 1940, al doilea Consiliu de Coroană se pronunţă pentru acceptarea invaziei sovietice;

   – 28 Iunie 1940, armatele sovietice (25-30) au ajuns la Chişinău. Evreii au arborat imediat drapele roşii, au barat străzile oprind accesul spre gară, strigând: „Jos Carol al II-lea!, Jos Armata Română!, Trăiască Stalin şi Armata Sovietică!;

   -28 Iunie-3 Iulie 1940-Săptămâna Patimilor declanşată de evrei poporului basarabean creştin-ortodox ţine de fapt un An de zile, până la 22 Iunie 1941;

   -1 Iulie 1940-formarea guvernului provizoriu din Basarabia, compus integral din evrei: 1. Marek Fisch, guvernator, 2. Filip Beer, secretar general al guvernului, 3. Max Weissman, primar, 4. Bruell, chestor al poliţiei, 5. Zuflucht, şeful serviciului sanitar, 6. Kehr, şeful alimentaţiei, 7. Saşa Pimensohn, procuror general. S-au format Comitete revoluţionare evreieşti, care au declanşat atentate şi asasinate în rândul poporului român basarabean. Bilanţul comunicat de Marele Stat Major Român: numai în perioada retragerii, evacuării populaţiei româneşti dintre 28 Iunie-3 Iulie 1940 s-au înregistrat 282 de ofiţeri făcuţi prizonieri, 356 de cadre şi 42 876 de soldaţi şi gradaţi ucişi. Arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300 000 români, reprezentând 12, 23 % din populaţie într-un an de zile, pentru a se continua între 1944-1953 la peste o treime 33 % din totalul populaţiei Basarabiei. (Paul Goma-Săptămâna Roşie…, p. 157, 205, 207). Până la mijlocul anului 1941 (22 Iunie) s-au mai înregistrat cca 300 000 de români deportaţi, dintre care 200 000 în Siberia şi cca 30 000 de români ucişi. (C. Hlihor, Drama  românilor dintre Prut şi Nistru…, p. 11);

   -30 August 1940, Arbitrajul de la Viena făcut de Hitler-Mussolini, rup Transilvania în două: partea de nord cu peste 2 500 000 de români o dau ungurilor, iar jumătate din Dobrogea cu peste 400 000 de români intră sub ocupaţie bulgară;

   -regele Carol al II-lea-Lupescu, un monarh vicios, corupt şi tiran făcea eforturi disperate de a-şi salva tronul, după ce acceptase laş ultimaturile ucigătoare şi după ce refuzase în trei rânduri 1934, 1936 şi 1939, propunerile lui Hitler de colaborare economico-diplomatică sau economico-militare prin care i se garantau suveranitatea şi suzeranitatea Regatului Român;

    -5 Septembrie 1940, generalul Ion Antonescu devine Conducătorul Regatului Român;

   -6 Septembrie 1940, abdicarea monstrului-monarh- Carol al II-lea-Lupescu, forţată de către Garda de Fier şi armată;

   -6 Septembrie 1940, voievodul cu furunculi, de Alba Iulia, Mihai redevine regele gângav al României;

   -14 Septembrie 1940, ia fiinţă Statul Naţional Legionar Român sub conducerea regelui Mihai I, a Conducătorului, generalul Ion Antonescu şi a profesorului Horia Sima-Conducătorul Mişcării Legionare;

   -21-23 Ianuarie 1941, rebeliunea împotriva Mişcării Legionare a generalului Antonescu şi uzurparea Statului Naţional Legionar;

   -27 Martie 1941-lovitura de stat la Belgrad a generalului Simovici. Aderarea Iugoslaviei la Pactul Tripartit;

   – Aprilie 1941, campania tragică şi idioată a lui Mussolini în Albania şi Grecia;

   – Iunie 1941, intrarea ca aliaţi ai Axei în cel de-al doilea război mondial împotriva U.R.S.S-ului;

   -eliberarea pământului străbun-sfânt al Basarabiei şi Bucovinei de Nord;

   -22 Iunie 1941, armatele Axei atacă Uniunea Sovietică;

   -22 Iunie 1941, trupele române trec Prutul;

   -1941, Stalin cere englezilor începerea celui de-al doilea front stabilit pentru anul 1942;

   -7 Decembrie 1941, Japonia atacă flota americană de la Pearl Harbor;

   -12 August 1942 Churchill pleacă la Moscova pentru a discuta cu Stalin problema celui de-al doilea front;

   -1942, legenda „debarcării în Balcani”este asimilată de români ca pe o mare speranţă;

   -Decembrie 1942-2 Februarie 1943, Bătălia de la Stalingrad, cu victoria totală a ruşilor prin cele 180 de divizii dizlocate de pe linia Extremului Orient,. în urma informaţiei secrete dată de spionul Anthony Blunt, primită de la Consiliul de război japonez că nu va ataca U.R.S.S. Acolo, la Don este decimată armata română;

   -24 Ianuarie 1943-Conferinţa de la Casablanca, declaraţia lui Roosevelt în care se opune clauzei „capitulării necondiţionate”;

   -Ianuarie 1943, demersurile lui Antonescu pe lângă Mussolini de a-l convinge să iasă din Axă, permiţându-i astfel lui Hitler încheierea păcii cu forţele adverse;

   -10 Februarie 1943, Antonescu declară că este gata să iasă din Axă;

   -20 Februarie 1943, Roosevelt prin emisarii săi sionişti Weiss şi Zabrousky îi confirmă printr-o scrisoare lui Stalin, acceptul pentru împărţirea Europei în zonă de influenţă anglo-rusă;

   -1943-primăvara, organizaţia „Schwarze Kapelle” condusă de Amiralul Canaris, la care s-a ataşat şi Himmler face demersuri în vederea încheierii păcii între Germania şi Anglia. Roosevelt se opune;

   -Mai 1943-Conferinţa de la „Trident”-Washington a şefilor militari aliaţi; 

   -August 1943, înţelegere de principiu anglo-rusă să-şi împartă Europa;

  -28 August 1943-asasinarea ţarului Boris al ll –lea al Bulgariei;

  -2 Septembrie 1943-Conferinţa de la Quebec, tot a şefilor militari aliaţi în vederea finalizării planului şi strategiei debarcării;

   -Noiembrie 1943-Conferinţa de la Teheran, unde cei trei mari acceptă planul „mistificării şi intoxicării inamicului”;

   -21 Noiembrie 1943, opoziţia română prin Maniu şi Brătianu în acord cu Antonescu încep tratativele ieşirii din Axă, pe lângă ambasadele de la Stockholm şi Cairo, în vederea încheierii unui armistiţiu avantajos Ţării noastre;

   -Decembrie 1943, negocierile de la Stockholm privind armistiţiul român dintre ambasadorii Nanu şi Doamna Kolontay;

   -17 Martie 1944, deconspirarea prinţului Ştirbey, însărcinat de Antonescu cu tratativele armistiţiului pentru Cairo, de agenţia Reuter;

