Cuvânt și iubire

Icoana Făcătoare de minuni de pe Muntele Sfânt al Taborului

               La ușa milostivirii

(rugăciune către Maica Domnului)

                                        de Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul

Preasfanta Maica si Fecioara,

Nadejdea sufletului meu,

Tu esti a mea mijlocitoare

La Milostivul Dumnezeu.

De n-ar avea in ceruri lumea

Rudenie de pe pamant,

Atunci ar fi pustie viata,

Asemenea unui mormant!

De nu erai Tu primavara

A veacului intelenit,

Ar fi ramas de-a pururi iarna

Si soarele n-ar fi zambit.

De n-ai fi revarsat Tu zorii

Peste pamantul adormit,

Atuncea umbra cea de moarte

Ar fi ramas fara sfarsit.

Iar astazi, Preacurata Maica,

Cand toti ne-am abatut la rau,

De nu Te vei ruga fierbinte

Ne paraseste Fiul Tau!

Trimite semn de pocainta

Poporului nedumerit

Si ada iarasi la credinta

Pe sufletul cel ratacit!

Dezleaga, Preacurata Maica,

Catusele celor robiti

Si daruieste-le rabdare

Crestinilor napastuiti!

                      Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul

“Vorbind despre lumina de pe Tabor, Sfântul Grigorie Palama spunea: “Este lumina necreată, neapusă şi neînvinsă şi transcende orice timp şi veac şi aceasta este, socotesc, moştenirea celor mântuiţi“.

Creştinii vremurilor noastre care ajung pe Muntele Tabor, de praznicul Schimbării la Faţă după calendarul neîndreptat, sunt martorii unei minuni ce aminteşte de momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului: pogorârea peste biserica ortodoxă de pe munte a unui nor deosebit. Aceasta se adaugă celorlalte două minuni care se petrec în Ţara Sfântă: Sfânta Lumină de la Mormântul Domnului şi întoarcerea apelor Iordanului spre izvor, de Bobotează.

(Asa cum se vede norul, care se pogoara peste credincios aflati la slujba, fotografiat de un pelerin. 2010).

În noaptea de 18 spre 19 august, pe Muntele Sfânt al Taborului, în momentul în care începe Sfânta Liturghie, coboară asupra Mănăstirii ortodoxe “Sfântul Prooroc Ilie” de aici un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. În momentul în care începe Privegherea, din vârful muntelui se vede pe cerul întunecat dinspre Nazaret, la o distanţă mare, o formaţiune noroasă portocalie ce vine aproape perpendicular spre biserică, unde rămâne până la miezul nopţii, sub forma unor limbi portocalii întunecate.

La momentul Heruvicului, norul luminos ajunge deasupra Taborului, capătă diferite forme, din el desprinzându-se fâşii, mingi rotunde, lunguieţe etc., ce ajung chiar deasupra turlei bisericii.

(Norul, ca o pară de foc, cu miros nepământean)

Fenomenul este perceput şi descris diferit de credincioşii pelerini, martori ai minunii. Ceea ce este relatat deopotrivă de toţi este faptul că în clipele acelea se răspândeşte în aer un extraordinar miros de tâmâie, care nu este însă tămâie de răşinoase, ci “o combinaţie de conifere orientale, cu tămâie naturală, din răşina pomului”.

În 1993, câteva maici şi doi pelerini ruşi descriau astfel minunea pe care o văzuseră: “Norul a coborât chiar deasupra mănăstirii şi, deodată, din cer, a început să ţâşnească foc plin de har, ca de Înviere, însă mult mai mult. Pe neaşteptate, întregul acoperiş al mănăstirii s-a umplut de foc, apoi focul s-a întins la copaci şi sub formă de limbi de lumină a ieşit din nor şi a cuprins mulţimea. Această minune a Focului Sfânt a continuat vreme de două ore. În zori, totul a dispărut, lăsându-ne într-o stare de inspiraţie şi teamă duhovnicească neobişnuite”.

Maici românce de la această mănăstire au relatat şi ele unor ziarişti din ţară despre minunea norului, cam în acelaşi termeni: “Dintr-odată, cerul s-a deschis ca o carte, norul a început să vină maiestuos şi, pe măsură ce se apropia, cobora încet pe munte. Şi ajungea să atingă aproape pământul. Nu bătea vântul, nu era nici o adiere, iar luna strălucea plină. În două minute, nu se mai vedea o stea pe cer. Atât de dens era norul”.

