Cuvânt și iubire

Societatea umana s-a dezvoltat lent si organizarea sociala se bazeaza pe o experienta de convietuire si de supravietuire indelungata, de cel putin cincizeci de mii, poate chiar o suta de mii de ani. Fiinta umana, spre deosebire de alte animale, a putut sa transmita urmasilor, generatiilor viitoare, experiente acumulate atit inconstient, arhaic-genetice, cit si experiente noi, de invatatura constienta, dezvoltate si acumulate intr-o perioada limitata de timp, de exemplu o singura generatie umana. Acesta a fost si este in continuare, meritul unui intelect superior, cu care fiinta umana este inzestrata si procesul de transmitere directa a tuturor invataturilor s-ar putea denumi ”educatie”. Se poate trage concluzia ca educatia nu este o activitate noua, moderna, ci un proces vechi, inceput acum zeci de mii de ani si care avind la indemina obiceiurile si traditiile ca fundament incontestabil, nu numai ca a contribuit dar as putea spune chiar ca a fortat omenirea spre evolutie sociala si prosperitate materiala. Din aceasta stradanie imemoriala de a duce mai departe tot mai bogata si variata experienta si invatatura umana, s-au dezvoltat in timp institutiile de educare, institutii care la inceput erau doar simple intruniri in care ”profesorii” erau oameni cu anumite cunostinte sau calitati practice sau spirituale; batrini intelepti, razboinici, preoti si vraci, iar mai tirziu , si in zilele noastre, institutii academice faloase, exclusive, conduse de ”experti”.

In trecut, in acele simple, chiar primitive, centre de educatie, invatatorii faceau parte, ca si elevii de altfel, din acelasi neam, din aceiasi experienta si traditie umana, iar scopul educatiei era un ”interes reciproc”, bazat pe un tel comun, bazat pe ideia fundamentala si democratica de prosperitate a intregii societati. Educarea individului , ca sa poata deveni un cetatean functionabil si folositor societatii in care traia, era asigurata, in cea mai mare parte, de angajamentul social si altruistic al tuturor membrilor acelei societati, si de aceea orisicine si orisicind putea deveni un dascal, daca avea cunostinte abstracte sau experiente practice din care si altii puteau trage foloase. Toata lumea era angajata in toate activitatile societatii si de aceia, toate atitudinile sau tendintele extravagante si daunatoare societatii respective, puteau fi direct controlate si corectate de orisicine, fara angajarea unor intermediari obscuri si, din diverse motive strict personale, corupti. Si acum in diverse societati ”primitive” notiunea de ”TABU”, are un rol decisiv in formarea unei atitudini favorabile dezvoltarii armonioase a tuturor membrilor societatii respective.

Nu cred ca gresesc prea tare atunci cind afirm ca asa stateau, in mare, lucrurile pina acum vreo suta de ani, ca apoi, ca ciupercile sa apara sute si mii de ”invatatori” revolutionari, fiinte umane care sub umbrela unei notiuni violate si terfelite :”democratie”, sa intimideze si in mare parte sa distruga stradanii de invatatura milenara.

Scoala moderna, raspunzatoare de educarea copiilor nostrii, a devenit un organ indiferent, neangajat si citeodata direct daunator evolutiei atit intelectuale cit si spirituale a generatiilor viitoare. False teorii psihologice, promovate de adepti incompetenti si simplistici, creiaza o bariera atit intre elev si profesor, cit si intre parinte-copil-si-profesor. Atitudinea de indiferenta, neangajare si pina la urma chiar frica domina, atmosfera lacasurilor unde se formeaza ”omul nou”, acel om pe umerii caruia se sprijina viitorul omenirii. In ambitia prosteasca de ”globalizare” si de ”corectitudine politica”, se distrug, prin interdictie, in mod activ, religia, obiceiurile si traditiile milenare. Copiii nostri, ”omul nou”, creste fizic, dar ramane imatur filozofic si spiritual deoarece el este, in fond, o fiinta umana depersonalizata, fara o identitate clara.

Statul, societatea actuala, este dirijata, condusa, de asa-zisii reprezentanti alesi in mod democratic dar care ,in mod consecvent, isi reprezinta doar interesele lor proprii, constituind o noua clica, o noua clasa dominanta, corupta de putere si interesata sa-si mentina privilegiile. Acest fenomen, din pacate, este universal si se pare ca fiinta umana devine tot mai indiferenta la atitudinea etica si morala la care sunt inflacarati adepti, ”in mod teoretic” adepti, pentru ca realitatea ii divulga la adevarata lor valoare.

Indemnul meu este: ”Sa deschidem ochii si cu ei larg deschisi sa vedem si sa judecam situatia in care am ajuns. Sa judecam, nu numai ca martori, ci si ca fauritori, contribuitori la formarea viitorului omenirii. Sa nu uitam ca purtam o mare raspundere!”

Dimitrie Grama

■ Dimitrie Grama

Zoe Dumitrescu Buşulenga, (20 aug. 1920, București – 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț)

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, distinsa Doamnă a sufletului cucernic şi a duhului prielnic, ne-a primit, la Văratec, într-o duminică, după-amiază, în casa Măicuţei Frăsinica, unde se primeneşte rostirea şi se perindă veşnicia. Sub privegherea Domniei Sale, Văratecul, Filiorul şi Pădurea de Argint îşi pleacă ramurile întru înveşmântarea Verbului jertfitor. Săraci la sosire, dar, îmbunătăţiţi, la plecare, fericiţi am fost cei care am avut privilegiul de a asculta o mărturisire ziditoare.
– De ce tinerii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi biserică?
Zoe Dumitrescu-Buşulenga: Întrebarea mi se pare prea generală. Eu nu cred, sau nu vreau să cred, că toţi tinerii refuză să vorbească despre Dumnezeu şi despre biserică. Dar cei care nu vor să discute despre Dumnezeu şi despre biserică au nişte justificări, probabil, din punctul lor de vedere. Să ne gândim că aceşti tineri au trăit o parte din viaţa lor sub un regim ateist, că, în comunism, filosofia care se impunea era marxismul, materialismul dialectic şi istoric, care făcea abstracţie de Dumnezeu, contesta existenţa lui Dumnezeu, materia se năştea ea prin ea însăşi. Nimic nu ne lega de nimic, nu ne obliga la nimic.

Biserica a fost într-un fel îndepărtată prin ameninţările faţă de părinţi, care erau în diverse slujbe. Dacă tata avea o funcţie în securitate sau mai ştiu eu pe unde, şi chiar nu numai acolo, dacă era chiar profesor şi se temea să nu fie văzut că se duce la biserică sau se temea să afirme că-L cunoaşte pe Dumnezeu sau că doreşte să-L cunoască pe Dumnezeu, atunci, sigur, copilul nu comunica, în acest sens, cu părinţii. Părinţii se abţineau să vorbească în faţa copiilor despre Dumnezeu, chiar dacă ei erau credincioşi.
Am văzut astfel de cazuri. Pentru că, se ştie, copilul este cel mai sincer şi dacă se duceau la şcoală şi aveau cumva o profesoară sau un profesor, un institutor sau o institutoare atee şi copilul se scăpa: ”Tata s-a dus la biserică sau mama mi-a făcut cruce sau şi-a făcut rugăciunea.”

