Cuvânt și iubire

              Constantin Brâncovanul

Brâncovanul Constantin
Boier vechi şi domn creştin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Şi de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.
Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui de viaţă,
Brâncovanul se scula,
Faţa blândă el spăla.
Barba albă-şi peiptăna,
La icoane se-nchina,
Pe fereastră-apoi căta
Şi amar se spăimânta!

,,Dragii mei, cuconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat
Cu-ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!”

Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă iuruşea,
Pe tuspatru mi-i prindeau
Şi-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.

,,Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai chitit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Că de mult ce eşti avut,
Bani de aur ai bătut
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!”

,,De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pe pământ,
Cată-acum de vezi ce sânt!”

,,Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească.”

,,Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toţi de ne-ţi tăia,
Nu mă las de legea mea!”

Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gelaţi veneau curând,
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau,
Din cuconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos,
Şi-l puneau pe scaun jos,
Şi cât pala repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncovanul greu ofta
Şi din gură cuvânta:

,,Doamne! fie-n voia ta!”

Cei gelaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl puneau
Şi capul îi răpuneau!
Brâncovanul greu ofta
Şi din suflet cuvânta:

,,Doamne! fie-n voia ta!”

Sultanul se minuna:
Şi cu mila se-ngâna

,,Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei doi ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!”
,,Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci, drăguţă, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta
Că tu ceru-i căpăta!”
Imbrohorul se-ncrunta,
Gelaţii se nainta
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatei fecioraş,
La pământ îl aruncau
Şi zilele-i ridicau.
Brâncovanul greu ofta
Şi cu lacrimi cuvânta:

,,Doamne! fie-n voia ta!”

Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga

,,Alelei! tâlhari păgâni!
Alei! voi feciori de câini!
Trei cuconi ce am avut,
Pe tustrei mi i-aţi pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gândul meu
Să vă ştergeţi pe pământ
Cum se şterg norii la vânt,
Să n-aveţi loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!”

Turcii crunt se oţereau
Şi pe dânsul tăbărau,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Şi de-un paltin o legau
Şi râzând aşa strigau:

,,Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ti cunoşti tu pielea ta?”

,,Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-ţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncovanul Constantin!”

Fecioara Maria este strălucirea Tainei negrăite hărăzite de Dumnezeu înainte de Creaţia Sa, pentru a ne înfia harului atotiubirii sale dumnezeieşti.

MARIA

   Maria e un nume ce cântă./Chipul omenesc îndumnezeit / a umblat odată în lume, / a umblat cu noi, oamenii, / în vremea când încununată de durere, / călca urma paşilor unui Fiu nesupus. / De atunci Ea a rămas între oameni; / joacă merele de aur de-asupra leagănului, / clădeşte sufletul mamelor întristate, / stă cu noi la masă, / deschide petalele trandafirului seara, la rugăciune./ Maria e un nume de icoană. /  Maria e un nume ce cântă!

   (Ernest Bernea, Poiana Mărului-1952)

   Zorica Laţcu, din părinţi ardeleni, viitoarea monahie Teodosia, licenţiată în Filologie clasică / Limba şi Literatura Franceză la Cluj. A fost cercetător la Institutul Român de Lingvistică din Cluj şi a colaborat la Dicţionarul Limbii Române, coordonat de Sextil Puşcariu.

   După apariţia celor 3 volume de poezie mistică: Insula Albă, Osana Luminii şi Poemele Iubirii, poeta consacrată a intrat în monahism la Mănăstirea Vladimireşti, Comuna Tudor Vladimirescu-Tecuci, sub numele de Teodosia, în 1948. După 8 ani de trăire şi slujire creştin-ortodoxă a fost arestată de regimul diabolic impus cu forţa, ateo-comunist în 1956, când teroarea roşie le-a dezmembrat comunitatea monahală: o parte dintre monahii au fost arestate, iar cea mai mare parte a fost exclusă din monahism.

   Motivul fiind acelaşi: credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi de Neam!

   După eliberare în perioada de pribegie i-au apărut alte volume de poezii: Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Grădina Doamnei şi Alte poezii. În paralel cu poezia a tradus opere ale Sfinţilor Părinţi: Origen cel Mare, Grigorie de Nyssa, Isaac Sirul, Simion Noul Teolog.

   După Evenimentele din Decembrie 1989, Maicile care au supravieţuit prigoanei atee, între care şi Maica Teodosia s-au întors la Mănăstirea lor, Vladimireşti, au refăcut-o din nou reluând activitatea comuniunii. La 8 August 1990, Maica-poetă urcă la Osana Luminii.

   Poeta-monahie Maica Teodosia a fost și este o taină a poeziei creştine care a întrupat trăirea într-o măiastră suferinţă, într-un imn al comuniunii susurând pe file de acatist în anafura rugăciunii. Fiecare vers al ei e un spic de grâu care rodeşte însutit, care se dăruieşte în pâine, care se împarte în lumină, care se împărtăşeşte Neamului şi lui Dumnezeu. Poeta-monahie este o gazdă a iubirii, un sonet pentru oaspeţi de seamă, un acatist peste care se aşterne mărgăritare de trăire mistică. Crea uşor ca o adiere de vânt, îmi povestea o altă mare mărturisitoare mistică, Aspazia Oţel Petrescu, care o rugase să-i înlesnească  o întâlnire cu Titanul misticii, Marele Duhovnic Arsenie Boca, înainte de a fi arestată.

   Toate gândurile ei sunt colinde care transcend ca un fulg de păpădie anotimpurile trăirii şi suspinul după Fecioara Maria-Maica Domnului nostru.

NAZARET

   …  

   Icoana asta-a frumuseţii tale, / I-a adăugat doar un fior de jale, / acelaşi joc de tainică iubire, / Te mistuie-n tăcere, peste fire. / Cum stai în calea razelor slăvită, / Făptura Ta e toată aurită, / Iar ochii tăi din aur cald răsar, / Ca nişte stele limpezi de cleştar./ Şi ochii tăi grăiesc fără cuvinte. / Sunt plini de-adâncă, mută rugăminte. / Sunt ochii tăi adâncuri de iubire, / Sunt iazuri fără fund de dăruire. / Dar să-i asemăn cu ceva nu pot, / Că-n ochii tăi e, Maică, cerul tot. / Şi-aşa, deatunci, din clipele tihnite, / De când în tinda casei liniştite / Cu ochii tăi în mută rugăminte, / Tu te-nchinai cu foc de lacrimi sfinte, / Către scump Fiul tău şi Dumnezeu, / De-atunci şi-n veacuri te închini mereu.

   (Monahia Teodosia –Zorica Laţcu, Ţie, Doamne, îţi voi cânta, Doxologia, Iaşi, 2013)

   Mihail Eminescu, Marele boier al iubirii de Moşie, Luceafărul poeziei româneşti, Profetul gândirii spiritual creştine, apărătorul Tradiţiei multimilenare a Daciei Mari, Voievodul demnităţii creştin-orotdoxe, a fost răstignit, prigonit şi ucis de duşmanii din lăuntru şi cei din afară ai lui Dumnezeu şi ai Neamului nostru biruitor mistic-martir, pentru: credinţa şi dragostea de Neam, de ţară şi de Dumnezeu!

   Mihail Eminescu a fost și este o sumă a valorilor spirituale ale Neamului dacoromân. El este taina lăuntrică a Omului aşezată pe pieptul veşniciei Neamului. Doina trăirii sale este asumarea destinului Neamului primordial pelasgo-dacoromân în comuniune cu Hristosul Daciei Mari, cu sublima atitudine a Ortodoxiei hristic-universale.

   În permanenta convorbire cu sufletul său ales, el a binecuvântat cu Dumnezeu, s-a împărtăşit cu Neamul său cel drag, s-a răsfăţat în poala Creaţiei divine a naturii, s-a înrourat cu mireasma Duhului Sfânt în polenul geniului creaţiei sale, s-a ctitorit în luceferii profetismului pelasgo-hristic, s-a asumat testamentului iubirii evanghelice îndârjindu-se pentru a-i păstra demnitatea dacoromânului, luptând pentru a-i împlini menirea sa cultural-religioasă, suferind pentru crezul ortodox, împlinindu-se în jertfa sfântă a răstignirii sale mistice ca martir pentru Dumnezeu, Neam şi omenirea ortodoxă sfântă, trăind totodată şi sublimul milosârd al Crăiesei dacoromânilor-Fecioara Maria.

 RĂSAI ASUPRA MEA…

   Răsai asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; / O, Maică Sfântă Pururea Fecioară, / În noaptea gândurilor mele vină. / Speranţa mea tu n-o lăsa să moară / Din inima-mi-adânc noian de vină; / Privirea ta de milă caldă, plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară. / Străin de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din ceriul tău de stele: / Că te ador de-acum pe veci, Marie!

   [1880] (Mihai Eminescu, Poezii. Ed. Minerva, 1982, vol.3)

   Sandu Tudor, fiu de magistrat de Bucureşti, înzestrat cu multiple calităţi magnetizate de curajul său neobişnuit, care i-a facilitat mobilizare în răboi chiar de pe băncile Liceului. La 18 ani în 1916 era deja sublocotenent, stând sub arme până în 1921. Între timp şi-a continuat studiile universitare, cărora le-a adăugat o carieră de mare publicist, diversele călătorii, aura poetului religios, din nou concentrat și arestat în 1942. După prodigioasa activitate literară de la revista lui Nichifor Crainic, Gândirea şi după succesul răsunător al revistei sale Floarea de foc  a intrat în monahism în 1945 la Mănăstirea Antim, unde 3 ani mai târziu este tuns sub numele de Agaton. În 1950 este arestat pentru 5 ani pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră. După 3 ani este eliberat şi se mută la Mănăstirea Sihăstria Neamţ unde va primi schimonia sub numele de Daniil. La Mănăstirea Antim a pus bazele unui colegiu spiritual: Rugul Aprins cu mari personalităţi ale spiritualităţii ortodoxe româneşti, activitate pe care a continuat-o şi la Sihăstria Neamţ. În 1958 este din nou arestat și încarcerat la Aiud. În urma torturilor care l-au înspăimântat şi pe diavol, Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost ucis la 17 Nov. 1962.