   -întreaga familie Ştirbey: prinţul Barbu avea 4 fete; una măritată cu Boxshall, ofiţer englez-şeful Intelligence Service-ului (M16) pentru România, nepotul Alexandru Cretzeanu, ambasadorul lui Antonescu la Ankara, altă fiică devenise soţia lui Grigore Niculescu-Buzeşti, funcţionar în Ministerul român de Externe la Direcţia Cifrului şi intim al regelui, a jucat un rol determinant şi capital în evenimentele cuprinse între anii 1943-1945 şi în mod expres la 23 August 1944;

   -19 Martie 1944, trupele germane ocupă Ungaria;

  – 23 Martie 1944 telegrama lui Cordell Hull, nr.139/2351, trimisă lui Harriman la Moscova: …mareşalul Antonescu dacă vrea să iasă din Axă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes. Autorităţile militare americane consideră acţiunea României de o importanţ excepţională;

   -28 Martie 1944, Amiralul Leahy-Şeful Marelui Stat Major, sublinia: … detaşarea României de Germania şi ieşirea din Axă este din punct de vedere militar, de cea mai mare importanţă;

   -4 Aprilie 1944, americanii „au venit mai devreme” bombardând Gara de Nord şi ucigând între 5 000-25 000 de civili, continuînd cu distrugere rafinăriilor de petrol de la Ploieşti şi cu alte victime;

   -10 Aprilie 1944, generalul Marshall în telegrama nr.4 cerea „statut de cobeligeranţă” pentru România, în cazul schimbării ei de front;

   -poziţia britanică sugera că „problemele româneşti sunt în mod necesar şi natural de competenţa exclusiv rusească;

   -12 Aprilie 1944, la Cairo, reprezentanţii diplomatici ai celor Trei puteri, Anglia, S.U.A. şi U.R.S.S. cer pentru România capitulare necondiţionată;

   -13 Aprilie 1944, termenii armistiţiului mareşalului Antonescu sunt acceptaţi de ruşii-sovietici:

   a) cele 13 divizii româneşti aflate pe câmpul de luptă trebuie ori să se predea ruşilor, ori să atace trupele germane. Ruşii se obligă să le aprovizioneze cu armament pe care-l vor pune imediat la dispoziţia mareşalului Antonescu şi domnului Maniu „pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României;

   b) trebuie restabilită frontiera din 1940 (asta recunoştea anexarea de către U.R.S.S. a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord);

   c) Reparaţii.

   -26 Mai 1944 s-a constituit Blocul Democrat (P.N.Ţ., P.L. Aripa Dinu Brătianu, P.S.D-Titel Petrescu, P.L-Gh. Tătărăscu, P.C.d. România-Lucreţiu Pătrăşcanu)

   -26 Mai 1944, Constantin Vişoianu a primit de la Alexandru Cretzeanu de la Ankara termenii armistiţiului propus de ruşi României în condiţii mai avantajoase, cu 3 condiţii suplimentare faţă de cel din Aprilie 1944 de la Stockholm:

   1. Acordarea unei zone libere de orice ocupaţie pentru sediul guvernului român.

   2. Garantarea unui termen de 15 zile trupelor germane pentru a se retrage din România.

   3. Reduceri la suma reparaţiilor pretinse.

   -27 Mai /2 Iulie, 1944 impostorul George Duca însărcinat de alt impostor Grigore Niculescu-Buzeşti, „negociază” particular, peste capul lui Nanu cu doamna Kolontay, sugerându-i să nu aibe încredere în Antonescu;

   -3 Iunie 1944 acordul dat de Molotov privind acceptul lui Stalin de a oferi armistiţiu mareşalului Antonescu, rectificat;

   -6 Iunie 1944-Ziua J-debarcarea din Normandia;

   -13 /14 Iunie 1944-şedinţa conspirativă de noapte în care se trasează planul complotului de la 23 August la care participă: generalii C. Sănătescu, Aldea şi Gh. Mihail, Grigore Niculescu-Buzeşti, baronul Stârcea, col. Dămăceanu, Emil Bodnăraş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Mircea Ioaniţiu, ş.a.;

   -15 Iunie 1944, gen. Sănătescu a comunicat trădătorilor acordul regelui cu privire la pregătirea marelui complot;

   -20 August 1944, prin trădare unor înalţi ofiţeri în frunte cu g-ralul Racoviţă se sparge frontul la Iaşi, din porunca regelui;

   -22 August 1944, seara-întrevederea dintre Antonescu,  Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, discutându-se despre posibilitatea încheierii armistiţiului;

   -22 August 1944, seara mareşalul Antonescu l-a convocat pe ministrul german Clodius în prezenţa ministrului de război-generalul Pantazi spunându-i că România a cerut armistiţiu;

   -23 August 1944, dimineaţa la Palat dejunul regal: regele, generalul Sănătescu, Mocsonyi-Stârcea, Niculescu-Buzeşti, ş.a.

   -ora 9, ultima şedinţă a guvernului Antonescu la Snagov;

   -ora 10,30, întrevederea lui Ion Antonescu cu George Brătianu în vederea încheierii armistiţiului;

   -pentru ora 16 mareşalul cere audienţă la rege. La ora 17 este arestat în palatul regal din mila regelui şi predat lui Bodnăraş;

   -s-a format noul guvern condus de generalul Sănătescu;

   -24 August 1944, se începe ocuparea României de către armata roşie înainte de a se fi semnat armistiţiul;

   -12/13 Septembrie 1944, semnarea de către complotiştii români la Moscova, armistiţiul capitulării necondiţionate;

   -3 Octombrie 1944, Churchill îi cere lui Roosevelt să trimită un mesaj lui Stalin în care să subscrie că abrobă misiunea premierului englez la Moscova. Va pleca pe 8 Octombrie;

   -5 Octombrie 1944, Roosevelt trimite telegramă lui Stalin dându-le undă verde celor doi şi le urează succes;

   -9 Octombrie 1944 la ora 22,00 într-un moment favorabil afacerilor <<pe negustate>> Churchill îi spune lui Stalin: „ Hai să aranjem treburile noastre în Balcani. În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce ai zice dumneata să aveţi 90% predominare în România, noi 90% în Grecia şi 50%-50% în Iugoslavia? În timp ce propunerea mea se traducea, am luat o jumătate de pagină de hârtie pe care am scris propunerea mea. Stalin a luat in creion albastru şi roşu şi cu partea albastră a făcut „un large tick” [bifare]-în OK-şi a pus hârtia pe masă. Eu am luat-o şi am spus: << Nu este oare prea cinic cum am dispus de soarta a milioane de oameni în această manieră insolită? Hai să ardem hârtia!>> Stalin mi-a răspuns: <<Nu, ţine-o dumneata.>>

   Bucuriei lor se adaugă zece zile mai târziu-18 Octombrie 1944 şi satisfacţia lui Roosevelt: Aranjamentele făcute privind Balcanii, sunt sigur, cele mai bune posibile.