Dacă era şi, ferească Dumnezeu!, turnătoare persoana, atunci, imediat, părinţii erau sancţionaţi. De aceea se fereau să vorbească despre Dumnezeu în faţa copiilor. Se zice că, în general, copilul este cel care e mai uşor tras de limbă. Când germanii au invadat o parte din Franţa şi din Belgia, în ’41, şi voiau să afle unde sunt ascunşi cei din maquis, rezistenţii, întrebau pe copii şi copiii, neştiuturi, mai spuneau: ”Tata e în cutare loc…” Deci, eu încerc să aduc această justificare: că n-au avut educaţie religioasă, acasă, copiii, din pricina temerii părinţilor de sancţiunile pe care le putea impune regimul asupra lor.
Pe de altă parte, mă gândesc că, într-un anume fel, astăzi este o modă. Să mă iertaţi că spun asta; o opinie cu totul personală. Este o modă venită din Occident. Suntem un stat secularizat. Biserica e despărţită de stat, nu ne interesează. Statul nu este interesat de biserică, biserica n-are decât să se descurce singură. Franţa e demult secularizată. După Revoluţia Franceză, în orice caz, prin secolul al XIX-lea, Franţa a despărţit statul de biserică. Oricum, totuşi, romano-catolicii au fost mai duri decât noi şi mai represivi, într-un anumit fel. Ştiţi foarte bine că noi n-am avut ruguri în ţara noastră. Ortodoxia n-a cunoscut nici rugurile, nici inchiziţia. La ei, totuşi, în Occident, au fost mai serioase represaliile pentru cei care se abăteau de la credinţă. La noi, libertatea a fost foarte mare, dintotdeauna. Moda libertăţii absolute a trecut acum şi la noi, în nişte feluri cam triste, după părerea mea. Tinerii cred că sunt liberi, absolut liberi. Liberi să umble în pielea goală.

Iertaţi-mă, eu sunt, cum să vă spun, bolnavă de treaba asta. Trupul omenesc, care este cortul lui Dumnezeu, cum zicea Apostolul Pavel, trupul a început să nu mai fie socotit al lui Dumnezeu, Doamne, iartă-mă! Atâta expunere, atâta… şi televiziunea nu face altceva decât să… Ei au sentimentul că sunt liberi, dacă fac toate prostiile din lume, dacă umblă goi. Aţi auzit probabil că la Salzburg, când a fost întâlnirea miniştrilor, s-a dat Răpirea din serai de Mozart. Au dat-o autorităţile, guvernul austriac, pentru prim-miniştrii lumii. Şi se deschide cortina şi sunt doi cântăreţi în pielea goală: o doamnă şi un domn. Eu aş fi plecat din sală, n-aş fi plecat, încălcai protocolul, dacă ai fi plecat şi, mă rog, se supărau conducătorii Austriei, dar, oricum, mi-aş fi pus mâna la ochi, în semn de protest. Asta este un fel de manifestare a libertăţii. Manifestare a libertăţii la droguri. Am văzut în ziare statistici care m-au îngrozit: tineretul nostru care e preocupat de… sex. Eu sunt şi jenată să vorbesc despre treaba asta. Am citit în ziare însă, fără să vreau: tinerii, între 15 şi 17 ani, au declarat că ei sunt mai interesaţi de problemele sexului decât de învăţătură. Şi acesta este, probabil, un efect al libertăţii absolute, aşa cum o cred ei.
Mântuitorul şi Apostolii au zis: libertatea o veţi avea doar când veţi cunoaşte adevărul. Adevărul vă va face liberi. Şi adevărul, care este? Dumnezeu ! De-abia când vom fi în Dumnezeu, când îl vom fi cunoscut pe Dumnezeu, vom fi într-adevăr liberi. Toată sminteala aceasta a tineretului este o iluzie a libertăţii. Iertaţi-mă că vorbesc aşa, dar, nu fiindcă sunt un om bătrân. Nu, nu! Aşa aş fi vorbit şi în tinereţe.

,,Orânduirea comunistă a desfiinţat satul deliberat”

«Noi am fost un neam foarte cuviincios. Un neam ca al nostru, cel românesc: care a trecut prin atâtea restrişti, care a fost înconjurat numai de duşmani. Aş îndrăzni să spun că nici azi nu e înconjurat de prieteni, dar, mă rog, nu facem politică. Ei bine, acest popor cuviincios, acest popor de ţărani, fiindcă ştiţi, satul a fost în viaţa noastră nucleul păstrării credinţei şi al tradiţiei. Satul a fost desfiinţat, prin orânduirea comunistă şi, cum să vă spun, a fost desfiinţat cu socoteală, adică, deliberat, tocmai pentru că se ştia că în sat este constituit nucleul permanenţelor, acolo, la sat, era credinţa. Acolo, la sat, era cuviinţa. Acest cuvânt pare să fi dispărut din vocabular. Eu n-am mai auzit demult cuvântul cuviincios, bunăcuviinţă. Şi mai e ceva. Am scris odată într-o carte despre Umanism şi Renaştere şi vorbeam acolo despre un umanism popular. Şi am fost întrebată: ”Ce-i aia?” Şi, atunci, iată ce le-am zis: ”Virtuţile noastre sunt virtuţi ale celui mai umanist popor din lume, cel latin”. Pentru că la noi credinţa venea dintr-o măsură. Poporul nostru avea o măsură în toate. Şi ştiţi cum se numea legea aceasta a măsurii? Cumpătare. Cumpătarea! Asta era esenţial. Ce înseamnă cumpătarea? A pune limită dorinţelor noastre, poftelor noastre. A ne preciza limite. Şi aş vrea să vă atrag atenţia, că de asta am vorbit despre latini, această cumpătare vine de la computare, care înseamnă a socoti. Şi de acolo vine şi computerul. Deci, iată că noi, cu măsura noastră, cumpătarea, cu moderaţia noastră, cu justa măsură, cuviinţa, am avut o dreaptă judecată a vieţii. Şi asta o dădea credinţa. Îmi povestea unul dintre duhovnicii mei, acum vreo 60 de ani, că, în satul lui, dacă un consătean comitea un delict oarecare, Părintele, în duminica următoare, îl spunea, ca să zic aşa, satului. Şi acela aşa de ruşinat era, că, un timp, nici nu mai mergea cu capul sus, ci îl pleca de ruşine. Adică, exista o solidariate a colectivităţii în această privinţă, a păstrării cuviinţei, a bunei cuviinţe, a unei morale, care era foarte constitutivă, congeneră fiinţei noastre.»

,,Noi am fost bastionul creştinătăţii. Noi am apărat Europa”