   Vina? Aceeaşi: credinţa şi iubirea de Dumnezeu şi de Neam!

   Ieroschimonahul Daniil Tudor a fost și este slova de Foc a Logosului dumnezeiesc, care a întrupat în constelaţii Rugul Aprins. Şi-a făcut din poezie consoartă sihastră, iar din schimnicie, logodnă mistică a poeziei. Cu mireasmă de psalm a împresurat dragostea lui Dumnezeu cu o înfiorare a trăirii care permanent flămânzeşte şi însetează de Duhul Sfânt. El a adâncit în suflet strigarea Luminii de sus ca pe o pasăre măiastră prefăcând-o în Imnul Acatist închinat Fecioarei Maria, care i-a pecetluit slova de foc a evlaviei, cu aura ţâşnirii harice, prelinsă ca o lacrimă de suferinţă sfântă şi jertfă aleasă în Icoana martiriului său.

RUGUL APRINS

   Fecioară a nenseratului veac / Sfântă Maică a luminii! / Ascultă-ne şi pe noi cei din păcat / netrebnicii fii ai tinii! / Preablândă, bună, preasfântă Fecioară, / polata Domnului Iisus, / Dezleagă-ne de blestemul ce ne-n zăvoară, / deschide-ne „calea de sus”. / Ca prin aprinsa descoperire / aroma doritului Mire / şi noi să putem aşişderi cânta / aşa cum Moisi dezlegat de sanda / cu faţa-n văpaie de rug, / fierbinte de har Ţie îţi striga / Unele ca acestea-n amurg.

   (Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, Sfinţita-Rugăciune. Ed. Christiana, Bucureşti 2000)

                   *

                *     *

NUMELE TĂU – MARIA

    În fiecare literă

    e-un limpede înţeles,

    în jocul care face

   slova de mătase,

   cum cântecul Sirenei

   din valuri se brodase,

   cum cântecu-i logodna

   pentru cel ales,

   cum floarea

   în miresmele sublime

   se desface.

   Ca o holdă de aur

    e numele Tău,

   un Trandafir cât cerul înflorit

   e scris de-o mână albă

   ca de pruncă,

   din zare-n zare

   prins de infinit

   stă zămislit

   de-a cerului poruncă.

   Fiecare literă-i

   un înger ce se-nchină

   ca-n ramuri verdele-cuminecare.

  Arome şi miresme

   din mugurii grăbiţi

   împodobesc cohortele de Sfinţi

   din sufletele dalbe:

   Floare lângă Floare.

   Literele sfinte

   ţes slova divină

   ca-n Psaltiră,

   ruga, cerul necuprins.

   Sfintele oseminte

   odrăslite-n tină,

   Glia strămoşească

   pururi au aprins:

   Candelele Cerului-Grădină.

   Gătite-n surâs

   şi-n straiul frumos

   literele grăiesc divinul:

   MARIA!

   N-au stat niciodată

   atât de duios

   decât în rostirea

   Domnului Hristos

   ce-a brodat cu ele

   VEŞNICIA.

   Cu ele încep să rostesc

   gândurile primenite-mireasă.

   cu sufletul scriu

   Poemul domnesc

   al literelor sfinte,

   Hrisovul  Crăiesc-

   Fecioarei MARIA-

   Cea pururi Aleasă.

   Cu ele  mă rog şi mă-nchin,

   cu ele îmi cânt viaţa mea,

   cu ele mă-mpărtăşesc-cer senin

   în ele sunt pâine şi vin,

   sunt codru şi grâu,

   ţărână şi stea.

   Cu ele alaiul de nuntă

   străbate azurul,

   îl blagoslovesc.

   Cu ele Biserica cântă,

   Cerul şi pământul

   Te binecuvântă

   din dor România

    imne Îţi slăvesc.

   Gânduri-fapte-graiuri,

   doruri mână-n mână

   slujind Crezul nostru

   cel dumnezeiesc,

   se prind ca-ntr-o horă

   în Vestea cea Bună,

   credinţa, nădejdea

   în Tine le-adună,

   cu harul iubirii

   în Tine înfloresc.

   În stihuri de aur

   graiuri româneşti

   se preling în vinul

   Sfintelor Potire.

   Ctitorii, pisanii,

   hrisoave cereşti,

   stiharul ce-nbracă

   Dacoromânia

   să liturghisească aleasă mărire

   Prea sfintei Crăiese-

   Fecioara MARIA!

           Filă de acatist

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge plin cu apă vie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Dulcea mea Marie!

Bucură-te floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur, veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Ploaia cea de mană!

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Blândă fericire!

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară.
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Sfânta mea Marie!

Zorica Lațcu

Nicolae Otto Kruch s-a născut la 10 decembrie 1932, la Sânleani, judeţul Arad. Copilăria şi-a petrecut-o la Sântana, iar cursurile gimnaziale le-a urmat la Liceul Emanuel Gojdu din Oradea, bucurându-se de sintagma ,,Copil minune” atribuită de profesorul de desen Ţârulescu.
Între anii 1953-1957 studiază la Institutul de Arte Frumoase Ion Andreescu din Cluj-Napoca, avându-i profesori pe A. Kós şi F. Servatius, bucurându-se mai apoi de îndrumarea şi prietenia marelui artist şi profesor Romul Ladea. A învăţat, dar nu s-a lăsat ,,subjugat”, intrând în viaţă pe cont propriu. Nu s-a lăsat atras de inovaţiile la modă, rămânând fidel sufletului său care l-a călăuzit până la moarte.
Din 1965 se stabilește la Ploiești, oraș care-l va adopta până la sfârșitul vieții. A fost președinte al filialei „Uniunii artiștilor plastici” din Ploiești în perioada 1981 – 1991.
Este autorul a numeroase opere de artă monumentală și reliefuri comemorative:

– efigia lui Nichita Stănescu de pe Casa memorială;
– Eufrosin Poteca, bust în piatră de calcar amplasat în satul Nucșoara (1971);
– Grigore Ion, bust din piatră aflat în localitatea satul Dumbrăvești, județul Prahova (1971);
– Mihai Viteazul, bust din piatră de calcar la Școala generală nr. 21 din Ploiești;
– Constantin Dobrogeanu-Gherea, bust din marmură de Rușchița amplasat în fața „Halelor Centrale” din Ploiești (1981);
– Ion Negulici, bust din piatră de calcar, Ploiești;
– Flacăra – Pasăre, în piatră de Tioc, Cimitirul eroilor din Sinaia;
– Monumentul ostașului român, din localitatea Cornu.

Excelând în sculptură, este autorul a numeroase busturi ale contemporanilor săi şi busturi de copii, executate în piatră, bronz sau teracotă. Desenele sale în cărbune sau creion sunt de o mare virtuozitate artistică. Artistul Nicolae Otto Kruch este unul dintre marii portretiști pe care i-au dat șvabii bănățeni României.
Este inițiator și coautor al statuii ecvestre Mihai Viteazul din Ploiești, alături de un grup de sculptori, pe care nu a reușit să o finalizeze din cauza decesului survenit prematur.
S-a stins din viaţă la 19 august 1995, în plină forţă de creaţie, la Ploieşti, oraşul care l-a adoptat încă din anul 1967.
Nicolae Otto Kruch, un artist ce a lăsat posterităţii o operă vastă: portrete, sculpturi, compoziţii, lucrări monumentale, care au îmbogăţit oraşele, muzeele şi colecţiile de artă din ţară şi din străinătate.

