Cuvânt și iubire

“Sfantul Ioan Iacob Hozevitul este praznuit in fiecare an, pe data de 5 august. S-a nascut pe 23 iulie 1913, in comuna Crainiceni din judetul Botosani si a primit la botez numele Ilie. A ramas orfan de mic de amandoi parintii si a fost crescut de bunica. A urmat primii ani de scoala in satul natal, apoi gimnaziul la Lipcani (Hotin) si liceul la Cozmeni-Cernauti.

A fost primit cu multa dragoste in viata monahala de staretul Nicodim Munteanu, viitorul mitropolit al Moldovei si apoi al doilea patriarh al Romaniei. Dupa satisfacerea stagiului militar, a devenit bibliotecarul Manastirii Neamt, iar apoi a predat literatura romana la seminarul de aici. La 8 aprilie 1936, noul staret, arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iasi), l-a tuns in monahism, primind potrivit pravilei calugaresti, un nou nume, cel de Ioan. Nas si parinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spatarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscutii calugari moldoveni cu viata imbunatatita.

Cu aprobarea mitropolitului Nicodim, in noiembrie 1936 tanarul monah s-a indreptat, impreuna cu alti doi calugari, spre Tara Sfanta. Dupa doi ani petrecuti in pustiu, ajunge la Manastirea “Sfantul Sava”, unde se nevoieste timp de opt ani. In anul 1947 este hirotonit preot in Biserica Sfantului Mormant si este numit egumen la Schitul romanesc cu hramul “Sfantul Ioan Botezatorul“, din Valea Iordanului, pe care il va conduce pana in anul 1952.

In noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul, impreuna cu ucenicul sau Ioanichie, a intrat in obstea Manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul din Pustiul Hozevei. In vara urmatoare se retarage intr-o pestera, numita Chilia Sfanta Ana, care tinea de Manastirea “Sf. Gheorghe Hozevitul“. Aici si-a petrecut ultimii ani, ducand o viata foarte aspra. Sfantul Ioan Iacob Hozevitul a trecut la cele vesnice pe 5 august 1960, la varsta de 47 de ani. A fost inmormantat de Amfilohie, egumenul Manastirii Sfantul Gheorghe, in pestera care-l gazduise in ultimii ani de viata.

Timp de 20 de ani trupul Cuviosul Ioan Iacob Hozevitul  a ramas in pestera Sfanta Ana. La inceputul lunii august 1980, potrivit unei traditii locale, conducerea manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul a deschis pestera mormintelor, urmand ca osemintele Cuviosului sa fie duse in gropnita de obste.

Dezgropat doua decenii mai tarziu, s-a constatat cu uimire ca trupul sau nu putrezise, pastrandu-se intact. Arhimandritul Amfilohie, staretul manastirii Sfantul Gheorghe Hozevitul, istorisea mai tarziu: “Ne asteptam sa gasim numai sfinte oseminte si nu buna mireasma. Cand am luat scandura am vazut ca parintele Ioan dormea, cu trupul neatins de stricaciune, asa cum l-am pus. Parca l-am fi pus in mormint de cateva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum, vara nici o schimbare a infatisarii lui; mainile, barba, parul, rasa, incaltamintea erau neatinse.”

Tinand seama de toate acestea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, l-a canonizat in sedinta din 20 iunie 1992, cu data de praznuire in calendar pe 5 august.

Mentionam ca Sfantul Ioan Iacob Hozevitul a scris o seama de poeme adunate intr-o culegere intitulata “Hrana duhovniceasca”, tiparite,in conditii grafice modeste, aproape precare, de catre ucenicul sau, parintele Ioanichie Paraiala.”

Sursa: CrestinOrtodox.ro

(Sf. Ioan la Biserica Sf. Ioan Botezătorul de la Iordan, mai 1947)

Duhul vremii și mironosițele de azi

 

Unde eşti Sfântă Marie
Ca să spui la oameni azi
Cine ţi-a luat povara
“Celor răi” de pe grumazi?

Azi în lumea răsfăţată
Duhuri rele stăpânesc,
Depărtându-se prin asta
Darul cel dumnezeesc!

Ca în “Curtea lui Caiafa”,
Omul azi, în răsfăţări
Se grăbeşte ca şi Petru
La a “Legii lepădări”!

Dar, în schimb, el nu se moaie
Nici de glasul îngeresc
Nici de faţa mânioasă
A Stăpânului ceresc!

Astăzi “Legea” ca şi Domnul
De “boieri” s-a răstignit
Iar “Învăţătorii Legii”
Toţi aproape s-au dosit.

Câteva “Mironosiţe”
Ca la Patimi oarecând
Se grăbesc “pe drumul Crucii”
Pentru Adevărul Sfânt!

Sunt Bisericile Sfinte
Cari luptă în surghiun
Şi păzesc Aşezământul
Cu “hotarul cel străbun”.

 

Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Trebuie sa ştii sa mori şi sa înviezi în fiecare zi. Pentru ca viata înseamna moarte continua!

Ce le recomandaţi în primul rând creştinilor care doresc să sporească în viaţa duhovnicească?

“Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine.

Aţi cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenţă continuă?

Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii îşi păstrează ascunsă viaţa lor. Am trăit în puşcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloşi. Eram într‑o anumită relaţie şi cu Părintele Dumitru Stăniloae, bineînţeles respectând proporţiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins – am fost amândoi în acelaşi lot – el s‑a purtat cam şovăielnic. Dar când a intrat în temniţă, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoşteau Noul Testament aproape pe de rost – puţini erau care nu ştiau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul – părintele Stăniloae a rămas impresionat.

Eu am multe arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu şi toţi ceilalţi au primit câte 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur că m‑am distrat când m‑au condamnat, dar m‑a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m‑a întrebat în timp ce mă dezbrăca şi mă tundea: „Ce‑ai făcut, mă?” „N‑am făcut nimica, mă!”, i‑am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeţi, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, ştiţi. Iată cu cine‑aveam de‑a face. Iată cine te dezbrăca, iată cine te omora… Important este ca tu să ai o poziţie de prezenţă. Nu m‑au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N‑am murit în trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit în cinci zile. Mi‑au dat şapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde eşti să fii prezent! Şi, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, fraţilor. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viaţă în om care nu cedează. Şi n‑avem alt ideal decât de‑a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiţi şi sfârtecaţi pentru scânteia de adevăr ce ştiam c‑o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterilor întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta‑i deviza fiecărui creştin. Dacă nu‑i aşa, atunci „mortua est”! În tinereţe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moş, nu nimica, eram eu singur. Şi a zis preotul: „Am şi eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân’ la sfârşit”. Eu când am auzit vorba asta… Nu ştiam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s‑a terminat totul. Nu ştiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai ieşit din biserică până nu ieşea şi preotul, să fiu sigur că s‑a terminat. Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde şi numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. În sfârşit… nu facultăţi, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezenţă continuă: ca închisorile, ca suferinţa. Este o mare greşeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe ţărmul celălalt”. S‑a culcat în corabie – în timpul ăsta valurile creşteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!”, au strigat apostolii. „Vă şi vedeaţi pe fundul mării cu Mine cu tot!”. Adică: „N‑am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiaţi fără valuri? Voiaţi fără încercări?” Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îţi topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Preacuvioase Părinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

Toţi Sfinţii Părinţi spun lucrul acesta. Aşa că nu ignoraţi, nu refuzaţi suferinţa. Nu căutaţi Crucea, dar dacă vine, ţineţi‑o! Mântuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar când I S‑a dat n‑a mai lepădat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau duşmanii Lui. Aşa că numai şi numai prin Cruce putem ajunge la înviere, În concluzie, trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţă înseamnă moarte continuă.

Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem conduşi, guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea noastră. Deci trebuie să fim atenţi. în închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar în celulă. Am stat împreună, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud. Pe mine m‑au ţinut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu ştiţi! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă daţi seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! În asemenea condiţii, toţi creştinii aceştia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat – ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi. Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.

Preacuvioase Părinte Duhovnic, de ce Sfânta Liturghie este considerată cerul coborât pe pământ?

Sfânta Liturghie face abstracţie de la orice fel de comparaţie. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînţeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Şi de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite, care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L‑a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care‑L coboară de sus şi îl naşte din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceţi de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creaţie întreagă! Cum aş îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfinţenie? Este chiar Dumnezeu, întru totul pe Sfânta Masă. Şi lucrarea aceasta o săvârşeşte omul! Pentru că fiinţa umană – aşa cum zice şi Sfântul Grigorie de Nyssa – este copleşitoare, de neînţeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creaţie. Lupta Satanei, asiduă şi chiar finală, este să nu recunoaştem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creaţi aşa. Recunoaştem, nu recunoaştem, aşa suntem creaţi. Nimeni din creaţie nu‑i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu şi creaţie. Omul! Lui i s‑a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie, el este stăpânul creaţiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării. Aşa că Liturghia, în sfârşit, nu‑i o lucrare omenească, ea este peste îngeri şi peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici şi acum! Învierea lui Iisus Hristos s‑a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creaţia a avut un moment de recucerire şi de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e şi frică să amintim, n‑ar fi fost aşa de valoroasă dacă n‑ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziţia aceasta este: întâi suferinţa şi pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfântul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greşeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească. În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare în Biserică, în Împărăţia cerurilor. Să ştiţi că smerenia este singura cale de salvare.

Preacuvioase Părinte Arsenie, despre anii pe care i‑aţi petrecut în viaţa de pustie, ce ne puteţi spune?

Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n‑ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poată să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului. Am avut în acei ani şi spaimă, dar m‑a ajutat Dumnezeu să îmi ţin prezenţa. Lupii erau foarte îndrăzneţi. Nu mă temeam de urşi ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi şi atacă în ceată. În pădure e mai uşor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite aşa, stânga‑dreapta. Are privirea directă. În pădure copacii îl păcălesc, el crede c‑ar fi oameni. Şi are o teamă. Am văzut la toate animalele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mişcare să gonesc urşii, fie că făceam o mişcare să gonesc lupii, dar toţi se temeau. Chiar lupii ăştia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ţinea prezent. Te uitai în toate părţile, însă, fără discuţie, trebuie să recunosc – nu ştiu în ce măsură puteţi să mă‑nţelegeţi – că ne ţinea puterea lui Dumnezeu. Era o viaţă suspendată, desprinsă şi de cuvinte şi de înţelegerea oamenilor care n‑au trăit cât de cât, cu mare dăruire, mântuirea vieţii lor. Este greu să vorbeşti despre nişte lucruri de înălţime… Nu mai erai viu. Şi totuşi erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi şi noapte. S‑a acoperit orice cărare, orice drum. Aveam un izvor la o distanţă cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau şi lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram şi eu tot o capră, ştiţi… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă şi topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ţi se înfigeau acele de brad în gât. Şi era atât de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum să exemplific, cum să le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viaţă, dar mai ales în puşcărie şi în pustie, n‑o duci.

Unde credeţi sfinţia voastră că a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?

Acum, vă daţi seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociţii de paznici. Şi erau foarte sălbăticiţi, îndârjiţi. La Aiud am avut un şef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungureşte înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la puşcărie nu credeau în Dumnezeu. Şi erau primejdioşi. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să‑l ţi pe diavol la distanţă, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuşi liber. Şi oamenii nu preţuiesc viaţa de libertate. Mai mult, nu preţuiesc suflarea şi răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Şi vă spun şi eu vouă, acum, tot aşa. Faceţi act de prezenţă la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai făcut, Tu mă iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu şi pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieţii noastre. Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morţi. Că eu, peste cinci ani, împlinesc o sută de ani de viaţă pe acest pământ. Am avut o viaţă trăită cu adevărat: puşcării, viaţă intensă, viaţă care măsura suflarea şi răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credinţă sau de necredinţă. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit aşa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morţilor. Ţipete… sentimente omeneşti… muribunzii vedeau draci, aşa cum ştim că vin. Vedeau păcatele aşa cum le‑au făcut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să‑i faci o cafea. Vă daţi seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, şi intrau într‑un necunoscut şi începeau să apară toate aşa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune aşa un Sfânt Părinte: „Aş vrea să înţelegeţi: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morţii, este destul”. Este groaznic. Şi uite, toţi doreau să mai trăiască o zi. Şi zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într‑o zi?” Nu într‑o zi, într‑o clipă! Poţi să faci mult! Că Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I‑o dăm într‑o clipă.”

* Interviu cu Pr. Arsenie Papacioc cu prilejul împlinirii a 95 de ani de viaţă

(Ne vorbeste Parintele Arsenie Papacioc)

Foto: Mariana Gurza

Simion Bărnuțiu

(1808-1864)

 

“Care naţiune de pe pământ nu s’ar ridica de la mic până la mare, când îşi vede numărate zilele vieţii? Libertatea unui popor este bunul lui cel mai înalt şi naţionalitatea e libertatea lui cea din urmă; ce preţ mai are viaţa lui după ce şi-a pierdut tot ce îl face demn să mai fie pe pământ? … Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşa de uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase, cari urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor împreună cu aceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei; cugetaţi că alte popoare s-au luptat sute de ani pentru libertate. Însă vi se va părea lupta cu neputinţă, când se vor ridica greutăţile asupra voastră ca valurile marii turbate asupra unei năvi; când va dezlega principele întunericului pe toţi necuraţii şi-i va trimite ca să rupă legăturile frăţiei voastre şi să vă abată de la cauza şi amoarea (iubirea) ginţii noastre la idoli străini; aduceţi-vă aminte atunci cu câtă însufleţire şi bărbăţie s’au luptat străbunii noştri din Dacia pentru existenţa şi onoarea naţiunii noastre, precum ne-au lăsat scris Bonfiniu cu aceste cuvinte: “Coloniile şi Legiunile romane, copleşite de Barbari ţin încă limba romană şi, ca să nu o piardă, cu totul, atât de tare se luptă, încât se pare că nu s’au bătut atât pentru ţinerea vieţii cât pentru neatingerea limbii. Căci comptând (socotind) bine desele inundaţiuni ale Sarmaţilor şi ale Goţilor, apoi erupţiunile Hunilor, Vandalilor şi ale Gepizilor, incursiunile Germanilor şi ale Lombarzilor, cine nu se va mira foarte că încă s’au ţinut urmele limbii Romane între Daci şi Geţi?”