Francezii sunt seducători, germanii sunt disciplinaţi, riguroşi, japonezii sunt muncitori. Românii cum sunt? Care este specificul nostru naţional?
Zoe Dumitrescu-Buşulenga: Aveam un prieten, călugăr catolic, Dumnezeu să-l ierte! Era fiul de duhovnicie al părintelui Andrei Scrima. Nu ştiu dacă aţi auzit de el. Andrei Scrima a fost un mare om de cultură. El a revenit în ţară ca să moară aici. A fost asistentul lui Anton Dimitriu la Facultatea de Filosofie, la Logică. A studiat şi matematica. A studiat şi medicina. Litere, nu mai vorbesc. A fost profesor 8 ani în Liban, profesor la Saint Serge, la Paris, şi era duhovnic la acea biserică din Belgia, la Cheftogne, unde se slujeşte liturghia şi ortodoxă şi catolică. Acolo a fost prima tentativă a Papei Paul al VI-lea de a uni bisericile. Andrei Scrima era acolo duhovnicul ortodox. Şi Daniel Gelsi fiind acolo şi având duhovnic pe Scrima, băiatul acela tânăr de care începusem să vorbesc, călugărul cel tânăr catolic avea o mare iubire pentru ortodoxie. Şi aşa de mult iubea ortodoxia, încât învăţase româneşte foarte bine. Venea aproape în fiecare an în România. Patriarhul Justinian îi zicea Dănilă şi-l făcuse protosinghel. Şi Daniel venea în fiecare an, în Săptămâna Patimilor, se ducea în altar şi îi fotografia pe credincioşi. Spunea: n-am văzut nicăieri, în viaţa mea, în nici o ţară, în nici o biserică, chiar în cele ortodoxe, atâta credinţă, atâtea lacrimi, atâta dragoste şi atâta durere în sufletele celor care participau la sfintele slujbe ale Săptămânii Patimilor. Şi acest Daniel Gelsi m-a întrebat odată: „Zoe, dar de ce crezi şi îmi spui mereu că poporul vostru are o misiune. Ce misiune are poporul acesta, al vostru?” Eu m-am gândit bine ce să răspund. Era catolic şi foarte deştept. Şi i-am spus, ştii ce, lasă-mă, Daniel, să mă gândesc, să-ţi formulez un gând al meu despre asta. Eram Profesor visiting la Amsterdam şi el era la Cheftogne. A doua zi, dimineaţa, m-a întrebat din nou: „Ei, te-ai gândit, care e misiunea poporului vostru, român?” Am zis, dragul meu, noi suntem aşezaţi la o răscruce de drumuri, la o răscruce de vânturi, şi nu blânde. Noi am fost aşezaţi acolo ca să rezistăm. Noi am apărat. Adu-ţi aminte ce spunea Papa Pius al II-lea, Piccolomini, marele umanist, despre noi. Adu-ţi aminte ce spuneau despre Ştefan cel Mare, Atletul lui Hristos. Aduceţi-vă aminte ce renume avea România în timpul Renaşterii, adică în vremea în care turcii cucereau Constantinopolul, fiindcă noi eram aici cei care stăteam în faţa pericolului. Deci, noi am fost bastionul creştinătăţii. Noi am apărat Europa. Şi nu ştiu dacă ştiţi. Sunteţi toţi tineri şi nu prea ştiţi istoria aşa cum trebuie. La un moment dat turcii au ajuns, înconjurându-ne pe noi, la Viena, şi au început asediul Vienei. Armata noastră, muntenească, era cu turcii. Şi ce să facă bietul Şerban Cantacuzino? Că nu putea să-i trădeze. Îi făceau praf. Trimitea obuze încărcate cu paie. Până în ziua de azi se ţine acolo, undeva sus, pe o colină vieneză, amintirea domnitorului român care a ajutat în felul ăsta la necăderea Vienei, la înfrângerea turcilor, la retragerea turcilor. Deci, vedeţi că noi am fost o trăsătură de unire între Est şi Vest. Noi am fost o ţară de sinteză. Şi vreau să-ţi mai spun ceva, i-am zis. De câte ori, în ţara noastră, a venit un extremism, s-a produs un extremism, într-un fel sau într-altul, fie dinăuntru, fie din afară, el a fost redus la tăcere sau, i-am spus eu lui, el a fost făcut de râs. Mişcarea de dreapta a prins foarte puţin, deşi începuse foarte frumos, s-o spunem drept, pe urmă s-a întunecat totul. Începuse cu o mişcare spirituală şi a terminat penibil politic. Dar, mă gândeam la mişcarea de stânga. A fost vreun român adevărat, în sufletul lui, comunist, chiar dacă era membru de partid? Mă îndoiesc. Şi mai am un exemplu, poate tot de atunci, din pedeapsa de 50 de ani, aşa de grea. Limba rusă era obligatorie din clasa întâi primară şi până în anul al patrulea de facultate. Doisprezece ani se învăţa ruseşte. Nici un român nu ştie nici până în ziua de astăzi nici o vorbă rusească. Este un argument impresionant, fiindcă este palpabil, vizibil. Poporul nostru era un popor (vedeţi că vorbesc la imperfect!) al cuviinţei. Era un popor al măsurii, al cumpătării, era un păstrător al rânduielilor care făceau posibile înţelegerile între o parte a Europei şi cealaltă parte a Europei. Adică, noi am fost, să zicem aşa, prin umanismul acela moştenit. Şi poate şi dacii aveau calităţi. Sadoveanu, în Creanga de Aur, nu ştiu dacă o ştiţi, una dintre cele mai frumoase cărţi ale lui, demonstrează că dacii avea aproape aceleaşi virtuţi cu creştinii, în sensul onestităţii, realităţii, cumpătării şi aşa mai departe. Evident, creştinismul este altceva, este învăţătura dumnezeiască, dar dacii erau cumva pregătiţi să primească creştinismul de la romani şi creştinismul le-a venit prin romani. Şi ne-a venit şi prin Sf. Andrei. De aici, de la noi, au plecat primii episcopi pe care i-am avut în Sciţia Mică, adică în Dobrogea. Betranion, care a participat la un Sinod. De aici a plecat Cassian. De aici, a plecat Dionisie Exiguul, care au fost prieteni cu Sf. Ioan Gură de Aur. Şi când Ioan Gură de Aur a fost dat jos de pe tronul de la Patriarhia Constantinopolului, ei doi au plecat la Papa Honoriu să-l roage să-l repună pe tron pe Ioan, fiindcă era persecutat Ioan de partida adversă. Erau certuri teribile la Bizanţ. Certuri, şi dogmatice şi politice, de toate soiurile. Vasăzică, noi am fost o verigă de legătură, mai tot timpul, după ce am primit acest botez umanist, dinspre apus, de la romani. Şi, bineînţeles, ştiţi, probabil, că argumentele creştinismului nostru, de obârşie romană, sunt primele inscripţii din cimitire. Acolo a fost: Si tibi terra levis! (Fie-ţi ţie, ţărâna uşoară!)… adică se ştie, pentru cine vrea să audă. Trăim într-un moment în care presa, adică tot ce se cheamă mass-media, televiziunea, spune fiecare cam ce vor. Manualele sunt aşa cum sunt. Sunt şi nu sunt. Am auzit de un manual de istorie. Am avut un interviu la tv şi m-au întrebat ce părere am despre manualul respectiv. Am spus, nu-l cunosc. Domnul Cernăianu era atunci ministru, adjunct la învăţământ, şi-l prezentase. Zic, e un pretext extraordinar. Eu am fost informată de prietenii mei că, despre Ştefan Cel Mare, erau vreo două pagini, despre Mihai Viteazul, vreo cinci rânduri, iar despre d-na Esca de la tv erau treizeci de pagini. Şi atunci, am spus, staţi puţin, ce istorie e asta? Unde sunt acei factori care trezesc în noi viaţa anterioară a neamului? Unde sunt? Şi de Sarmisegetuza se spunea ceva? Mi se pare că nimic. De tezaurele noastre, se spunea ceva? Nu se spunea nimic. Ba, se pare că şi acum se distrug şantiere întregi de arheologie, care fuseseră făcute între cele două războaie. Lucruri admirabile. Sau, am văzut că s-au descoperit nişte monede acum câteva zile. Străvechi. Şi era o poză mică în „Adevărul”, erau aşa vreo 10-15 acolo. Păi, orice ţară ar fi făcut dintr-o chestie ca asta, dintr-un tezaur ca acesta, ar fi făcut o treabă nemaipomenită, fiindcă asta întăreşte rădăcinile. Noi nu ştim ce facem. Ne acoperim rădăcinile. De ce o facem? Nu ştiu. Din ordinul cui o facem? Nu ştiu. Noi, românii, să ne prostim chiar în halul ăsta, încât să ne tăiem creanga de sub picioare. M-aş mira.

consemnari de Gheorghe SIMON, ziar Ceahlaul

PREAMBUL

          Lumea în care trăim este grăbită şi superficială, fapt pentru care de cele mai multe ori aparenţa este luată drept fond iar esenţele sunt vădit ignorate.