   Zarurile cezarilor fuseseră aruncate: Soarta României şi a Europei de Răsărit fusăseră destinate robiei Rusiei-sovietice.

   Autorii fără condiţii ai capitulării în frunte cu suveranul laş au prezentat actul lor josnic de înaltă trădare ca pe o faptă eroică a eliberării ţării de sub dictatura fascistă.

   Beneficiarii Actului trădării, atât cei din ţară cât şi cei din exil, s-au justificat considerându-l ca un act de bravură, de salvare naţională.

   „Ani de zile întreţinuţii <<fondului>> (18 milioane franci elveţieni) spune Pamfil Şeicaru, însuşit de Al. Creţeanu, Niculescu-Buzeşti, I. Vişoianu, au preamărit pe gângavul rege Mihai ca eroul liberării României. Această trinitate avea nevoie de o acoperire, deoarece politic în viaţa României erau inexistenţi, săvârşiseră o simplă deturnare de fonduri şi prezentând ca erou pe Mihai, puteau opera o acţiune de a crea o confuzie printre exilaţii de bună credinţă, că regele Mihai este şeful exilului. Şi în bună parte operaţia a izbutit să creeze şi să menţină multă vreme confuzia. Regele care abdicase în condiţii dezonorante, declarând instituţia monarhiei perimată, fiind un obstacol la progresul fireşte, marxist-leninist, al poporului român, caz unic în istoria abdicărilor, citea de două ori pe an o cuvântare- mesaj către ţară. Ex-regele Mihai, eroul capitulării fără condiţii, abdicase contra filodormă; Petre Groza, în numele partidului comunist se angajase să-i de-a compensaţii pentru dezonoranta abdicare, între care şi iahtul regal „Luceafărul”, care a costat       91000 lire sterline, adică 53 000 000 lei la cursul oficial plătit de Statul român.” (Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip. Politica aistorică. Ed. Fides, Iaşi, 1998, p. 6)

   Marii Beneficiari ai Actului trădării de la 23 August 1944 au fost şi sunt:

   -Stalin şi Uniunea Sovietică;

   -Churchill şi Marea Britanie;

   -Partidul Comunist din România şi în mod expres elementele alogene atee, fondatorii Internaţionalei Roşii;

   -impostorii, trădătorii şi laşii care au acceptat mariajul politic cu bolşevicii sovietici;

   -Mihai I şi familia sa;

   -Grecia şi Ungaria.

   Prin arestarea şi apoi condamnarea la moarte a Şefului Statului Ion Antonescu, acţiunea criminală a lui Mihai I, a diminuat într-un fel acţiunile nefaste ale Conducătorului prin executarea sa, reabilitându-i pe cât posibil memoria, a declanşat capitularea întregii armate, a provocat mai devreme şi aproape definitiv dezastrul ţării, predând-o bolşevicilor şi slugilor lor comuniste, care până astăzi 2014, se continuă de 70 de ani prin filiaţie neîntreruptă: comunism-neocomunism-liberalism democratic-bej, a înlesnit apoi, prin capitularea totală a României, victoria nesperată a U.R.S.S-lui în Estul Europei, facilitându-şi deopotrivă bunăstarea în exil prin înţelegerea cu Ana Pauker, iar cum scurtisima Stafie i-a acordat dispensă de plecare…, a revenit în Ţara pe care a trădat-o şi a prădat-o de pe tron, revenind deci mai aproape de tron, pentru a deveni cu mult mai bogat decât visează vreodată un monarh în exerciţiul mandatului regal.

   Nimeni în istoria omenirii după ce a fost detronat de drept sau pe nedrept nu a fost acceptat mai apoi ca monarh într-un stat cu forma de guvernământ republicană, fiind despăgubit eminamente pentru tot ce n-a avut şi răsplătit împărăteşte pentru tot ce a distrus uman, material, cultural, spiritual istoriei naţiunii noastre.

   Astăzi, practic în 2014, statul român are în componenţa sa la vîrf două puteri antinomice: puterea republicană cu instituţiile ei, preşedenţia, parlamentul şi guvernul şi monarhia cu regele, dinastia, palatele, munţii, apele şi curtea sa regală.

   Ambele forme de guvernământ sunt beneficiarele privilegiate ale bugetului mult prea sărăcit al ţării.

   Practic aninomiile nu se exclud, ci se completează, se întrepătrund.

   Se conturează astfel una din enigmele atât de nefaste ale acestei naţiuni, singura de altfel în lume, care îşi cântă cu osanale şi ritualuri: Trădătorii, Ucigaşii, Uzurpatorii, Irozii, Denigratorii, Profanatorii, Blasfemiatorii, Canaliile, Despoţii, Cămătarii, Ciocoii, Călăii, Strigoii, Vampirii, Satrapii, Anele, Caiafele, Iudele, etc.

   De ce?!? De când?!? De cât…?!?

   Nimeni nu cred că poate răspunde corect sau mulţumitor la toate gesturile nesăbuite, nechibzuite, ucigaşe, trădătoare, precum şi la toate actele, erorile, ororurile comise cu ajutorul românilor împotriva Românilor de-a lungul istoriei.

   „Partidul comunist era îndreptăţit să sărbătorească 23 August, arată marele jurnalist Pamfil Şeicaru, când se recoltau consecinţele actului săvârşit de un rege imbecil, cu adeziunea partidelor zise ale democraţiei naţionale.” (ibid. p. 7)

   Marele beneficiar Stalin a fost atât de încântat de reuşita marionetei regale încât a pus cea mai înaltă decoraţie sovietică VICTORIA  pe pieptul laş al gângavului şi nebravului Mihai I. Turcii ar fi apreciat trădarea, dar nu şi pe Trădător, fie el chiar monarh. Gestului marelui bolşevic Tătuc i s-au alăturat regina Angliei şi Truman al S.U.A.

   Capitularea necondiţionată acceptată atât de uşor de nevolnicul Mihai I este de fapt un precedent creat şi lăsat moştenire de tatăl său, Carol al II-lea-Lupescu.

   Capitularea necondiţionată de rege şi armistiţiul impus de sovietici  „ confirmă şi justifică forţa celui tare” privind toate abuzurile, atentatele, atrocităţile, crimele, violurile, dezmoştenirile, arestările, torturile, persecuţiile, prigoanele, mutilările aduse Naţiei noastre:

   „… cu toată capitularea necondiţionată şi un guvern frăţesc comunist, ruşii au furat România de produse de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin armistiţiul dictat de Moscova din 12 septembrie 1944, instaurând pentru decenii mizeria. Ceva mai mult, se pretinde, şi încă de somităţi militare, ca Allen Brooche, şeful statului major imperial britanic, că prin actul de la 23 August 1944 România a deschis ruşilor larg porţile şi a contribuit la ocuparea unei jumătăţi din Europa de către ruşi. Că dacă România ar mai fi rezistat, aliaţii anglo-americani ar fi putut înainta adânc înspre răsăritul Europei, împiedicând astfel Rusia să aibă preponderenţa în Europa.” (Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1990, p. 99)

   Ucigaşa capitulare necondiţionată a actului regal de criminal de la 23 August 1944 a adus naţiunii dacoromâne, poate cel mai mare dezastru din întreaga ei istorie.