Un alt pelerin spunea şi el: “Cuvintele sunt extraordinar de mici ca să exprimi ce simţi când bucăţile acelea ca de vată vin şi le atingi cu mâinile, le simţi pe chip. Ai vrea să te urci pe acea bucată şi să pleci, să nu te mai intereseze nimic”.

Miracolul, confirmat de oamenii de ştiinţă

Mulţi necredincioşi spun că norul este doar o vedenie a creştinilor sau chiar o şarlatanie pusă la cale de oameni cu interese turistice. Numai că fenomenul în sine a fost cercetat de o echipă de oameni de ştiinţă, iar concluzia lor este fermă: evenimentul este miraculos. Astfel, o echipă de cercetători meteorologi israelieni şi ruşi a analizat mai multe teme privind semnele miraculoase din Ţara Sfântă. Omul de ştiinţă rus Serghii Mirov, unul dintre participanţii la această cercetare, a dat publicităţii la începutul acestui an rezultatul cercetărilor lor, subliniind că norul apare numai în zona mănăstirii ortodoxe, doar în ziua praznicului Schimbării la Faţă. El a relatat că atunci “o sferă luminoasă de ceaţă îi înconjoară pe credincioşi, după care norul apare deasupra crucii bisericii, crescând în dimensiuni, şi coboară peste credincioşi, acoperindu-i şi înconjurându-i într-o umezeală”.

Cercetătorii au concluzionat că această ceaţă nu poate fi generată de aerul uscat şi la o astfel de temperatură şi, ca atare, fenomenul nu poate fi încadrat decât în categoria miracolelor.

Evanghelistul Matei vorbeşte despre nor

Despre momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, în pericopa evanghelică referitoare la această sărbătoare, se arată: “Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. Şi răspunzând Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe; Ţie una şi lui Moise una, şi lui Ilie una. Vorbind ei încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L!

Şi auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus S-a apropiat de ei şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ce aţi văzut, până când Fiul Omului se va scula din morţi…” (Matei 17, 1-9).

Taborul, loc important în istoria biblică

Muntele Tabor a jucat un rol important în istoria biblică şi este pomenit de mai multe ori în Sfânta Scriptură. El este menţionat pentru prima oară când Isus Navi împarte Pământul Făgăduinţei celor 12 seminţii ale lui Israel. Apoi Devora, proorociţa şi judecătoarea poporului lui Israel, l-a ales ca loc pentru bătălia dintre evreii conduşi de Varac şi armata lui Iavin, împăratul Hanaanului. Aici a pustnicit Melchisedec, preotul Dumnezeului celui Preaînalt, iar în zilele celui de-al doilea Templu din Ierusalim, pe vârful Taborului se obişnuia să se aprindă focuri pentru vestirea satelor din nord asupra sărbătorilor şi lunilor noi.

Primul care a identificat Taborul cu locul unde Mântuitorul S-a Schimbat la Faţă a fost Origen (†251), apoi, în secolul IV, Sfinţii Chiril al Ierusalimului, Epifanie al Ciprului şi Fericitul Ieronim vor spune aidoma.

Astăzi, pe Muntele Tabor sunt două biserici, cea ortodoxă cu hramul “Sfântul Prooroc Ilie” şi cea franciscană cu hramul “Schimbarea la Faţă a Domnului”. Aici se mai află ruinele unor construcţii de apărare de pe vremea lui Josephus Flavius. În secolul al IV-lea, pe platoul din vârful muntelui, Sfânta Împărăteasă Elena a ridicat o biserică în cinstea Schimbării la Faţă a Mântuitorului.

Actuala biserică ortodoxă, unde se află şi maici românce, a fost reconstruită în anul 1911. Ea aparţine Patriarhiei Ierusalimului şi este considerată prima mare ctitorie românească din Ţara Sfântă.

Pe latura de nord-vest a platoului se află grota lui Melchisedec.

