Cuvânt și iubire

Părintele Adrian Făgețeanu

(16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011)

***

– Parinte, cum sa ne mai pazim de intinaciunile perverse ale necuratului din vremurile de astazi?

– Orice plan omenesc, (facut) dupa legile noastre, n-are sorti de izbanda. V-am spus: numai rugaciunea si Dumnezeu il mai pot salva pe om. Am comparat situatia (din zilele noastre) cu ceea ce s-a-ntamplat cand au navalit nemtii peste linia Maginot. Atunci, cei mai buni dintre francezi au strigat catre toti: “Sauve qui peut!”.

– Scapa cine poate!

– Da. Dar la noi, singurul lucru care ne mai scapa – am mai spus – este rugaciunea.

– […] O sa ajungem si noi vreodata sa fim o natie unita, parinte?

– Va spun ceva: “numai cei care vor rabda pana la sfarsit se vor mantui”.

– Si vine timpul rabdarii, nu?

– Trebuie sa vie! Voi ati vrea ca Dumnezeu sa nu-i fi dat voie lui Irod sa-l omoare pe Ioan? Sa nu-i fi dat voie sa ucida pruncii? Atunci el ar fi fost sarbatorit ca sfant!

– Dar nu se plineau Scripturile…

– Trebuia ca fiecare sa-si arate arama, nu? Si ca treburile sa se cearna…

– Nicolae Burdea:  Va mai aduceti aminte parinte cand a fost cel mai greu moment al vietii dumneavoastra si, daca va mai amintiti, cum ati reusit sa treceti peste el?

– Eu n-am reusit niciodata sa rezolv o problema! Atunci cand a fost mai greu am vazut mana lui Dumnezeu! Eu, cu “dovleacul” (capul) meu, n-am reusit niciodata.

– V-o tinut Dumnezeu!

– M-a tinut – nu pentru meritele mele, ci ca sa atraga atentia altora!

– Deci ati fost pilda pentru altii…

– Nu. Nu pilda…

– Am inteles, parinte. Nu trebuie sa gasim noi solutiile. Ele sunt la Dumnezeu.

– Sa va mai spun ceva. Cand mucenicii erau aruncati la fiare, acestea erau infometate inainte de a fi asmutite asupra lor. Alergau ele sa-i sfasie, insa instinctual le spunea ca sunt oameni si…le lingeau picioarele.

– Nicolae Burdea:  Fiind dobitoc, animalul nu poate sa distinga lucrurile…

– Ba da. Fiindca Dumnezeu era Cel care ii “dadea” si la magarita ce sa vorbeasca. Deci, cand leii dadeau de Daniil, nu-l mai sfasiau. O singura exceptie este – dar asta fiindca el si-a dorit-o -, a sfantului Ignatie Teoforul, care a tanjit sa fie sfasiat de fiare, ca nu cumva acestea sa-i linga picioarele si el sa creada ca este sfant! Ca sa nu-i vina aceasta idee – ca el este mai bun decat altii -, s-a rugat Domnului ca mai bine sa fie sfasiat decat sa se socoteasca pe sine mai drept (decat ceilalti).

(Extrase din materialul lui George Crasnean, “Un an fara avva Adrian”)

Aici  http://www.razbointrucuvant.ro/2012/09/28/parintele-adrian-fageteanu-apoftegme-george-crasnean-parintele-mihail/

 

Sursa: Război întru Cuvânt

”Maica Domnului a fost cel mai smerit om. A fost dusă la 3 ani la templu şi stătea pe lângă arhiereul Zaharia. Ştiţi că în ultima încăpere a templului, în Sfânta Sfintelor, intra doar arhiereul şi doar o dată pe an. Maica Domnului fiind pe lângă el, îngerul i-a făcut semn să intre şi ea. Şi a rămas acolo, de la un an la altul. Auzind mereu proorociile citite, ea ştia că Mesia Se va naşte din Fecioară. Dar nu ştia că va fi ea, nu se gândea că ar putea fi ea, pentru că era smerită.

Diavolul s-a întrupat în şarpe, care era cea mai umilă creatură. Era cel mai umil animal, care nu-şi ridica niciodată capul de pe pământ. Dar diavolul, când s-a întrupat în el, i-a spus că dacă va reuşi să înşele femeia, va domni peste ea. Eva a vrut să fie dumnezeoaică. Fiecare femeie se simte împărăteasă, asta e firea lor, nu le judec. Am fost duhovnic şi la maici. Unui călugăr dacă-i făceam observaţie că vorbeşte în biserică, nu se supăra, chiar dacă la început se uita mai urât la mine. Unei maici însă dacă-i spuneam, nici după şapte ani nu mă ierta. „Cum să-mi spună mie?” Dar iată că la Maica lui Dumnezeu n-a mai fost mândrie, a fost cea mai mare smerenie.

În Psalmul 50 se vorbeşte despre cele 7 Taine. “Auzului meu vei da bucurie şi veselie” este despre Mirungere, căci prin auz intră Sfântul Duh. “Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi” este Botezul. “Inimă curată zideşte întru mine” despre Sfânta Împărtăşanie, căci inima noastră se curăţeşte prin ea. “Învăţa-voi pe cei fărădelege căile tale” este despre Taina Spovedaniei, iar “izbăveşte-mă de vărsarea de sânge” despre Maslu. “De-ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat” este despre Hirotonie. Iar “fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului” şi celelalte ştiţi despre ce sunt? Sionul este Cerul şi Ierusalimul Biserica de pe pământ, unite în Hristos. Cununia cu Hristos e cea mai mare Taină, cum spune Sfântul Pavel: “Taina aceasta mare este”. Troparul muceniţelor vorbeşte despre despre Mirele Hristos. Iată Taina. Unirea între bărbat şi femeie e acelaşi lucru, unirea cu Hristos. Întreaga Sfântă Treime cunună: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Aşa e când oamenii sunt cununaţi la biserică. Altfel nu mai e iubire, e doar o încercare.

M-a întrebat vlădica din Franţa de ce nu mă împărtăşesc mai des, ca cei din Athos. Când voi trăi ca cei de la Athos, atunci o să mă şi împărtăşesc ca cei de la Athos.

Diavolul i-a spus lui Iuda că e mai vrednic decât Hristos, pentru că a vrut să dea banii săracilor. Deşi el nu voise să-i dea săracilor, ci să-i fure, diavolul l-a convins. A luat Împărtăşania înaintea tuturor, că se socotea mai vrednic.

Spunem în rugăciune „facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Aceea e Împărăţia, Cerul. Unde se face voia lui Dumnezeu, acolo e Împărăţia. Raiul şi iadul există şi pe pământ.

În momentul în care îţi dai seama că nu eşti mai bun decât vameşul începe pocăinţa.

„…ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Eu nu spun să ne comparăm cu alţii, ci să înţelegem că în condiţiile în care am trăit, cu cele de care am beneficiat, nu aveam voie să facem păcatele pe care le-am făcut. Asta înseamnă că eşti cel dintâi dintre păcătoşi.

Dacă mergi la farmacie şi vrei să parchezi maşina un minut în faţa ei, până când îţi cumperi un medicament, dacă locul e liber, poţi parca. Aşa şi Dumnezeu intră în inimă dacă locul nu e ocupat de diavol.

Antihriştii care fabrică minuni false, false icoane care plâng, vor s-o facă pe Maica Domnului din Făcătoare de minuni fabricantă de bani.

Nu trebuie să bravăm, ci să facem voia lui Dumnezeu. În Apus nu propovăduirea ci sângele martirilor a fost sămânţa creştinismului. Cei din sud erau necăjiţi pentru că pământurile lor erau atât de întinse şi n-aveau nici un mucenic. Aşa că unii dintre ei s-au dus la Roma ca să moară, crezând că vor deveni astfel sfinţi. Din orgoliu. Iar Biserica, nu numai că nu i-a făcut sfinţi, ci i-a excomunicat. Pentru că au bravat, au căutat moartea. Nu trebuie să fim ca Petru care a spus „chiar de ar fi să mor, eu nu Te voi trăda”. Mereu „eu, eu, eu, eu”. Ci trebuie să spunem, „Doamne, Tu învaţă-mă să fac voia Ta”.

Tăierea voii nu este doar pentru monahi. Primul cuvânt pe care l-a spus Dumnezeu lui Adam şi Evei a fost despre tăierea voii. „Stăpâniţi toate şi nu vă lăsaţi înrobiţi”.

Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El.

Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.

Când eram student, duceam o viaţă de Heidelberg: Wein, Weib und Gesang. Apoi am fost rănit de moarte pe front şi s-a spus că mai aveam de trăit cel mult două ore. Dar Dumnezeu m-a salvat de la moarte şi, prin aceasta, şi de moartea morală care venea din vechiul meu fel de viaţă.