Editor Emilia Ţuţuianu

Boris David alias Daris Basarab

Cuvânt înainte

 De ce Ediţia a II-a ? Am pornit la drum cu prima încercare mânat, cumva, de durerea, încă neostoită, provocată de dispariţia intempestivă a prietenului meu ”de-o viaţă”, Nicolae-Otto Kruch, ”copilul minune” al Liceului Emanuel Gojdu din Oradea, talentatul student sculptor al Institutului De Arte Frumoase din Cluj, devenit peste ani, maestrul de necontestat al portretului în sculptura românească. Am spus, durere neostoită încă, deoarece am fost, şi am rămas, adeptul aducerilor aminte, al ”rememberului”, ca plecăciune adusă celor care ne- au îmbogăţit zilele cu frumosul artei lor. Se împlinesc 19 ani de la trecerea în nefiinţă a lui ”Nicolae” şi o tăcere vinovată se aşterne peste viaţa, talentul şi munca acestui mare artist plastic.
Nu s-a bucurat  prea mult, în viaţă fiind, de aprecieri ”la vedere” din partea  contemporanilor săi, purtând povara unei apartenenţe la o etnie ”vinovată”. ”Puiul de neamţ”, vorba marelui maestru al sculpturii, Romul Ladea, şi el, nu rareori, victimă a unui trecut ”vinovat”, cândva sculptor al casei regale, a studiat îndurând prezenţa ameninţătoare,   nu   a   sabiei   imaginare   a   lui Damocles, ci, a mult mai reale presiuni exercitate de slujitorii neobosiţi ai organelor de opresiune. N- a scăpat de teama ce i-a fot inoculată nici după facultate. Şi cum ar fi putut fi absolvit de vina de a fi fiul unui neamţ plecat în Germania, din calea puhoiului sovietic ”eliberator”?! Doar era un stigmat ”acordat” pe viaţă!
Nici după ceea ce ne place a fi definit drept ”revoluţie”, nu s-au petrecut minuni legate de ”aducerile aminte”. Ba, nu! În oraşul care l-a adoptat, Ploieştii lui Mihai, la zece ani trecuţi de la dispariţie, are loc un eveniment de cinstire a memoriei lui Nicolae Kruch. În Cotidianul PRAHOVA din 9 februarie 2006, apare, alături de o poză a ecvestrei lui Mihai Viteazul, ştirea:”Expoziţie retrospectivă dedicată sculptorului Nicolae Kruch
 Unul dintre cei mai importanţi artişti prahoveni va fi omagiat astăzi, în cadrul unei expoziţii retrospective, găzduite de Muzeul Judeţean de Artă. Este vorba despre sculptorul Nicolae Kruch, cunoscut pentru realizarea unor lucrari de primă mână în Ploieşti şi în Prahova, printre care se numără   impozantul   monument   al   domnitorului Mihai Viteazul, amplasat în piaţa cu acelaşi nume. Vernisajul expoziţiei va avea loc începând cu ora 13,00. La eveniment şi-au anunţat prezenţa artişti şi oameni de cultură prahoveni.
Tot astăzi va fi lansată cartea “Nicolae Kruch – periplu prin viaţa unui artist”, de Mihai Apostol, aparută   la   Editura   ”Ploieşti   –   Mileniul   III”. R.ENE”
 Un lucru meritoriu această expoziţie, la fel ca şi intenţia scriitorului Mihai Apostol de a pune la îndemâna consumatorilor de artă acel ”Periplu prin viaţa unui artist”, din viaţa lui Nicolae Kruch, numai că, ”periplu”, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, presupune o ”Călătorie lungă pe mări şi oceane; călătorie lungă(şi anevoioasă).” Ori, acest lucru ar fi presupus o călătorie ”lungă şi anevoiasă” de documentare, ca în cazul pregătirii unei monografii, ceea ce, din păcate, nu a rezultat în cazul de faţă. Date biografice eronate, prezentare sub orice critică a materialului grafic.
O astfel de lucrare se lasă aşteptată. Cel care s-ar înhăma ar trebui să fie un profesionist,   un   adevărat   critic   de   artă, cunoscător al vieţii tumultoase şi al operei acestui mare om, mare talent artistic.
Un aspect demn de toată lauda este maniera în care prof. Eugen Stănescu reuşeşte să prezinte pe internet Judeţul Prahova prin Monumentele sale Reprezentative. Voi face câteva spicuiri, începând cu inspiratul Motto şi terminând cu Ecvestra lui Mihai Viteazul:

Moto:
”Puneţi copiii în faţa monumentelor în care este încorporată istoria… şi în felul acesta istoria poporului nostru nu va mai fi o materie de învăţat pe de rost astăzi şi de uitat mâine, ci un element de putere şi de iniţiativă în sufletul fiecăruia dintre ei.”

Nicolae Iorga” 1997, măreţul monument ecvestru închinat memoriei şi înfăptuirilor ctitorului oraşului Ploieşti, Voievodul Mihai Viteazul. Regretatul sculptor Nicolae Kruch a imaginat iniţial un grup statuar înfăţişându-l pe voievod călare, înconjurat de alte nouă statui, dintre care şase reprezentând pe unii dintre căpitanii săi, iar celelalte trei, personaje feminine simbolizând cele trei provincii româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Insuficienţa fondurilor i-a determinat pe iniţiatorii proiectului să realizeze doar statuia voievodului. În luna mai a anului 1991, a fost turnată fundaţia, moment în care, la baza acesteia, a fost pus un pergament cu semnăturile a 84 de cavaleri ai Ordinului “Mihai Viteazul”, a oficialităţilor locale şi a conducerii Societăţii Cultural-Istorice “Mihai Viteazul”.
Statuia, apreciată ca una dintre lucrările de artă reprezentative ale ţării, îl înfăţişează pe Voievod călare, purtând în mână însemnele victoriei, orientat către nord, simbolizând plecarea sa de la Curtea Domnească din Ploieşti înspre Transilvania şi Moldova, în vederea înfăptuirii primei uniri. Este cea mai impunătoare operă de artă monumentală pe care o are Ploieştiul: înălţimea, inclusiv soclul,peste 15 m.; înălţimea statuii reprezentând pe domnitor – 7,20 m.; greutatea întregii compoziţii sculpturale din bronz – 16 t.; lungimea soclului – 24 m.
Din punct de vedere conceptual este opera sculptorului Nicolae Kruch, decedat înainte de finalizarea monumentului. Definitivarea lucrării a fost preluată de sculptorii Ştefan Macovei şi Justin Bratu, care au urmărit realizarea tehnică, turnarea în bronz şi toate operaţiunile privind montarea propriu-zisă pe soclu…”

Ceea ce urmăresc eu, în această a II-a ediţie a “Rugului creaţiei”, este valorificarea ajutorului primit din partea Dnei Atena Kruch, soţia regretatului Nicolae-Otto Kruch, care mi-a pus la dispoziţie noi materiale, dintre puţinele salvate în urma decesului artistului. Este vorba nu atât de o revizuire cât, mai ales, de o îmbogăţire a primei ediţii. Numărul limitat de lucrări, ţinând cont de vasta operă de creaţie a artistului, încearcă, totuşi, să prezinte cât mai cuprinzător paleta largă a preocupărilor saleartistice, cu toată calitatea precară a unora dintre materialele folosite.
Boala necruţătoare, galopantă, l-a împiedicat, în ultimele săptămâni de viaţă, să pună ordine în atelierul care i-a fost atât de drag. Din păcate, oameni de ”Încredere”, care s-au perindat în acele ultime zile prin sanctuarul creaţiei artistice, nu s-au preocupat de pericolul care păştea caracterul de ”arhivă” al atelierului printr-o devalizare a acestuia şi au permis dispariţia documentelor martor ale unei activităţi de o viaţă. Mă refer la ”marea mapă” care păstra între coperţile sale, desene, schiţe, planuri, fotografii, date privind localizarea lucrărilor. O mapă care în mâna unui profesionist, artist plastic, critic de artă, ar fi constituit firul conducător în drumul spre o monografie…
Da, iată, în câteva cuvinte, răspunsul la întrebarea ”De ce Ediţia a II-a?” şi, poate, o motivare adusă lansării romanului ”Ecvestra” pe site-ul “www.darisbasarab.com” în 2007.

Daris Basarab

Produsele bancare Visa şi MasterCard îşi fac valiza şi părăsesc teritoriul rusesc. Ruşii vor folosi carduri chinezeşti şi japoneze. Sistemele de plată „China Union Pay” şi „J.C.B.” (Japonia) şi-au consolidat prezenţa pe piaţa bancară rusească. Colaborarea economică a Chinei cu Rusia nu întîmpină obstacole, dată fiind neutralitatea Chinei în conflictul dintre Occident şi Rusia. Japonia, dependentă politic de S.U.A., recunoaşte că sancţionarea Rusiei nu-i aduce avantaje, aşadar, îşi consolidează şi ea colaborarea financiară cu piaţa rusească. Giganţii industriali din Japonia – Toyota, Nissan şi alte companii aflate în relaţii comerciale cu Rusia vor avea propriul sistem de plată.

Refuzul Preşedintelui

Pe şanţul de acasă, Premierul şi Preşedintele se împung pe tema fotoliilor de la Cultură şi Buget şi nu numai. Nu ştiu cum s-a întîmplat, dar de data aceasta refuzul preşedintelui este întemeiat. Probabil a priceput că udemeriştii n-au nicio tangenţă cu promovarea şi respectarea culturii române, dată fiind biografia doamnei Biro Rozalia unde scrie negru pe alb că nu s-a intersectat deloc cu punctul nodal al culturii române, ci, mai degrabă, cu centura financiară, în calitate de patron, economist, viceprimar. În plus, Doamna Rozalia, care abia gîngureşte limba română, „împreună cu liderul udemere Bihor, Alexandru Kiss şi cu preşedintele executiv al organizaţiei judeţene, deputatul Szabo Odon, conduc Fundaţia Mecena care a deturnat 1,3 milioane forinţi, oferiţi la finele anilor 1990 de Guvernul de la Budapesta pentru construirea Centrului Cultural «Ady Endre» din Satu Mare. Cei doi au folosit doar o parte din bani pentru construirea la Oradea a unui «centru de petreceri», neputînd justifica cheltuirea a 1,2 milioane de forinţi”. Acuzaţiile nu-mi aparţin, sînt ale unui foarte bun prieten al Ţării, agentul cu sutană, Lazlo Tökes. Dacă ei între ei nu se înţeleg la preţ, e gravă situaţia.

O binecuvîntare pentru companiile de  armament

Potrivit itar-tase.com, un crucişător american, lung de 172 de metri, purtător de rachete USS Vella Gulfşi Tomahawk, rachete anti-submarin, două elicoptere şi alte echipamente de ultimă generaţie a intrat săptămîna trecută în apele Mării Negre, probabil, ca să dea la peşte. Războaiele sînt o binecuvîntare pentru companiile de  armament, scopul lor fiind atins, căci miliardele de dolari le intră în conturi. Ce-ar fi făcut americanii fără războaie?

I-am spus de atîtea ori lui Obama să nu mai sară gardul ca să intre în curţile oamenilor. Nu m-a ascultata şi iată că, Moscova a identificat un submarin american în apropierea apelor sale teritoriale. Patrule ale Flotei ruse a Nordului au identificat pe 7 august în Marea Barents un submarin nuclear de atac, cel mai probabil din clasa Virginia, aparținînd forţelor armate navale americane. Submarinul suspect a fost forţat să se retragă în urma manevrelor unui grup naval anti-submarin rusesc şi a unui avion de vînătoare de tip IL-38, trimise la faţa locului.  Nu este prima dată cînd ruşii au identificat submarine străine în apropierea apelor teritoriale.