Aşa Fraţilor! Aduceţi-vă aminte atunci că vor striga din mormânt străbunii noştri: Fiilor! Noi încă am fost nu odată în împrejurări grele, cum sunteţi voi astăzi; noi încă am fost înconjuraţi de inamic în pământul nostru, cum sunteţi voi astăzi, şi nu de multe ori am suferit doară şi mai mari rele decât voi; fost-am cu Goţii, dar nu ne-am făcut Goţi; fost-am cu Hunii, dar nu ne-am Hunit; fost-am cu Avarii şi nu ne-am Avarit; fost-am cu Bulgarii şi nu ne-am Bulgărit; cu Ruşii şi nu ne-am Ruşit; cu Ungurii şi nu ne-am Ungurit; cu Saşii şi nu ne-am Nemţit; ci ne-am luptat ca Români, pentru pământul şi numele nostru ca să vi-l lăsăm vouă împreună cu limba noastră cea dulce ca cerul sub care s’a născut; nu vă nemţiţi, nu vă ruşiţi, nu vă unguriţi nici voi, rămâneţi credincioşi neamului şi limbii voastre; apăraţi-vă ca fraţii cu puteri unite în pace şi în răsboi; vedeţi cum ne-am luptat noi pentru limba şi Romanitatea noastră; luptaţi-vă şi voi şi le apăraţi ca lumina ochilor voştri, până la voi senatul şi poporul Roman pe Traian cu legiunile peste Dunăre, ca să vă încoroneze cu laurul nemuririi pentru constanţa şi bărbăţia voastră!

Dixi et salvavi animam meam.”

 Simion Bărnuțiu

(Discursul de la Blaj, Catedrala din Blaj, din 14 mai 184.)

           Punţile…

de Boris David

În viaţă sunt şi punţi înguste
Ce nu pot fi trecute-n doi
Chiar dacă-ajung ei sus pe arce

În vârf se sperie-amândoi.

Pe culmea arcului, se-ntâmplă,
Să vadă totul într-altfel
Şi chiar sărutul li se pare
A fi trezit de-un vis rebel.

Când au urcat această punte
Ei alergau scrutând un ţel –
Ceva ce-n visul lor poetic
Părea trasat de un penel.

Părea, am spus, căci din strânsoarea
Trezită de prin amintiri
Lipsea văpaia altor vremuri
Ce mai trezeau şi-azi amăgiri;
Când nu se întâlneau pe-o punte
Când alergau prin văi, prin lunci,
Când nu-i strivea-ngustimea punţii
Şi nici prezenţa-unor porunci…

 

1 august 2013

Boris David

 

http://www.youtube.com/watch?v=chZl3-5Qys4

 

 

 

Acum 20 de ani a zis Brucan…..

Timp de 2 zile m-am gandit cum sa scriu un articol despre mentalitate romaneasca si cum se schimba in functie de tara in care traiesti, de ce si mai ales ce-ti schimba mentalitatea. Am sarit in sus ca natie, cand Brucan a spus pe un post Tv “ne trebuie 20 de ani sa ajungem ca cei din vest”. Au trecut mai multi de-atunci si iata-ne unde suntem…..

Dupa caderea regimului Ceausescu in decembrie 1989, am crezut ca totul se va schimba, ca vom ajunge sa traim ca cei din vest. Dar au trecut 22 de ani de atunci si acest lucru nu s-a intamplat, decat pentru un procent foarte mic din populatia Romaniei. Multi au ales sa munceasca si sa traiasca acolo, pentru ca aici nu au nici o sansa. Si nu se stie cati ani vor mai trece, pana vom ajunge sa traim ca ei. N-am de gand sa fac politica, nici sa scriu despre ea.

Dar, totusi, de ce nu traim ca ei? Sunt cateva intrebari, pe care sunt sigur ca ti le-ai pus in acesti ani:

• de ce salariile sunt atat de mici la aceeasi munca
• de ce sunt  optimisti
• de ce la ei se respecta legile
• de ce se face treaba si nu se fura
• de ce politicienii lor sunt …mai altfel
• de ce este curat si se mentine
• de ce toate merg snur
• de ce preturile sunt mai mari la noi fata de ei cu cheltuieli mai mici
• de ce sunt mai sanatosi
• de ce traiesc mai mult

Educatia si lipsa ei

Si mai sunt multe alte intrebari, la care nu ai primit niciodata un raspuns corect, dar ar fi articolul prea lung si te-ai plictisi sa-l citesti pana la capat. Stii ce este interesant? Ca toate intrebarile de mai sus si majoritatea celor care ar umple pagini intregi au un singur raspuns- EDUCATIE.

De curand, pe un blog am citit o opinie interesanta, dar foarte reala “noua ne lipseste evul mediu si o jumatate din epoca moderna”, pot adauga ca ne lipseste si epoca industriala. Romania a trecut de la “noi vrem pamant” cu 2 halte, tara agrara plus ceva industrie si epoca comunista, direct in era informatiei.

Nu avem educatie sa-i intelegem, sa fim ca ei, sa gandim ca ei, sa ne comportam ca ei. Vrem sa traim ca ei, sa avem tot ce au si au realizat ei, dar fara educatie. Ori asta nu se poate. Trebuie sa invatam, sa nu mai trecem pe langa informatie gandind- asta nu-mi trebuie, n-am nevoie sa stiu, la ce-mi foloseste, oricum mie nu mi se poate intampla- si alte expresii de acelasi gen.

Prima universitate moderna din Romania a fost fondata in 1860 prin decret de Al.I.Cuza, fiind o continuare a Academiei Mihailene. Dar cea mai veche universitate din lume este Al-Karaouine din Maroc infiintata in anul 859, in Europa prima a fost Univ. din Bolonia in anul 1088, apoi Univ. Paris in 1150, Univ. Oxford in 1096 si altele apoi. Este o diferenta uriasa in toate domeniile intre noi si ei, dar vrem sa trecem peste aceasta diferenta in cativa ani fara educatie.

Verbul “a educa” vine din latinescul educo si inseamna a extrage, a scoate, a dezvolta dinspre interior. Tu iti formezi educatia, nu o gasesti la scoala, indiferent cat de “inalta” este, iar cunostiintele, informatia este peste tot in jurul tau, trebuie doar sa vrei sa o cauti, ca sa aflii tot ce-ti trebuie despre domeniile principale ale vietii: sanatate, financiar, dragoste.

Sunt roman,mi-e rusine sau nu?…

Asta presupune ca atunci cand dai “like” pe facebook, twitter sau alta retea sociala, unui articol dintr-un site sau blog, sa nu o faci automat, fara a citi, pentru ca nu stii daca treci sau nu pe langa o informatie, care poate sa-ti foloseasca. Acel “like” dat fara sa citesti informatia respectiva, nu are valoare nici pentru mine, nici pentru tine. Ei, cei din afara tarii, sunt mai sanatosi si traiesc mai mult, pentru ca se informeaza. Tot pentru ca se informeaza, nu pierd banii aiurea, nu cumpara prostii de care nu au nevoie si nici obiecte de lux din snobism. Au grija de fiecare cent. Si isi invata copii sa se comporte la fel.

Romania este o tara saraca, cu multe datorii facute din vina noastra, a oamenilor care traim aici, dar sunt pline soselele nationale de multe masini luxoase. La toate modelele de masini de lux, comenzile din Romania sunt mai multe decat in tot restul Europei. Dar sunt persoane care coboara din ele si arunca pachetul de tigari langa…..!Asta tine de educatie. Sau mergi pe drum si vezi ca zboara pe geam pungi de cipsuri, cotoare de tot felul. Peturile care raman in urma romanilor pe toate zonele verzi, tot de educatie tine!

In Romania, daca un post tv arunca un zvon, 80% din populatie crede acel zvon fara sa verifice daca e adevarat, pe principiul ca o televiziune nu poate sa minta. Dar cati se gandesc ca posturile tv sunt particulare si trebuie sa scoata profit, cum anume nu este important. Daca ai o educatie buna intr-un domeniu, atunci nu poti fi pacalit, pentru ca in mintea ta se fac conexiuni logice pe informatie si iti dai seama imediat, daca stirea este reala sau falsa. Aceleasi informatii logice le gasesti si aici, in acest blog.Pentru a-ti putea fi de folos trebuie sa le citesti,sa treci totul prin prisma ta de om educat, sa filtrezi dar mai ales sa aplici.