Preînchipuiri şi tâlcuiri ale acestui eveniment minunat

Schimbarea la Faţă a Domnului, când ,,a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), arătarea minunată a slavei dumnezeirii, este preînchipuită în Vechiul Testament în mai multe rânduri. Astfel, pe Muntele Sinai, Dumnezeu vorbeşte din nor cu Sfântul Prooroc Moisi, peste care se pogoară slava Sa (potrivit Ieşirea 19, 9; 24, 16-18). În chip de stâlp de nor, Domnul Slavei călăuzeşte poporul ales prin pustie (Ieşirea 13, 22; 16, 10). Tot stâlp de nor se arată stând la uşa cortului mărturiei (Ieşirea 33, 9-10). La sfinţirea cortului mărturiei, se pogoară norul slavei lui Dumnezeu (Ieşirea 40, 31-32), iar mai apoi, norul acoperea cortul mărturiei ziua, şi chipul de foc noaptea (Numerii 9, 16). La sfinţirea Templului lui Solomon, norul slavei dumnezeieşti va umple din nou casa Domnului (III Împăraţi 8, 10-13).

Când S-a schimbat la Faţă, Mântuitorul Hristos S-a arătat ca Fiu al lui Dumnezeu, strălucind de lumina dumnezeiască ca ,,Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină” (Psalmi 103, 2) şi înconjurat de norul luminos al slavei Sale. Aşa cântăm şi noi, ortodocşii: ,,Dătător de lumină şi Lumină neapropiată şi pururea veşnică fiind, Cel ce eşti fără început şi care Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, lumină în lume ai strălucit cu trupul umblând, şi lumină în munte ai luminat, arătând chipul slavei părinteşti” (tropar din cântarea a 8-a a canonului înainteprăznuirii).

Sau: ,,În Muntele Taborului te-ai schimbat la faţă, Iisuse, şi nor luminos întins ca un cort, pe apostoli cu slava Ta i-a acoperit. Pentru aceasta se uitau în jos la pământ, neputând să vadă strălucirea slavei celei neapropiate a feţei Tale, Mântuitorule, Hristoase Dumnezeule, Cel ce eşti fără de început. Cel care ai arătat atunci acelora lumina Ta, luminează şi sufletele noastre” (sedelnă la utrenia praznicului).

Lumina de pe Tabor este o pregustare a veacului viitor al învierii, în care ,,drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43) şi vor fi îmbrăcaţi în veşminte albe strălucitoare, ca cele de pe Tabor, veşmintele curăţiei şi sfinţeniei. Şi se vor bucura pururea privind la faţa lui Dumnezeu şi ,,trebuinţă nu au de făclie, şi de lumina soarelui; că Domnul Dumnezeu îi luminează pre ei; şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22, 5).

(În curtea bisericii sunt amenajate trei colibe,

pentru Mântuitorul Hristos, Moisi şi Ilie)

Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele despre lumina de pe Tabor: ,,Evanghelistul a spus ca soarele, nu pentru că atâta va fi lumina lor, ci pentru că nu cunoaştem o lumină mai strălucitoare decât a acestui astru; a vrut să înfăţişeze strălucirea viitoare a sfinţilor cu ajutorul unei străluciri cunoscute nouă. Că lumina de pe Tabor era mai mare decât lumina soarelui, au arătat-o ucenicii care au căzut cu feţele la pământ. Dacă n-ar fi fost o lumină neamestecată, ci una la fel cu a soarelui, n-ar fi căzut la pământ, ci ar fi putut-o suferi cu uşurinţă”.

Această lumină a Schimbării la Faţă a Domnului este aceeaşi cu Sfânta Lumină ce se arată la Mormântul Mântuitorului nostru, la praznicul Învierii Sale.

,,Mai înainte închipuind învierea Ta, Hristoase Dumnezeule, ai luat pe trei ucenici ai Tăi: pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi în Tabor Te-ai suit. Şi Tu, Mântuitorule, la faţă schimbându-Te, Muntele Taborului cu lumină s-a acoperit, iar ucenicii Tăi, Cuvinte, s-au aruncat cu faţa la pământ, neputând suferi a vedea Chipul cel nevăzut. Îngerii slujeau cu frică şi cu cutremur, cerurile s-au spăimântat, pământul s-a cutremurat, văzând pe pământ pe Domnul slavei (slava la Doamne strigat-am, de la vecernia mare a praznicului).”

,,Ieromonah Macarie”

 “După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.

Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.

Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.

Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.

Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.

Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.

Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?

Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.

Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.

Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.

Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.

Să postească voia ta de dorirea cea rea.

Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea (Psalm 118, 37).

Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.

Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.

Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.

Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. «Fereşte-te de rău şi fă bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.”