Eliminarea politică a pederastiei din tratatele de psihiatrie

E musai să răspund unui om care îmi scrie o unică şi irepetabilă „scrisoare de dragoste”. Cum  iubesc nespus adevărul nu-i pot răspunde decît public. Iată scrisoarea domnului cu pricina: „Stimata Maria Diana Popescu, Homofobia dvs ma uluieste si ma irita, In secolul 21 nu sunteti in stare sa va informati despre orientarea sexuala! Uluitor! Eu sunt homosexual si stiam asta de la 6 ani. Asa m-am nascut. Aveti posibilitatea de a va informa despre stiinta orientarii sexuale si nu o faceti. Sunteti la nivelul secolelor trecute! Homofobia dvs excesiva nu va face cinste!” (AC).

Să o luăm metodic, domnule AC. Nu sînt homofobă, adică nu urăsc homosexualii, ci homosexualitatea, nu detest persoana, ci fapta – pederastia. Sper să înţelegeţi nuanţa: una fină, dar fundamentală în ceea ce priveşte raportarea mea la homosexuali şi la homosexualitate. Nu fac aceste afirmaţii pentru a mă scuza în vreun fel, nici nu am motiv, ci ca să înţelegeţi corect, să nu vă „irite” concepţiile mele sănătoase şi să acţionaţi în consecinţa, scriindu-mi dispreţuitor şi mîndru. Capacitatea dumneavoastră cognitivă mă uimeşte cu adevărat! La vîrsta de 6 ani, la care majoritatea copiilor se gîndesc la jucării, dumneavoastră aţi fost în stare sa vă auto-diagnosticaţi boala de care suferiţi şi pe care o mărturisiţi fără nicio jenă. Sînt sigură că o să va „irite” cuvîntul „boală”, însa acesta este adevărul.

Eliminarea diagnosticului  a dus la dispariţia tratamentului

Pînă în anii ’70, tratatele de psihiatrie şi codificarea internaţională a bolilor (I.C.D.) conţineau diagnosticul de boală numit „homosexualitate”, fiind trecut la capitolul „deviaţii sexuale”. În medicina modernă, bazată pe argumente solide, un diagnostic sau o noţiune se schimbă numai dacă apar dovezi ştiinţifice, adică studii clinice, care să fie apoi confirmate şi răs-confirmate. Homosexualii americani însă, care sînt cu grămada, pentru că din America au plecat astfel de nenorociri în toată lumea, prin lobby politic şi presiuni non-ştiinţifice, au determinat Asociaţia Psihiatrilor din S.U.A. să elimine diagnosticul „homosexualitate” din tratatele de psihiatrie. E ca şi cum, la presiunea străzii, am decide acum că nu mai există tuberculoză, cei care tuşesc cu sînge aşa s-au născut. Odată cu eliminarea politică a diagnosticului de „homosexualitate” a dispărut şi tratamentul.

Nu există orientarea sexuală, ci  o propagandă pseudo-ştiinţifică

Îndrăznesc să vă contrazic domnul AC. Nu v-aţi născut homosexual. În ciuda acuzaţiilor dumneavoastră, sînt foarte informată în legătura cu „orientarea sexuală”. Orientarea sexuală nu există de fapt, este o propagandă pseudo-ştiinţifică, orice individ normal tinde biologic către reproducere şi psihic către completare, iar orice deviere de la acest comportament este patologică. Homosexualitatea este un comportament dobîndit, este un rezultat complex între mediul psihic intern şi factorii de mediu favorabili, ca orice boală. Chiar admiţînd că printr-o ciudăţenie biologică v-aţi născut homosexual, acest lucru nu înseamnă decît că aveţi un un anume tip de malformaţie congenitală, ca oricare alta. Malformaţiile congenitale, anatomice sau psihice, beneficiază de tratament. Ceea ce îmi face cinste este adevărul. Daca aţi fi aşa de „iritabil” şi în ceea ce priveşte introspecţia sufletească, aţi putea constata şi singur acest adevăr biologic, psihic, medical. Cu ce se ocupă colegii dumneavoastră sub plapumă e anormalitatea lor, sînt liber s-o acceseze cum vor, dar în spaţii închise, nu să ceară drepturi şi demonstraţii publice, într-o ţară eminamente creştină, unei comunităţi normale! Este necesar  un tratament eficient pentru vindecarea comportamentelor sexuale deviante ale reconstituitorilor Sodomei şi Gomorei, prezenţi, din păcate şi la noi, chiar în rîndul celor responsabili cu educaţia şi morala tinerei generaţii, iar din partea Guvernului sînt necesare măsuri drastice de stopare a infestării populaţiei creştine şi normale cu microbii Lesbian, Gay, Bisexual şi Transgender (L.G.B.T.). Descrierile Bibliei despre Sodoma şi Gomora sînt perimate comparativ cu ceea ce se petrece în zilele noastre în statele aşa-zis civilizate. Legalizarea căsătoriei între „bipezi” de acelaşi sex, vorba doamnei propusă şi refuzată la Cultură, e o sinucidere a rasei umane, iar adopţia de copii de către un asemenea cuplu este un act criminal comis asupra viitorului acestor copii! Un grav atentat la morala creştină şi socială!

Alo!, se mai ocupă cineva de securitatea României?

Dacă azi s-a legalizat căsătoria între doi indivizi de acelaşi sex în Franţa, S.U.A. şi alte ţări cu legislaţii potrivnice firii dumnezeieşti, poate că într-un viitor nu prea îndepărtat, violul, crima, hoţia şi tîlhăria vor ieşi de sub incidenţa legilor. Conform logicii anormalităţii – pe care o practică adepţii LGBT, nu va dura mult şi se vor oficializa căsătoriile între oameni şi animale, între cei vii şi cei care şi-au dat duhul. Urmare a acestor aberaţii, totul e posibil! Pînă mai ieri, la condiţiile de angajare se adăuga: permisul de conducere categoria B constituie un avantaj! Mîine-poimîine vom auzi că homosexualitatea constituie obligativitate eliminatorie! În Rusia, ţară creştină, s-a aprobat o lege cu amenzi uriaşe pentru cei care fac propagandă homosexuală printre minori. Conform Reuters, legea prevede amenzi de 1.300 de euro pentru persoanele fizice care transmit mesaje propagandistice în favoarea minorităţilor sexuale şi pînă la 13.000 de euro pentru organizaţiile care desfăşoară acţiuni de acest tip, motivînd că prin efectul acestora, sănătatea, dezvoltarea morală şi spirituală a minorilor sînt periclitate. Legea a dat semnalul corect că Rusia nu va tolera dezmăţurile sexuale occidentale. Iată unde am ajuns după 24 de ani de capitalism! Specialiştii globalismului administrează periodic cîte un vaccin otrăvitor educaţiei, credinţei noastre creştine şi fiinţei naţionale. Se mai ocupă cineva de securitatea României? Dacă da, înseamnă că în curînd nu vom mai avea nici cetăţeni prea mulţi. Vivat N.W.O.!

Iată valorile  democraţiei! Fatalitate după fatalitate şi servilism politic cu caracter antiromânesc. România a devenit o jucărie în mîinile organismelor mondiale, iar U.E., un for incapabil să apere continentul de fulgere, o magazie de maşini şi unelte de manevră, un aparat de radio gîjîind între frecvenţele Washington, Moscova, Bruxelles, Berlin, Tel Aviv, Atena, Londra, Deveselu, Paris, Kogălniceanu, Ottawa… pînă se va găsi un curajos să mute scala, să închidă butonul sau să lase tunnerul fără curent. Un curajos care să întoarcă omenirea cu faţa spre Dumnezeu.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

 „Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea.”

 Ludwig van Beethoven

   Bunătatea este un sentiment existențial fundamental, este acea înclinare a omului de a face bine, este o limbă pe care o înțelege oricine, pe care „surdul o poate auzi și orbul o poate vedea”, după spusele scriitorului Mark Twain.

      Ne naștem buni, dar condițiile vieții ne fură bunătatea într-o mai mare sau mai mică măsură. Educaţia, orientarea însă, au o mare importanţă. Viața ne pune în față anumite situații în care trebuie să decidem și să acționăm, ne pune la încercare. Pe unii încercările îi înrăiesc, pe alții îi înțelepțesc. Deşi este mai greu să fii bun, sunt destui oameni care au acest curaj și dispuși a se pune în slujba binelui.

   Bunătatea aparține oamenilor de caracter, oamenilor echilibrați, oamenilor puternici. Este o atitudine specific umană, cu origini metafizice, spre regretul nostru din ce în ce mai rar întâlnită în societatea actuală. Caracterul se formează printr-o luptă intensă și aspră asupra eului nostru, luptă contra înclinațiilor firești moștenite, atunci când ne dăm seama că ele există. Fiecare păcat cultivat slăbește caracterul și întărește obiceiul rău, iar rezultatul este stricăciunea fizică, intelectuală și morală. A discerne între a fi rău și a fi bun ar fi necesar și ar dovedi existența inteligenței noastre. Astăzi oamenii se grăbesc să depășească etapele vieții și din acest motiv devin egoiști, răi, isterici. Prin urmare bunătăţii i se opune răutatea, o atitudine instinctuală primară, universal răspândită. Să fii rău este simplu, să fii bun cere efort, gândire şi înţelegere. Răutatea poate duce la cruzime și acte de sălbăticie.

   Există bunătate interioară și personală, precum și bunătate exterioară și socială. Omul bun se străduiește să realizeze în el însuși, dar și la alții, idealul cel mai înalt de inteligență, putere și dragoste care duce la fericire, chiar dacă fericirea, unora li se dovedește până la urmă a fi  o îndelungă așteptare.  „Fiți buni unii cu alții” ne învață Biblia. Caracterul esențial al bunătății este dezinteresarea, în vederea întregului din care omul face parte. Bunătatea, amabilitatea, în familie, în societate, este necesară. Henry James spunea că trei lucruri sunt importante în viață: „Primul este să fii amabil, al doilea să fii amabil și al treilea… să fii amabil”.