   Desigur, condiţii în cadrul armistiţiului au fost, dar numai cele ale sovieticilor. Ei l-au pus în aplicare imediat după actul ucigaş-regal, iar complotiştii români l-au semnat în genunchi după trei săptămâni când ţara era ocupată şi strivită de ruşi.

   „Complotul format de cei care au creat aşa-zisul armistiţiu, arată savantul naţionalist-creştin Dumitru Dan Lucinescu, a schimbat generalii români, comandanţi pe frontul contra ruşilor pe aliniamentul Tg. Neamţ-Stânca, Rosnovanu-Iaşi, noii generali ordonând ostaşilor să nu mai tragă nici un glonţ împotriva poziţiilor ruseşti, sistându-se şi aprovizionarea cu muniţii a frontului respectiv. Peste 20 000 de soldaţi şi ofiţeri ai armatei române au fost luaţi prizonieri, supravieţuind un sfert din ei, iar trupele ruseşti au înaintat fără nicio rezistenţă spre sudul Moldovei şi apoi în restul Munteniei, în timp ce în noul ziar Scânteia se înşiruiau numele noilor localităţi cucerite de armata roşie <<eliberatoare>>… Data semnării armistiţiului a fost de 13 septembrie 1944. Toate bunurile ţării au fost luate de armata rusă ca pradă de război, inclusiv navele militare şi civile româneşti, împreună cu tot parcul aviatic militar şi civil. Printre capturi a figurat şi celebrul bric şcoală „Mircea cel Bătrân.”

   Renumita fabrică de avioane militare I.A.R. de la Braşov a fost demolată până la buloanele de prindere pe podeaua de beton, iar întregul parc de avioane a fost luat de asemenea ca pradă de război. In una din minele părăsite din nordul Olteniei erau depozitate în lingouri de aur, peste 17 vagoane de aur, care reprezentau contravaloarea petrolului şi a cerealelor vândute de statul român Germaniei… După decapitarea armatei regale la vârf, a urmat lichidarea întregi armate. În locul lor au fost promovate la conducerea armatei militari din cele două divizii formate de Ana Pauker în URSS, din rândul prizonierilor de război români, care au ales această cale, în locul morţii în lagărele ruseşti.” (Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca un Sfânt al zilelor noastre. Ed. Siaj, Bucureşti, 2009, p. 41-43)

   Mihai I de Hohenzolern trebuia măcar în ceasul al 13-lea în exil, sau în al 14-lea în 1990, după 46 de ani de aşteptare, când premierul Petre Roman i-a blocat la Piteşti, drumul spre Curtea de Argeş şi l-a expulzat de unde a venit, val vârtej, ori chiar în al 15-lea ceas, acum la 23 August 2014, să-şi ceară iertare în genunchi şi să facă penitenţă a la Canossa, ca înaintaşul său german împăratul Henric IV, în Ianuarie 1077, cerându-şi profundă iertare întregii Naţiuni române şi să explice gesturile sale infame şi criminale, asumându-şi responsabilitatea lor:

–          Actul regal mârşav de la 23 August 1944, îi aparţine în exclusivitate;

–          Actul său regal devine o consecinţă de înaltă trădare a întregii Naţiuni dacoromâne la 23 August 1944;

–          Repetarea Actului regal de înaltă trădare a întregii Naţiuni dacoromâne la 6 Martie 1945;

–          Al treilea act regal de trădare a întregii Naţiuni dacoromâne după furtul general electoral al alegerilor generale din 1946;

–          Actul regal de laşitate prin care îl arestează pe Ion Antonescu, protectorul său şi al monarhiei române;

–          Actul regal de slugărnicie absolută a ocupanţilor, samavolnicii duşmani înfiaţi de el ca stăpâni ai ţării;

–          Actul regal de umilinţă şi supunere faţă de intervenţia expresă a liderilor comunişti, premierul şi ministrul de externe, care i-au sugerat neacordarea graţierii primilor patru arestaţi din lotul „Antonescu” a celor şapte condamnaţi la moarte;

–          Actul regal criminal de odios prin care se spală pe mâini după condamnarea la moarte a celor patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu;

–          Actul regal de abjurare a Majestăţii lui Dumnezeu, care prin acceptarea ungerii sale ca monarh, are sacra responsabilitate de a acorda întotdeauna şi necondiţionat graţierea şi amnistia;

–          Actul regal de impostură şi sfidare a unui popor prin tupeul cinic de a reveni în ţara pe care a vândut-o şi prin mârşevia de a mai cere ceva bogăţie şi încă mult şi încă pe deasupra ca o compensaţie a trădării şi a eroismului său laş;

–          Actul regal-machiavelic de râvnire, de absurditate, de turpitudine şi de pretenţie a repunerii în drepturile sale monarhice direct sau prin urmaşi. 

 

                             CONCLUZII

   Ordonarea încetării focului, a depunerii armelor şi a predării armatei înaintea armistiţiului semnat este un act regal de înaltă trădare naţională.

   Niciunul din diplomaţii români împuterniciţi de Antonescu cu negocierea armistiţiului şi niciunul din complotiştii regelui n-au pus în balanţă argumentul capital al României: scurtarea războiului pentru toţi şi determinarea victoriei absolute a Uniunii Sovietice.

   Sabotarea încheierii armistiţiului propus de mareşalul Antonescu de către rege, camarila sa complotistă şi „diplomaţii” George Duca, Gr. Niculescu-Buzeşti, Ştirbey, intenţionat şi cu perseverenţă.

   Toţi complotiştii au fost conştienţi de actele lor laşe şi mârşave.

   Statul major american a întocmit încă din 1943 planul debarcării în Franţa, fapt care ar fi condus la sfârşitul războiului, la victoria majoră a anglo-americanilor cu doi ani mai devreme, la lichidarea nazismului şi oprirea comunismului în creuzetul bolşevic.

   S-a opus Churchill. Aşadar, în 1945, anglo-americanii au câştigat războiul pierzând pacea. Sovieticii au câştigat şi războiul şi pacea şi jumătate din Europa.

   Amorţirea opoziţiei, pasivitatea, tergiversarea şi credulitatea ei nezdruncinată în ajutorul anglo-american înainte şi după capitulare.

   Toate ordinele secrete trimise de diplomaţii şi politicienii români anglo-americanilor ajungeau rapid şi calde pe masa sovieticilor.

La 12 Septembrie 1944, prin armistiţiul impus de sovietici la Moscova, Mihai I prin actul său regal livrează complet şi gratuit România pentru o jumătate de secol Rusiei bolşevice.