Naivitatea le e îngăduită numai copilaşilor.

Pentru copiii avortaţi nu se pot ruga nici părinţii, nici Biserica. Ei sunt exclusiv ai lui Dumnezeu. Sunt rezervaţia lui Dumnezeu.

„Şi ne izbăveşte de cel viclean” e cea mai bună traducere, căci vicleanul e mai rău decât răul, fiindcă se ascunde.

Cei de astăzi trebuie să facă ce au făcut primii creştini în catacombe. Sau samuraii. Când americanii au intrat în Japonia, samuraii s-au strâns şi conducătorul lor a spus că e prea bătrân, că trebuie pus următorul. Acela a spus că e bolnav şi tot aşa. Şi s-au desfiinţat. Şi abia când s-au desfiinţat au început să lucreze şi mai mult în folosul neamului lor. Pentru că centralizaţi puteau fi descoperiţi, erau infiltraţi între ei spioni. Asta putem face şi noi.

Andrei Scrima a studiat în India, ambasadorul Indiei a venit şi l-a cerut de la statul român, pentru că era cel mai bun student la filosofie. Şi s-a întors de acolo cu nişte idei ciudate. Eu i-am zis mereu să scrie o carte în care arate deosebirile între învăţătura celor de acolo şi Ortodoxie, dar n-a vrut. El apoi lua Împărtăşania şi se împărtăşea singur, fără spovedanie.

Creştinii nu au cum să fie antisemiţi. Şi Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur spun că evreii se vor întoarce. Dumnezeu le va arăta, cum a şi început, prin manuscrisele de la Qumran, că Talmudul e fals. Noi îi iubim pe cei ce vor fi.

Papa ăsta nou a zis că Ortodoxia are numai o părticică din adevăr. Şi probabil Talmudul îl are pe tot.

Cele ce fac avorturi sunt urmaşele moaşelor lui Faraon.”

Adrian Fageteanu

Stimati prieteni si sustinatori ai initiativei Gazeta de Maramures privind conferirea Cetateniei de Onoare post-mortem unor mari personalitati trecute prin temnitele bolsevice,

Pentru a va tine la curent cu toate detaliile privind concretizarea demersului, va informez ca Institutul “Elie Wiesel” a contestat deja doi dintre fostii detinuti politic acum trecuti la Domnul. Este vorba de Parintele Justin Parvu si de Profesorul Aurel Visovan, in principal sub pretextul ca au fost membri ai Miscarii Legionare.
Daca in cazul profesorului Aurel Visovan, propus la Sighet, impreuna cu Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu si Iuliu Hoss, primarul a recomandat, neoficial, retragerea acestuia de pe lista, primarul din Baia Sprie nu s-a lasat influentat de presiunile fiului politrucului Radu Florian, respectiv Alexandru Florian, directorul Institutului “Elie Wiesel”, si i-a raspuns acestuia pe masura. Urmeaza sa formulam si noi un apel catre Primul Ministru pentru a scoate aceasta organizatie de sub tutala guvernamentala. Nu putem accepta sa-i platim pe niste oameni de o asemenea factura doar pentru a ne insulta.”

Va prezint aici Dreptul la replica al Primarului Vasile Dorin Pasca la atacul jignitor al Institutului in cauza:

Vedeti si:

“Acuma toata lumea isi da seama ca a inceput epoca lui Antihrist. Adica stramtorarile vor fi mult mai grele decat in timpul marxismului, pentru ca antihristii de acum, care conduc toata lumea acuma, ne urasc mult mai mult Ortodoxia decat chiar marxistii… Falsifica si Evanghelia, falsifica tot adevarul si creeaza un haos, ca lumea sa nu stie cum sa se orienteze si sa nu stie sa-si faca asa, un mic plan de nadejde, cum sa se apere…

Legile se schimba vertiginos, de pe o zi pe alta, se desfiinteaza zi de zi tot ce mai are o pregatire legala – armata desfiintata, toate se vor desfiinta, ca sa ramana numai legea calailor...

Mantuitorul a spus ca LIBERTATEA inseamna sa cunosti Adevarul. Cunoaste intai bine Adevarul si apoi esti liber in constiinta ta sa hotarasti orice. [Relatarea episodului din Iov in care este aratat cum Dumnezeu nu l-a lasat pe diavol sa se atinga de sufletul lui Iov, de constiinta si liberul lui arbitru]. Eu, dupa liceu, am studiat intai Dreptul si am invatat ca toate popoarele, in epoca crestinismului, au respectat, in constitutia lor, liberul arbitru si libertatea constiintei. Acuma nu se mai respecta, acuma se face inocularea cu forta…

Diavolul a incercat de multe ori sa se ridice peste tronul lui Dumnezeu si impotriva lui Dumnezeu: prima data in fruntea cetei [ingerilor cazuti], a doua oara la Turnul Babel, si a treia si ultima data, cand nu mai respecta [libertatea, constiinta omului], cum a respectat pana acuma  – de frica de a fi trimisi de Dumnezeu in fundul iadului. Pentru ca a spus clar Dumnezeu: ‘Sa nu te atingi de constiinta, de liberul arbitru’. Acuma ei trec si peste asta, ca sa faca inocularea asta cu forta.  De aceea si prigoana va fi mai mare. Si spune Mantuitorul ca va intra un fel de panica si dragostea crestina se va raci, se vor vinde, se vor uri si se vor ucide unii pe altii,  cum a fost la Pitesti, metoda care acuma este aplicata peste tot, in toata lumea de catre aceiasi tortionari sau de aceiasi fii ai Satanei… Deci cine e naiv si se increde in ei sau cine ajunge la o stare de panica, de teama poate sa ajunga in deznadejde si sa faca ceea ce s-a prorocit… Dar cine se roaga bunului Dumnezeu si-si pune nadejdea numai in El.., spune Mantuitorul ca“vremurile lui Antihrist se vor scurta pentru cei alesi”...

“Au nu se vand doua vrabii pe un ban? Si nici una din ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru.

La voi insa si perii capului, toti sunt numarati.

Asadar nu va temeti; voi sunteti cu mult mai de pret decat pasarile”. [Evanghelia dupa Matei, cap. 10, 29-31]

 Adrian Făgețeanu

Sursa: Război întru Cuvânt

Integral:  http://www.razbointrucuvant.ro/2012/09/29/parintele-adrian-fageteanu-interviu-despre-vremurile-din-urma-prigoana-sfarsitul-lumii-tvr-2006/

Foto: Mariana Gurza

 

“Suprimarea biologica a adversarilor politici a fost un principiu pe care sangerosul dictator comunist, Stalin, l-a aplicat cu un feroce fanatism. “Mortii nu se pot apara si nici nu pot acuza”, spunea el cu ingamfare in repetate randuri. In lupta lor pentru izbanda unui ideal, comunistii au suprimat lesne si fara prea multe procese de constiinta, chiar si pe tovarasii lor din ilegalitate, deveniti prin cine stie ce imprejurari, incomozi noii oranduiri. Ceea ce a adus un plus de originalitate experienta inchisorilor din Romania a fost trecerea pe alte coordonate a crimei, dincolo de limitele ei biologice. Folosita cu sange rece si cinism, dar mai ales cu un sadism infiorator, in puscariile anilor ‘50, crima nu mai tintea trupul, ci sufletul.

Ideologii comunismului au considerat ca uciderea valorilor umane este mult mai utila. Reducerea individului la o treapta de animalizare totala, o dezumanizare definitiva, il transforma pe om intr-o pasta docila, maleabila, supusa tuturor capriciilor manipulatorului. Cand intre o bucata de fier inrosit supus modelarii si un om supus experimentului psihologic nu exista nicio diferenta, atat fierului cat si omului, li se pot aplica aceleasi metode de lucru pentru atingerea scopului urmarit. In virtutea unui asemenea rationament, despuiat de orice sentiment uman, asa s-a ajuns ca experimentul de la Pitesti sa devina un razboi al Infernului impotriva lui Dumnezeu, o lupta a diavolilor impotriva ingerilor, “o liturghie intoarsa pentru a inversa ordinea verticala a cerului, pentru a inlocui in sufletul victimelor ierarhia cereasca prin ierarhia diabolica”, asa cum spunea parintele Gheorghe Calciu, trecut si el prin ”Fenomenul Pitesti”. Un singur lucru n-aveau de unde sa stie comunistii atei: Omul apropiat de Dumnezeu are in el anumite forte interioare pe care nu i le poate distruge nimeni, nici macar el insusi, fiindca el, omul, nu-si apartine lui, si aceste forte din el marturisesc pe Cel Care l-a creat. Tinand seama de acest adevar, in inchisorile comuniste, dar mai cu seama in cea din Aiud, pentru cei inchisi acolo, tortura n-a reprezentat decat o usa prin care Hristos le-a facut intrarea in cer. De fapt chiar parintele Arsenie Papacioc a spus atat de frumos: ”Comunismul a umplut cerul de sfinti”. Pe acesti oameni, in majoritatea lor tineri, temnita i-a inteleptit, i-a transformat brusc in niste adevarati asceti cu trairi interioare profunde. Majoritatea marturiilor ne prezinta temnita ca pe o adevarata manastire, ca pe un loc in care au inteles mai bine ce este pacatul si ce inseamna adevarata pocainta. Asa au inceput urcusul duhovnicesc, printr-un examen sever al constiintei si printr-o perioada de constientizare a starii de pacatosenie.