          Lumea din care venim, fiecare în felul nostru, este viciată de o memorie colectivă scurtă,  cel mai adesea distorsionată de manipulări brutale.

          Virtuţile, acolo unde se întâmplă să mai fie practicate, precum şi buna lucrare pentru omul de lângă tine sunt, aproape fără excepţie, luate drept defecte sau, în cel mai bun caz, nişte curiozităţi ciudate de comportament individual.

Acestei lumi, tot mai străină de sine, ne adresăm imperativ!

ENUNŢ

1.       Accederea succesivă a României în structurile Organizaţiei Atlanticului de Nord şi ale Uniunii Europene a fost considerată un dublu moment de împlinire  a devenirii istorice a națiunii noastre. Așteptările ulterioare acestui eveniment crucial aveau sa fie exprimate în mod public de întreaga societate românească și, indiferent de temele enunțate, numitorul comun al discursului naţional a fost același:

Construcția unei Societăţi Sănătoase aducând Civilizaţia Europei Moderne  în străvechea Vatră Spirituală a Românilor.

2.       Analiza sintetică a societății  românești din ultimii ani  conduce însă la o  serie  de concluzii alarmante, în mod deosebit asupra deprecierii devastatoare a comportamentului și moralei publice, atât la nivelul individului, cât şi la nivel instituţional.

Prejudiciul moral-social este imens. Actul educațional familial și cel instituțional este viciat de neglijență, deviaţionism, improvizație și corupere emoțională în formă continuă.

În spațiul vizualului public se practică vulgaritatea, pornografia, scandalagismul, grotescul, bădărănia şi instigarea directă la ură revanşardă!

Au fost eliminate, cu mici excepții, temele formative, artele frumoase, manifestul iubirii, duioșia, tandreța, frumusețea ca stare de spirit, caritatea, buna cuviință,  smerenia și toleranța.

Strada a devenit o junglă umană. Agresivitatea trotuarului, nesimțirea automobilistului, insolența omului de ordine, kitschul omniprezent, extravaganța și exhibiționismul, toate, în parte sau la un loc, agresează la tot pasul bunul simț comun, schilodesc  pudoarea naturală şi inhibă violent reacţia individuală de autoapărare.

Taraba publică mediatică insistă pe spaţiul  ocupat de corupţie, violenţă şi şarlatanie, cu prim-planuri de speculanți, interlopi și clienți abrutizați  ai rețelelor de crimă organizată, care practică modelul prozelit al răului ca formulă de succes!

Omul cuminte este scuipat,  agresat, umilit pe stradă, în tramvai, la școală, la piață, în magazin, în propria-i ogradă sau în scara de bloc.

El este furat, mințit, iarăşi şi iarăşi manipulat, înjosit și lipsit de dreptate.

Omul cuminte a fost asasinat în spaţiul civic!

Schilodirea ființei publice, nimeni altul decât OMUL-CETĂŢEAN, reprezintă cea mai mare amenințare la adresa viitoarelor generații biologice şi educaționale.

3.     Înțelegând că patrimoniul cel mai de preț al unei națiuni este tocmai capitalul său imaterial, în care este inclusă și morala  cetății,  am luat act şi mă manifest cu profundă îngrijorare faţă de alterarea fondului formativ al noilor generații și îndeosebi a modelului de  viață tradiţional românesc.

Mă adresez, aşadar, tuturor instituțiilor publice și organizațiilor private, să recurgă la o atentă și  responsabilă analiză a mediului actual de desfășurare a vieții publice, intervenind rapid şi corectiv  pentru eliminarea acelor surse nocive care pot  produce pervertirea  simțurilor  și a legilor naturale,  pentru suprimarea programelor  de orice natură care, prin sugestie și contaminare imagologică, produc distrugerea simbolică a identităților specifice, mai ales prin campanii ţintite de defăimare naţională, și falsifică  prin substituire esenţele noastre tradiționale.

În fața  pericolului unei depersonalizări sau chiar sluţiri a modelului  de  viață românesc,  cu vădită  finalitate a profanării sale spirituale, îmi asum răspunderea, în nume personal, de a cere tuturor reprezentanților Puterilor Statului și, prin extensie, instituțiilor responsabile, de orice  natură,  angajarea lucidă și intransigentă, capabilă să respingă insinuările periculoase ale curentelor decadente, excentrice și imorale.

Întregii Societăţi Româneşti, ca sursă unică a Puterii Civile, adresez chemarea-simbol pentru angajarea directă şi activă în REZISTENȚA CIVICĂ IDENTITARĂ PRIN CULTURĂ SUPERIOARĂ ŞI ÎNALTĂ SPIRITUALITATE.

De ani buni încoace, românul băştinaş, oricât de puţin ar avea, nu se plânge de foame. El plânge mocnit şi surd de RUŞINE!

Este momentul să învăţam a spune „NU”(!!) la tot ceea ce nu ne mai reprezintă!

CONCLUZIE

          Europenizarea României nu trebuie să fie doar un concept de propagandă găunoasă a celor care au ajuns să gestioneze puterea naţiunii. Spiritul novator și preluarea critică a valorilor aplicabile este o necesitate, dar și o consecință a dialogului între   națiunea română și celelalte națiuni europene.

Importul experimentelor ratate și a derivatelor nocive ale acestora trebuie,  însă, eliminate cât mai repede cu putință, iar guvernarea să se facă numai în beneficiul românilor!

Peste  spațiul de prosperitate European trebuie să se suprapună  noetica naturală și spiritualitatea unei civilizații morale, iar modelul acesteia este însăşi credinţa noastră străbună!

POPORUL ROMÂN MERITĂ  ȘI ESTE DEMN  DE UN ASTFEL DE DESTIN.

General(r.) doctor

MIRCEA CHELARU

Vicepreședinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni.

Vicepreşedinte al Congresului Spiritualităţii Româneşti

Bucureşti,

16 august 2014

Ziua Sfinților Martiri Brâncoveni

Se minte cu neruşinare

Pe principiul, „ban la ban şi păduche la păduche”, Bruxelles-ul susţine ca fiind indispensabilă o creştere a salariilor în Germania, „pentru ca ţara să-şi poată ajuta vecinii europeni rămaşi în urmă”, a afirmat, impresionat de „sărăcia” nemţilor, Laszlo Andor, comisarul european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, relatează A.F.P. Cîtă demagogie! Potrivit acestei declaraţii tîmpe, înseamnă că germanii, atunci cînd îşi vor ridica salariile mărite vor da buzna în ţările europene cu cele mai mici venituri şi vor împărţi, aşa la întîmplare, pe stradă, procentul rezultat din majorări. Laszlo Baci, la salariile românilor care reprezintă o cîtime din salariile germanilor de ce nu te-ai gîndit matale? Pe fondul războaielor şi al crizei care au răvăşit complet omenirea, puterile lumii îşi trag spuza pe turta lor, călcînd pe cadavre şi oferind în schimb, ca supliment de viteză indispensabil decimării populaţiei sărace, şocuri şi experimente periculoase, precum teribilul virus Ebola, despre care se minte cu neruşinare acută că ar fi originar din Africa.

„Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a induce frica”

Cu un an în urmă scriam în editorialul „Programul rabla pentru politicieni, bancheri şi imperii” că o fiolă cu un virus nou, numit Guanarito,  a dispărut din laboratorul de cercetareGalveston National Laboratory, din oraşul Galveston, Texas. Anunţul fusese făcut de canalul de televiziune U.S.A. Today. Laboratorul, estimat la 174 de milioane de dolari, aparţine Universităţii din Texas, este dotat cu mijloacele necesare care îi asigură un nivel ridicat de securitate, astfel acolo se poate lucra cu unele dintre cele mai periculoase virusuri. Se pare că virusul mortal pentru om a ajuns pe mîna unor descreieraţi şi este folosit pe post de bombă biologică. Scott Weaver, şeful laboratorului declarase atunci că dispariţia fiolei dintr-o cameră frigorifică încuiată a fost descoperită în timpul unui control de rutină. Pe naiba, fiola a fost moşită în acel laborator ca să fie încredinţată stăpînului pentru utilizare în scopuri criminale: mărirea profitului marilor concerne farmaceutice, concomitent cu practicarea eugeniei la nivel planetar, pe banii celor ce urmează să moară. Tonele de vaccin gata ambalate nu pot aştepta la infinit nevîndute în magaziile acestora. Reporterul de investigaţii Jon Rappoport relata în Infowars: „Ebola este o operațiune de propagandă, în scopul de a invoca frica. Producerea fricii este un element standard în exercitarea controlului de sus în jos asupra populației. Când oamenii se tem, sunt obedienţi, sunt ascultători faţă de autoritate. Şi asta e ordinea de zi.” 

Medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică

Propaganda despre care vorbeşte reporterul de investigaţii Jon Rapport este de fapt un război „bio-psihologic”, un război informaţional, care se reflectă în cifrele oficiale ale morţilor date publicităţii şi în limbajul apocaliptic al mass-media subordonată intereselor aceloraşi păpuşari. Dr. Ben Neuman, într-un interviu pentru Bloomberg News, a recunoscut că virusul Ebola nu este motiv de panică, ci o justificare pentru ca industria farmaceutică să poată pune pe piaţă pentru „cobai” nu un singur „leac” cu dus şi întors, ci un complex de medicamente cu dedicaţie, pe care guvernele ţărilor sărace vor fi obligate să dea grămezi de bani. Publicaţia Navy Times scrie că medicii militari americani au fost interesaţi încă din anii ’70 de Ebola, ca potenţială armă biologică. Search NewsGlobal îşi pune următoare întrebare: „Din ce motive Centrul de Control şi Prevenirea Bolilor (C.D.C.) este proprietarul unui patent pentru o anumită radăcină de virus Ebola, cunoscut ca EboBun, numărul de inregistrare a patentului, CA2741523A1 fiind premiat în 2010. Poate ne spune Obama de ce există Ebola şi de ce C.D.C, parte a guvernului american, are în proprietate acest patent ca singur organism abilitat?” Dacă veţi viziona pe YouToube filmul „În minciuni avem încredere”[1] veţi găsi mărturii grăitoare cu privirea la faptul că SIDA, Ebola şi, adaug, gripele aviară, porcină, mexicană et caetera au fost create în laboratoarele americane, ca potenţiale arme biologice.

Un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates

Mai departe scrie „Search NewsGlobal” că Ebola pare să fi venit de la un nucleu care are în centrul său un laborator de arme biologice deţinut de miliardarii George Sörös” şi Bill şi Melinda Gates. Monsanto care deţine Tekmira Pharmaceuticals a dezvoltat un vaccin Ebola, care a fost testat pe oameni cu rezultate pozitive. Cu toate acestea, a fost pus în aşteptare de „Monsanto” şi „F.D.A”, ceea ce a dus la un protest al medicilor care cer ca interdicţia să fie ridicată. De cînd recrudescenţa Ebola s-a intensificat în Africa de Vest acţiunile „Tekmira Pharmaceuticals” au crescut brusc iar investitorii se aşteaptă ca vaccinul să fie reexaminat şi eliberat pe piaţă”. C.D.C. al SUA susţine că virusul Ebola s-a răspîndit din cauza lipsei de igienă din spitalele din Africa. „Search NewsGlobal” mai consemnează că nu poate fi o coincidenţă faptul că un laborator de bio-război într-un spital din Sierra Leone are o lungă listă de investitori celebri printre care şi cunoscuţii miliardari eugenişti George Sörös, Bill și Melinda Gates. „Spitalul Guvernamental Kenema din Sierra Leone, de unde a reizbucnit Ebola, găzduieşte un nivel al S.U.A. de biosecuritate[2], într-un laborator de cercetare în arme biologice cu link-uri către Bill şi Melinda Gates Foundation şi Fundația Sörös. Acolo, oamenii de ştiinţă în bio-apărare ai S.U.A. au lucrat zeci de ani pe febre virale, cum ar fi Ebola. Intuind că lucrătorii din domeniul sănătăţii au folosit Ebola ca pe un truc pentru a ucide oameni şi a colecta părţi ale corpului lor şi bazîndu-se pe declaraţiile unei asistente, care ulterior, conform unei obişnuite practici represive a fost declarată bolnavă mintal, localnicii au aruncat cu pietre în spital şi în secţia de poliţie. „Între timp, acest laborator de bio-arme din Sierra Leone este în curs rapid de a fi închis, pentru a se evita investigaţiile poliţiei. Multi-miliardarul George Sörös, apropiat al preşedintelui din Sierra Leone, este un investitor de frunte în aşa-numitul triunghi al Bermudelor Ebola din Sierra Leone, Liberia şi Guineea”

———————————————————–

[1] http://youtu.be/-qkvkr-X9vY

[2] https://searchnewsglobal.wordpress.com/category/dezvaluiri/

Maria Diana Popescu

Revista ART – EMIS

Colocviile de Marți
Marți 26 august 2014, 5 pm, Calderon 39

Anul V, nr. 8 (58).  Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională  Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Fundația Dumitru Drăghicescu,  Asociația Română de Istorie a Presei, Teatrul Robert Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări de cărți și publicații, Proiecte,
Portrete, Ateliere Creative

Tema: De la Ion Creangă la Puși Dinulescu

Mereu în 1914, de la Armory Show, ghidați de inepuizabila doamnă Sorana Georgescu-Gorjan, ne vedem printre opere brancușiene la Tinerimea Artistică. Mult Renoir la Martigny, dar să ne bucuram cu doamna Mihaela Georgescu-Delafras, și de prezența acolo a unei versiuni Cocoșul de Brâncuși, fie și neautorizată? La aniversare, Puși Dinulescu ne împartașește mia de pagini a prozei sale scurte de-o viață. Inmaar Popaart, brutar din Nantes, pe numele adevărat  Armain Poppart, înrudit cu Abelardus, o rebotează pe Heloise, în Daecubus, Eufrosina. Aniversări în august:  Veronica Micle 125 (4 m);
Constantin Brâncoveanu 300 (15 m); Julio Cortazar 100 (26)

Amfitrion: Dr. George Anca

Moderator: Sorana Georgescu Gorjan

Intervenții:
Puși Dinulescu: Lungul drum al prozei scurte
Sorana Georgescu-Gorjan: Brâncuși la Tinerimea Artistică, 1914
Mihaela Georgescu-Delaras: Renoir la  Martigny
Mihai Teodorescu: Ion Creangă
Viorel Speteanu: Dictatul de la Viena
Ion Pătrașcu: Orientul Mijlociu
George Anca: La Terza Pantopia
Mircea Muntenescu: Festival Strada Armenească

Lansări:
Puși Dinulescu: Lungul drum al prozei scurte, Tipo Moldova, 2014
Dumitru Velea, Ladislau Schmidt, „cel cu mâna și inima de aur”, 1930-1994,
Editura Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroșani, 2014, 144 p. Inmaar Popaart: Daecubus, sub tipar la Bibliotheca.
Liviu Gruia: Brâncuşi şi reveriile materiei

***

Colocviile de Marţi
Marţi 16 septembrie 2914, 5pm

Anul V, nr. 9 (59).  Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională  Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Fundația Dumitru Drăghicescu,  Asociația Română de Istorie a Presei, Teatrul Robert Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări de cărți și publicații, Proiecte, Portrete, Ateliere Creative

Eveniment:

SHAKESPEARE IN VIZIUNEA LUI HAMLET
– o poveste imaginara
recital  susţinut de actorul Vasile  Pupeza (SUA)

Acest recital este un colaj selectat de mine dupa textele lui Shakespeare si se refera strict la vremurile in care el a trait.