    Sovieticii refuză cobeligeranţa României, dar o obligă să lupte alături de ei împotriva germanilor şi a ungurilor, provocându-ne astfel, însutit mai multe pierderi materiale şi umane decât dacă s-ar fi continuat războiul împotriva lor.

      Cum poate plăti moral, creştin, uman şi material regalul tradator actele cotropitorilor bolşevici după odiosul său act de trădare, de capitulare necondiţionată şi de girarare a comunismului: jafurile, violurile, teroarea, asasinatele, decapitarea armatei, arestările abuzive, condamnările la moarte, la închisoare pe viaţă, deportările, consecinţele lor până astăzi şi mai departe?

     În câte vieţi poate plăti şi dacă poate plăti samavolnicia crimelor sale regale?

     Cu ce?

        Singura reuşită a complotului regal de la 23 August 1944 a fost capitularea necondiţionată a României, adică predarea de bună voie în robie duşmanului boşevic pentru 45 de ani şi apoi altora la fel pe termen nelimitat.

       Partidul Comunist din România, deşi inexistent in fapt, a avul rolul Şefului de stat major în complotul regelui.

     Scurtarea războiului mondial cu şase luni a adus de fapt o prelungire a asuprii bolşevice asupra Europei răsăritene şi în mod direct a ţării noastre pe care a înrobit-o aproape o jumătate de secol.

       După ocuparea ţării noastre, voită regal, unul din marile-secrete-de-stat impuse de invadatorii strategici sovietici a fost impunerea şi primirea unui mare număr de evrei, ca ajutor frăţesc. Astfel că în numai 4 ani, din 24 August 1944 şi până în 1948, numărul evreilor în România fără Basarabia, fără Bucovina de Nord şi fără Cadrilater să depăşească un milion.

      Marele diplomat şi tătuc al războiului a fost gruzinul Stalin care a făcut din Churchill avocatul pledant pentru cauza sa roşie şi măreaţă, faţă de care lacheul Roosevelt a stat doar în poziţia de „drepţi”, de „ordonaţi” şi „culcat”.

      Yalta a devenit Groapa comună a liberei determinări a popoarelor, mormântul libertăţii şi incinerarea democraţiei.

       Churchill alături de Mihai I şi camarila sa regalo-complotistă au înşelat, au minţit, au manevrat, au trădat, au vândut şi au crucificat România pentru foarte mult timp.

                                 BIBLIOGRAFIE

    *. Nicolae Baciu,Yalta şi crucificarea României, Ed. Europa, Roma, 1982; *. L’Europe de l’Est trahie et vendue. Edition La Pensee Universelle, Paris, 1984; *. Agonia României-1944-1948.Ed. Dacia Cluj – Napoca, 1990.

   *. Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996. *. Viaţa politică din România 1918-1944. Ed. Albatros, Bucureşti 1982.

   *. Gh. Buzatu (coordonator), Bătălia pentru Basarabia 1941-1944. Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010.

   *. C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992.

   *. Ion Şişcanu, Ocuparea Basarabiei, Herţei şi a nordului Bucovinei, în „Revista de istorie militară”, nr. 4, 1991.

   *. Paul Goma, Săptămâna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii. Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2004.

   *. Valeriu – Florin Dobrinescu / Ion Constantin, Basarabia în anii celui de al doilea război mondial. Institutul European-Iaşi, 1995.

   *. G-ral Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice 22 iunie 1941-23 august 1944. Ed. Fides, Iaşi 1998.

   *. Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip. Politica aistorică. Ed. Fides, Iaşi, 1998.

   *. Ion Cârja, Canalul Morţii, Ed. Cartea Românească, 1993.

   *. Miruna Munteanu /Vladimir Alexe /Alexandru Ionescu /Mariana Ştefănescu, Dosare Ultrasecrete, vol. I. Ed. Omega, Bucureşti, 1999.

Gheorghe Constantin Nistoroiu

„Deși binele este același pentru individ și pentru comunitate, totuși lucru mai mare și mai perfect trebuie să fie a întemeia și a păstra binele societății.”

Aristotel

Binele este clar recunoscut în poruncile date de divinitate. În necunoașterea sau ignorarea lor, este nevoie a se apela la moralitate, pentru a identifica corect binele. Binele este tot ce ne apropie de Divinitate  și este în interesul existenței noastre. „Binele este unul singur!” înțelegându-se claritatea și lipsa echivocului celor zece porunci divine, a șasea fiind: „Să nu ucizi!”.

   Problema Binelui i-a preocupat pe mulți filozofi, oameni de cultură. Dacă facem o scurtă incursiune a problemei, în decursul vremurilor, fiindcă binele a dominat unele vremuri, dar au existat și perioade când acesta era ignorat, putem începe cu filozoful grec Socrate (470-399 î. d. H.) care considera că  a ști ce vrei, înseamnă a cunoaște binele și realizarea lui duce la fericirea atât cea personală, cât și a comunității în care trăiești. Ignoranța deci ar fi mama răului și trebuie acordată importanță, în primul rând,  autocunoașterii. Referitor la sănătate, de exemplu, spunea că omului care se observă îi este greu să găsească un doctor care să priceapă mai bine ca el să-i caute de sănătate. Platon, discipolul lui Socrate, asemuia binele cu soarele, ca binele metafizic care-l cuprinde și pe cel moral. A ajunge la ideea de bine, însemna  a vedea lucrurile în lumina soarelui. Întrucât Dumnezeu a făcut o lume bună, principiul binelui îl identifica cu Dumnezeu. Ca și Socrate de altfel, presupunea că El este creator, că El creează binele prin gândire și iubire. Morala platonică este o morală metafizică: o acțiune bună, virtuoasă, participă la ideea binelui și a realiza binele înseamnă a participa la perfecția divină. Aristotel, elevul lui Platon, considera că morala face parte din politică, adică din știință, scopul fiind binele și fericirea individuală și socială, obținute prin acțiuni raționale. Ideile lui odată descoperite, au dominat toată filozofia creștină, scolastică, până la venirea timpurilor moderne.