Iata cum se confesa parintele Justin Parvu, staretul Manastirii Petru Voda: ”Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai linistita perioada din viata mea. A fost singurul loc in care am avut timp de o pravila, de un canon de rugaciune mai intens, ca, altfel, tot restul vietii a fost o continua hartuiala. Dar eu m-am lasat mereu in voia lui Dumnezeu si nu mi-a placut niciodata sa fug de greu. Tot ce am primit in viata mea am luat-o ca din mana lui Dumnezeu. In Aiud am stat singur in celula vreo sase luni. Si a fost cea mai frumoasa perioada din viata. M-am intretinut acolo cu scrierile insemnate pe pereti. Erau o multime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleza, franceza, germana, italiana, teologie, agricultura si din orice domeniu puteai gasi acolo insemnari folositoare. Aici am descoperit cu adevarat taina vietii duhovnicesti. Aici am invatat intr-adevar sa si mananc. In camaruta asta au venit momente de liniste si pace, de post si rugaciune. Aici am invatat sa ma rog si frumusetea acelei rugaciuni n-am mai trait-o niciodata in libertate. Cei pe care i-a invrednicit Dumnezeu sa moara mucenici acolo, ajunsesera cu adevarat la un stadiu sporit al rugaciunii. si poate tocmai de aceea Hristos i-a luat degraba la El…”.

“In inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”

Unii au acceptat de la inceput temnita nu numai ca pe o universitate a daruirii si a jertfei, cat si ca prilej de studiu si meditatie. Astfel, parintele Adrian Fageteanu, unul din lotul “Rugului Aprins”, marturisea, asemenea Sfantului Apostol Pavel: “N-o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea, doua felii, prin care intrezareai lumina soarelui, alaturi de mierea unei vorbe bune. In inchisoare aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: Hristos a Inviat! Imediat, din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata ”Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!”. Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nicio fereastra zabrelita nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una dintre ele. In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata”.

Un alt marturisitor de seama, Virgil Maxim, ne descrie in cartea sa, ”Imn pentru crucea purtata”, modul in care a interpretat torturile la care a fost supus si cum a reusit sa le biruie: ”In aceasta perioada ma rugam in mine la Dumnezeu sa pot rezista sau sa mor necompromis. Era ca o nebunie placerea de a fi torturat. Asa rezistam la cele mai indelungate si mai feroce schingiuiri. Faptul ii uimea uneori pe tortionari, alteori ii indigna, intaratandu-i in rautate. Chinurile trupesti nu-mi distrugeau rezistenta morala. Rugaciunea inimii era puterea salvatoare in toate aceste suplicii”. Autorul ne prezinta o scena zguduitoare petrecuta in Aiud. Afland despre existenta a doi detinuti izolati intr-o celula, ia hotararea de a-i tunde si barbieri. Ajuns la fata locului, Maxim constata ca situatia lor era dramatica. Unul dintre ei, Vasile Socaciu, fusese luptator in Muntii Retezatului. Cazand in capcana intinsa de Securitate, a fost realmente ciuruit de gloante. Cu toate ca un glonte l-a nimerit drept in cap, partizanul n-a murit, dar a ramas paralizat de ambele maini si picioare. Avea si o paralizie faciala, nemaiputand articula niciun cuvant. Cu toate acestea, chiar in starea aceea, a fost condamnat la 20 de ani de temnita. Celalalt detinut era un fost taietor de animale, ce fusese prins furand o bucata de carne pentru copiii lui. Impotrivindu-se jandarmilor, omul a fost batut pana la mutilare. Fusese distrus fizic, dar sufletul ii ramasese intreg, astfel ca el il ajuta pe Socaciu sa manance. Amandoi erau pusi in lanturi si cu catuse la maini. Va dati seama in ce grad de suferinta erau acesti nefericiti, daca l-au impresionat pe Maxim, el insusi torturat de nenumarate ori cu bestialitate: ”Plangeam impreuna cu el si mi se parea ca ating cu maini spurcate moastele vii ale acestui sfant. Dumnezeu il punea inaintea mea ca sa-mi umbreasca orice mugur de ingamfare care mi-ar fi putut miji vreodata in minte. Dupa ce i-am barbierit pe amandoi, i-am sarutat, le-am sarutat mainile, lanturile si catusele, apoi am iesit plangand, inchinandu-ma”.

Au trecut mai bine de trei ani de la aceasta cutremuratoare intamplare, pana cand Virgil Maxim a aflat ce s-a intamplat cu partizanul Nistor. ”Incet, incet, a inceput sa se miste si sa i se dezlege limba, spune autorul. Cu patru luni inainte de eliberare, a simtit intr-o dimineata pe osul capului, sub piele, deasupra cefei, spre urechea dreapta, un corp dur ca un sambure. Era glontul ce-i patrunsese in cap. Acesta nu-i afectase creierul, ci doar presase asupra centrilor nervosi. In timp, organismul l-a eliminat, ca pe orice corp strain. La spital i s-a facut o incizie si Dumnezeu a mai facut o minune, scotandu-l din temnita intreg si trupeste si sufleteste”.

Pentru marea majoritate a detinutilor din Aiud, celula puscariei era chilie de manastire. Astfel, inchisoarea era considerata un dar divin, iar executarea pedepsei, un stagiu necesar pentru renasterea sufleteasca si, in acelasi timp, o inalta scoala pentru a deveni un desavarsit crestin. Detinutii au inteles ca temnita este un loc de purificare si de intalnire cu Hristos, iar taina suferintei nu putea fi patrunsa decat privind Crucea. De-abia atunci au priceput ca suferinta le aduce maretie morala si ii face mult mai profunzi, mult mai puternici.

Acest secol a dat noian de sfinti si de martiri

Dragi cititori, am incercat sa descriu, dupa puterile mele, atmosfera duhovniceasca ce domnea in inchisoarea din Aiud in perioada de dupa anul 1950. Martirii din temnitele comuniste reprezinta patrimoniul moral al societatii, dar acest lucru nu prea intereseaza pe nimeni. De ce? Ne explica tocmai Valeriu Gafencu: “Acest secol a dat noian de sfinti si de martiri, numai ca nu-i cunoastem. Hristos este prezent in lumea de azi prin sfinti, martiri, marturisitori si eroi. Dar lumea de azi nu e solidara cu sfintii ei, caci nu le poate urma exemplul. Daca sfintii de acum ar fi fost la inceputurile crestinismului, toata suflarea crestina ar fi trait cu ei, prin ei, catre ei. Noi nu suntem crestini si de aceea nu ne cunoastem sfintii”.