(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoara duhovnicească, din lume adunată, Ed. Egumenița, 2008, pag. 241-242)

                             Pomelnic

                                                           de Zorica Teodosia Laţcu

Pe toti cei ce în veacuri au cazut luptând
Pentru biruinta Crucii prea cinstite,
Cei ce în clipa mortii au avut în gând
Numele Treimii prea blagoslovite,
Si pe toti aceea care au râvnit
Slava si cununa mai presus de minte,
Pomeneste-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împaratia Slavei Tale sfinte.
Pe toti Mucenicii Neamului, Eroi,
Luptatori cu spada sau cu rugi sfintite,
Toti cei ce se roaga astazi pentru noi,
Si ne scot în graba tainic din ispite,
Si pe toti aceea care pentru neam,
Au trait în temniti, ca-n niste morminte,
Pomeneste-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împaratia Slavei Tale sfinte.

Pe tot neamul nostru evlavios si sfânt
Voievozi si doamne, boieri, jupânese,
Toti câti dorm cu trupul în acest pamânt
În hotarul tarii noastre prea alese,
Pe parintii nostri si pe fratii dragi
Ce s-au dus la ceruri sus de mai-nainte,
Pomeneste-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împaratia Slavei Tale sfinte.
Si pe toti aceia care nestiuti
Stinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,
Cei ce înca astazi zac necunoscuti
Si-n biserici nu au slujbe si canoane,
Pe toti sfintii care numai Tu îi stii
Si al caror nume numai Tu-l tii minte,
Pomeneste-I Doamne, Tu când vei veni,
În Împaratia Slavei Tale sfinte.

                  Zorica Teodosia Lațcu

Mai mult de 90% din crimele comise în întreaga lume împotriva jurnaliştilor rămîn nepedepsite, a atras atenţia Jan Eliasson, secretar adjunct al O.N.U., calificînd faptele ca fiind şocante şi inacceptabile. „Atunci cînd un jurnalist este ucis, trebuie să ne asigurăm că moartea sa este investigată prompt şi că se face dreptate”, a spus oficialul, exprimîndu-şi regretul faţă de uciderea a peste 600 de jurnalişti în ultimul deceniu. „De fiecare dată când un jurnalist este ucis sau intimidat pentru a tăcea, e o voce mai puţin care să vorbească în numele victimelor, crimelor şi abuzurile asupra drepturilor omului. Un observator mai puţin al eforturilor de a respecta drepturile şi de a asigura demnitatea umană. Majoritatea jurnaliştilor şi angajaţilor mass-media sînt ucişi cînd relatează despre cazuri de corupţie sau activităţi ilegale”, a spus Eliasson. La fel şi Kathleen Carroll, editor executiv al Associated Press şi vicepreşedinte al Comitetului pentru Protecţia Jurnaliştilor (C.P.J.), a afirmat că, potrivit datelor deţinute cinci jurnalişti din şase sînt ucişi în propriile oraşe pentru că relatează despre problemele locale, deseori legate de fapte penale şi corupţie. Mulţi dintre cei criticaţi îi urăsc pe jurnalişti, iar acesta este semnul că ei îşi fac datoria aşa cum trebuie, reuşind să-i supere. Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat o rezoluţie în decembrie 2006, prin care condamna atacurile internaţionale împotriva jurnaliştilor şi atrăgea atenţia că, jurnaliştii trebuie „respectaţi şi protejaţi”. Aviz unor politicieni români care, abuzînd de funcţii, ameninţă  şi trimit D.N.A.-ul peste jurnaliştii unui post central de televiziune. Ce nu le convine? Că o parte a presei spune adevărul?