Recitalul dureaza in jur de o ora.

Contemporanul care i-a dat lui Shakepeare porecla de “lebada din Avon” a scris cateva cuvinte care au aparut pe prima editie a Operelor lui Shakespeare. Martor a fost Ben Johnson si suna cam asa:

“Chiar daca n-ai fost tare la latina, iar greaca-i invatat si mai putin,
Mai mult pe fruntea ta-nalta-vom nimburi….
O, lebada a Avonului dulce
Pe ape inchipuirea ni te-aduce,
Cand pe Tamisa regii-si plimba trena…
Actor fiind, tu zguduit-ai scena,
Din greu trudeai la muze, drag Shakespeare,
Dar versul ti-i firesc precum respiri….”
Ben Johnson: Daca-n lume toti fac pe actorii
Cine -or sa le fie spectatorii?
Shakespeare: Noi dupa lume facem ce vedem.
Caci si actori si spectatori suntem.

Recitalul cuprinde sonetele  in limba romana 106, 132, 31, 1, 117, 18, 65, 42, in traducerea D-lui Radu Carneci,  sonetele 142, 140, 136, 154 si 28 in traducerea D-lui Teodor Bosca si sonetul 54 in traducerea D-lui Tascu Gheorghiu. Sonetele 66, 141, 152, 149, 93, 138, 147, 116 vor fi recitate in limba engleza. De asemenea recitalul contine fragmente din Hamlet, Regele Lear, Coriolan, Furtuna si eseuri din Montaigne.

De ce de la Eminescu la Shakespeare?
Veti vedea in timpul recitalului.

VASILE PUPEZA

Amfitrion: Dr, George Anca

Ucraina, Gaza, Siria, Libia, Irak, Afganistan, Mali, Republica Centrafricană, Nigeria, Guinea, Liberia, Sierra Leone, în total douăsprezece ţări din Europa, Africa Centrală şi Orientul Mijlociu trec prin momente dramatice care zguduie din temelii pacea şi securitatea mondială. Pentru moment las deoparte războaiele americane de ocupaţie, conflictele armate şi epidemiile mortale, precum Ebola  (aruncate în lume de pe lamela microscopului, cu scopul decimării populaţiei lumii), pentru un alt război perfid, războiul sexualităţii decadente, care se face tot mai văzut, bazîndu-se pe aţipirea noastră, şi anume, homosexualitatea. Domnul A.C., român stabilit în S.U.A., care mi-a declarat cu mîndrie proletară că  el ştia de la vîrsta de şase ani că este homosexual, mă numeşte din nou homofobă. Potrivit afirmaţiei domnului A.C. rezultă că în S.U.A. „homofobii” sînt expuşi, omiţînd să precizeze unde: la circ, la muzeu sau la stîlpul infamiei. Să cercetăm dicţionarul etimologic: HÓMO s.m. (Liv.) Denumirea știinţifică a omului. [< lat. homo]. FOBÍE, fobii, s. f. Stare patologică de nelinişte şi de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă. Din fr. phobie. Incorect şi regretabil, cuvîntului „homofobie” i s-a mai adăugat şi semnificaţia de repulsie, antipatie pentru ceva, nu de alta, dar să poată fi interpretat şi folosit în consens cu intenţiile celor care scornesc tot felul de enormităţi. Iată, în acest mod respectul pentru adevăr şi ştiinţă este împachetat în interpretări amatoriste şi condamnabile. Păi, domnule A.C., deşi nu este cazul, mărturisesc public: nu sunt homofobă, în general, nu-mi este teamă de oameni, poate doar de răufăcători, hoţi, agresori, violatori, criminali…

Numărul legilor care condamnau homosexualitatea la greci şi latini era mai mare decît numărul de ordonanţe de urgenţă din România postdecembristă

Pentru că revine cu o întreagă teorie a chibritului cu privire la homosexualitate, n-am cum să-l las fără replică pe domnul AC. Presupun că dînsul nu ştie că propaganda, în general, este pentru consumatorii casnici, iar adevărul se spală foarte uşor atunci cînd teoreticienii de doi bani tipăresc şi amendează după ureche sau potrivit deciziilor de impunere cărţi şi tratate. Faptul că sînteţi cercetător domnule AC, impune, sine die, o gîndire critică, deschisă, care să caute permanent adevărul şi relaţiile deterministe din natura fizică sau psihică. Argumentele pe care mi le prezentaţi în scrisoarea dumneavoastră nu par să respecte condiţia enunţată, ceea ce mă îndreptăţeşte să vă arăt de ce, comentîndu-vă afirmaţiile. Într-o primă ordine de idei: susţineţi că în societatea greco-romană nu exista homofobie, (aşa cum am menţionat, exprimare discutabilă, la fel ca şi scrierea cu „î” din „a”). Dar iată cum stau lucrurile: Aproape toţi istoricii şi filosofii consideră că acea societate era decadentă din punct de vedere al moralei laice!, consecinţa firească fiind, pînă la urmă, dispariţia ei. Numărul legilor care condamnau homosexualitatea la greci şi latini era mai mare decît numărul de ordonanţe de urgenţă din România postdecembristă. E un fapt istoric, confirmat de istoricii dreptului. În acte, homosexualitatea era condamnată, faptul că decăzuseră de la morala lor laică este alt lucru. Deci, argumentul dumneavoastră cade. Nu cunoaşteţi o distincţie fundamentală de natură raţională. Nu ştiu în ce domeniu întreprindeţi cercetări, dar pare că în mintea dumneavoastră persoana şi fapta sînt echivalente. Greşeală fatală! Persoana, ontologic vorbind, are valoare incomparabil mai mare decît faptele ei. Asta, de la Aristotel încoace, pînă mai ieri. Persoana poate fi recuperată, faptele nu. Homosexualul se poate vindeca şi sînt multe mărturii, vă sfătuiesc să le căutaţi pe net în spiritul open-mindedness-ului american, ca să vedeţi felul cum persoana prevalează asupra faptei. Iată de ce afirm că eu condamn fapta – homosexualitatea şi nu urăsc omul – homosexualul, care, deşi dificil, poate fi reparat, aşa cum ai repara o maşinărie stricată.

Sînt oameni, dar şi pacienţi în acelaşi timp!