Comentariile cred ca sunt de prisos. Poate ca n-as fi scris niciodata despre martirii din Aiud daca reputatul arheolog clujean, Gheorghe Petrov, nu mi-ar fi aprins si intretinut flacara dorintei. Domnia sa mi-a povestit, in drum spre Targu Ocna, cum un gardian de la Aiud, care a lucrat in vremea anilor ‘50, i-a aratat locul in care au fost ingropati detinutii politici la Rapa Robilor. Din clipa aceea, misteriosul gardian a devenit pentru mine o prioritate. Voiam neaparat sa-l cunosc. Parca ceva imi spunea ca trebuie sa fie un om deosebit. Imediat dupa ce am sosit de la Targu Ocna, unde am participat la prima actiune de cautare si identificare a locului in care a fost ingropat ”Sfantul inchisorilor”, Valeriu Gafencu, l-am rugat pe domnul Petrov sa-mi imprumute si mie ”cheia succesului”. In aparenta povestea este de o uimitoare simplitate. Domnul director al Muzeului de Istorie din Aiud, Paul Scrobota, are o colega care este fiica gardianului. Doamna Maria, pentru ca asa o cheama, trebuia sa-si intrebe tatal daca doreste sa stea de vorba cu un fost gardian din Baia Mare. Mi s-a parut o vesnicie pana cand am primit “unda verde” pentru mult asteptata intalnire care a avut loc chiar la Muzeu. In fata mea aveam un om inalt, robust, cu fata senina si ochi vioi, sclipitori, plini de bunatate si intelegere. Arata mult mai tanar decat cele 76 de primaveri adunate in calendarul vietii. Dupa ce m-a masurat cu privirea, m-a intrebat zambind: “Stii ce scrie pe mormantul lui Nicuta Tanase?”. “Nu”, ii raspund timid, cu gandul la celebrul umorist. Scrie asa: “Am facut-o si pe asta!”, imi explica razand cu pofta domnul Ieronim Giurgiu. Apoi continua cu acelasi aplomb: “Domnule, imediat dupa Revolutie, ma intalnesc in fata unui magazin cu un fost ofiter de la armata, pe care il salut cu respect: “Sa traiti, domnule colonel!”. Poate ai vrut sa spui “Cristos a Inviat!”, imi raspunde el cu ironie. Il masor cu privirea, asa cum obisnuiesc, in timp ce ma gandeam ca era chiar a doua zi de Pasti, intr-adevar, dar nu ma pot abtine sa nu-i spun pe un ton aspru, taios: ”Ia asculta, tovarase colonel. Ai uitat cum ii invatai pe soldatii de la “Diribau” ca nu exista Dumnezeu? Cu mine ti-ai gasit sa faci pe crestinul? Ia du-te si vezi-ti de treaba!”. De atunci, cand ma vede, colonelul trece pe cealalta parte a strazii. Dupa razboi, multi viteji se arata…”. Gardianul m-a cucerit pe loc. Cu fiecare fraza, cuvantul lui prindea aripi, se inalta, ma impresiona, trezind in mine un respect nemarginit. Ma felicitam in gand pentru insistenta de a-l cunoaste. Era cu totul altfel fata de ceilalti gardieni pe care i-am intalnit. Mult mai inteligent, mai lucid, dar mai ales mai vertical. A fost varat si el, ca multi altii, in 1957, in camasa de forta a sistemului penitenciar si absorbit apoi intr-o uriasa rotativa a mortii care a inghitit de-a lungul timpului zeci de mii de oameni nevinovati. A fost si el, ca multi altii, un surub intr-o gigantica masinarie care se invartea ametitor. Ce putea face un surub intr-un mecanism atat de complex? Nimic altceva decat sa execute rolul care i-a fost harazit. Daca iesea din saiba din care a fost fixat, pierea numaidecat, digerat in pantecul diabolicului mecanism.

A depus juramant ca timp de cinci ani nu va divulga nimic despre intamplarile de la Aiud

Daca marea majoritate a fostilor gardieni, ramasi in viata, au pactizat de mult cu lasitatea, lepadandu-se de curaj ca de ceva netrebnic, iata ca domnul Ieronim Giurgiu, prin marturisirile domniei sale, inregistrate pe reportofon mai bine de doua ore si jumatate, a invins tirania fricii. “Cand am iesit la pensie, in 1987, imi explica el pe un ton calm, linistit, am depus un juramant prin care ma angajam ca timp de cinci ani nu voi divulga nimic din ceea ce stiu despre cele intamplate in Aiud. De atunci au trecut o gramada de ani, asa ca nu-mi fac nicio problema. Domnule, eu am muls vaca rosie a comunismului timp de treizeci de ani si nu mi-e rusine de acest lucru”. Dupa o usoara “incalzire”, in care domnul Ieronim mi-a povestit cu mult har trei dintre cele mai spectaculoase evadari de la Penitenciarul Aiud, inclusiv cea a unui detinut pe care l-am cunoscut si eu, care a evadat, sarind cu o prajina improvizata peste gardul de sarma, plutind in aer saisprezece metri, am trecut la lucruri serioase. “Reeducarea a inceput-o Craciun, cu oamenii sai de incredere, povesteste pe acelasi ton, fostul gardian. Sa stiti ca multi dintre ei erau ofiteri, dar lucrau pe sectiile de detinere sub acoperire, ca subofiteri. Unul dintre ei traieste chiar aici in Aiud”. Tresar. In mine incolteste dorinta de a-l cunoaste. Citindu-mi parca gandurile, domnul Ieronim imi spune zambind: “Poate o sa vi-l prezint intr-o zi”. Tresar din nou, infiorat de placere. Apoi devin dintr-o data pesimist. “N-o sa povesteasca niciodata nimic”, ma trezesc gandind cu voce tare. “Lasa, ca-l conving eu”, ma incurajaza el. Apoi continua: “Pe detinutii care au avut anumite functii in Legiune, ii plimbau prin tara cu masina pentru a le arata marile realizari ale comunismului. :titi foarte bine ca in acea perioada a anilor 1960 s-a construit enorm, incepand cu blocuri de locuinte si terminand cu hidrocentrale. Ei bine, dupa ce reveneau in camere, detinutii povesteau ce-au vazut, devenind agenti de influenta, un fel de propagandisti de partid, deoarece multi dintre ei incercau sa-i convinga pe ceilalti sa renunte la ideile legionare, deoarece “tara se indreapta intr-o directie buna”. Dupa un inexplicabil moment de tacere, domnul Ieronim continua cu aceeasi bunavointa: “Am facut armata la transmisiuni, ca radiotelegrafist. Cunosteam alfabetul morse si nu de putine ori, comandantul Craciun, m-a trimis pe sectie sa descifrez convorbirile detinutilor. Domnule, erau mult prea destepti, deoarece vorbeau codificat. Pur si simplu nu intelegeam nimic”. L-am intrebat ce parere are despre acuzatiile care i se aduc lui Craciun. Fara sa stea prea mult pe ganduri, raspunde clar, raspicat: “A fost un comandant exigent, dar drept cu subordonatii. I-am fost secretar ani de zile, dar n-am avut niciodata vreun conflict. Ma trimitea uneori sa-i aduc de pe sectie cate un detinut, dar n-am stiut niciodata ce discuta cu el. Asa am avut ocazia sa-i cunosc pe Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Luca sau Groza Mexicanul”. Din nou se asterne intre noi linistea. De data aceasta parca era grea. Apasatoare. Cand ma pregateam sa-l intreb ceva, domnul director Paul Scrobota apare din camera alaturata cu Dictionarul ofiterilor din Directia Generala a Penitenciarelor, deschis la pagina cu poza lui Craciun. Iau cartea cu coperte intarite si incep sa citesc rar, cu voce tare: “Gheorghe Craciun a ramas cunoscut in istoria sistemului concentrationar comunist drept cel care a implementat la Aiud in perioada noiembrie 1958 – decembrie 1964, fenomenul “reeducarii tarzii”.

Tehnici de reeducare: socuri psihice, picatura chinezeasca

Potrivit Directiei Generale a Penitenciarelor, in aceasta perioada au avut loc cele mai multe decese din istoria formatiunii carcerale: 138 de detinuti. In comparatie cu reeducarea de la Pitesti, la Aiud au fost utilizate alte tehnici: metodele lente, socurile psihice, picatura chinezeasca si mutatiile de natura sa dezechilibreze psihicul detinutilor. Totusi, unele lucruri au ramas neschimbate aici: izolarea, frigul si foamea.

Iata ce declara Craciun despre reeducarea legionarilor, “Cu acestia am desfasurat, timp indelungat, saptamani, luni, cu unii chiar ani, munca individuala, aplicandu-le un regim diferentiat. Le-am pus la dispozitie material documentar, am purtat discutii cu ei, le-am acordat atentie mai mare si i-am apropiat de noi, pe masura ce i-am desprins din lumea lor”. Conform documentelor din dosarul-rechizitoriu, la finalul anilor 1950 se constituie o formatiune a Securitatii, Grupul Operativ Aiud, condusa de colonelul Craciun. Structura era formata din ofiteri acoperiti care indeplineau atributiile plutonierilor. Misiunea avea drept scop ”depistarea comandamentului legionar care se banuia ca exista in Penitenciarul Aiud, dar si racolarea de informatori din randul detinutilor inchisi pe criterii politice”. Desi s-au luat diferite masuri pe linie operativa, precum instalarea de tehnica de ascultare in celule, GOA nu a reusit sa identifice niciun centru legionar de rezistenta in unitatea carcerala”. Fara sa fie impresionat de cele citite de mine, domnul Ieronim, dupa ce ma priveste lung, incepe sa filozofeze: “Nu poti judeca ce se intampla intr-o inchisoare cu mentalitatea omului liber. Este usor sa acuzi pe cineva doar pe baza unor declaratii. Eu nu neg ca s-au intamplat astfel de lucruri, dar va asigur ca nu Craciun a aplicat acele metode barbare, ci uneltele sale. El a fost creierul, intr-adevar, dar asta nu inseamna ca este mai putin vinovat decat ceilalti. Ma mira insa un singur lucru: De ce nu apare nicaieri numele capitanului de Securitate Chirila, care a fost intr-adevar un tortionar? Vad ca nu spune nimeni nimic despre el…”. Fostul gardian tace. Se lasa invaluit de tristeti ciudate, dureroase, care parca sapau incet si statornic in sufletul lui, ca o rana nevindecata. Ma fixeaza cu privirea, clatina usor din cap, apoi spune cu voce trista, abia soptita: ”Au fost intr-adevar si gardieni care i-au snopit in bataie pe detinuti. Nu stiu cum puteau sa faca asa ceva… Eu in viata mea am taiat o singura data un iepure. Era alb. Alb ca zapada. M-a rugat mama sa-l tai. si astazi, dupa saizeci de ani, ochii lui mari si blanzi, care cerseau parca mila, ma urmaresc inca. Nu-i voi uita niciodata. Uneori simt nevoia sa cer iertare iepurelui…. Doamne, ce nemernic am putut sa fiu…”. Impreuna cu domnul director Paul ascultam inmarmuriti povestea nefericitului iepuras. Apoi, dintr-o data, vedem amandoi cum gardianul ofteaza greu, din rarunchi, ca dupa un drum lung, istovitor, nesfiindu-se sa-si striveasca o lacrima rebela, risipita undeva in arcul privirilor intunecate.