   Una dintre cele mai importante căi de a manifesta bunătate este modul în care vorbim unul cu altul. Atmosfera creată între oameni este determinată, în mare parte, de cuvintele pe care le rostim, fiindcă ele pot răni sau pot jigni. Ar trebui să ne facem bunul obicei de a vorbi pe un ton plăcut, a avea răbdarea de a asculta pe celălalt,  a folosi un limbaj curat și corect, cuvinte pline de bunătate, amabilitate. De asemenea tonul cu care ne adresăm – „tonul face muzica”, se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. Ce mult contează expresia feţei, o privire blândă, un zâmbet pentru cei de lângă noi!

   Bunătatea derivă din iubirea nemărginită cu care Dumnezeu a creat lumea, prin urmare originea ei este divină. Bunătăţii îi sunt asociate calităţi precum: mila, compasiunea, înţelegerea, bunăvoinţa, toleranţa, blândeţea, răbdarea, iertarea, dărnicia, admiraţia. Bunătatea înseamnă și noblețe și echilibru, prin aceste calități putând să ordoneze viața. Dacă Biblia spune că ,,Dumnezeu este…plin de bunătate” și ,,Dumnezeu este dragoste”, atunci trebuie să acceptăm că nu există contradicție între bunătate și pedepsirea onestă a răului, pentru că ,,Domnul este bun și drept” și ,,Dreptatea și pacea se sărută”. Aceste învățături ar trebui să ne călăuzească în relațiile noastre cu semenii, ca niciodată bunătatea să nu intre în dezacord cu dreptatea. Dar dreptatea se face uneori cu duritate, pentru pedepsirea răului, pentru instaurarea echilibrului, a păcii.

   A fi rău înseamnă a fi agresiv și a ucide calitățile bunătății, dragostea din suflet, a ucide credința sau a o perverti. Înseamnă a anula speranța, adică lumina vieții.

   „Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii”, spunea călugărul, scriitorul Nicolae Steinhardt.

   Cu toții am simțit bunătatea, acest sentiment nobil care înalță spiritul uman și-l hrănește, după cum am putut simți că avem un sâmbure de răutate. Și ce-am făcut cu el? L-am lăsat acolo să rodească în suflet sau am căutat să-l anihilăm? Și cum se poate anihila decât făcând loc bunătății să pătrundă în suflet? Am ținut cont de aspectul practic al bunătății, vreun act filantropic, renunțând la ceea ce este al nostru – bani, bunuri, timp – și dăruind celor care au nevoie? ,,Cine are milă de sărac, împrumută pe Domnul”, spune un proverb. Să ne gândim la bătrânii care au nevoie să simtă bunătatea celor din jurul lor! Numai bunătatea îi mai ține în viață pe bătrâni și pe cei bolnavi. Oamenii răi nu trăiesc decât pentru ei şi nu vor să bucure pe nimeni. A bucura pe cineva le este o noţiune complet străină şi de neînţeles. Iar sursa acestei răutăţi este spiritul răului pătruns în sufletele lor.

  Dacă ar fi să ne gândim la calitățile poporului din care ne-am născut, apoi am putea spune că  este bun, îngăduitor, iertător, cu o notă de noblețe în suflet, cunoscându-și și păstrându-și locul, adică fiind modest. Nu a fost lacom, nu s-a bătut niciodată pentru pământ străin, dar și-a apărat și a luptat pentru ceea ce a fost și este al lui. Vitejia și-a înscris-o în istorie. Nu vorbim de existența celor răi, a trădătorilor, care au existat și ei, răsturnând de multe ori mersul istoriei dorit. Vorbim de majoritatea celor care formează poporul și nu despre „uscături”. Ferească-ne Dumnezeu de trădători la vârful puterii politice!

   De unde au apărut în zilele noastre atâtea specimene de oameni cinici, răi, orgolioși, mincinoși, implantați în politică? De unde furia necontrolată, prefăcătoria, minciuna, răzbunarea unor minți paranoice? Cum au reușit să înșele poporul? Cum li se permite să folosească cuvinte de un plasticism uluitor, fără pic de sfială și care ne sălbăticesc și ne vulgarizează viața?

   Cugetul și simțirea pare că ni s-au diminuat, trăim o viață complexă și haotică în care manifestările de cinism și răutate a unor oameni sunt vizibile. Și-mi vin în minte versurile lui Eminescu care se pliază perfect acestei categorii de oameni-politicieni : „Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această țară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/ Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/ Ca să nu s-arate – odată ce sunteţi – nişte mişei!/ Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.

   Civilizația românească a fost una idealistă, inclinată spre înțelegerea sufletului. Materia a exercitat o prea mică atracție asupra românului, dovadă că în timpul îndelungat al comunismului, când ateismul își întindea aripile negre peste întreaga populație, mulți oameni și-au păstrat credința, doar cei lipsiți de credință, politicienii acelor vremuri, și-au făcut averi furând. Cu atât mai mult în zilele noastre perceptele morale trebuie păstratele, Biserica trebuie să rămână dreaptă și curată, pentru a nu fi șantajată, murdărită de politicieni. Aminteam într-o carte a mea că aparținem lumii carpato-danubiană, în care oamenii au filozofat cu multe veacuri înaintea venirii lui Hristos. Cultura este ceea ce s-a lipit de viața noastră spirituală. Ne-am căutat unii pe alții prin cultură și ne-am găsit.

   Părintele Stăniloae enumera unele din trăsăturile poporului român și pomenea de capacitatea minții nepătimașe a românului, de a valorifica toate potențele naturii umane, și pe care o numea „minte întreagă” .  

   Să sperăm în efectele acestei minți întregi! Cred că poporul cu „mintea întreagă” trebuie să aleagă pe cei care îi pot reprezenta cel mai bine interesele, oameni buni cărora le pasă de viețile oamenilor și de soarta țării, să nu se lase călcat în picioare, să nu dea dovadă de dezinteres – lașitate, ci să acționeze cu curaj. Mai cred că nu trebuie lăsată soarta poporului în mâini străine interesului său, în mâinile câtorva oligarhi care aleg întotdeauna să sprijine politic pe omul cel mai slab, cel care le apără interesele murdare. Să dorească să se termine odată cu gâlceava, mahalagismul, machiavelismul și răutatea, pentru ca nobilitatea, bunătatea și dreptatea să revină în matca sa de odinioară.

   Să ne ferească Dumnezeu să ajungem acolo unde credea Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX – că se poate ajunge: „Oamenii vor strânge așa de multe rele pe pământ, încât nu mai rămâne istoriei altă soluție decât sfârșitul ei”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

POLITICĂ MORALĂ ȘI RELIGIE

Statul legislator. – Care este sursa directă a dreptului, sau mai exact organul care formulează regulile de drept? A răspunde la această chestiune înseamnă a stabili raportul politicii cu dreptul. Am văzut că instituțiile sunt fapte normative. Ele sunt prin urmare sursa normelor juridice, organul care formulează regulile pozitive ale dreptului. Printre aceste instituții, cel mai important este Statul. Mult timp, Statul suveran a fost singurul organ care a legiferat și a instituit legile pozitive. Biserica este o altă instituție, care poate formula și decreta în legi cadrul organizării sale. De la Proudhon, există o întreagă școală juridică, care, cu MM. Duguit și Maxime Leroy preconizează, alături și în afara Statului și a Bisericii, un al treilea ordin juridic, devenit acum o realitate, cu organizația internațională a muncii: sindicalismul și corporatismul. Acest ordin juridic muncește în același plan ca Statul, și nu ca Biserica, care acționează pe un plan diferit. Mai precis, el muncește în planul economic, unde încearcă să se substituie Statului. „Statul, spune M. Le Fur, ar înceta atunci să exerseze, chiar în ordine temporală, o competență universală; el a pierdut deja pe anumite puncte în profitul comunității internaționale; ar pierde pe altele încă în profitul noului organism, devenit autonom pentru chestiuni economice și în special pentru ceea ce s-a convenit a se numi chestiuni economice sau încă chestiunea uvrieră. Diviziunea veche a oricărui drept în drept public și privat, care în fond stătea unicamente pe voința Statului, fusese deja debordată de apariția dreptului economic, apoi prin cea a dreptului internațional; ea ar fi astfel încă o dată.” (63).

Adăugăm totuși că ceea ce Statul pare să piardă de această parte, el câștigă prin intervenția sa din ce în ce mai decisivă în contracte, care reglează raporturile inter-individuale, și diminuează sensibil libertatea contractului și valoarea sa obligatorie. Fără îndoială, intervenția Statului este presupusă a se exersa în favoarea părților mai slabe și a justiției, pentru a restabili echilibrul rupt prin forță și bogăție; și prin urmare, dacă Statul pare să restrângă libertatea convențiilor, este, în alți termeni, pentru a moraliza dreptul, căci politica și Statul trebuie să vizeze la moralitatea dreptului. Pe de altă parte, apropo de raporturile între morală și politică, se pune aceeași problemă între morală, drept și viață economică. Există aici încă două maniere de a concepe aceste raporturi: sau foarte bine se consideră că politica n-are nimic în comun cu morala și o interzice, sub pedeapsa de a eșua, de a se ambarasa de scrupule morale, sau foarte bine, se anvizajează politica lipsită de orice considerație morală ca disprețuibilă și criminală, și se concepe din contră ca un mijloc de a realiza morala, de a contribui la perfecționarea Statelor și a indivizilor.

Din ce în ce, aceste vremuri din urmă, mai ales, înclină în favoarea acestui ultim fason de a vedea. Instituția de la Geneva nu este, însumând tot, decât semnul triumfului orientării morale în politica Statelor.

Politica realistă a lui Machiavelli. – Și totuși, nu se încetează de a se aminti că politica nu este morală, că există două politici și chiar două morale. „Realiștii” neagă morala, dar, negând-o, ei îi arestează realitatea. Ei o neagă pentru că ea îi ambarasează; ei neagă pentru că ar vrea ca ea să nu fie, cum criminalul ar vrea foarte bine să scape legilor și închisorii. Dar cel mai adesea absența moralei în politică provoacă decepție. Dacă nu există morală în politic și în economic, aceasta nu ca urmare a unei incompatibilități. Ci a unei neputințe.