Asa se dau stiri despre tot felul de cazuri de sanatate, dar niciun post nu spune si nu ia atitudine fata de toate falsurile care se gasesc pe piata de consum din Romania, fata de toate chimicalele continute in alimente. De ce? Pentru ca se castiga bani din publicitate. Ce conteaza ca promovezi publicitar un salam care nu contine carne, un parizer facut din praf de oase, zgarciuri si aditivi, daca castigi o gramada de bani din spotul promovat.

Dar este datoria ta sa te informezi si sa ai grija ce mananci daca vrei sa fii sanatos si sa traiesti mult. Sa mori sanatos, nu este o tragedie, sa-ti duci nepotelul la scoala la 80 de ani- sanatos tun- este o bucurie.

Oricate articole, carti, documentare ar exista pe piata romaneasca, daca dupa lecturarea lor nu treci la actiune, raman doar randuri scrise, multa teorie si cum zicea cineva – pe noi romanii, practica ne omoara. In perioada interbelica exista educatie, educatie primara. Acum “exista dar lipseste cu desavarsire”. Mi-ar place sa citez cuvant cu cuvant ceea ce urmeaza, dar las la aprecierea ta sa citesti ce a spus omul de valoare, Tudor Gheorghe, intr-un interviu dat de curand..

Cu educatie si respect pentru tine,

Mioara Hususan

Sursa:http://remediesnaturist.com/dusul-recemanipularea-si-educatia-prin-televizor/

 

La mulți ani Maestre Tudor Gheorghe!

Despre sentimentul national, despre bucuria de a fi roman si privilegiul de a fi crestin…

Dialog de suflet cu Maestrul Tudor Gheorghe

Maestrul Tudor Gheorghe spune ca, de frica si din nevoia de a cataloga, unii dintre romani se grabesc sa condamne orice demers de asumare a istoriei nationale. Demnitate. Aceasta ar putea fi cea mai scurta caracterizare a maestrului Tudor Gheorghe. Privindu-l, multi dintre noi intuiesc ca romanii pot avea si alt profil social. Spectacolele semnate de catre Tudor Gheorghe depasesc cadrul artistic, punand in miscare, simultan, mintea si sufletul spectatorului. De aceea, poate, biletele se vand ca painea calda si oamenii pleaca acasa multumiti, cu un zambet discret sau cu o lacrima in coltul inimii. L-am invitat pe Maestrul Tudor Gheorghe „La masa Adevarului si Sinceritatii sau Realismului (iar nu a Tacerii)” pentru a ne reaminti de „Romania veche”, de valorile pe care a fost construita. Asadar, am trecut „Romania noua” prin filtrele celei „vechi”, intr-un exercitiu menit sa dea un impuls, simultan, mintii si sufletului, ca si in spectacolele Maestrului Tudor Gheorghe. Ce-am izbutit veti vedea in randurile de mai jos si in forma video a dialogului.

Renumitul si indragitul artist Tudor Gheorghe s-a nascut la 1 august anul 1945, la Podari, judetul Dolj. A urmat Liceul „Fratii Buzesti” din municipiul Craiova si cursurile Institutului de Teatru din Bucuresti, absolvind in anul 1966. In acelasi an a fost angajat la Teatrul National din orasul Craiova. Tatal sau, cantaret la strana, a fost detinut politic in temnita de la Aiud, unde regimul era extrem de dur. In anul 1969 a oferit primul sau recital, „Menestrel la curtile dorului”, cu poezia poetilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi si Ion Barbu. Autoritatile comuniste i-au interzis sa concerteze in anul 1987, insa dupa Revolutie a revenit pe scena.

– Draga Maestre, la ultima noastra intalnire si discutie, in urma cu doi ani, v-ati exprimat mahnirea in legatura cu ceea ce se intampla in Romania. S-a schimbat ceva de atunci?

– Da. Dar nu in bine. In mai rau. Din rau in mai rau. La mine, la Podari, sa nu zici ca nu s-au intamplat lucruri deosebite! La mine, la Podari, pe dealul de deasupra casei mele, cat am fost eu plecat sa-mi vad de sanatate la Techirghiol, a aparut… ba, nene ca la Hollywood, intelegi, scrie mare: PODARI. La Craiova nu scrie. Prin Craiova cand treci nici nu-ti dai seama, nici nu exista Craiova. Dar cand ai trecut de Craiova si ai plecat spre Calafat, pe deal, sus, exact ca la Hollywood scrie PODARI. Si noaptea este luminata reclama… Este tot ce-mi trebuie! Acum Craiova este ceva pe langa Podari. S-au facut lucruri importante la mine in sat: s-a bagat apa curenta, tata are acum apa in curte. Se pune gaz, probabil ca mai e putin pana la alegeri si in preajma alegerilor se fac lucrurile astea bune. Mie mi-ar fi drag sa fie tot timpul alegeri pentru ca mereu s-ar face cate ceva prin comune.

– S-a schimbat profilul omului pe care l-ati cunoscut, in copilaria dumneavoastra, la Podari in raport cu profilul celui de acum?

– Da. Si s-a schimbat esential! La mine in sat, tata este inca bolnav de credulitate, ca sa zic asa. El nu incuie poarta, nu incuie usile la casa. Si-i mai spun: „Tata!…”. „As, cin’ sa fure?” Deci, tata are mentalitatea ca la noi in sat nu se fura. La noi in sat nu se fura! In anii ’50 nu exista ideea de furt – oamenii isi lasau butiile cu vin, acolo unde culegeau, gramezile cu porumb la capul locului, nu-si luau nimic unul altuia. N-avea niciun sens, aveau toti. Odata cu colectivizarea, odata cu instaurarea comunismului si cu pecinginea asta pe sufletul taranului roman, pur altadata, a intervenit boala asta. Au inceput sa fure, au inceput sa minta, au inceput sa se insele intre ei, ceea ce este un lucru extraordinar.

– Toate li s-au tras de la colectivizare?

– Nu numai de la colectivizare, dar si de la ea. In primul rand de la lipsa credintei, de la interzicerea religiei in scoli, de la felul de a se preda in scoala. Religia poate fi un reper. Ei bine, taranii mei, care aveau un bun-simt nativ, daca te vedeau trecand prin sat, te salutau inainte sa-i saluti tu pe ei. Acum ma duc in sat si vad generatia asta tanara de copii ramasi fara parinti, care sunt fie in Spania, fie in Italia. Copiii sunt cu motoscutere, cu manele date la maximum… A disparut hora din sat. Este un bar unde au pus si o bara si au venit dansatoarele la taranii mei. Deci, nu mai este nimic din ce-a fost. Generatia celor batrani se duce si vine o generatie batrana si ea, adica generatia mea. Ma uit la fostii mei colegi cu care pasteam vacile, prietenii mei din copilarie. Ei da, se uita la mine cu un fel de admiratie si nu mai imi spun pe nume si imi vorbesc cu „dumneavoastra”. La ei mai este respectul fata de cel care s-a ajuns intr-un fel.