Arestata pentru o gluma

Intr-un tarziu, continua cu aceeasi tristete in glas: “Nu stiti dumneavoastra ce vremuri grele au fost pentru detinutii politici. Te bagau in puscarie pentru lucruri de nimic. De exemplu o femeie a fost intrebata intr-o zi de vecinul ei ce face, iar ea, glumind, evident, i-a raspuns razand, ca deschide portile sa vina americanii. A doua zi a fost arestata. Dragii mei, sa stiti ca nu exista unitate de masura pentru chinurile la care au fost supusi. Sa fii luat din mijlocul familiei, de multe ori sub privirile ingrozite ale copiilor, si sa stai apoi inchis intr-o celula friguroasa, este cumplit. Stiti dumneavoastra ca acesti oameni pastrau cu sfintenie prin captuseala zeghei cate o bucata de carpa care le aducea aminte de cei dragi si cand le-o confiscau la perchezitie plangeau in hohote, ca niste copii? Stiti dumneavoastra ca atunci cand erau scosi la plimbare si gaseau din intamplare cate o floare rasarita printre pietrele din curte se uitau la ea ca la o minune? Am fost martor ocular la o asemenea scena, cand unul dintre detinuti a vrut s-o rupa sa o miroase, dar un altul i-a spus cu glasul gatuit de emotie: “Te rog sa n-o rupi, ca in scurt timp se va ofili. O vei mirosi numai tu, dar lasand-o acolo, ne vom bucura de ea cu totii…”. Dupa aceste tulburatoare exemple, intre noi s-a asternut o tacere grea si adanc mustratoare. Din ochii domnului director Paul, vad cum o lacrima se prelinge incet, incet, pana pe varful buzelor, apoi ramane incremenita intr-un zambet amar. Eu sunt de-a dreptul ravasit, dar bucuros in acelasi timp ca in sfarsit am gasit un gardian care, prin curajul si onestitatea marturisirii, a deschis o portita a adevarului. Poarta cea mare, sper, o va deschide la urmatoarea intalnire.”

Ioan Chertitie

Sursa:  http://www.apologeticum.ro/2011/10/dezvaluiri-cutremuratoare-ale-supravietuitorilor-de-la-aiud-parintele-justin-parvu-parintele-adrian-fageteanu-virgil-maxim-valeriu-gafencu-si-ale-unui-fost-gardian-de-la-aiud/

Adrian Făgețeanu

” Trăim vremurile tiraniei lui antihrist. Totul a început cu Lucifer, care din mândrie a vrut să fie mai sus decât Dumnezeu, şi-a dorit libertatea absolută, să nu se supună legilor lui Dumnezeu. Astăzi Băsescu spune „vreau libertate absolută”. Şi aprobă paradele homosexualilor… Al doilea moment a fost cel al construirii turnului Babel. Urmaşii celor de atunci au făcut revoluţia franceză, urlând „distrugeţi-l pe infamul Dumnezeu”.

Dumnezeu vrea să obţinem totul prin muncă. O fată a venit aici cu trei cruciuliţe pe haină şi am întrebat-o „de ce ai trei cruciuliţe?”. „Ca să trec la un examen”. Nu! Dumnezeu vrea să munceşti, prin muncă o să reuşeşti, nu cu trei tinichele. Dumnezeu te ajută să reţii, să înţelegi. Ca şi în rugăciune, care are trei faze. „Învaţă-mă îndreptările Tale”, apoi „înţelepţeşte-mă” ca să înţeleg ce am învăţat şi apoi „luminează-mă”.

Va veni vremea când nu ne vom mai putea ruga în obşte. Ne vom ruga lui Dumnezeu doar în duh şi în adevăr. Dumnezeu nu face deosebirea între monahi şi mireni, iar în calendar sunt mai mulţi mireni decât călugări. Astăzi rugăciunea se face mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mânăstire. Europa vorbeşte astăzi despre „ciorile negre din România”. Vor transforma mânăstirile în centre turistice, cu sarmale, plăcinte moldoveneşti…

Statisticile nu redau niciodată adevărul. Cine credeţi voi că sunt creştinii? Cei 86% despre care vorbea Patriarhul Teoctist? Nu, ci cei care merg la slujbe, ţin posturile, se spovedesc, fac poruncile lui Dumnezeu.

Trebuie să ne rugăm şi pentru necredincioşi. Dumnezeu e Dumnezeu al viilor, nu al morţilor. În Împărăţia lui Dumnezeu toţi sunt vii.

Ruşii au dat mulţi mistici, iar eu l-am cunoscut pe Paulin Lecca, cel care a tradus „Pelerinul rus”, în care se vorbeşte despre Rugăciunea inimii. Deci ruşii spun că „Doamne Iisuse” e cea mai importantă rugăciune, dar eu îmi permit să-i contrazic. Pentru că Hristos, când ucenicii I-au cerut să-i înveţe să se roage, n-a fost în stare să-i înveţe „Doamne Iisuse”. I-a învăţat „Tatăl nostru” şi aceea e cea mai importantă rugăciune, pentru că zice Tatăl nostru, ne rugăm şi pentru ceilalţi. Gramatica română n-a preluat exact sensul original. Sensul original e „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi să iertăm greşiţilor noştri”.

Cu o zi înainte de Răstignire, Maria lui Cleopa, soţia lui Zevedeu, mama apostolilor Iacob şi Ioan a mers la Mântuitorul. Ea văzuse că fiii ei erau feciorelnici nu doar cu trupul, ci nici cu gândul nu cugetaseră ceva întinat. Şi de aceea I-a cerut lui Hristos să-i pună cel mai aproape de El în Împărăţia Cerurilor. Erau într-adevăr feciorelnici, dar mai mare e smerenia. Ei au făcut această cerere din mândrie. Există mândrie cu dispreţ şi fără dispreţ. Ei nu-i dispreţuiau pe ceilalţi apostoli, doar pe ei se socoteau mai mari. La picioarele Crucii au fost trei Marii: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama celor doi, şi Maica Domnului. Hristos l-a încredinţat pe Ioan Maicii Domnului, care l-a învăţat smerenia. Sfântul Pavel a fost un apostol foarte bun pentru că a prigonit Biserica şi apoi, când i s-a arătat Hristos, s-a smerit şi a ajuns să urce, prin smerenie, până la al treilea cer. Ioan a învăţat însă de la Maica Domnului o smerenie şi mai mare, şi s-a urcat până la cerul cerurilor, unde a văzut cele descrise în Apocalipsă. Acestea vor fi înţelese când se vor petrece, de aceea nici marii Părinţi nu s-au încumetat să tâlcuiască Apocalipsa, înţelesurile sunt acoperite. Nu e bine deci să discutăm noi deocamdată despre Apocalipsă.

Mă bucur că m-aţi întrebat despre neam. Încă din Vechiul Testament, Moise se roagă pentru neam. „Eu nu sunt vrednic să intru în Pământul Făgăduinţei, dar măcar neamul meu să-l dobândească”. Iubirea de neam e iubită de Dumnezeu. Şi Pavel ţine la neamul său, chiar de ar fi el anatema. La păgâni aceasta era suprema lex, iubirea de neam. Dar creştinii o înţeleg pe aceasta mai bine, aşa cum au făcut voievozii noştri.

La Judecata de Apoi se va face selecţia, dar cernerea a început deja. În şcoli sau familii nu mai e voie să se spună că Dumnezeu l-a creat pe om.