       Mai târziu, filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) considera că binele este ceea ce determină voința cu ajutorul rațiunii, deci nu din cauze subiective, ci obiective, adică din principii care sunt valabile pentru orice ființă rațională. Oamenii prin natura lor au o voinţă duală și din acest motiv este necesar ca morala să însemne obligare, şi orice acţiune întemeiată pe ea trebuie reprezentată ca o datorie ce urmează să fie făcută pentru ea însăşi, iar nu ca un procedeu plăcut pentru el însuşi şi urmărit pentru finalitatea sa. Spre deosebire de etica lui, filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) nu se bazează pe rațiune și pe legile morale; el vede în „milă” singura modalitate a comportamentului moral; prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se identifică cu semenii săi. Deși suntem încarcerați în formele exterioare de viață, cel mai cald și important sentiment, ne spune, trebuie să ne fie iubirea pentru viața noastră sufletească. Lumea e Voinţă şi Idee, voinţa fiind mai presus de Idee, ea stând nu numai la baza acțiunilor omului, ci determinând întreaga realitate: „A voi înseamnă a suferi și cum a trăi este voința, orice viață este prin esență dureroasă”. Și noi putem adăuga: din suferință se trag învățăminte și ele ne sunt de folos. Schopenhauer arată cum mari religii ale lumii i–au învățat pe oameni, contrar binelui, să disprețuiască moartea, pentru a le inspira curajul în războaiele sângeroase și-n cele mai îndepărtate cuceriri. O voință moderată care gândește realizarea binelui prin învățătură, cultură, o fire blândă, spunea Schopenhauer, sunt „daruri pe care nici rangul, nici avuția nu le pot înlocui”. Filozofia lui Schopenhauer cu viziunea sa idealistă, arătând că tot ceea ce există în lume devine expresie a voinţei și ea trebuie călăuzită spre binele omenirii, spre fericire, a fost îmbrățișată de mulți alți filozofi și oameni ai literelor. Influența ideilor lui Schopenhauer o vom găsi în literatură, în operele lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, Thomas Mann și alții, care au căutat să înțeleagă sufletul viu al omului și să separe binele de rău. Mark Twain îndemna: „Întotdeauna fă bine. Aceasta va mulțumi pe câțiva și va surprinde pe restul”.

   Germanul Friedrich Nietzsche (1844-1900) ironiza bunătatea, binele, considerându-le false. Doar printr-o singură afirmație, ne putem da seama de concepția lui: „Omul e doar o funie întinsă între bestie şi Supraom – o funie peste un abis”. În concepția lui, mila, altruismul, iertarea, toate valorile umanitare legate de bine, bunătate, sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate. Adevărata morală este, pentru el, o morală a durității. Morala creștină îi apare ca o morală a slabilor, a sclavilor, față de morala stăpânilor, a celor care dictează. În realitate, spunem noi, creștinul știe că valorile conștiinței sale sunt mai înalte, că o acțiune de milă este mai înaltă decât o acțiune dură, de egoism. La începutul secolului XX, opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german și de fascismul italian, interpretându-se în mod barbar ideea de „voință de putere” în sprijinul doctrinei totalitare. La aceasta, se spune că a contribuit și sora lui Nietzsche, nazistă înverșunată și admiratoare a lui Hitler, care a falsificat unele texte pentru a le utiliza fără scrupule în construirea unei ideologii, oarecum străine de gândirea filosofului.

   Mulți alți filozofi s-au ocupat de problema binelui și a bunătății necesare omului, precum filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) care considera că eroarea este cauza mizeriei oamenilor, principiul răului din lume și trebuie să lucrăm serios la evitarea lui. În lucrarea sa Morale des idées – forces, ajunge la concluzia că noi nu putem afirma cu siguranță că lumea este în opoziție cu moralitatea sau fericirea sau chiar cu fericirea noastră personală și că doar o singură conduită ne este permisă, aceea de a lucra ca și cum am socoti că triumful binelui moral nu este imposibil în lume, și că, pe pământ, el se află în mâinile noastre. Pentru italianul idealist Benedetto Croce (1866-1952) frumosul, utilul și binele nu sunt opuse, ci doar distincte, opoziția întâlnindu-se doar în dialectica interioară a fiecăruia dintre momentele distincte: frumos-urât, adevăr-fals, util-dăunător, bine-rău. Omul este un întreg proces spiritual, el nu este niciodată ceva împlinit definitiv, el tinde spre desăvârșire, strădania lui trebuie apreciată și încurajată. Omul datorită voinței își exprimă alegerea și, spune el, „o acțiune utilă sau bună este o acțiune voită”. Interesantă mi s-a părut logica sa: „O cunoaștere independentă de voință poate fi concepută; dar o voință independentă de cunoaștere este de neconceput. Voința oarbă nu este voință; voința adevărată vede bine”.

   Binele, în viziunea filozofilor secolelor apropiate, a căpătat diferite înțelesuri, îndepărtându-se uneori de matca în care a fost așezat din începuturi. Încă venind în sprijinul binelui, filozoful francez Emmanuel Mounier (1905-1950), un creștin profund a cărei filozofie este bazată pe măreția și respectul datorat ființei umane, motiv pentru care filozofia sa s-a numit „personalism”, susținea că umanitatea nu poate progresa și nu se poate apăra de „Invazia inumanului” decât dacă va aspira la idealuri autentic umane. Comportamentul omului considera că trebuie să fie în conformitate cu spiritul moralei creștine, importanță dându-se ființei umane, spre a nu fi înjosită, înrobită, părăsită, izolată.

   Existențialismul ateu are ca exponenți clasici pe germanul Martin Heidegger (1889-1976) și francezul Jean Paul-Sartre (1905-1980). Filozofia lui Sartre este răspândită în prezent în mai multe țări. Varianta atee nu mai consideră omul sfâșiat de contradicția dintre subiectivitatea sa și transcendentul divin, și susține un conflict permanent între om și lume. El definea iadul: „ceilalți, iată iadul”. Cu adevărat, dacă nu prețuim binele, trăim în condiții de groază, de veșnic război și în cest caz se justifică cruda lui afirmație, o lume fără valori, fără sens, o lume absurdă. O astfel de lume își pierde standardele  comportamentale, deci nu pot fi judecate acțiunile ca fiind „bune” sau „rele”. Un citat lămuritor în acest sens l-a dat scriitorul rus Feodor Dostoievsky (1821-1881) în cartea sa Frații Karamazov: „Fără Dumnezeu, totul e permis”, sau istoricul român al religiilor, Mircea Eliade (1907-1986), pentru care elementul esențial al condiției umane este simțul sacrului: „Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenușă”.  Și întreb, ne putem oare îndoi de inteligența minții care a creat această ordine pe care o vedem în jurul nostru, denumită „Inteligența cosmică” de către A. M. Aivanhov (1900-1986) – filozof și pedagog de origine bulgară, trăitor în Franța? Recomandarea lui era următoarea: „Fiecare trebuie să lucreze pentru propria sa dezvoltare, cu condiția să nu o facă numai pentru sine însuși, ci pentru binele colectivității…”. Heidegger definea ființa umană mai mult prin structuri negative (starea de anonimat, frica, teama, grija, neantul) decât prin structuri pozitive (înțelegerea, libertatea). Emanciparea umană o concepea doar ca proces parțial și spiritual, iar nu ca realizare globală, inclusiv practic politică. Scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989), în cartea sa Jurnalul fericirii se întreabă: „Existențialismul are dreptate ? Întocmai așa este viața cum o vede existențialismul, așa arată lumea când lipsesc naiva credință în Dumnezeu și iluziile moralei. Descrierea este cu totul neexagerată a existențialiștilor, numai soluția lor este greșită. Sau mai bine zis nu cunosc soluția: străpungerea zidului până la Iisus, mângâietorul. Și e de mirare: unii existențialiști au trecut prin închisori; cum de nu au găsit mijlocul de a trece prin ziduri ?”