– Nu neaparat material…

– Nu, nu, nu la un nivel material, ci la un nivel intelectual. Ei bine, exista respectul asta. Ei au case mai mari si mai frumoase decat am eu in Podari, dar asta este altceva. Noi inca am avut profesori scoliti inainte. De scoala veche, care stiau carte. Astia de acum nu mai au profesori scoliti. Ma rog, i-au facut astia la facultatile particulare…

– Desi nu este neaparat rea ideea de invatamant privat…

– Nu, nu, Doamne fereste! Dar nu sa faci totul, in aceste facultati particulare, pe ideea de profit. Sa bagi asa, cu furca, copiii la scoala. Si asta este o mentalitate care s-a pierdut in sat. Vezi, copilul de taran a ramas in mine, exista. Inainte, aveai trei-patru copii, sa zicem, si unul, pe care-l alegea domnul invatator sau popa, mergea la studii, mergea la scoala. Ailalti ramaneau acasa. Nu erau obligatoriu ca toti sa faca liceul, sa faca facultatea. Era nevoie de meseriasi. Marea prostie a fost desfiintarea scolilor profesionale. Am avut colegi ai caror parinti nu au avut bani sa-i dea la liceu. Iti trebuiau bani ca sa-ti tii copilul la studii.

– Erau costuri mari cu scolarizarea si inainte de comunisti…

– Era uniforma, iti trebuia gazda… La scoala profesionala iti dadea uniforma si camin. Dupa ce o terminai, nu te oprea nimeni sa-ti termini liceul la seral, sa-ti continui studiile. Am colegi care au facut asa: scoala profesionala, liceul, apoi Agronomia si au ajuns ingineri agronomi si chiar profesori.

– Mai exista Romania dumneavoastra, asa cum ati vazut-o cand ati „deschis ochii”?

– Nu… Nu mai exista, din pacate.

– Ar putea fi recuperata?

– Nu mai poate fi recuperata pentru ca traim altceva. Obsedat fiind ca trebuie sa las ceva serios in urma in plan cultural, spiritual, educational, tot ce-am construit se va vedea ca este construit foarte bine, foarte destept. Viata mea, parcursul vietii mele culturale n-a fost facut pe zigzaguri, pe „moda”. N-am avut habar, n-am tinut cont de curente, de moda, nu m-am luat dupa nimeni, doar dupa mine insumi. Eu m-am nascut sa fiu eu.

– Draga Maestre, noi astazi, mai avem modele?

– Nu. Aici este problema! Vezi tu, toata generatia asta de vine acum isi cauta modele realizate scurt, repede – tepuitori. Sunt oamenii care s-au pomenit cu bani, care au avut bani si care au facut afaceri dupa anul 1989. Este nedrept. Startul este total nedrept. Pentru ca, vezi, dupa Al Doilea Razboi Mondial, nemtilor li s-a dat cate o suta de marci. Cei care au avut talent in a-i inmulti au avut succes, ceilalti nu. Ei bine, este nedrept faptul ca noi, dupa ’89, ne-am asezat la masa democratiei, unii cu saci de bani, pe care-i aveau dinainte, si altii care n-au avut nimic. Deci, noi n-am pornit la drumul asta de la zero, cu totii. Oameni care ar fi fost capabili sa investeasca si sa stie sa gandeasca n-au avut bani. Altii au avut. Se lauda si acum: „Domnule, pai m-a prins Revolutia cu saci de bani!”

– Oamenii sub un anumit nivel au avut, in general, bani inainte de Revolutie…

– Categoric!

– Intelectualitatea, clasa de mijloc, n-a fost favorizata…

– Vezi tu, de asta spuneam despre obsesia mea pentru perioada interbelica. In acea perioada, Romania a fost binecuvantata de Dumnezeu de o maniera absolut incredibila. O parte din spectacolele pe care le fac eu sunt gandite special pentru ca generatia de astazi, scarbita de Romania, sa vada ca a fost si altfel pe aici. Tinerii care se duc in strainatate spun: „Mi-e rusine ca sunt roman”. Si sunt baieti destepti, copii destepti, nu gargaragii. „Mi-e rusine ca sunt roman”… Ei nu mai au cu ce sa se mandreasca. Ca ei sa aiba motive de mandrie, eu a trebuit sa fac acest efort, nobil de altfel, de a le demonstra ca odata am fost cineva. Doua perioade au fost extraordinare in istoria acestui popor: perioada prepasoptista, pe care o intuiesc acum, dintr-un anumit punct de vedere, si perioada interbelica. Atunci, o suita de tineri, o echipa de tineri scoliti afara s-au intors si au facut Romania Mare.

– Atunci era si alt context istoric…

– Nu ma intereseaza. Astia au facut Romania, au facut tara. Asta a fost o perioada extraordinara care s-ar putea sa se repete. Fac o mica paranteza: am avut o intalnire cu niste tineri la Seattle. Acolo e fieful domnului Bill Gates. Si, dupa spectacol, m-am intalnit cu multi dintre ei si am stat de vorba. Unii voiau sa se intoarca, altii nu mai voiau. Unii nu mai voiau sa stea acolo pentru ca ii trimiteau in India, ca formatori. Investeste Bill Gates in India foarte mult. Ma rog, nu intru in amanuntele lor. „Nu ma duc domnule in India, mai bine ma-ntorc acasa!”, imi spunea unul. „Ce sa faci acasa?”, l-am intrebat.

– Are vreo sansa aici?

– Aici este problema. Daca va intoarceti cinci, n-aveti nicio sansa, va mananca mediocritatea. Daca va intoarceti patru sute o data, s-ar putea deja sa fie importanta forta voastra. Numai ca ii mananca de vii, adica mediocritatea ii haleste, ii distruge.

– Avem vreo sansa de a scapa de mediocritatea aceasta incuscrita cu impostura?

– Da. Atragerea acestor copii si „destelenirea”. Adica sa faci terenul. Cineva trebuie sa pregateasca terenul pentru ei.

– Dumneavoastra puteti sa lucrati pe terenul sufletului, dar altii ce pot face?

– Am lucrat si lucrez. Ei ma considera un fel de lider din punctul asta de vedere, pentru ca nu i-am tradat niciodata. Tot ce le-am spus a fost adevarat si a pornit din interior.

– Daca ar fi scutiti de taxe zece ani, de pilda, s-ar intoarce?

– Vai de mine!

– N-ar fi o posibila solutie?

– Sigur ca da! Dar atunci, zece ani de zile n-ar trebui sa mai avem alegeri. Pentru ca n-ar mai avea astia de unde sa stranga bani pentru campaniile electorale, sa dea pungute, ca acum. Ca au inceput deja. Am crezut ca mor de „drag” cand au inceput cu pungulite… Acum sunt albastre, am vazut. Pungulite, le dau pungulite… Asta ma doare, ca se cumpara meschin. Discutam cu un prieten bun de-al meu, din Basarabia, din Chisinau, inainte de alegerile lor si spunea: „Dar, frate Tudore, ce sa facem, noi ne-am dus la tara si am dat la taranii nostri seminte de morcov, de rosii, sa puna in gradina. Le-am adus seminte si le-am adus rasad. Si comunistii au venit cu tranzistoare.”

– Se mai justifica, astazi, disputa „comunisti/anticomunisti” in mediul politic?

– Dragul meu, chestia asta cu comunismul este o vorba. Comunismul n-a existat niciodata. A existat o forma exagerata, sa zicem, a capitalismului, a inflorit fascismul din chestia aia, desi toata treaba era plecata din social-democratie. Mie mi se pare ca nu este un lucru benefic faptul ca ne uitam tot timpul inapoi.

– Este contraproductiv?

– Da, absolut contraproductiv. Asta a fost! Lasati-ma acum sa ma uit incolo, in fata. Asta a fost istoria mea. Eu am mari probleme pentru ca pregatesc un spectacol de o anume factura si probabil ca vor fi multi socati.