Mânăstirile vor fi preluate de Ministerul Turismului. O să se mănânce, dar n-o să se mai bea apa cea vie, care e Mesia. Acum sunt vremurile în care oamenii se vor ruga doar în duh şi în adevăr. Pustnicii şi călugării se retrăgeau în codru. Dar care e azi cel mai des codru din România? Bucureşti! Cluj, Galaţi, Timişoara, unde vecinul de scară nu ştie de tine.

L-am studiat mult pe Herodot. Şi pe istoricii antici care vorbesc despre originea dacilor. Ei spun lucruri frumoase despre geţi, dar spun că nu erau uniţi, că erau mereu dezbinaţi. Asta e cea mai bună dovadă că suntem strănepoţii lor.”

Adrian Făgețeanu

AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE

 

Dimineaţa la ceasul rugăciunii,

când pe ramuri stă încă proaspătă

roua,

am auzit lângă mine

cântecul păsării unice.

Iată! Se înalţă aşa de minunat,

aşa de limpede

şi răsună în atâta ecou

încât pare că lumea,

marea şi larga Lume,

toată îl ascultă,

firea toată îl aude

şi îi răspunde,

îl aude

şi-l însoţeşte

până sus de tot

la Dumnezeu.

Privesc pe mlădiţa unei ramuri,

într-o picătură

limpede de rouă

şi ascult cântecul de lumină

al păsării.

În liniştea lungă a clipei

acesteia

atât de înalte,

fără voie îmi închipui

bucuria cerească;

fără de voie

o descopăr acum,

în pacea

stării de rugăciune

la care

mă aflu şi care

mă stăpâneşte

deplin.

O descopăr nu ca o oprire

şi înecare

în simţire,

nu ca o pierdere

a uitării de sine

în extaz,

ci ca o ascuţime de înţeles

trăit,

limpede şi curat,

ca o necurmată

şi nemărginită suire

tot mai apropiată,

tot mai crescută

la inima

cea tainică

şi sfântă a Domnului.

 

PENTRU MAREA NOAPTE A FECIOAREI

 

Bu cură-te Seară a dorului deplin.

Inima, smerit ţi-a-ntrezărit şi cântă

înargintatu-ţi chpde răsură sfântă,

înflorit cu cearcăn de inel virgin.

Moartă-i frumuseţea florilor de lut,

De rugină faţa podoabelor lumeşti.

Numa Tu chivotul nestricăciunii eşti,

De-ai cuprins în Tine pe Cel ne-ncăput

Îmi jertfesc lumina ochilor mei Ţie,

Ca să trec lăuntric sub cer înnoptat,

Să-ţi privesc în cuget chipul ne-ntinat

Aşteptând doritul basm ce va să fie.

Peste seara minţii pecetia Ta,

Limpede, unică şi covârşitoare,

îmi stă sus în creştet, călăuzitoare,

în logodnă-albastră de stea-logostea.

Mînă-mă de-a pururi din surâsu-Ţi lin,

Prin veacul viclean şi de împietrire,

La sorocul vieţii, un orb de uiire,

Să ating în praguri biblicul Amin.

 

ANAHORETĂ

 

Mă închid ca floarea peste noapte

Sub petala gândului greu.

Mă îmbăt în lăuntrice şoapte

Din mirul Dumnezeului meu.

Bob de rouă, rugăciunea în mine,

Joacă uimitoarea luminare:

Mic sicriu cu oglinzile depline,

Mă repetă în larg de-alinare.

N-am nimic din păgânul Narcis

În tăgada ce o ţin pentru Rest.

Cu nădejdea învierii din vis

Din smerenii vieţuiesc fără gest.

 

TREISPREZECE STIHURI PENTRU CUTIA MEA DE LEMN

 

De când m-ai închis, Tu, în dunga de humă a zărilor,

Mă macină tortura măruntă a întrebărilor,

Mi se zbate în trup ţipătul uscat al muţilor,

Şchioapăt a zbor avântul înfrânt al zluţilor.

Aş vrea să sar peste stelara Cale a laptelui,

Către zodia de zămislire nouă a Faptului,

Să mă spăl cu limpezimea luminii dintâi,

Din care-şi obârşiră bătrânele lumi căpătâi.

Roata văzutului tot simt că nu mă adună

Mai mult decât pe un vierme universul lui de alună.

Pentru pământ trupul mi-arunc, din călcâie să se darme greu.

Aştept să-mi putrezească lutul de pe linia chipului meu

Să râd slobod râsul capului de mort care sunt eu.

 

SOARE –RĂSARE

 

Undeva pe ţărmul celălalt al vieţii,

În vioriu s-au închis vămile somnului.

Prin borangicul liniştii cu şapte peceţii

Sfios suie scările heruvimul Domnului.

Pământul trezit între lumile-amândouă

Auzul înmiit către zori şi l-a deschis

Prin potirul florilor împrospătate de vis.

Cum se-nfioară cimbalul de argint al zării,

Sonor sub străvezii ciocănele de rouă!

Feciorelnic sună zumzetul Luminării:

Binecuvântată fie dimineaţa cea nouă.

 

 

VESTEA VIEŢII

 

Din tot hrisovul nopţii aurii,

doar luceafărul stă hărăzit

şi din ceara zării, din Nefiresc

se-nfâlfâie avântul ceresc.

Străinul purcezător cu crinul

în vestmânt vioriu ca vinul

suie pe depărtările lumii

nădejdea vârstelor humii.

Apa pe Ghenizaret s-a clădit,

Ferestrele-n Nazaret au licărit,

ca din oglinzi de argint luminat,

chipul străinului însingurat.

Nesimţit s-a oprit solul vieţii

pe pragul curat al dimineţii.

În casa de tăcere priveghea

peste împietrirea somnului grea,

Fecioara logodită pământului,

răsucind în fus ritmul cântului.

Sufletul a tresărit ca de semn.

Un deget a sunat, parcă, în lemn.

Iară pe perdea, un stat de bărbat,

Icoană străvezie, s-a iscat.

Şi blând buna-vestirea Sfântului

a nins polenul Cuvântului,

magia din glasul lui Gabriel.

Trupul s-a înfrigurat cătinel.

Sâmburul dumnezeiescului EL

a picat în potirul închis

şi s-a-ntrupat între rugă şi vis.

 

SUIRE LĂUNTRICĂ

 

Citania-n ceaslovul cu roşii slove roase

în şopotirea celor şapte cuvinte joase

în suflet se scoboară sub lungul lumânării

şi scade-n surdul ison pe scara înserării.

Încet mă-nvăluieşte cântarea obosită.

Încet mă fură-aievea mireasma fumuită

de se descuie-n mine pornirea rugăciunii.

Cu-oglinzi m-au prididit cămările minunii.

Pătrund în mine însumi ca un pitic pierdut

între lumini de sticlă deschise-n nevăzut.

La margini dinlăuntru mă pierd în aţintire.

Îmi ţiuieşte ruga undiri de peste fire

ca un ghioc de scoică cu mările în ea.

Presimt aripi cât zarea cum paşnic, undeva,

în roată de sfială pe îngeri s-au culcat

E linişte de arc sub frunte încordat.

Mă zvârl, străpung în sus, în suliţă de viaţă.

O clipă-n ceas bătaia în miezul ei îngheaţă.

Sub fără fund de clopot vecii de hău se cască.

Oprit pe vârful vremii în pacea nefirească

ascult cum se ascultă cu-nfiptă ascuţire

pe alăuta veche o coardă în strunire.

Ascult la fârşit. Tot cerul îl ascult.

Şi-n ascultarea trează, strunită aşa de mult,

prin larga răsunare Te-aud îndepărtat

pe afunzimea lumii trecând în lung oftat.

 

ROATA ÎNTRARIPATĂ

 

La-nceput din dor nespus

zvârli un fir de gând în sus.

Sui în scări firul subţire

arcuit spre stihuire.

De ai râvnă, nu rămâi

lângă gândul căpătâi.

Zbori cu-aripi de-argint la gleznă

peste apa-ntâi de beznă,

prin hotare-ntunecoase,

moatea simţurilor joase.

Treci departe, albastra valmă,

cu luceferi albi în palmă.

Adevărul nopate dreaptă,

îţi adie tâlcu-n şoaptă.

Intri-n auria Mare

cu dungi roşii cerc de zare.

Pe văzduh zare se-arată

în icoană ne-nserată

Cc-şi ascunde-n strălucire

purpura cea peste fire.

În clipita când te-nclini

Chipului sfintei Lumini

inima vrăjii acele

îţi va tremura-n inele

ritmic cânt de aur vechi.

Un bob de-ai prins în urechi

ai să pici din nou în humă.

Aci, cu zâmbet de glumă

baţi o stea în vârf de munte.

Înţintând steiul în frunte

cu scântei din focul rece,

scrii în slova care trece

cu un deget de ninsoare

stihul geamăn care-ţi moare.