Iată de ce încerc şi eu cu mijloace proprii să mă protejez de atacurile „binefăcătorilor” şi cu atît mai mult de isteriile care vizează prezumţia de parvenitism şi pehlivănie. Cum adică să avem umilinţă înaintea unui nou născut? Dar ce, e Dumnezeu? „Ura! Ura! Ura! Azi, 22 iulie, în anul 2012, îi urăm bun venit, cu umilinţă, unui viitor rege!”. Anglia e cumva cu un an în urmă şi nu ştiu eu? Sau au superstiţii legate de 13?  N-am nimic cu pruncul născut de mama Kate, să fie sănătos şi bun de muncă! Dar nu-i nici zeu, nici semizeu. Sînt destui trîntori pe la palatele lumii. Asta mă îngrijorează. În ţările africane, mii de nou-născuţi odată cu cel al lui Kate mor de foame, de sete, de boli, fără medicamente, fără medici, fără şanse la viaţă, în timp ce pe seama unei naşteri la fel ca toate celelalte se face un tam-tam mediatic opulent şi agresiv. Poate că ar putea fi înţeleasă presa „perfidului Albion” acolo, la ei, dar ce treabă are Dâmboviţa cu Baby-Kate? Ei ignoră faptul că respectul se cîştigă pe căi morale. Nostalgia vremurilor coloniale l-a făcut pe Grandfather Charles să viseze la aducerea odraslei nou-născute în România, de parcă n-am avea destui tîlharnici în bătătură. Puţinii oameni care au stat ore întregi în faţa unui spital să li se dea cu pipeta ştiri despre naşterea unui copil, la fel ca ceilalţi copii care se nasc în toate colţurile lumii, mi-au inspirat milă. În mod sigur li s-a aruncat un biscuite, acolo. Altfel, mult zgomot pentru nimic şi o maimuţăreală valabilă pentru apusul secol XVI. Românii noştri, pe seama cărora ziarele englezeşti scriu verzi şi uscate, sînt mult mai demni şi mai raţionali. S-a exagerat enorm! Mai rămăsese să ne ţină la curent cu dilatarea. Aceeaşi presa ahtiată după paranghelie ne va informa, probabil, la ce oră a supt, cît de des i se schimbă scutecele sau dacă i-au dat dinţii de lapte. De parcă în lumea acesta nu s-ar mai întîmpla nimic altceva. Despre olimpicii noştri cu creiere de geniu, care au cucerit lumea,  nu scrie presa engleză. Ce treabă avem noi cu regii lor! Săracul bebeluş! Umilinţă în faţa Creatorului Suprem! Nu a unui nou-născut!

Mai uşor cu regii pe scări! Epoca lor a apus în Evul Mediu şi ei continuă să se lăfăiască într-o opulenţă sfidătoare. Între ei (cu toată nobleţea de propagandă), liderul Coreei de Nord şi killer-ul întors la locul faptei, în Bucureşti, nu e  mare diferenţă. Poul Thomsen, cel mai dur negociator din istoria F.M.I. în relaţia cu România, unul dintre autorii celui mai drastic program de reformă economică impus României de F.M.I. şi Banca Mondială în perioada 1996-1998, a revenit la Bucureşti, în delegaţia Lagarde. Unde a mîncat lupul o oaie, se-ntoarce s-o mai mănînce şi pe-a doua. Pe vremea lui, inflaţia ajunsese la 300%, iar cursul leu-dolar se triplase. Cum de Lagard mai e încă în funcţie, de vreme ce justiţia franceză şi o serie de oficiali au trecut-o pe banca acuzaţilor pentru spălare de bani şi fraude fiscale? E firesc ca în fruntea hoţilor să stea mama lor. Oricare ar fi situaţia, se dau peste cap şi tot în picioare cad, indiferent pe cît au pus mîna.  Guvernul român i-a primit cu pîine şi cu sare, în timp ce Ungaria încheie definitiv socotelile cu F.M.I.. Banca Naţională a Ungariei a cerut F.M.I. să închidă biroul lor din Budapesta, despre care a declarat că nu mai este necesar, întrucît autorităţile ungare vor achita împrumutul luat în 2008 pînă la sfîrşitul acestui an, înainte de scadență. F.M.I. nu mai poate numi un înlocuitor al actualului reprezentant în Ungaria, al cărui mandat se încheie în august. Printr-o scrisoare adresată lui Lagarde, autorităţile ungare au iniţiat procedura de închidere a biroului F.M.I. de la Budapesta.