Nimeni, mai bine decât Machiavelli, n-a analizat și definit mijloacele și metodele politicii debarasată de orice considerație morală. Politica trebuie să fie eficace și, pentru a reuși, ea nu trebuie să ia în considerare decât starea de fapte, actualitatea efectivă, ceea ce este; în timp ce morala comandă sau prescrie ceea ce ar trebui să fie, ceea ce ar fi dezirabil. Prin raport cu politica, care este realistă, morala este utopică. Nimic nu dăunează politicii cât considerațiile de moralitate, a ceea ce ar trebui să fie; nimic nu se opune mai mult binele decât mai binele. Politica caută să realizeze binele posibil, compatibil cu situația dată; ea se ține de fapte; morala vrea mai binele și ea anvizajează ceea ce binele ar trebui să fie pentru a deveni mai binele. Amoralismul lui Machiavelli are semnificația că mai binele este inoperant prin el însuși și poate chiar deveni un obstacol la realizarea binelui.

Statul lui Machiavelli este o realitate naturală; politica sa vizează la eficacitate, la reușită, la menținerea Statului și a prințului. Dacă arta politică a lui Machiavelli este eficace, este pentru că el nu vizează decât la conservarea a ceea ce este și că el nu vizează deloc ceea ce ar trebui să fie. El a intreprins problema prin latura sa cea mai facilă care este chiar prin aceasta cea mai eficace. Progresul moral al Statului și al politicii nu era deloc afacerea sa. Din punct de vedere static, Statul și politica sunt sunt străine sau indiferente la morală, ca în general natura, în timp ce natura este indiferentă la orice idee morală. Numai că, Statul și politica sunt realități naturale în mers, în evoluție, către o formă superioară care ar fi conformă cu morala. Machiavelli o recunoștea, el nu elimina punctul de vedere al moralei; el găsește chiar că moralitatea politică ar fi preferabilă amoralității. Dar realitatea naturală a Statului nu i se pretează facil. Statul și politica cer virtu: forța, nu virtutea. Dar deja există în virtu un început de realizare a virtuții. Noțiunea de virtu, așa cum oamenii Renașterii o înțelegeau, exprimă exact forma tranzitorie în care se găsește politica, la jumătatea drumului între natura amorală și morală. Virtu nu diferă radical de virtute, dar nici nu se confundă cu ea. Virtu conține cu toate acestea un minimum de etică, în măsura în care politica eficace este compatibilă cu moralitatea. Pentru Machiavelli, virtu implică sacrificii și eroism, prin urmare o doză apreciabilă de virtuți morale; de asemenea el opunea virtu cu vilta. Virtu devine virtute când eficacitatea sa favorizează binele comun, comunitatea, nu interesul și binele individului. Acest aspect al chestiunii a fost bine degajat și pus în lumină de compatriotul meu, M. C. Antoniade, într-un foarte interesant studiu asupra lui Machiavelli.

Politică morală. – Dar dacă Machiavelli n-a trecut sub tăcere latura morală a politicii, el a apăsat prea mult asupra laturii realiste a artei politice și aceasta i-a adus blamul pe care-l suscită încă numele lui. La drept vorbind, Machiavelli nu va fi făcut decât să codifice metodele de care au uzat un Louis XI, Cezar Borgia, și de care vor uza mai târziu un Richelieu în Franța, Frederic II și Bismark în Germania. Este evident că atât de mult timp de când societățile umane se găsesc aproape de starea de natură, atât de mult timp de când oamenii și Statele sunt guvernate de apetituri fără frână și de când ei luptă între ei prin mijloace, inventate doar în vederea succesului cu orice preț., politica nu se poate ambarasa de considerații morale; ea trebuie să fie realistă și singurul său criteriu trebuie să fie eficacitatea, succesul. Aceasta a fost arta politică a lui Machiavelli. Virtutea trebuia să înceapă prin a fi virtu.

Totuși, mijloacele de abilitate, preconizate atât de net în regulile sale, Machiavelli le-a prezentat ca definitive și de asemenea imuabile ca teoremele lui Euclid. Ca atare, ele sunt negația moralei politice și forma lor de sugestie este atât de mare încât poate sufoca în consecințe orice veleitate de morală politică, prin amenințarea cu toate insuccesele. Arta politică a lui Machiavelli, prin perfecțiunea formală, constituie un veritabil obstacol la evoluția politică, la moralizarea sa; el oprește net această evoluție, reduce ceea ce trebuie să fie la ceea ce este, imobilizează ceea ce este, paralizează și ucide progresul moral în raporturile dintre State.

Aici este, poate, rațiunea de a fi a ororii instinctive pe care el totdeauna a inspirat-o tuturor moraliștilor.

Când ferocitatea oamenilor și apetiturile lor dezlănțuite se vor anula în luptele neîncetate, cât vor fi triumfat unii asupra altora, atât de mult timp pentru a ajunge să triumfe asupra lor înșile, atunci doar oamenii vor fi ajuns să se domesticească unii pe alții, va începe să mijească aurora unei politici morale reale. Arta politică a lui Machiavelli dă numai regulile și mijloacele care fac a triumfa în această luptă. Această artă nu era deloc dificilă; se găsea toată trasată în practică, cea a lui Louis XI, ca și în cea a lui Cezar Borgia. Dificil era de inventat regulile și metodele morale ale artei politice și a devoala oamenilor mijloacele de a face să avanseze perfecțiunea morală a Statelor și a oamenilor în general. Dar, aici, inventatorii sunt extrem de rari: mistici în genul profeților lui Israel și al lui Iisus Hristos și discipolii săi.

Politica nu poate fi deci morală și moralizată decât într-o anumită măsură și în anumite condiții de fapt care evoluează. E adevărat că politica poate influența foarte sensibil aceste condiții, cărora ea le este în același timp produsul și agentul determiant. Morala politică depinde, fără îndoială, de condițiile de fapt ale stării economice, istorice și sociale, adică a fazei atinse de evoluția economică și istorico-socială; de aceea se spune foarte adesea:economicul mai întâi, la care alții replică: politică mai întâi.

Este clar că politica este punctul cel mai sensibil și problema centrală care domină celelalte chestiuni, levierul de comandă și, în același timp, produsul evoluției economice și istorico-sociale. Politica poate, urmând sugestiile eticii, să modifice de fapt starea de fapt economică și socială, dar într-o anume măsură, între anumite limite. Numai că, aceste limite nu sunt rigide, ci elastice. La fel de bine, politica este laboratorul în care morala acționează pentru a transforma realitatea socială: formele juridice, economice și istorice. Fiind mai ales acțiune, politica este în același timp determinată și determinantă, agent activ și pasiv în același timp. Ea este cea care apreciază condițiile de fapt pentru a decide în ce măsură utilul și dreptul pot realiza eticul, și în ce măsută, prin urmare, ea însăși poate deveni o politică morală și se poate transforma moralizându-se. Cum Machiavelli n-a considerat decât situația de fapt a politicii, el nu putea spune nimic asupra rolului său moral. Aici, cuvântul de ordine, veritatea, nu poate veni decât de la reformatori morali ai umanității, și acest cuvânt de ordine este dat în Palestina, acum două mii de ani: iubiți-vă unii pe alții. Aceasta este formula mistică a ceea ce noi am numit determinism social, care consistă în unirea și unificarea comunităților umane, în extensiunea lor progresivă până la a îngloba toată umanitatea – extensiunea și aprofundarea solitarității și a cooperării umane ajungând la forma lor extremă care este caritatea. Tocmai aici este procesul a cărui efecruare determină progresiv limitele în care utilul, dreptul și politicul pot realiza etica.

Religie și Politică. – Pentru ca morala să poată triumfa în politică, trebuie ca ea să fie sprijinită de o religie vie și puternică, atotputernică asupra spiritelor; trebuie ca morala să devină o religie. Dacă politica trebuie să evalueze către morală și într-adevăr trebuie, morala o atrage irezistibil către religie și o subordonează religiei. Aceasta explică, poate, de ce prima formă a politicii, punctul său de plecare, a fost teocrația, și de ce toate sistemele abstracte ale politicii ajung la limită totdeauna sau aproape la teocrație. În aceasta, Auguste Comte și Platon, cu diferențe de nuanțe aproape, au fost de acord, căci filosofii lor, asigurând guvernarea Statului prin forța puterii lor spirituale, sunt veritabili preoți. La Auguste Comte, marele șef spiritual era chiar apelat Marele Preot.

Lupta milenară care a opus, pentru preponderență, imperiul și papa, temporalul și spiritualul, luptă ce și-a prelungit ecourile până în zilele noastre, are rădăcini profunde și rațiuni legitime care fac ca ele să nu înceteze niciodată. Neutralitatea obținută prin separarea între Stat și Biserică nu este decât un echilibru instabil, dificil atins și conservat. Pendula va putea glisa din nou. Un nou combat va începe. care va sfârși poate prin preponderența spiritualului asupra temporalului. Statul însuși va tinde din ce în ce să devină Biserică, devenind moralitate și spiritualitate. Căci pentru a nu mai fi conflict între Stat și Biserică, va trebui ca Biserica să devină Stat sau ca Statul să devină Biserică,

Dacă concepțiile cele mai avansate ale Dreptului triumfă complet, care cer ca Statul să impună şi să asigure caracterul moral al legilor și al contractelor, politica va fi efectiv subordonată moralei, și Statul prin aceasta chiar, va impieta asupra terenului Bisericii care și-a atribuit totdeauna rolul de a face să fie acceptate, aplicate și realizate regulile moralei.