Şi-ai rămas sărac şi mut

fiindcă eşti făcut din lut.

Iar de vrei să mergi nainte,

urci iar roata – peste – minte,

prin albastrul de smerire

şi prin aur de uimire,

ca să prinzi împurpurat

viaţa versului curat.

 

RĂGAZ VECERNIC

 

Din bronz se dezghioacă vecernia de pace.

Cu tânguitul clopot peste văzduhul van

aluneca în undă un gând aerian.

În pălimar pe cunpeni prin frunza din ceardace

mi-ai spânzurat roşi inimi greoii trandafiri

cu dangănul în vâslă mireasma împletind.

Pe un chilim în prispă, stau jos şi-ascult, clipind

priviri încenuşate de zările subţiri.

Al somnului paianjen greoi urca din dungă.

Cu fum de umbră scrie un deget gros pe zid.

Sub streaşini scapă luna rotundă ca un blid

de pune pete grele pe asfinţirea lungă.

La poartă creşte-n cruce cernit Hristos de tuci.

Cucernică-ngrijare mă prinde ca un gol.

În ritm pornesc mătănii lovind cu fruntea-n ţol

şi-n lung şi-n lat ţes trupul cu fir de multe cruci…

II

Hristoase, prin ceardace de înfrunzate şoapte

porneşte din roşi inimi cu suflet de mireazmă

un vânt care să umble în nevăzută-aiazmă

s-aducă pe străinul ce drumuie în noapte.

Am să aprinz ferestrii în sfeşnic o lumină

să-ntâmpin ostenitul sosit fără îndemn

cu somnul de evlavii când te sărut pe lemn.

Şi-am să-l aşez să-mi frângă al pâinii trup de cină.

 

SPRE MAREA CĂLĂTORIE

 

Peste creştetul meu,din afunzimi de zenit,

se-nvârteşte în zodii magic licurit

de stelară stihie.

De patruzeci de zile şi nopţi spre pustiu,

spre locuri roşii de pustnicie,

tălpile-mi sună

ca peste un vrăjit pod de sicrie.

Caut să aflu comorile Celui viu.

Port fluierul bucuriei în mână.

Unde este Acela? Cel pe care îl ştiu

din ruginită slovă bătrână?

Dar din toată bogăţia dăruită pământului

nu mi-a picat în seară de pe căile vântului,

decât o pană mare de corb,

dintr-un fâlfâit de aripi, scund şi orb.

Merg. Şi-n nesfârşirea de drum

trec prevestiri de furtună în destrămări de fum.

Semne şi umbre viclene mi+arată ispita

înspre Diavoliţă sau spre Balaur.

Şi blestemul în neţărmuritele câmpii

creşte gras peste ascunse cazane cu aur,

în paloşe verzi de bălării.

Din ele răsar muiate în apele lunii

cu răsuciri spre vâzduh, florile mătrăgunii.

Din ele în cetăţi îşi trag îmbătarea nebunii.

Merg. Şi-n singurătate o-ntrariăpată

ţipă peste mine speriată

ceva din desnădejdea de Dumnezeu.

Unde să-L aflu pe Cel ce-L iubeşte sufletul meu?

Aci unde şerpii luncilor la lună se-mbrăţişează?

Aci unde fiarele câmpului la umbră se-mperechează?

Semnele timpului sunt pentru suflet învins.

Să fac dară din răbdare funie groasă de încins.

Să-mi trag gluga aspră de rugă peste faţă

pentru călătoria cea mare de peste viaţă.

 

 

ANALOGA ÎNTÂLNIRILOR

 

Cel ce se vede pre sine

are o bucurie mai mare decât dacă ar vedea un înger”

( Grigore Sinaitul )

Umblam pe drum,departe, departe,

pe ţara durerii înserate,

Rotundă, azurie, zarea

avea culoarea profundă

a blândeţii năvălită din vis.

Umblam cu sandala pe drumul deschis,

fără praf, fără fum, fără fund.

Slobod de mine, mă însăilam

parcă de umbră cusut

pe biza de glod a şleahului bătut.

Ca un înşirat, şăgalnic şuhav,

pasul fpstului pribeag tăcut

mă purta atât de supus şi de blând,

înfăşurat în zarpola străvezie

a unui gând.

Mergeam tihnit, domol, în nehabar,

aşteptând parcă să vie,

ca la o întâlnire străină,

cineva sau ceva din ştearsa stihie,

cineva ca o molcomeală de lumină,

dar voinic ca o namilă senimă

a unui străbun;

cineva biruit bine de viaţă

dar atât de bun;

cineva cu înserare smeadă pe faţă,

suflet mai mult decât curat,

suflet de om, de domn, de bărbat.

Eu singur însă eram în singurătate,

pe drumul acela de-nserare, departe,

d rum pe care nu ajungi undeva,

drum ce duce în nicăieri

şi pe care nimeni nu se întoarce şi vine,

drumul scrumit al ceasurilor de ieri.

Şi cum veneam singur, însingurat de cadâncime,

iată-mă alături de mine

cu străinul pe care doream

să-l întâlnesc

şi pe a cărui umbră umblam,

dar parcă fără să-l mai rănesc,

Bună seara, prieten bun şi domnesc,

intră la lăuntru, cum se cuvine,

ca să mă bucur cum rupi sfânta pâine.

 

 

PSALM

 

Cu buze groase de tină

sufletul meu soarbe lumină

şi mănânc de pe cer luceferi somnoroşi

cu ochi uimiţi şi umbroşi.

Sunt răsunător ca o vioară

la glasul izvoarelor ce mă-mpresoară

şi ca un trandafir de nămiazî

mă bucur de rpuă şi de rază.

Nemărginirea şi zarea de sine

se doresc şi cântă în mine.

Plutesc pe plinătatea ce nu poate să încapă,

ca o frunză picată pe apă.

Cu teamă tainică tăcerea mă spânzură

peste arcul inimii cu prea blândă măsură

şi de ascult peste mine stăruitor

la rădăcina gândului viitor,

văd lumea de dincolo cum mă biruieşte,

formă străvezie ce în mine se-nnoieşte.

Şi din dulceaţa adevărului împresurat

alerg peste hăţişuri ca cerbul neînduplecat.

Beau la lăuntru şi însetez în afară

aflu în duh şi caut peste ţară,

peste toate vârstele mă risipesc şi mă adun

şi nu mai ştiu de-s înţelept sau nebun.

Aş vrea să zbor ca neprihănitul porumb

şi să ascult sub cămaşă aripile de plumb.

 

ZAR

 

Ce vrei să fii, suflete hoinar+

Alege din piatra zarului clar.

Dă-o de-a dura să sune pe podea

Ursita, vrerea şi inima ta.

Ce vrei să fii: viteaz sau mişel,

calea de-a dreptul sau drumul inel,

apa revărsată fără hotar

sau cremene tare de amnar,

steaua cea mare – oglindă pe ţară

sau mică firidă sub lumina de ceară,

coardă de arc sau moliciune de lână,

fructul de foc sau hârb de ţărână?

Alege şi drumuieşte-ţi zarul din mână.

 

 

STIH SMERIT

 

Pe râpa rugăciunii, urzită în uitare

Să-ţi afli marea schimă a gândului călit.

Şi la un schit de vis, pe drumul ocolit

Dintre dezgustul vieţii şi binecuvântare.

Cu îngerul tău frate, la Locul cel sfinţit

S-ajungi să hodineşti în blânda răsuflare.

Şi să-nţelegi în har ce-ţi dă spre dezlegare

Cu pustnicesc îndemn, acest stih smerit.

 

CUTA DE ISPITĂ

 

Între umbră şi soare,

a răsărit o floare.

Sângele de vis

din paharul închis

cu petale de fum

se îngână lângă drum.

Cu parfumul vinovat

a lutului curat,

legănat sfielnic,

aplecat feciorelnic.

Şi-n seninul deschis,

ca un nimb înscris,

ispita din pământ

caută un sfânt.

 

STIHURI DE PSALT NOU

 

Tu, Doamne, tată!

Ca altădată

cu glas înalt

pe psalt

vreau să Te cânt,

fără cuvânt

rotund învîţat,

cu suflet curat

vreau să te cânt.

Şi, Doamne, Tu Cuvânt!

Porneşte roată de vânt

să răsune prin lume

clopot în hău

numele Tîu

din cântul meu nou.

Şi Doamne, Tu Duh!

Ridică solar pe vâzduh

hulubul sfinţitului foc

cu verdeaţa minunii în cioc,

să se lumineze în sine

tot muntele de humă din mine.

 

 

STIH TEORIC

 

Viaţa este o răpire în Duh,

salt de trei extazuri rourat.