– Cu mai multe cantece din istoria romanilor?

– Da, chiar asta vreau sa si fac. Adica un spectacol de imnuri nationale, pornind de la cantecele nationale din perioada pasoptista la cantecele mobilizatoare din preajma Razboiului de Independenta, apoi de la momentul 1916, din perioada interbelica si pana in epoca comunista. Vor fi toate acolo. N-o sa renunt nici la „Lumina-i steagul nostru-n zare”. Sunt cantece foarte frumoase, sunt ale istoriei mele. Dar o sa cant si doua cantece legionare foarte frumoase, de altfel.

– De ce se crispeaza unii cand se fac demersuri de asumare a istoriei nationale?

– N-am inteles nici eu de ce. De frica si din nevoia de a cataloga. Eu am fost intotdeauna un personaj foarte ciudat si n-au stiut niciodata unde sa ma puna. Cand m-au pomenit intai au spus: „Domnule, e cu chitara, e folk!”. Asteptau sa ma vada ca pe Onofrei la Brasov, cu trei fete langa mine si cu inca doua chitare. N-am iesit. Am coborat catre folclor adevarat. M-am apucat de cobza. Au spus „Bai, uite, baiatul e lautar!”, pe urma, iata-ma brusc cu o orchestra simfonica, total debusolant, n-a mai stiut nimeni ce este cu mine. Iata-ma cu taraf traditional, iata-ma pe urma cu muzica usoara interbelica, iata-ma cu muzica pentru copii, iata-ma cu poezia inchisorilor comuniste, cantand cu un cor de calugari. Acum pregatesc spectacolul cu corul si fanfara reprezentativa a Armatei. Asta as vrea. Aceste imnuri nationale, cantate de o forta nationalista in cel mai frumos sens al cuvantului.

– Si francezii sunt nationalisti…

– Toti sunt nationalisti mai rau decat noi, numai noi n-avem voie.

– Se si cultiva parca aceasta retinere in „lumea buna”…

– Intelectualii rasati nu ma mai intereseaza de mult.

– Aveam asa ceva?

– Tocmai aia este, ca mi se pare ca n-avem… Va amintesc poate una dintre cele mai frumoase replici pe care le-am auzit, data de un prieten bun de-al meu, un personaj fabulos, unul dintre ultimele mari spirite ale acestei tari, Romulus Vulpescu, despre care a zis o jurnalista ca este „fost intelectual”. Ce parere ai?! Si lui i-a placut si de cate ori se prezenta spunea: „Romulus Vulpescu, fost intelectual”. Vezi, asta mi se pare fantastic! Cu cat scrii mai complicat, cu cat esti mai asa si cu cat iti pute ce-i aici, si cu cat esti mai dincolo, cu cat inchizi ochii si te-ai vazut dincolo spre granitele Ungariei, spre Austria, cu cat uiti de balegarul de aici, esti „ales”, esti „rafinat”.

– Dar, culmea, multi vor sa se distanteze de aceia de la care asteapta ovatii…

– N-as avea nimic impotriva acestor oameni – si nici n-am ce sa am, suntem pe alte taramuri – daca ar fi fost veniti din spatiu, daca ar fi fost extraterestri, intelegi. Atunci ar avea voie, dar ei au fost scoliti aici, unii dintre ei sunt filosofi… Se spune ca au facut filosofia. Domnule, ai facut socialism stiintific! Ce, ai uitat?! Aia era filosofie?! Ati facut socialism stiintific! Daca spuneai ca faci filosofia se uitau chioras la tine, asa ca nu puteai. Acum, toti au terminat facultati din astea. Profesori de socialism stiintific…

– Daca ati fi ministrul Invatamantului, care ar fi prima masura pe care ati dispune-o?

– M-as intoarce maine la Spiru Haret, as lua si as vede ce-a facut, de ce a fost genial Spiru Haret. Intelegi?

– Pe vremea lui aveam unul dintre cele mai moderne sisteme de invatamant din Europa…

Stii de ce? Pentru ca pornise de la – stii foarte bine! – invatamantul modern din tarile civilizate si l-a adaptat la capacitatea romanului de a recepta. Du-i unui copil de american un program de-asta multicultural deschis si l-ai tampit. Copilul roman este capabil din punct de vedere intelectual sa acumuleze. Tu, dintr-o data, imi ei copilul meu de la tara – ma rog, acum de la tara mai putin, ca nu mai au posibilitatea sa vina…

– Multi sunt plecati cu parintii in Spania sau in Italia…

– Aici este tragedia! Pepiniera inteligentei si a culturii noastre e calcata in picioare de sistem. Cine imi garanteaza mie ca, la ora actuala, nu se intampla ca 60% din viitorii copii geniali ai acestei tari sa nu aiba posibilitatea de a ajunge la liceu si de a evolua!?

– Numai 2% din tinerii din mediul rural intra la facultate…

– Cati dintre marii intelectuali ai acestei tari au plecat de la tara? Majoritatea. Eu am prins ultima generatie de copii de tarani. Astia de vin acum sunt copii de fermieri. Nu ma deranjeaza. Vreau sa ma duc prin satele patriei si sa-i vad, cum ma duc eu din cand in cand si sa ma opresc din curiozitate. Mai fac exercitiul asta si acuma, chiar daca nu apar la televizor sa spun asta. Eu sunt individul care apare o data pe an sau de doua ori la televizor.

– Maestre, refuzati aparitiile in emisiuni televizate?

– Nu refuz. N-am unde sa ma duc. N-am la ce emisiune. Nu exista emisiuni pentru mine. Da-mi tu o emisiune! Unde sa ma duc? Ar trebui, de pilda, televiziunea culturala sa se preocupe. Avem un TVR Cultural… Aia nu m-au sunat in viata lor, nici nu stiu ca exist.

– Sunteti un om „greu incadrabil”, asa cum v-ati autodefinit…

– Nu numai eu. Pot sa enumar acum zeci de personalitati care ar putea sa-ti faca spectacole extraordinare, show-uri. Mai este si altceva: de pilda, daca eu sunt capabil sa fac o emisiune trasnet, cu un spectacol absolut, cu rating de neimaginat, cu un bun marketing de promovare al acestei emisiuni, cine imi garanteaza ca o gasca de mediocri din „partea ailalta” n-or sa spuna: „Bai, suntem nebuni la cap, deci se poate si asa! Pai, ii invatam pe astia la lucruri de calitate? Nu. Noi trebuie sa-i tinem pe astia la ce suntem noi capabili.” Daca oamenii prind gustul lucrurilor rafinate, ii huiduie, ii dau afara, le inchid televizorul. De ce la mine, in orice perioada, salile sunt pline?

– Jucati cu casa inchisa intotdeauna.

– Vin in Bucuresti, fac un spectacol, doua, la Sala Palatului, nu se gasesc bilete cu doua saptamani inainte. Este un public al meu, un public creat de mine. Astia nu pot fi pacaliti, astia nu se uita la kitschuri. Spectacolele mele sunt si de umor. Adica la mine se rade in spectacole si se rade copios.

– Prin disparitia umorului din societate si prin inlocuirea lui cu bascalia, pare-se ca am asistat la o mare conspiratie impotriva romanilor…

– Uite, vezi tu, iti dau un exemplu absolut admirabil de decadere, daca vrei, a spiritului acesta romanesc. Pe un bucurestean de acum 40, 50 de ani il calca un domn pe bombeu, in tramvai, si asta se uita si spune: „Daca-mi bagi o fisa in gura iti spun cate kile ai!” Intelegi? Nu zice: „Ba, fiti-ar ma-ta…! Ba, boule! Uita-te pe unde calci, in ma-ta!” Vezi, asta e diferenta! Acum, pentru chestia asta te injura si te scuipa. Asta era umorul, asta era bucuresteanul, asta era Mitica, in sensul frumos.