   German-americanul Herbert Marcuse (1898-1978) susținea că principalii factori alienanți ai vremurilor noastre sunt: diviziunea tot mai specializată a muncii și factorul tehnologic, dar mai profund, raporturile economice și cele politice de aservire. Exponent al școlii neo-marxiste de la Frankfurt, înțelegea binele și ca „libertate sexuală. Ignora desigur logica lui Aristotel care considera că „doar naturile primitive văd binele suprem și fericirea în plăcere”.

   Bernard –Henri Levi, intelectual și autor francez (n. în 1948), fondator al unei noi filozofii, admite că orice tip de societate, fie capitalistă, fie socialistă, este dominată de puterea politică (de Stăpân). Constată că proiectul socialist a eșuat în totalitarism, în barbarie. De aceea optează pentru o democrație burgheză, care deși imperfectă, permite totuși omului o anumită libertate, un „chip uman”. Menirea intelectualului ar fi aceea de a cultiva filozofia, arta și morala care ar putea să oprească tentația barbariei și a călăuzi societatea spre binele ei.

   Un remarcabil eseist, critic literar, filozof al culturii și pedagog american născut în România (1940), susține într-un recent dialog că „Forțele globalismului s-au dovedit exterioare și se exprimă, tot mai răspicat, prin forța brutală și decizii administrative. În esența sa, promovând cel mai obscur principiu cu putință, binele universal, un principiu fără conținut, fără obiect, fără valoare, globalismul ține de categoria celor imaginate de „negativitatea pură”. În „globalismul” deplin nu poate exista „înțelegere”, ar putea exista doar supunere și descompunere în uniformitate. Globalismul se va termina mai repede decât ne imaginăm”. Poate ar fi fost corect de despărțit „binele universal” de expresia „un principiu fără conținut”, el fiind dimpotrivă, plin de conținut, un principiu, iată, de care s-au ocupat nenumărați gânditori ai timpurilor trecute și continuă să fie un principiu necesar a sta la baza societății.

    Dacă educația făcută pe diferite căi, și cultura  nu vor fi preocupările importante ale societății, dacă va continua mediocritatea morală-intelectuală existentă în secolul nostru, vom lăsa cale liberă fanatismului, definit ca un atașament exagerat pentru o convingere, o idee, bazat pe ură și răzbunare, marcat de obicei de incultură sau de rătăcire a minții omului și căruia i se adaugă totala intoleranță față de adversari. Filozoful, scriitorul român Lucian Blaga (1895-1961) spunea: „Fanatismul strică chiar și cele mai bogate inteligențe”. Scopul fanaticilor este crima, uciderea adversarului.

   O dublă crimă aș spune, fiindcă ucizi omul de lângă tine, dar ucizi și omul din tine.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Să iubească munca, să nu mintă, să-și păstreze demnitatea personală și națională, să-și păstreze conștiința curată, să frecventeze biserica – locașul de închinare, rugându-se cu rugăciunile care se rostesc la Sfântul Altar și la strană. Să învețe istoria țării și a poporului, să simtă frumusețile pământului, să-și aducă aminte cu recunoștință de înaintașii noștri, de eroii neamului care s-au jertfit pe câmpurile de luptă pentru apărarea țării și a credinței strămoșești.

Să-și îmbogățească cunoștințele despre cultura, operele de artă făurite de înaintași și să contribuie la păstrarea lor prin cuvânt și prin faptă, să prețuiască tot ce înseamnă valoare netrecătoare – morală, religioasă, artistică, culturală, să contribuie la întocmirea și respectarea legilor de protejare a naturii amenințate de poluare și de exploatarea bunurilor materiale într-un mod necorespunzător, într-un chip de jaf devastator, cu referire specială la terenurile agricole și silvice.

Să cultive în sufletul lor un comportament moral, care promovează demnitatea persoanei umane, a omului – chip al lui Dumnezeu, călăuzindu-se în trăirea vieții pământești de principiile moral-religioase, așa cum au trăit strămoșii noștri. Să aibă conștiința că omul trebuie să trăiască nu numai pentru sine, ci și pentru aproapele său, pe care este dator să-l ajute în lipsurile, nevoile și suferințele sale, să contribuie la eradicarea celor două mari plăgi care terorizează societatea noastră de astăzi: hoția și minciuna.

Să cerceteze cum lucra justiția în țara noastră în vremea regimului comunist și cum lucrează astăzi, să mediteze și la aceste cuvinte din cartea “Gulagu”l de Anne Applebaum, în care se arată cum funcționa justiția sovietică:

„… Soția lui Lev Razgon a fost rearestată și el a vrut să știe de ce. Când i s-a spus că fusese condamnată din nou pentru aceleași
delicte ca înainte, el a cerut în continuare explicații:

– Deja și-a ispășit sentința. Vă permite legea să pedepsiți pe cineva de două ori pentru aceeași culpă? Procurorul s-a uitat uluit la mine. – Bineînțeles că nu. Dar ce are-a face aici legea?”

Aceeași justiție sovietică a funcționat și în România în perioada regimului comunist și aceeași justiție funcționează și azi, după 1989. Tinerii noștri să se ferească de a spune binelui rău și răului bine; să îngenuncheze cât mai des la scaunul de spovedanie; să asculte de părinții lor care i-au născut și crescut, împlinind îndrumările lor în frica și dragostea de Dumnezeu.

Împlinind toate acestea, tinerii vor fi urmași vrednici ai înaintașilor noștri voievozi, oameni de cultură, oameni de rând trăitori cu credință și dragoste de Dumnezeu, de Țară și de Neam. Ei vor trăi cu demnitatea Omului între oameni; vor  putea contribui la mai binele țării, al poporului, pentru un trai îmbelșugat, cumpănit, fără risipă, și să nu uite de cuvintele înțelepte ale înaintașilor noștri care spun: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-i în țara mea”.

Astăzi suntem victimele unei politici viclene, diabolice, de umilire a demnității naționale, politică despre care spunem că este o altă fațetă a acelei Uniuni Sovietice care a existat și în țara noastră în perioada regimului comunist, o politică de exploatare a oamenilor de către oamenii țărilor europene, numite, în perioada regimului comunist, țări capitaliste. Ni s-au distrus fabricile, produsele agricole ale țării au fost scoase de pe piață și înlocuite cu cele din Occident, toate chimizate, otrăvite; familiile dezmembrate, copiii rămași ai nimănui prin plecarea părinților la lucru în Occident; educația tinerilor – un dezastru moral.

Tinerii noștri au nevoie de o trezire la realitate. În orice loc există Dumnezeu, în orice loc ne putem înălța sufletește.