Din care pricină femeiul are insomnii, precum batalionul de înalţi funcţionari, care în perioada 1991-2004 l-au ajutat pe Hayssam şi pe fraţii săi să fure statul român, făcînd ca o parte din banii rezultaţi din afacerile cu statul să ajungă în buzunarele lor şi ale partidelor. Fraţii Omar (cinci la număr în România) au avut sute de firme fantome. Le foloseau pentru evaziune şi contrabandă, apoi le vindeau unor arabi fictivi, ca să li se şteargă urma. Nu-şi plăteau taxele şi impozitele, iar înşelatul partenerilor de afaceri era principiul cauzalităţii. Garda Financiară, Serviciile secrete, Direcţia Finanţelor Publice şi chiar poliţia, erau la picioarele Haysamilor. După lovitura de stat din decembrie 1989, România a fost oferită pe tavă celor care dădeau cea mai grasă mită. De aceea nu ai avem pic de industrie şi mă minunează tupeul fantastic al directorului Rădulescu de la B.N.R. (omul care a şocat piaţa în 2010, declarînd că euro ar putea ajunge la 7- 8 lei), care minte cu seninătate că România exportă mai mult acum decît în 1988, ultimul an întreg de socialism. Aberaţii monşer! În anii socialismului România exporta în peste 140 de state. Milioane de tone de cereale luau drumul exportului, şi nu numai, iar acum am ajuns importatori de cereale modificate genetic, pe credit cu dobînzi exorbitante! Ce exportăm acum? Pădurile patriei, capete luminate, galoşi de gumă şi sclavi ieftini pe piaţa muncii occidentale.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

,,Autorul Poemelor cu îngeri mi s-a furișat în viață, ca și-n amintiri, cu acea discreție cu care, probabil, s-a strecurat printre semeni de-a lungul unui veac de om. Sunt ani de când îmi solicit memoria și încă nu-mi pot oferi icoana clipei în care l-am cunoscut, când am stat întâi față către față și când ar fi trebuit să fiu fericit că strâng mâna poetului pe care-l citisem cu ardoare. (…) Mă trezesc dintr-odată cu el la mine în casă, pe Intrarea Patriarhiei, ca și cum ne-am fi știut de când lumea, sau ducându-mă eu la el, pe Strada Dr. Staicovici, în odaia în care-și avea cărțile de citit, masa de scris, patul de odihnă și câteva scaune pentru prieteni, într-o singurătate de eremit. De sfânt bizantin era și chipul său prelungit, uscățiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă, îngrijită. (…)

Voiculescu trăia simplu, foarte simplu, în casa lui din care își păstrase o singură odaie, înghesuit între cărți, multe și foarte felurite, îndesate în rafturi pe câte două și trei rânduri, de jos până-n tavan, într-o aparentă neorânduială. La vârsta lui, când atâția intelectuali sunt dezabuzați de lectură, el citea zilnic și era gata să-ți vorbească despre pagina cea mai nouă. Era destul de strâmtorat, iar aceasta se cunoștea mai întâi după ținuta lui vestimentară, întotdeauna corectă, dar trădând intervenția repetată a curățătoriei chimice, și după indiscreția paltonului întors, cu nasturi de-a-ndoasele. Iarna nu avea destule lemne de foc și deseori dormea în căciulă și bocanci. Când conducta de gaze i-a ajuns în dreptul casei, nu a avut bani să-și tragă branșamentul și multă vreme a continuat să sufle-n pumni. Se număra, împreună cu Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia și alții, printre scriitorii care nu aveau acces la tipar. Nu se plângea însă niciodată, nu învinuia pe nimeni. Mai mult, starea lui de sărăcie era o opțiune deliberată, ca într-un vot monahal, și se conjuga cu sentimentul demnității. În conducerea Uniunii Scriitorilor încă mai avea prieteni, dar a refuzat oferta acestora de a interveni pentru o pensie de onoare; i se părea că ar accepta o pomană. Nu la încurajat nici pe Zaharia Stancu în intenția acestuia de a-i juca o piesă la Teatrul Național. E adevărat că asemenea rezistențe erau alimentate – dacă nu chiar inconștient aplaudate – de doi-trei amici apropiați, pe care eu, la vremea aceea, i-am judecat aspru.Scrupulele  poetului mi se păreau excesive și nu l-am cruțat nici pe el de dojană, atât cât poate o mustrare să nu afecteze limitele deferenței. Voiculescu însă nu opunea contraargumente; mă dezarma printr-un surâs diafan și o suverană ridicare din umeri:

– Ce vrei dumneata, dacă așa-mi place mie să trăiesc? Supăr pe cineva?