– Ce a determinat disparitia lui Mitica?

– Lipsa de credinta, lipsa de educatie, faptul ca s-au populat artificial orasele, ca s-au industrializat. S-a construit enorm de mult, s-a adus forta de munca de la tara. Si pe taran, cand l-ai rupt de glia lui si l-ai bagat in mahala, a luat ce este mai rau. Si a devenit marlan. Nu mai este oraseanul care stia ca nu trebuie sa scuipe pe jos, ca nu trebuie sa arunce seminte pe jos. Asa era educat de mic, de cand il ducea bona la gradinita. Nu mai este nici taranul plin de respect, din sat, caruia ii era rusine sa faca astfel de lucruri pentru ca se uitau vecinii la el. Asa a inflorit in roman, dintr-o data, marlania. Si a inflorit marlania pana in sferele inalte ale politicului. Asta este rezultatul marlaniei din sferele politice – lipsa totala de educatie primara.

– De acolo se propaga marlania la nivelul intregii societatii…

– Pe principiul „daca eu sunt marlan, toti trebuie sa fiti!” Daca vrei sa ajungi ceva, asta este ideea. „Fiti, tata, ca mine ca uite ce bine imi merge!”

– Se poate reforma actuala clasa politica sau e doar o iluzie?

– Eu cred ca se poate reforma dar… vezi tu, dupa anul 1989 n-am avut jurnalism. Erau niste profesionisti care terminau „Stefan Gheorghiu”, sectia jurnalistica, care stiau despre ce este vorba cu jurnalismul, dar care trebuiau sa faca un jurnalism dirijat de partid. Stiau sa scrie un reportaj, fara doar si poate, ii invatau sa faca treburile astea. Dupa ’89 au aparut doua mii de ziare si orice copil care scrisese un articol la gazeta de perete in scoala a zis ca este ziarist. Si au inceput sa publice toti, sa scrie toti, care mai de care. Nenorocirea de pe lume…

– Au fost si sunt multi care au esuat in profesiile pe care si le-au ales initial…

– Ei bine, au trecut douazeci de ani si s-a facut deja jurnalism in Romania. Exista, la ora actuala, jurnalisti din generatia asta a voastra, profesionisti, care stiu totul, pe care i-a invatat viata. Ei bine, politicul n-a ajuns asa de repede la maturitate. Ei sunt inca amatori. Pentru ca, daca in jurnalism a functionat foarte bine concurenta, si a trebuit sa se scoleasca baietii prin scriitura, sa devina acizi in verb si sa aiba logica in ceea ce scriu, in politica s-au asezat cativa indivizi care n-au mai vrut sa plece. Le-a cazut bine, au stiut smecheriile si n-au lasat sa urce tineretul care chiar voia sa faca politica. Iti dau exemplu de cativa tineri politicieni foarte buni, foarte buni… Ii urmaresc la televizor, ii vad, le merge mintea, sunt copii prezentabili.

– Maestre, la cine va referiti?

Nu vreau sa spun. Sunt destui, de la toate partidele. Nu vreau sa spun…

– Tinerii acestia chiar va dau speranta ca se poate si altfel in politica romaneasca sau este doar o impresie?

– Nu, nu. Eu cred ca ei ar putea sa faca schimbarea, daca ar avea in spatele lor generatia ailalta de tineri, care sa-i „fugareasca”.

– Tinerii la care va ganditi sunt plecati acum in strainatate.

– Da, da, da. Pentru ca astia care sunt acum sus, casalotii, n-au treaba cu generatia asta de tineri, nu se simt fugariti. „Sunt la mana noastra!”, isi zic ei. „Bai, copile, tu nu stii cum este, hai ca-ti spune tata…”, intelegi? Asta este punctul meu de vedere. Asta este cea mai mare tragedie a acestui popor.

– Cum ati judeca primul mandat al presedintelui Basescu, in raport cu cel de-al doilea?

Nu stiu daca sunt masura sa-l judec pentru ca eu nu l-am votat. Adica eu n-am agreat genul…

– Dar totusi va reprezinta.

– Nu pe mine.

– Pe noi toti, ca popor, ne reprezinta.

– Eu ma delimitez de chestia asta. Sigur, ma supun ca n-am incotro. Sunt intr-o tara democratica si trebuie sa respect legile pe care presedintele le semneaza. N-am ce sa fac. Iar recurg la pilde, ca sa zic asa. In primul sau mandat, a venit la un spectacol de-al meu. Ca ministru, a venit la mai multe, dar apoi n-a mai venit.

– Este pilduitor?

– Poate, cine stie… L-am si jignit intr-un spectacol, dar spuneam o poezie de-a lui Sorescu. Asta cand era primar general al Capitalei. A venit, din nefericire – n-a fost inspirat! -, la acel spectacol, si spuneam un poem a lui Sorescu – „Maciuchita”. Incepea foarte rau: „Unul, Gagea a lui Spartu’” – spunea Sorescu – cu cap mare si cutare…”, „a fost ales de Comitetul” nu-stiu-cum „sa lichideze cainii“. Traian Basescu tocmai luase hotararea sa lichideze cainii. Si de aici incolo, poemul era o „nenorocire”. „Bai, zice, eu am facut o scoala si am invatat ca nu-ti da dreptul nimeni sa omori cainele. Dar tu ce-ai invatat? Sa omori caini?”. Adica era treaba „legata” si de atunci n-am mai avut o relatie cu el. M-am mai intalnit cu Domnia Sa o data, cand facea o baie de multime, a doua zi de Pasti, la primarul orasului Craiova, pe care, dupa aia, l-au inchis… Dar, ma rog, cu entuziasm m-a imbratisat, sa vada lumea. S-au facut si fotografii…

– Ati realizat un transfer de popularitate…

– Sigur ca da. Am stat de vorba cu Domnia Sa, am baut un pahar de vin. Era Radu Berceanu acolo, care m-a prezentat plin de dragalesenie.

– Radu Berceanu v-a prezentat pe dumneavoastra?

Da, m-a prezentat si i-a spus domnului Basescu foarte frumos: „Va prezint pe «nasul» meu politic. Daca Tudor Gheorghe n-ar fi fost, eu n-as fi intrat in politica”. Am facut si greseli, domnul meu…

– De ce va iubesc tinerii de azi atat de mult?

– Pentru ca, deocamdata, nu i-am dezamagit cu nimic. Toate programele mele, toate gandurile mele le-am spus pe fata. Ei sunt debusolati. Eu cred foarte tare in capacitatea lor de a discerne. Ma adresez unei categorii de tineri capabili sa faca aceasta deosebire. Eu stiu ca oamenii care ma apreciaza si care vin la spectacolele mele platesc si bani. Nu sunt deloc ieftine biletele la mine.

– Calitatea costa…

– Mi s-a si reprosat, la un moment dat, dar n-am ce sa fac. Nu pot sa fac un spectacol ieftin avand in spate 80 de instrumentisti si un cor. Astea costa. Nu ma ajuta Ministerul Culturii sa subventioneze actele de cultura.

– Ministerul Culturii are alte preocupari…

– Probabil.

– Acum este preocupat, se pare, si de „proiectul Rosia Montana”…

– Nu stiu nimic despre Rosia Montana. Am fost pe acolo, in zona aceea mirifica, in istoria aceea senzationala. Am si jucat intr-un spectacol foarte frumos in care era vorba exact despre lumea cautatorilor de aur, a minerilor din baile de aur ale tarii. Este o istorie si acolo. Dam, incet, incet, cu piciorul la fiecare zona care inseamna istorie.