Să mi se îngăduie să fac o mărturisire: în perioada regimului comunist am fost patru ani stareț la Mănăstirea Putna, apoi, timp de 10 ani, ghid. Tinerii elevi și studenți veneau în număr foarte mare, mai ales după vizita lui Ceaușescu la Putna – prima sa vizită la o mănăstire –, prilejuită de aniversarea a 500 de ani de la punerea pietrei de temelie a bisericii Mănăstirii Putna ctitorite de slăvitul voievod Ștefan cel Mare. Am observat că, în urma celor văzute și auzite în timpul explicațiilor date de ghizi, toți acești tineri se aprindeau sufletește, își luminau mințile și mărturiseau:

„Acum înțelegem că religia nu este opiu pentru sufletul omului; ea înseamnă cultură, înseamnă călăuză morală în trăirea vieții”.

În concluzie, pentru mine personal, Putna rămâne cel mai sfânt loc. Ștefan cel Mare rămâne cel mai bun exemplu, model, dascăl care să ne ajute în trăirea vieții de zi cu zi, așa cum au trăit-o moșii și strămoșii noștri, oameni de rugăciune, oameni de credință, oameni care au trăit nu numai pentru ei, ci și pentru semenii lor, pentru întregul popor român din vremea lor și din toate vremurile – atunci, azi și mâine. Ei au trăit cu demnitate și spirit de jertfire, chiar cu prețul vieții lor, când a fost cazul.

Muncă și liniște!

Rugăciune și credință!

IPS Pimen – Arhiepiscopul Sucevei și al Rădăuților – Revista Cuvinte către Tineri VII / 2014)

Mareșalul Ion-Antonescu și Regele Mihai la Chișinau

Foto: Ziariști-Online

Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …

Şi cum să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareşalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică naţională în urmă cu mai mulţi ani pe prima poziţie în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi străini, dar nu numai de ei[2], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori îndepărtate, suportate şi în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”.

Din câte cunoaştem, relatarea lui Ion Antonescu, surprinzând episodul decisiv al loviturii de stat, declanşarea şi arestarea celor doi actori principali, liderii regimului doborât, nu numai că sub raport cronologic conţinea primele impresii asupra celor petrecute (care ulterior nu mai aveau cum şi de ce să fie modificate), dar excela – funcţionând primatul incontestabil al poziţiei şi calităţii „sursei”! – la capitolul probitate. Valoarea remarcabilă a „sursei”, în mod sigur, va înfrunta cu succes scurgerea nemiloasă a timpului …

Ceea ce ne oferă un nou şi temeinic argument pentru situarea Mareşalului Antonescu nu atât între actorii de primă mărime ai Istoriei, ci deopotrivă între observatorii ei exemplari! Şi care, în privinţa faptelor la care au participat ori le-a provocat, au ştiut să „vadă” şi să „transmită”!…

Aşa după cum se poate constata, textul Mareşalului Antonescu era adresat Istoriei, chemată „să judece”, fiind semnat, datat – 23 august 1944 şi localizat – scris în celulă. Ţinând seama de consecinţele interne catastrofale ale actului din 1944, prăbuşirea ţării şi ocupaţia militară barbară a Armatei Roşii, considerăm că dispariţia documentului original, în condiţiile specifice momentelor din august 1944, a reprezentat implicit, în chip cu totul curios, condiţia sine qua non a salvării sale PENTRU ISTORIE. Iar aceasta în condiţiile în care, în ziua următoare compunerii lor, Însemnările din celulă s-au pierdut în urma bombardamentului aerian german asupra Palatului Regal din Bucureşti, în contextul represiunilor ordonate de Adolf Hitler drept răspuns la destituirea regimului antonescian pro-german şi la schimbarea poziţiei României în Războiul Mondial din 1939-1945. Numai în chip miraculos, tot atunci, deci la 24 august 1944, documentul dispărut printre dărâmături a fost descoperit de căpitanul Gheorghe Teodorescu, din corpul de gardă al Palatului Regal, iar acesta, după mai mult de 35 de ani, mai precis la 20 mai 1980, l-a prezentat lui N. Ceauşescu, chemat să aprecieze „asupra valorii politice şi istorice” (vezi infra anexa I). Apreciind în mod just valoarea excepţională a Însemnărilor din celulă, N. Ceauşescu le-a depus spre păstrare în fondurile centrale ale Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti, ele având să fie valorificate prin publicare după evenimentele din 1989, începând din 1991.

N. Ceauşescu nu a fost un admirator al Mareşalului Ion Antonescu. Nici nu avea cum. Sub regimul Antonescu, N. Ceauşescu, comunist declarat şi recunoscut, s-a aflat în detenţie la Jilava, Caransebeş sau Tg. Jiu, iar documentele de care dispunem l-au înregistrat consecvent între opozanţii de frunte ai regimului[4]. După 1944-45, N. Ceauşescu, ca membru activ al conducerii superioare a UTC şi, apoi, a PCR, a avut un rol proeminent, fiind în continuă ascensiune, până la ocuparea poziţiilor supreme pe linie de partid şi de stat, în 1965-1967. Fiind investit în martie 1974 Preşedinte al României, N. Ceauşescu nu a ignorat la un moment dat, către sfârşitul anilor ’80, pe atunci când era preocupat de finisarea proiectului Casei Poporului, ca pe splaiul dâmboviţean al construcţiei faraonice să se ridice un impozant monument[5] – acela al Mareşalului Ion Antonescu!

Nu vom încheia acest capitol, fără a ne referi la cazul romanului Delirul.

După cum se ştie, un „caz” devenit celebru, intervenit într-un moment când N. Ceauşescu se afla încă – orice s-ar zice – pe culmile afirmării sale politice interne şi internaţionale. Celebritatea şi-a avut originile în multiple motive: Autorul romanului era Marin Preda, unul dintre marii prozatori români, iar eroul operei nu era altul decât Mareşalul Ion Antonescu. În momentul apariţiei Delirului (1975), Mareşalul era încă, după exact trei decenii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial (?!), un nume interzis în România, iar cartea lui Marin Preda s-a bucurat rapid de două ediţii (ianuarie şi august 1975), difuzate într-un tiraj impresionant. Faptul a provocat nelinişte, în anume cercuri intelectualiste de la Bucureşti, obişnuite după 1944-1945 cu pagini literare penibile consacrate lui Ion Antonescu, precum pseudo-romanele fabricate de I. Ludo ş.a., în URSS ori în Germania „Literaturnaia Gazeta” ori „Der Spiegel” au reclamat „reabilitarea pe cale epică” (sic!) a ex-mareşalului. Unele condeie înfierbântate au acuzat că N. Ceauşescu în persoană putea fi bănuit de reabilitarea lui Ion Antonescu, deşi era clar pentru oricine – după cum a observat regretatul Mihai Ungheanu – că Marin Preda, un scriitor de geniu şi o conştiinţă literară profundă, nu trebuia să fie bănuit că ar fi executat „o comandă politică”.

Prof. Gh. Buzatu

 

Integral: Exclusiv Ziaristi Online

http://www.ziaristionline.ro/2012/08/23/exclusiv-prof-gh-buzatu-23-august-1944-jocul-cu-destinul-romaniei-insemnarile-din-celula-ale-maresalului-ion-antonescu-din-seara-de-23-august-1944-document-olograf/