Într-adevăr, omul acela nu era în stare să supere pe nimeni. Nu l-am auzit niciodată vorbind pe cineva de rău, clevetind, insinuând. Sufletul său avea o bunătate atotcuprinzătoare. Dacă vreunul dintre prieteni se întâmpla să debiteze în prezența lui o defăimare asupra cuiva, poetul se amuza cel mult de inteligența răutăciosului și nicidecum de adresa răutății. Rar am întâlnit o inimă atât de castă. Aceasta însă nu înseamnă că nu știa să fie tăios atunci când avea de apărat dreptatea unei idei. Când opoziția lua în brațe absurdul, prefera să se închidă în sine și să plece.

La mine venea uneori singur, dar mai adesea însoțit de Alexandru Mironescu – Codin, cum i se spunea între prieteni – și rareori cu mai mulți la un loc. Voiculescu era un mare iubitor de muzică. (…) Dacă pe discuri eu nu aveam prea multe piese de Bach – întâia preferință a poetului -, în schimb mă mândream cu bogata mea recoltă de colinde de Crăciun, în mai multe variante corale, înregistrate și reproduse pe unul din puținele magnetofoane, pe atunci, de la noi. Întâmpinam sărbătorile cu asemenea festinuri spirituale din care, bineînțeles, nu lipsea poezia. Profanii cred că poeții se întâlnesc ca să-și citeasă unii altora versuri proprii. Se întâmplă și asta, dar mai rar. Noi ne desfătam citind sau recitind versuri din poeții cei mai feluriți. (…)

Versuri proprii citea poetul mai mult la el acasă. Rar se oferea din proprie inițiativă, dar nici nu se lăsa mult rugat. Avea un fel de a-și citi poeziile pe dinlăuntru, cu rezonanța simplității. Se pare că scria ușor, degajat, după lungi, laborioase acumulări interioare. Îmi povestea odată că, în vremea când își exercita profesia de medic și trebuia să alerge de la un pacient la altul, și-a scris multe poezii cam la repezeală, undeva, într-un local mărunt, pe un colț de masă, între două tramvaie, pentru ca să onoreze solicitarea unei reviste. În anii de care vorbesc lucra mult, aproape zilnic câte o poezie, într-o adevărată năvală a inspirației. (…)

La vremea când l-am cunoscut eu, Voiculescu se afla în căutarea isihiei. Nu multora le spune ceva acest cuvânt grecesc, care înseamnă liniște, pace lăuntrică, dar cu un înțeles deosebit de acela pe care oamenii de rând, neinițiații, i-l acordă. (…) Eu, de pildă, n-am fost niciodată un inițiat al isihiei, dar Voiculescu era. El nu numai că o căutase dar a și dobândit-o, nu era un teoretician, ci un practicant, fapt pentru care și vorbea atât de puțin despre experiențele lui lăuntrice. Am stăruit asupra acestei dimensiuni spirituale a lui Vasile Voiculescu pentru că, după părerea mea, marea lui poezie, cea din ultimii săi ani de viață, nu poate fi înțeleasă altfel. Câtă vreme poetul s-a aflat în faza de inițiere, pregătitoare, adică prin anii 1948-1953, poezia lui – cunoscută sau încă inedită – se resimte de oarecare descriptivism; isihia îi era o sursă de inspirație. Mai târziu, când a ajuns la plenitudinea contemplației, isihia îi devenise inspirația însăși.”

(Valeriu Anania – Rotonda plopilor aprinși. De dincolo de ape, Editura Polirom, București, 2009, pag. 195-205)

MOTTO:

“Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.” Vasile Voiculescu

 Poetul Teo Cabel (Cabel Ștefan Teodor) un buzoian ce face cinste locului. Nu întâmplător am ales ca motto, un citat din Vasile Voiculescu, ,,medicul fără de arginţi,, și marele poet isihast al Rugului Aprins, un sfânt plecat în veşnicie, iubitor al  meleagurilor buzoiene.

Poate și dedicația autorului m-a determinat să mă opresc “pe un strop liric” ajuns pe “malurile Begăi”.

Dupa apariția primului volum, Tablouri fără semnătură”, Editura Lorilav, 2010, iată ca, poetul ne propune un alt titlu.