În altă ordine de idei, „Gget your facts straight”: tratamentele-torturi, la care faceţi referire, nu erau cu dedicaţie pentru homosexuali, multe boli psihice (schizofrenia, psihoza etc.) se tratau în mod similar atunci. Cunoştinţele despre tratament erau limitate într-adevăr, dar faptul că o boală era tratată greşit nu-i anulează statutul de boală. În plus, omiteţi psihoterapia. Am spicuit şi eu cărţi de psihiatrie din perioada interbelică şi din deceniile de pînă la abolirea politică a bolii homosexualităţii, cărţi ale unor autori americani şi francezi, tratate de mii de pagini scanate de copişti, şi nicăieri nu scria de lobotomii şi şocuri electrice la capitolele de tratament al homosexualităţii (nu neg că s-ar fi  făcut), ci de psihoterapie, consiliere, hipnoză, relocare etc. Din cîte ştiu, un cercetător este meticulos şi onest: nu se poate să vă scape aceste lucruri sau, dacă nu v-au scăpat, nu se poate să le prezentaţi tendenţios şi unilateral aşa cum aţi făcut-o. Faptul că doi medici nu au diagnosticat corect o boală nu înseamnă că ea nu există!

Aţi văzut eroarea de logică ştiinţifică din decizia americanilor? Eşecul diagnosticului a antrenat negaţia entităţii nosologice. Aceasta este o imensă eroare pentru un cercetător cinstit. E ca şi cum orice eroare diagnostică medicală anulează boala de fond.  A.P.A. are dreptate că homosexualii nu trebuie stigmatizaţi. E normal să fie aşa. Sînt oameni, dar şi pacienţi în acelaşi timp. În plus, nu e recomandabil ca psihologii, care în loc să colaboreze la stabilirea unei căi de rezolvare a problemei, să-i atace neprofesional pe psihiatrii care practică o ştiinţă mult mai bine fundamentată.

Curentul pro-gay decadent transformă ştiinţa în ideologie gen „teoria chibritului”

Argumentele A.P.A. prin care justifică normalitatea homosexualităţii duc lipsa unuia esenţial: demonstraţia cauzalităţii – care în cercetare este obligatorie. Făcînd caz de stigmatele puse pe aceşti oameni (pe bună dreptate greşite), A.P.A. şi tot curentul modern pro-gay decadent transformă ştiinţa în ideologie extrem de dăunătoare umanităţii. Convingerea ca homosexualitatea este normală este o simplă părere nu o constatare. Argumentele A.P.A. pentru normalitatea homosexualităţii pot fi folosite foarte bine şi pentru pedofilie, care este cea mai nouă candidată la normalitate dintre deviaţiile patologice ale sexualităţii umane. De altfel, lucrul acesta se vede limpede în istoria modernă: în fiecare ţară care a legalizat căsătoriile gay, în mod tacit şi fără mare tam-tam mediatic a scăzut şi vîrsta consimţămîntului sexual, care probabil o să ajungă în scurt timp la 6-7 ani, ca să satisfacă «cererea» (!). În final, va mai dau un concept ca să nu credeţi că mi-aţi închis mintea şi gura cu existenţa homosexualităţii animale. Conceptul este «finalitate». Natura nu tolerează nimic fără finalitate şi nu există nimic în natură, fiinţă, fenomen sau comportament fără finalitate. Fapt biologic incontestabil. Homosexualitatea nu are finalitate biologică. Berbecii dumneavoastră homosexuali mor excluşi de la reproducere, pentru ca specia să supravieţuiască, aşa cum moare orice animal bolnav. Însăşi biologia acuză homosexualitatea, care nu deţine argumente solide prin care să se apere.

Cînd omul este lucrător întru Dumnezeu

Închei aici şi vă doresc o trezire la adevăr în spiritul moralei creştine. Citîndu-vă, din nou: „Creştinismul şi Islamul sunt principalele cauze ale urii dvs fata de «homosexualitate»”, vă răspund: Sîntem cu toţii creaţii ale Tatălui Ceresc, eu creştin ortodox, dumneavoastră ateu prin presupunere sau cu alte opţiuni, iar cînd omul este lucrător întru Dumnezeu, faptele şi opera lui devin funcţii ce contribuie la împlinirea sacerdoţiului divin. Astfel, cînd, prin ştiinţă, gîndire, artă, activitate profesională şi socială, cercetătorul, muncitorul, savantul, ţăranul, medicul, filosoful, dascălul, poetul, pictorul creator de valori pămîntene sau conducătorii lumii vor accesa harismele misiunii creştine, fiecare va deveni în profesia sa un „preot” şi, implicit, activitatea sa, un loc epifanic în comuniune cu epifania cosmică.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Privesc înainte, privesc spre viitor. Privesc spre cerul înstelat şi florile câmpului, sămânţa naţiunii marelui Dumnezeu şi plâng. De aceea sunt supărat omule, căci ştiindu-te capabil de măreţie îţi baţi joc, distrugi, calci totul în picioare. Război, genocid, minciună…, distrugerea bunăstării, a mediului, a planetei şi toate pentru ce? Dacă simţămintele noastre şi conştiinţa ar fi în ton cu natura, dacă am comunica, am fi transparenţi în misiune şi ne-am înţelege nu ar mai fi nevoie de violenţă. Am fi toţi ca unul. Fraţi.

Privesc pământul şi ce simt e de nedescris. Dacă toţi am vocifera a trezire aşa cum o fac eu acum, în agonie, am înţelege energia, viziunea care ne este luată, de a ne dovedi măreţia, asocierea cu divinitatea dată, dăruită după chipul şi asemănarea Sa. Să ne onorăm prin unirea diferenţelor într-un mănunchi de flori de câmp, cules din fânul proaspăt cosit. Societatea nu ne dă permisiunea să fim suverani în conştiinţă. Ea consideră că libera gândire e un act criminal, nebunesc. Au pus stăpânire pe ea. Au pus stăpânire pe ce avem mai intim de la Dumnezeu, LIBERA ALEGERE, CONŞTIINŢA. Cel mai de preţ dar al nostru: SUFLETUL şi CONŞTIINŢA. Fără libertatea conştiinţei nu vom avea o societate liberă. Suntem bătuţi “precum Eminescu” în nebunie. Noi trebuie să fim autorii totali ai destinului nostru.

Nu suntem lăsaţi să creştem, să evoluăm. Ne învârtim în cercuri. Sunt forţe care ne blochează evoluţia spirituală. Vor să rămânem în permanentă sclavii lor. Să rămânem viermii lor de mătase pentru a le servi planul. Planul unor oameni bolnavi. Noi în majoritate dorim să alegem iubirea. Să trăim pentru dragoste, nu pentru lacomie şi violenţă. Conducătorii noştri cred că masele care i-au ales sunt proaste şi că ei ştiu “mai bine” ce e bine pentru noi. Că dacă nu ar fi fost ei astăzi nu am fi fost atât de civilizaţi, de avansaţi în ştiinţă şi tehnologie, în nivel de trai şi securitate militară. Că noi nu am fi fost niciodată de acord să aprobăm bugete militare în schimbul celor de educaţie şi sănătate, de infrastructură şi locuri de muncă. De ce trebuie mereu să ne pregătim de război? Războiul a devenit o obsesie şi cei ce beneficiază s-au îmbătat cu armament. Nu se mai pot opri şi trebuie să-l folosească. Şi nu se duc ei în prima liniei. Îi pun pe alţii. S-au specializat în instigări şi conflicte.