Or, Statul manifestă din ce mai mult natura sa morală cerând ca morala să penetreze viața politică și prin ea viața juridică. Deci statul este cel care furnizează forța eficace evoluției dreptului. El este și devine prin urmare, în ultimă analiză, factorul efectiv al evoluției morale a omului și a societăților. Din acest punct de vedere și în această funcțiune, cu această condiție adică, Statul a putut fi divinizat de Hegel. În măsura în care Statul se amploaiază să facă să penetreze morala în viața oamenilor și a societăților. Statul, în același mod ca și Biserica, face operă divină.

Politica deci, întocmai ca esteticul, dreptul și economicul, considerate sub aspectul lor evolutiv, conduce, în ultimă analiză la religie și aici își găsesc forța de evoluție și reușita lor.

Ierarhie și evoluție a științelor sociale. – În rezumat, raporturile dintre diferitele discipline ale realității în devenire, oameni și societăți, sunt următoarele:

Noi avem la bază istoria și a sociologia, așa cum se concep obişnuit, care fac trăsătura de unire între științele naturale a ceea ce este, și științele a ceea ce trebuie să fie și va fi. Istoria constată ceea ce este și sociologia este concepută în general pe modelul științelor naturale; ea nu se ocupă decât de fapte pe care i le procură istoria și încearcă să sistematizeze și să descopere secvențe regulate, legi invariabile, uniformități, dacă le are și în măsura în care le are. Acestea sunt deci științele realiste ale observației și ale verificării.

Sociologia și istoria se divid în trei compartimente sau ambrașamente:economie politică, politică și grept. Aceste trei discipline sunt totodată în istorie și deasupra ei; obiectul lor nu mai sunt faptele pure și simple, ci mai degrabă tendința fapelor așa cum sunt de a deveni altfel decât ce sunt. Există între istorie și faptul sociologic pe de-o parte și viața juridică, politică și tehno-economică, pe de alta, aceeași diferență ca între considerațiile zise de fapt și cele, zise de drept, sau într un bun furnizat de natură și un bun furnizat de industria omului. Or nu se poate confunda faptul cu dreptul; un fapt poate exista, dar el poate fi ilegitim și injust. Aceste discipline sunt deci științe a ceeace are tendința să devină ceea ce trebuie să fie. Ele apasă de o parte pe ceea ce este și pe de alta ele spun mai degrabă ce trebuie să fie. Sunt științe ale observației, experimentării și verificării, mai mult sau mai puțin imediate. În parte realiste și spațiale, ele sunt de asemenea în parte ideale și virtuale, că, adică, obiectul lor se realizează cu timpul, se schimbă cu timpul, și prin urmare este totdeauna provizoriu. La fel de bine ele scapă cauzalității mecanice, substanța lor fiind făcută din volițiuni umane. Durata lor este făcută de schimbare, în opoziție cu științele naturale, a căror durată este făcută de permanență.

Dreptul, politica și viața economică sunt deci, pe de o parte, științe a ceea ce este, și pe de altă parte, științe a ceea ce trebuie să fie și va fi. Și într-adevăr, dacă politica este previziune, prin aceasta ea nu este știință a ceea ce este ci a ceea ce va fi. Dacă viața economică este știința producției și se ocupă cu mijloacele tehnice, ea nu mai este o știință naturală a ceea ce este – căci bunurile sunt în general nu obiecte pe care le furnizează natura, ci așa cum le transformă industria. Ceea ce furnizează natura de la ea însăși chiar, apa, aerul, lumina soarelui nu sunt bunuri comerciale. În ce privește dreptul, aceasta este de la sine mai evident încă.

Dar deasupra istoriei și a sociologiei, deasupra dreptului, a politicii și a economicului, noi am văzut, este juridicția eticului. Estetica la rândul său comandă, și ea, viața istorică, socială și individuală în timp ce literatura o reconstruiește în imagine și-i creează versiuni fictive. Dar mai ales asupra tehnicii își exersează ea jurisdicția. Dacă tehnica transformă obiectele naturale în ceea ce trebuie să fie pentru a corespunde dorințelor omului, estetica prescrie ceea ce trebuie să fie produsele tehnicii, pentru a corespunde idealului de frumusețe la care aspiră sufletul uman. De aceea tehnica are raporturi cu morala, ca fiind fapt economic, și cu estetica, de asemenea, ca obiecte, produse ale tehnicii, aspirând la frumusețe, la artă. Formele artelor plastice sunt idealurile obiectelor materiale fabricate, cum industria și meseriile aspiră să devină artă.

Dreptul, Statul și Tehnica industrială sunt deci instrumente care, sub incitarea și după criteriul esteticii și al eticii, modifică realitatea, o recreează dându-i forme mai mult sau mai puțin definitive pentru ca ele să răspundă exigențelor armoniei sau foarte bine aspirațiilor și nevoilor sufletului omenesc.

Dacă bovarismul este, cum noi am văzut deja, puterea omului se a se concepe altul decât este, etica și estetica sunt manifestări directe și complexe ale acestei puteri de a se concepe altul decât este el însuși și de a concepe universul altul decât este. Mai explicit, morala este puterea omului și a popoarelor de a se concepe alții adică mai buni decât sunt și estetica puterea de a concepe lucrurile naturii altele adică mai frumoase decât sunt (64).

(64) Oare această putere este ea reală sau iluzorie? „Formula se concepe altul decât este presupune, în persoana care ia schimbarea asupra ei înseşi, o personalitate reală, veritabilă, şi o personalitate fictivă, iluzorie, cu un ecart mai mult sau mai puţin mare între aceste două personalităţi. Există o linie de demarcaţie netă între personalitatea reală şi personalitatea bovarică? Evident nu. Personalitatea bovarică nu este decât prelungirea personalităţii reale sau pretinsă astfel; ea nu face decât să exprime anumite virtualităţi şi anumite tendinţe refulate de circumstanţe. Să luăm cazul tipic al lui Tartarin. Non-adevărul pe care el îl etalează atât de complezent în faţa noastră şi pe care el sfârşeşte adesea prin a-l crede el însuşi nu este în întregime fals. Departe de asta, orice veritate a lui Tartarin rezidă în tartarinade. Căci ele ne decelează pe adevăratul Tartarin aşa cum ar fi trebuit să fie dacă s-ar fi pretat circumstanţele” (G. PALANTE, La Philosophie du Bovarysme, p. 42.

„M. J. DE GAULTIER presupune ingenios acţiunea din Bourgeois gentilhomme prelungindu-se dincolo de rampă şi M. JOURDAIN sfârşind prin a deveni gentilom destul de prezentabil. Aceasta vrea să spună că stările bovarice aparţin personalităţii tot aşa ca şi stările non-bovarice; ele se înscriu pe aceeaşi linie; bovarismul este mai puţin o deviaţie decât o anticipare a personalităţii.”

„Fiinţa, individul, poporul sau rasa care acţionează sub fascinaţie bovarică trebuie să creadă în realitate, în sinele modelului asupra căruia se hipnotizează. Dacă nu, sugestia ratează şi jocul vieţii este oprit. Din fericire, nu se întâmplă aşa. Înzestrată cu plina sa putere de iluzie, Ficţiunea bovarică acţionează în educaţie, în imitaţie, în toată seria acţiunilor şi reacţiunilor sociale. Ea se adevereşte în Forţa vitală prin excelenţă, ideea creatoare a realităţii, ideea-Forţă”. (Op. cit., p. 45-47).

M. PALANTE conchide: „bovarismul este un mijloc de producţie şi de evoluţie a realului.” M. J. DE GAULTIER identifică evoluţia cu principiul bovaric formulat în termenii săi cei mai abstracţi: „Fiinţa universală se concepe necesarmente alta care nu este”.

Estetica, direct sau prin intermediarul industriei artistice, etica, prin mijlocirea dreptului și al politicii, modifică realul obiectiv și subiectiv și îl transformă din ce este în ce trebuie să fie și ar trebui să fie. Când produsele naturii au fost modificate prin tehnică și făcute astfel cum nevoile oamenilor le cer s-ar spune că ele aspiră încă să devină operă de artă. Arta reia munca tehnicii pentru a o desăvârși. Ea reia de asemenea viața individuală și socială, o modifică pentru a-i da o formă mai expresivă, o reprezintă așa cum ea ar fi fost dorită și foarte des anticipează formele pe care ea le va lua într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Morala, la rândul său, reia activitatea economică și raporturile dintre oameni și le transformă fără încetare din ce sunt în ce trebuie să fie, în ce vor fi, mai devreme sau mai târziu. Dreptul și politica evoluând fără încetare, în sensul aspirațiilor morale ale oamenilor, sunt organele efective ale evoluției omului și a societății.

Etica și estetica sunt deci, cu toată evidența, științe, nu empirice, existențiale, care nu ar face decât ceea ce este, dar științe ideale și în oarecare sort active, care prevăd ce va fi, predică ce trebuie să fie și, în același timp, sunt forțe care împing la realizarea a ceea ce ele prevăd. Ele materializează ca arta, sau formulează ca literatura modelul a ceea ce trebuie să fie, sau prescriu ca etica, prin mijlocul dreptului, formele de activitate ale omului și ale societăților viitoare.. Acestea sunt deci științe ale timpului viitor, adică ale formelor pe care le va lua evoluția umană și socială.

Dar în fața esteticii și a eticii, deasupra lor, noi am văzut că se înalță religia. Sau mai degrabă, noi am văzut că etica și estetica ajung la religie, în care ele se întâlnesc ca în centrul lor logic și natural. Trebuie văzut, de mai aproape încă, dacă religia nu se raportează la estetică și la etică, așa cum acestea se raportează la drept, la politică și la economie. Ni se pare că religia merge pe deasupra eticii și esteticii, pentru că ea prescrie sau indică ceea ce vor trebui să fie, sau, foarte bine, ceea ce ar deveni, la limită prin mijlocul artei și al moralei, omul și societatea și de asemenea materia ea însăși.