E vederea cea octavă îndrăznită,

către faţa nevăzută de safir,

este vin de Sânge preacurat,

dintr-al Graalului cers Potir

şi Îmbătarea trează dăruită,

cu-nălţimi de albe Întunecimi.

Viaţa este alăută-n bucurie,

ca extazul lui Moisi cel de la Rug,

va răpirea din Horeb a lui ilie,

vieţuit cu pâine de herub.

Poartă spinii Învierii aurite,

de pe fruntea Mielului strălucitor,

şi e visul celor trei colibe,

neclădite încă pe Tabor.

 

IHTIS

 

Ca o dulceaţă minunată de psalm,

dragostea luiDumnezeu ne împresoară.

Ca o cântare îmbălsămată de peste tot

bucuria vieţii ne înfăşoară.

Şi inimile noastre însetoşate

sorb din adânca înfiorare,

ca peştii în apele afundate,

muzica binecuvântării Sale.

( Poeziile au fost dactilografiate cu regulile ortografice şi ortoepice actuale şi au apărut în revista Gândirea, în primele decenii ale secolului al XX-lea )

SANDU TUDOR

 

Părintele Daniil Sandu Tudor

“Sandu Tudor (n .1896 București – d. 1962 Închisoarea Aiud) este pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu, gazetar, poet, monah român din perioda interbelică, cunoscut și sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mănăstirea Antim și Daniil de la Rarău. Din 1948, când s-a călugărit, duhovnic i-a fost Ilie Cleopa. Sandu Tudor este inițiatorul grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim.

Este fondatorul grupului Rugul Aprins de rezistență anticomunistă prin rugaciunea inimii sau isihia. Povestea Rugului Aprins începe în 1943 când armata română eliberează dintr-un lagăr din est pe Mitropolitul Nicolae al Kievului și pe duhovnicul său Ioan Culîghin. Ajuns în țară, Mitropolitul Nicolae este găzduit de prietenul său din perioada studiilor, Patriarhul României Nicodim Munteanu alături de duhovnicul său Ioan Culîghin, care aduce cu el de la Kiev două cărți, Pelerinul rus, Sbornicul și o icoana făcătoare de minuni a Fecioarei Maria. Ioan Culîghin a început să vorbească despre rugăciunea inimii sau isihia în chilia sa de la Cernica . În 1944 este mutat într-o chilie a Mânăstirii Antim unde se întâlneste cu Sandu Tudor și încep să discute despre Taina Rugului Aprins și Rugăciunea inimii care în Rusia era foarte bine cunoscută printre călugări. Cuvântările lui Ioan Culîghin erau traduse de un soldat din Basarabia, un anume Leonte. În scurt timp Mânăstirea este vizitată de mulți inelectuali teologi scriitori, filosofi dar și studenți la diferite facultăți, toți cu un singur gând: să reziste comunismului prin rugăciune și trăire puternică în Duh. Ioan Culîghin devine pentru cei de la Antim “Ioan Străinul” iar cei care sunt prezenți acolo pun bazele Organizației Rugul Aprins. Cu bunăvoința Arhimandritului Antimului Vasile Vasilachi cei prezenti discută diverse teme: religie, filosofie, literatură, în Biblioteca Mânăstirii Antim. Întâlnirile au durat 3 ani între (1945-1948) și au transformat Rugul Aprins într un “vulcan mistic”, cum spunea Roman Braga. Printre participanți se numărau nume mari ale intelectualității cum ar fi: Vasile Voiculescu , Dumitru Stăniloae, Mircea Vulcănescu , Alexandru Mironescu, Barbu Slătineanu, Arsenie Papacioc, Benedict Ghius, Adrian Făgeteanu, Sofian Boghiu, Roman Braga dar și studenți la teologie precum :Bartolomeu Anania, Andrei Scrima, George Văsii. După intervenția Patriarhului Iustinian Marina grupului Rugul Aprins i s-au interzis întâlnirile la Mânăstirea Antim .

La 14 iunie 1958 Sandu Tudor este arestat de Securitate. Din cei 4 ani de detenție politică a executat 2 ani cu lanțuri grele la picioare. După ce l-au urmărit sistematic, pe data de 14 iunie 1958, Părintele Daniil Tudor este arestat. Interogatoriul a fost lung și obositor, iar Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare îl va condamna pe 8 noiembrie 1958 “la 25 (douazecișicinci) ani temniță grea și 10 (zece) ani degradare civică pentru infracțiunea p.p. de ort.209, pct.l cp. cu art.31 cp. și art.58, pct.2-5 cp. îl mai condamnă la 15 (cincisprezece) ani detenție riguroasă pentru crimă p.p. de ort. 193/1 al. 4 cp.”

Ca să-și motiveze sentința, organele represive, vor alcătui un rechizitoriu lung, din care nu lipsește acuzarea la moda de “legionarism“, chiar daca nu era cazul Părintelui Daniil. Demagogic, se spune ca “astăzi când clasa muncitoare din țara noastră, sub conducerea P.M.R., obține succese însemnate în toate sectoarele vieții economice și de stat pe drumul construirii socialismului, unele elemente dușmănoase de teapa lui Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor, Braga Roman, Făgețeanu Alexandru și Papacioc Arsenie Anghel, în majoritatea lor foști legionari, care în trecut au deținut funcții în organizația legionară și în aparatul de stat burghezo-moșieresc și care au desfășurat o activitate intensă împotriva clasei muncitoare și mișcării revoluționare din țara noastrț, prin articole scrise în presa reacționară și prin măsurile criminale pe care le-au luat împotriva elementelor progresiste și muncitorești, nu văd cu ochi buni aceste realizări și în ura lor turbată au continuat și după 23 august 1944, să desfășoare o activitate criminală îndreptată împotriva regimului democrat popular din țara noastră.”

Una dintre “activitățile criminale” o desfășoară mișcarea “Rugul Aprins”. Oficialii considerau această mișcare duhovnicească doar un paravan pentru activitatea politică. Or mișcarea avea un profund caracter duhovnicesc, cu toate că nu putea vedea “cu ochi buni” modul în care țara se prăbușea sub dictatura comunistă, care se instala pas cu pas.

Iata ce se scrie în dosarul Părintelui Daniil, referitor la acest lucru: “Pentru a-și desfășura activitatea lor criminală îndreptată împotriva regimului nostru, inculpații Teodorescu Alexandru, Mironescu Alexandru, împreună cu legionarii Braga Roman și Ghiuș Vasile Benedict, în anul 1945 trec la înființarea unei grupări intitulată “Rugul Aprins”, la Mănăstirea Antim, în cadrul căreia în perioada 1945-1948 au organizat o serie de întruniri, cu care ocazie pe lângă probleme de ordin mistic religios desfășurau și o intensă activitate contrarevoluționară. Deși această organizație în anul 1948 a fost interzisă prin lege, totuși membrii acesteia au continuat să țină legatura între ei.”

Și hotărârea lui Sandu Tudor de a se călugari era socotită ca un mijloc de a-și ascunde activitatea politică. Adevarul este ca opțiunea pentru viața monahală a venit dintr-o convingere lăuntrică sinceră. Nu credeau securiștii acest lucru: “Pentru a-și ascunde aceastș activitate criminală, după 23 august 1944, inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit stabilindu-se la Mănăstirea Antim din București, unde și-a continuat activitatea sa dușmănoasă, stabilind legături cu o serie de elemente legionare, așa cum sunt: Braga Roman, Ghiuș Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum și cu inculpatul Mironescu Alexandru și împreună au trecut la înființarea unei grupări intitulate “Rugul Aprins” în cadrul căreia să-și continue în mod organizat activitatea lor antidemocratică.”

Ce li se părea opresorilor și mai grav era faptul că grupul și-a continuat activitatea și după interzicere: “în perioada 1955-1958 din inițiativa inculpatului Teodorescu Alexandru, au fost organizate o serie de întâlniri subversive la domiciliul lui Mironescu Alexandru din str.Vasile Lascar nr.28, precum și la Mănăstirea Plumbuita.”

Culmea gravității o constituia preocuparea mișcării față de tineri: “Astfel, în anul 1957, cu ocazia venirii la Schitul Rarău a unui grup de studenți din București în frunte cu Mironescu Șerban, inculpatul a organizat astfel de meditații în cadrul cărora, pe lângă problemele mistic-religioase, le-a făcut și o educație dușmănoasă față de regimul democrat popular, îndemnându-i să se rupă de viața politică a țării și să se retragă în mănăstiri, de unde să acționeze împotriva orânduirii de stat din R.P.R.”

Părintele Daniil Tudor n-a mai ieșit din închisoare. S-a chinuit la Aiud și a trecut la Domnul în 1960, fiind îngropat la Râpa Robilor, unde anonimi și alte mii de deținuți așteaptă învierea din morți.”

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sandu_Tudor