De mai bine de şaizeci de ani, Israel e în conflict cu Palestina. America îi finanţează militar, sau marii bancheri însetaţi după profit. Fraierii se bat, nivelează tot şi se omoară. Când America trage linia şi spune “ajunge”, ciomăgarii se opresc, nu au de ales. Periodic, spune Noam Chomsky, marele filozof american, Israel taie iarba prin curte, ca să o punem delicat în acest vicios şi sadic bombardament, prinde peşte în acvariu având grijă ca să nu tulbure apa. Obama îi suportă, spune Norman Filkenstain, profesor în ştiinţe politice, american, pentru că pe toată perioada cât a durat conflictul, zilnic a declarat în public că Israelul e în legitimă apărare încurajându-i astfel pe israelieni să continue cu nivelatul. Ce e interesant, e faptul că palestinienii trag cu carbit în ţeavă şi cu bolovani împotriva rachetelor de 20 de milioane de dolari bucata, furnizate de americani. În Israel au murit vreo 10 oameni, pe când la palestinieni vreo două mii. Americanii îi finanţează pe israelieni cu 7 miliarde de dolari în armament anual, trei din taxe şi patru din buget. Deci s-ar părea că industria militară îşi testează armamentul în “poligonul Gaza”. Chomsky continuă, “Dacă Obama ar fi spus din prima zi că, « Nu e bine ce faceţi, fraţilor! », atunci israelienii s-ar fi oprit din măcel“.

Israel a ales să fie un stat rasist, susţine Chomsky, şi după ce îi critică Obama, le trimite şi mai multe arme. Palestinienii sunt asediaţi, blocaţi din toate direcţiile. Tratatul dintre Israel şi Egipt, continuă prof. Noam Chomsky, este foarte important ajutând la prezervarea stabilităţii în regiune. Ce este interesant cu acest tratat este că el, de fapt, asigură instabilitatea în regiune. Este clar! Cum a fost semnat tratatul în 1979, cum elementul de Stat Arab a fost eliminat şi asta le-a dat libertate israelienilor să se extindă pe fâşie cât vor. Ba, chiar, să îi atace la nord şi pe libanezi. Regan şi Clinton au susţinut acest tratat tot timpul ştiind că de fapt acest tratat contribuie la instabilitate, însă în termini tehnici pe hârtie, diplomatic, apărea în toate discursurile americane că acest tratat susţine stabilitatea în regiune. Stabilitate înseamnă pentru americani, că e, atunci când ceva le place lor. Instabilitate e atunci când lor nu le convine ceva. Ca în cazul Iranului: marele pericol e atunci când ei vor să se extindă în afara graniţelor, în Afganistan sau Iraq. Când America a invadat şi a distrus aceste ţări s-a numit stabilizare, când Iranul a vrut să se extindă în ele comercial şi politic s-a numit destabilizare şi asta face perfect sens dacă eşti american, şi te simţi stăpânul lumii şi asta stă la baza culturii americane. “Noi suntem stăpânii lumii şi dacă cineva ne stă în cale e prin definiţie greşit şi trebuie să-l bombardăm”. S-a ajuns până aici încât, ca să se stabilizeze ei trebuie să destabilizeze întâi. Nimeni nu o vede ca pe o contrazicere.

Adevărul e că americanul de rând, astăzi nu mai are libertate în America, ci doar privelegii temporare. Puterea trebuie să rămână în întuneric. Dacă o expui la soare se evaporă şi asta face “mass media” în ziua de azi, îi protejează de lumina adevărului şi majoritatea nu ştiu ce se întâmplă în realitate. De aceea, pentru stăpâni toată această masivă ţinere în secret trebuie menţinută şi păstrată. În Israel, 96% din populaţie susţine acest conflict şi numai 4% luptă împotriva lui. Ca individ, tu nu poţi face nimic, însă ca grup, poţi schimba situaţia. Dacă vrei să evapori puterea întunericului, pune-o în mâna poporului, s-o scoată la lumină şi s-o evapore prin protest.

Israelienii, pe drept cuvânt protestează pentru că aşa le este prezentată situaţia şi precum dr. SHLOMO JOSEFSOHN o face în articolul apărut  în pagina mea din Revista Literară îi dau crezare şi îl înţeleg, însă nu aşa se vede şi din afară. Ca dovadă, protestele din jurul lumii.

Un cititor comentează:

… eu, ca telespectator al acestui război am încercat să-i înţeleg rădăcinile, să înţeleg cum de, în atâţia ani de vecinătate nu s-a putut ajunge, nu la prietenie, măcar la bună convieţuire?! De când mă ştiu am auzit de… tensiunile şi războaiele din Orientul Mijlociu din diferite surse, părtinitoare şi/sau imparţiale. Concluzia la care am ajuns este că vrajba nu va înceta nicicând, vor exista momente de acalmie, momente de acumulare a tensiunilor şi apoi iar o refulare, cu mormane de victime, care vor umple calendarul de sfinţi de-o parte şi de alta. Hitler a încercat exterminarea poporului evreu, l-a găsit vinovat de toate relele, dacă dispăreau evreii,  Fericirea ar fi Inundat Pământul! Lupta a fost preluată de extremiştii islamişti, pentru care Viaţa semenilor lor are cel mai scăzut preţ de pe piaţă, iar Viaţa necredincioşilor (că sunt evrei, creştini,… sau alte naţii) nu valorează nici cât o ceapă degerată! Istoria ne spune că cenuşa nu va stinge niciodată Jarul Fanatismului!

Iar eu îi răspund:

Lăcomia este o boală grea. Poporul evreu nu e de vină. Şi ei, la rândul lor, ca şi noi, suntem conduşi de media care ne informează. Lumea a devenit un teatru al absurdului! Normalii sunt proşti, iar prostul idealul. Avuţii cei mari, lacomi şi hrăpăreţi cărora nu le mai ajung banii şi care îşi vând cu uşurinţă părinţii şi copiii pentru a-şi satisfice boala, pentru că asta e “adicţia” precum alcolismul – nu o mai poţi stăpâni, îi împinge să folosească cea mai rapidă formă de îmbogăţire – care este războiul. Ei organizează conflicte ca să-şi hrănească pasiunea pentru avere. “Trag sforile!” E o formă, un şiretlic folosit de marile corporaţii şi de indivizi bogaţi care au profitat de încrederea cetăţenilor şi au modificat legi creând fisuri în mecanismul constituţional, în constituţie AU COMIS UN ACT CRIMINAL ca să poată sabota guvernele în avantajul lor. Religiile nu sunt vina acestor conflicte, ele sunt doar folosite ca scuză şi justificare în instigarea maselor. E vina noastră că ne-am complăcut şi am scăpat de sub control legile constituţionale puse de predecesorii noştri ca protecţie pentru naţiune. Cei care au pus mâna pe putere şi ne manipulează din umbră, trebuiau amendaţi imediat în momentul în care au fost depistaţi că au distrus aceste mecanisme, şi-au început să aplice din întuneric prin acte criminale interesele lor. Puterea absolută corupe absolut. Orice putere absolută este criminală, orice individ, de orice calibru, odată prins că violează constituţia naţiunii trebuie să fie amendat şi internat. Evreii sunt un popor inteligent ca să nu fie capabil să rezolve problema cu palestinienii, însă afacerea trebuie să fie atât de bănoasă “pentru cei din culise” încât nu se îndură să o lase. Sunt bani mulţi în conflicte şi în industria de război. E cea mai uşoară şi rapidă formă de îmbogăţire. Sunt convins că autorul are dreptate, căci şi bieţii evrei au amărăciunea suferinţelor lor în acest război! Dureros este că aceste acte vor schimba opinia mondială împotriva evreilor şi tot ce au construit precedesorii lor până acum va fi ignorat, umbrit. “Te bat pentru că te iubesc!” Cred că se poate ajunge la măreţie şi fără violenţă.

Sperăm să fie PACE ÎN LUME!

Doamne ajută!

Ben Todică

Melbourne, Australia