Noul volum, “Merg mai departe…”, purtând semnătura poetului Teo Cabel, Editgraph, Buzau, 2012 cu o prefață incitantă a scriitorului Marin Ifrim, ce ne avertizeză încă de la început că, “Teo a trecut de porți”…

Fiorul liric al poetului captează de la primele pagini prin inspirație religioasă. Având un  titlu sugestiv, poetul  merge mai departe știind că  “Soarele nu va mai apune și nici Luna nu va mai scădea, căci Domnul ne va fi lumina veșnică și zilele plângerii noastre vor lua sfârșit (Is 60,20). Întotdeauna cu Dumnezeu înainte! Teo Cabel își păstrează crezul și vine cu o mărturisire literară, încrezător în ceea ce face, în ceea ce va urma… Un temerar cu verticalitate, ce nu se ascunde în spatele cuvintelor. Poezia sa “străina”de el însuși, “se altoiește” ecleziastic:  ”Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.” Eclesiast 1.10

Pentru poet lumea este un poem, “un alt poem fi-va”, cu o lume în mișcare , pași risipiți, o lume destrămată, ca o bibliotecă deranjată,/Ultimul cade cerul…/Cu revelația orizontului. (Biblioteca deranjată, pag.8)

Poetul  cu înțelepciune, credință și  viziune filozofică, se vede în fața treptelor, a scării: Trepte,/trepte/trepte/ (aici intervine trinitatea), scara dumnezeiescului urcuş, asa cum ne-o înfățișează Sf. Ioan Scărarul “o scară întărită de la cele pământeşti la Sfintele Sfintelor şi ni-L arată pe Dumnezeul iubirii rezemat pe vârful ei…Dar să începem, rogu-vă, cu râvnă şi cu credinţă acest urcuş înţelegător şi suitor la cer, al cărui început e lepădarea de cele pământeşti, iar sfârşit, e Dumnezeul iubirii.”  Alegerea poetului este îndreptățită…,,La intersecție/Trebuie sa aleg./Nu stiu niciodata/ unde ajung.” (Scara, pag. 11)

Vibrația iubirii inundă paginile în tăceri și lumină în poeme reprezentative precum: Poemul unui dac, Iubirea mea , Coroana zilelor etc.

Se dovedește un fin observator al vremurilor și uneori prin versurile jucăușe gonește secundele, zâmbește ca Moromete… Își simte îngerii păzitori, ,,îi păzesc rugăciunea…”Au nu a zis Domnul” ca esti poet?/Vine miros de tămâie…/Doamne mâna care scrie/ E ca biciul la colindă?”

Poezia sa actuală, privind totul printr-o fereastră, “căutând un petic de aer sau de lumină”. Poetul Teo Cabel, ne avertizeză; “timpul vostru este încă o linie negradată”.

Multă subtilitate în vers, o revoltă interioară vizibilă, amintiri, iubiri, destine…,,Iubirea, clepsidra,/Eu, nisipul.? În barul elegiilor de noapte printre frunze îl vede pe Nichita sorbind din “Necuvintele”… cu scanteia de luceafăr în ochi / rostind… ,,Tăria asta se bea fără vorbe/…”. Nicolae Labiș,/,, avea ca un mucenic/ pasărea cu clonț de rubin/…(Frunze pag. 39)

Teo Cabel surprinde cu fiecare poem. Prin ,,ochii poetului” i se deschide lumea cu frumusețile și enigmele ei…Imagine… ,,Să rămână și/ Stând cu ochii închiși,/ Să o vadă și ceilalți,/ Să-i întindă timpul mâna/ Ca un prieten pretențios,/ Sau poate niciodată…(Ochii poetului pag.48)

Cu bucurie i-am descoperit versurile poetului Teo Cabel. Premiile obținute de-a lungul timpului sunt binemeritate. Un poet sensibil, uneori destul de trist pentru reaua întocmire a lumii, își găsește echilibrul prin vers, în iubiri și vise. Teo Cabel, aplecat spre rugă, îmi certifică ideea că, poezia este profetică, că, timpul este al nostru… Depinde de fiecare cum îl percepe…într-o lume globalizată…Credința îi este reazăm…Despre temele propuse în acest volum, am putea face multe conexiuni filozofice…

Moștenirea culturală lăsată de scriitorul Vasile Voiculescu, a dat rod bogat într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, așa cum este ținutul buzoian.

Volumul  “Merg mai departe…”, semnat de Teo Cabel, un volum de referință pe ogorul literaturii române,  alături de  alți fii ai locului.

Cu Dumnezeu înainte, Teo Cabel!

“Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi  orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.” (Vasile Voiculescu – Gânduri albe)

Mariana Gurza,

Timișoara

2013