Industria tehnică, arta și morala sunt deci aplicații ale puterii bovarice pe care o are omul de a se concepe altul care nu este astfel ca lumea. „Există un bovarism de a se crede mai virtuos, mai moral, mai puternic și mai eroic decât este”. A se crede mai virtuos și mai moral decât este, acesta este fundamentul moralei. A concepe obiectele naturii mai bune și mai frumoase decât sunt, aceasta conduce la industrie și la artă. A se concepe mai puternic, mai eroic decât este, acesta este fundamentul imperialismului persoanei, așa cum îl înțelege și l-a desris M. Ernest Seillère. Când se atribuie aceste calități împinse până la absolut, se ajunge la noțiunea de divinitate, ale cărei frumusețe, putere și bunătate sunt infinite.

Etica ține principiile sale cele mai elevate ale religiei și dacă fundamentul ei ultim este în Dumnezeu, noi am văzut de asemenea că arta este produs și instrument al religiei.

Dar dacă estetica și etica sunt științe ale viitorului, religia, cu condiția că Dumnezeu este fundamentul eticii, este știința viitorului cel mai îndepărtat. Ea descoperă și descrie etapa terminală a evoluției, desenează formele ultime la care trebuie să ajungă omul și societatea. Prin etică și estetică, religia se conectează la prezent și la trecut. Arta și morala sunt eșaloanele în timp pe calea evoluției, între momentul actual și momentul terminal al acestei evoluții. Dacă religia ne poate devoala rezultatul sau formele finale ale evoluției subiective, arta și morala creează și devoalează formele intermediare ale evoluției, forme care ne separă, chiar apropiindu-ne, de formele finale.

Astfel, din datul real, pe care îl furnizează istoria și în care viața economică este categoria principală, se elevează, prin intermediarul tehnicii, dreptul și politica, până la formele morale și estetice, și prin acestea până la creațiile religioase.

Ne este posibil acum de a preciza raporturile reale care leagă direct economia, dreptul și politica de morală și indirect de religie. Aceste raporturi reflectă fidel pe acele care există între realitățile care le sunt materie. Într-adevăr, dacă Dumnezeu este modelul virtuților morale, normele eticii sunt sugerate prin ideea de Dumnezeu și pot fi deduse din el. Rezultă că morala nu este decât un mijloc de a realiza divinul în uman.

Religia se prezintă și acționează, în fapt, ca un ferment care trebuie să facă să se ridice aluatul uman. Agenții săi reactivi sunt normele morale și celeste, prin itermediarul politicii și al dreptului, acționând direct asupra faptelor economice și împungându-le să evolueze și asupra raporturilor între clase și între popoare, la evoluția cărora ele contribuie prin sugestia și presiunea pe care ele o exercită asupra spiritelor. Influența pe care morala o poate exercita, prin intermediarul politicii și al dreptului, asupra evoluției reale a vieții economice și istorice, este limitată de condițiile de fapt; dar aceste condiții de fapt depind de măsura în care determinismul social s-a realizat, în măsura în care extensiunea și aprofundarea sa au determinat creșterea cooperării și a solidarității umane, mergând până la a se confunda cu caritatea, adică comandamentului suprem al lui Dumnezeu.

Astfel sunt raporturile între aceste diferite științe sociale și morale și între realitățile care le sunt materia: sunt raporturi de reciprocitate. Dumnezeu este produsul condițiilor și al determinărilor cărora el le este egalmente sursă și punct de plecare: el este reușita determinismului social și el predă și comandă oamenilor caritatea, formă finală a acestui determinism. El muncește în oarecare sort la propria sa realizare prin două căi convergente: interior și direct prin infinitul aspirațiilor sufletului uman, și exterior și indirect prin intermediarul moralei, care, la rândul său, acționează prin intermediul politicii și al dreptului, asupra situației de fapt istorico-socială și economică. Astfel religia și morala sunt plămada care provoacă fermentația și evoluția societăților umane și levierul de comandă care o dirijează; acțiunea lor depinde de cantitatea de plămadă umană și de condițiile ambianței, ale „climatului” istorico-social. Asupra căruia de altfel morala și religia pot totuși acționa și reacționa prin intermediul politicii și al dreptului.

Scară de valori. –În ceea ce tocmai am avansat, se pot degaja treptele a ceea ce se numește în general o scară de valori. Ierarhia valorilor acestei scări începe, la bază, cu valorile economice, produse de munca umană și de tehnică, care sunt aportul istoriei. Istoria livrează cercetărilor noastre această materie a științelor sociale și morale, așa cum natura livrează fenomenele sale științelor pozitive pentru a le servi de materie de observație și de investigație. Imediat deasupra valorilor economice se găsesc valorile juridice și politice care le domină, confundându-se parțial cu ele, dar din care își trag de asemenea rațiunea de a fi. Deasupra valorilor economice, juridice și politice, noi am găsit valorile estetice și etice care, din puncte de vedere diferite, domină și dirijează valorile inferioare. În fine, în vârful scării, noi găsim valorile religioase.

O scară de valori analogă a fost edificată de Scheler. Ea pornește de la ceea ce Scheler numește ordinea valorilor agreabilului și ale dezagreabilului, eșalonul următor fiind cel pe care el îl numește valorile vitale. Deasupra acestuia el așază valorile spirituale, printre care distinge valorile estetice, juridice, valorile zise ale cunoașterii, ale adevărului, într-un cuvânt, ceea ce se cheamă în general valorile culturale. În fine, în vârful scării, se găsesc valorile religioase, divinul, sacrul. Acestea fondează în general pe toate celelalte. „Toate valorile posibile, declară filosoful nostru, sund fondate pe valoarea unui spirit infinit și personal, și pe o lume a valorilor care se prezintă la el. Actele care cuprind valori absolute sunt sunt posibile cu condiția ca ele să se împlinească în contact cu Divinul, pentru a zice așa „în Dumnezeu”, și valorile sunt valori absolute doar cu condiția ca ele să aparțină lumii valorilor care se oferă lui Dumnezeu” (65). „Astfel, adaugă M. Gurvitch,

(65) Tendances actuelles de la Philosophie allemande, pp. 95-96.

descrierea de ordin calitativ și pur material a valorilor conduce , după Scheler, direct la Dumnezeu și la religie.”

Noi am putea face critica scării stabilite de acest filosof, și această critică este deja implicată în rațiunile care fondează ierarhia pe care noi am stabilit-o. Astfel, noi considerăm că cele două prime ranguri ale scării filosofului german nu fac decât una singură, căci valorile vitale și valorile agreabilului și dezagreabilului constituie împreună ceea ce noi am numit valori economice. Rangul valorilor spirituale conține prea mult sau prea puțin. Prea mult, pentru că aici plasează știința și cunoașterea, care nu pot fi puse fără arbitrar. Prea puțin, pentru că aici nu se găsesc valorile etice. Există aici confuzia și arbitrarul, prin aceea că se pun împreună valorile juridice, politice, cu valorile estetice, cu care ele nu au nimic de a face.

Scheler presupune existența unui ordin monist al valorilor, aranjate, în tabla de valori pe care el a stabilit-o, după un principiu unic care este cel al valorilor religioase. M. Gurvitch gândește că, în aceasta, filosoful german neagă din greșeală „autonomia diverselor regiuni ale valorilor, premiză a efortului de secularizare, care s-a produs de la Renaștere și de toată cultura laică modernă”. „Scheler, întorcându-se la monismul medieval care nu admite decât un ordin unic al valorilor, nu sprijină deloc concepția sa pe o analiză fenomenologică câtuși de puțin suficientă”. Cu atât mai mult, spune el, că „al său pluralism al căilor ascendente, departe de a suprima locul între om și Dumnezeu… adaugă unele noi, trasând alături de religie alte rute către Absolut” (66). Noi găsim că

(66) Op. cit., p. 96.

obiecțiile sale sunt contradictorii și se anulează reciproc. Dacă absolutul lui Dumnezeu domină toate regiunile valorilor, pentru că toate aceste magistrale ajung la el, autonomia este inexistentă. Și fiindcă există o ierarhie de concepte, de ce n-ar fi și o ierarhie de valori? Dumnezeu fiind vârful tuturor valorilor și al tuturor ideilor, aparține naturii sale moniste de a acapara totul, de a centraliza totul: deci naturii lui Dumnezeu, nu lui Scheler trebuie să se adreseze critica lui M. Gurvitch. Dumnezeu este de luat sau de lăsat. Dacă îl luați, trebuie să îl luați așa cum este, și orice obiecție la monismul filosofic care este inerent ideii de Dumnezeu nu mai este valabilă.

Ierarhia valorilor pe care noi am schițat-o aici revelă ordinul sau mai degrabă sensul evoluției istorico-sociale a umanității, mecanismul, pentru a spune așa, al acestei evoluții, raporturile de de cauzalitate și de finalitate care se leagă. Astfel, valorile economice se găsesc fără contest la baza ierarhiei. Ele împing către înalt prin forța lor determinantă care este reală. În acest determinism, opera este cauzalitatea propriu-zisă. Într-adevăr, valorile economice determină direct valorle juridice și politice. În vârful ierarhiei, valorile religioase și Dumnezeu, încarnarea lor, exercită o aragere către înalt. Astfel, valorile religioase comandă și atrag valorile etice și estetice cum, la rândul lor, acestea comandă și atrag spre înalt valorile politice, juridice și tehnice. Dar această atragere este o forță determinată finalist, această determinare relevă finalitatea. Cauzalitatea, pe măsură ce urcă, se transformă în finalitate care, din vârful ierarhiei, atrage în sus formele intermediare. Acestea: arta, politica, dreptul sunt manifestări în om ale acestei voințe de putere și de creație care derivă din inspirațiile sale infinite, cu condiția ca aceste aspirații să manifeste în el pe Dumnezeu în putere în natura umană. Și aici este rațiunea monismului scării valorilor.

(Din VÉRITÉ ET RÉVÉLATION par D.RAGHICESCO, Paris, 1934, p. 413-430. Tr: George Anca)