– Niciodata dupa 1989 nu vi s-a propus sa coordonati vreun proiect national de promovare a culturii romane?

– Nu. Eu am facut nenumarate turnee in strainatate si inainte de ’89 si dupa ’89. Dar niciodata trimis de statul roman. Pe mine niciodata Ministerul Culturii nu m-a trimis sa reprezint cultura romana. Eu am fost invitat sa reprezint cultura romana. Eu am fost chemat de dor, n-am fost manat de interese.

– V-a fost vreodata rusine de faptul ca sunteti roman?

– Niciodata!

– Dar ati avut motive sa va fie rusine?

– Ar fi fost. Ar fi fost cand eram cu o delegatie de francezi in zona Lyonului. Eram la un nivel foarte mare, cu doi profesori universitari – dintre care unul era Michel Noir, fost ministru al Finantelor, primar al Lyonului si posibil candidat la presedintie. La o masa, langa noi, erau niste romani care injurau si vorbeau atat de tare incat mi-a venit sa intru in pamant. Si ala m-a intrebat: „Nu vorbesc romana?” Bine, eu am fost delicat si am spus: „Un dialect…” Dar nu mi-e rusine nici acum daca ma duc in strainatate si ma intreaba astia de economia noastra. Eu spun ca trecem printr-o perioada mai dificila, ca in orice tranzitie. Si mi se pare normal sa spun asa. Ce dreptate a avut Brucan si cum l-am injurat atunci cand a zis ca ne trebuie douazeci de ani sa se schimbe generatiile astea. Dar mie mi-e teama foarte tare de alt lucru – ca aceia care vin din urma sa nu fie foarte ratati.

– Riscul este mare…

– In cincizeci de ani de acum incolo ne vom curati. Cred ca asta este si termenul istoric.

– Ca o pribegie prin desert…

– Sigur ca da.

– Va incepe Romania, dupa anul 2012, sa se schimbe in bine?

– Pe termen scurt, dupa anul 2012, va fi foarte rau.

– Deci, nu vom incepe sa crestem…

– Nu, ca n-avem cum. „S-a dus dracului rapita”, stii, cum zice Ion Luca Caragiale. S-a dus dracului cultul muncii la romani. Prea am vrut toti sa fim „biznizmeni”.

– Cu „z”…
– Da. Neaparat! Adica, noi am vrut repede sa pacalim. Acum, incet, incet, apare cate unul care face cate ceva si noi alergam repede sa-l filmam si sa aratam „Uite ca se poate!”. Dar nu, aici, pana nu se va… Cred in intoarcerea romanilor din Spania, din Italia, a romanilor care au invatat si au vazut cum este dincolo.

– Sunteti printre putini care mai crede asta.

– Eu cred pentru ca am vazut ce se poate face. Du-te in zona Satu Mare sa vezi ce au facut acolo. Au invatat cum este cu capsunile. Si s-a umplut zona aia, a Maramuresului, de capsuni. I-am vazut si la Galati si erau fericiti. Scria mare: „Capsuni de Satu Mare”. Deci ei au invatat sa faca asta. Daca acestor oameni care ar veni, guvernantii de astazi, legislatia de astazi le-ar spune: „Domnule, puneti o afacere pe picioare si cinci ani de zile nu va luam nicio taxa!”, s-ar intoarce mai multi. Ei, atunci tara asta s-ar face cum trebuie.

– Stimate Maestre, mai avem motive sa fim mandri ca suntem romani?

– Este greu, dar pentru asta lupt eu. Asta incerc sa demonstrez acestei generatii debusolate si debusolante. Motivele care ar putea sa-i faca sa fie mandri ca sunt romani trebuie cautate in trecut, nicidecum in contemporaneitate. Am obsesia limpede a doua perioade din istoria Romaniei: pasoptismul si perioada interbelica. Acelea au fost perioade extraordinare in istoria poporul roman. Atunci s-a infiintat Romania.

– Tanar fiind, mai poti spune astazi ca esti mandru ca esti roman fara a atrage priviri ironice, fara a fi luat in batjocura?

– A fost si cred ca mai este un vanticel nitel ciudat. O anume categorie de intelectuali romani sustin ideea – nu pe fata, ci discret, parsiv! – ca cu cat iti injuri mai mult tara, cu atat esti mai european. Mie imi dispace genul asta.

– Ce va supara cel mai mult in societatea romaneasca?

Marlania din jur! Ies pe strada Unirii din Craiova si ma saluta vecinii mei care imi spun cu eleganta: „Salut vecine!”. Adica ne tragem de sireturi. Iar e vorba despre lipsa criteriilor… Ma deranjeaza ce vad in Bucuresti, unde nu imi place sa stau. Merg cu taxiul si ma uit la lumea din autobuz, pe fereastra. Este de o tristete cumplita… Nu mai este niciun zambet. Femeile, inainte, cand fugeau dupa autobuz radeau. Acum fug disperate. Daca nu prind autobuzul este o disperare ingrozitoare.

– Care ar fi solutia?

– Educatia! Am avut un prieten care fusese dat afara din televiziunea romana pentru ca il invitase pe consulul britanic acreditat la Bucuresti, care vorbea bine limba romana. L-a intrebat: „Este proverbiala disciplina britanica. Cum ati reusit?” Iar consulul britanic a raspuns privind fix spre camera: „I-am baut 400 de ani!”.

– La noi ar functiona acelasi „sistem”?

– Aici nu trebuie sa existe democratie pentru ca nu este construit sistemul. Intai disciplineaza-i, apoi da-le libertate! Cand ai dat libertatea fara disciplina, iata ce se intampla! Vad ca detinutii se vaita acum in inchisori ca nu au televizor cu nu stiu ce diagonala. Si l-am intrebat pe tata ce televizor avea in puscarie. Sa-i scoata la munca, ca n-au cu cine face autostrazile! Eu, care umblu in toata tara, observ ca nimeni nu munceste pe drumurile patriei. Se fac poduri, se fac santuri si trec pe langa ei. Sunt cate zece insi, iar trei stau in lopeti. Ce-ar fi sa nu le mai dea lopeti cu cozi din astea? Sa le dea lopeti cu cozi mai lungi ca sa nu mai poata sta in ele! Sau sa le dea lopeti cu cozi mai mici. Dar nici asa nu este bine, ca fantezia il determina sa puna basca in coada si sa stea in fund.

– Este vorba de mentalitate…

– Le dau formula cum sa faca autostrazi. Sa aduca trei mii de chinezi si sa le spuna de unde pana unde trebuie facut, fara sa se mai bage in rest, ca-i strica! Sa vezi ce autostrada se face, ca vantul si ca gandul.

– De unde pleaca problema aceasta, a modului in care ne raportam la munca?

– Din comunism! Nu era sloganul genial: „Noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc”? Exista un folclor ilegal, pe care il cantau lautarii in perioada comunismului. Era atunci cu acordul global: „Fir-ai al dracu` de global, mi-ai facut muierea cal!” sau „Fir-ai a dracu` tarla lunga!” sau „Daca ai surub istet, ajungi mare la judet!”.

”Intai disciplineaza-i, apoi da-le libertate! Cand ai dat libertatea fara disciplina, iata ce se intampla!”

– Va multumesc Draga Maestre, pentru tot!…

– Mi-a facut placere…

Stelian Gombos

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/interviuri/interviu-maestrul-tudor-gheorghe-126021.html