Cuvânt și iubire

Născută la 6 februarie 1960 în satul Pătrăutii de Jos, Raionul Storojineţ. Părinţii: Viorica şi Toader Schipor.

După absolvirea cu menţiune în anul 1977 a şcolii medii din satul de baştină susţine în acelaşi an cu succes examenele de admitere la Universitatea de Stat din Cernăuţi, la facultatea de limbi străine, secţia limba şi literatura franceză.

Absolvind facultatea se încadrează în munca pedagogică. Mai întâi ca profesoară de limba germană la şcoala medie din Banilov Podgornâi, cu limba ucraineană de predare. Din anul 1984 şi până în prezent este profesoară de limba franceză la şcoala medie (azi Complexul Instructiv Educativ) Cupca.

Este corespondentă netitulară a multor ziare româneşti din regiune. In deosebi colaborează mult cu ziarul „Libertatea cuvântului”.

Gama publicaţiilor este variată: despre oamenii acestui meleag, prezentări de carte, materiale din viaţa şcolară, reportaje, schiţe, eseuri. Scrie şi publică folclor şi versuri. Multe materiale sunt dedicate spiritualităţii neamului: port, datini, credinţă, tradiţii, obiceiuri etc.

Are până în prezent 18 cărţi publicate. Pregăteşte pentru tipar o nouă carte.

Participă la toate manifestările.

  Titlurile cărţilor proprii

1. Ilie Motrescu – coborâtor din semeţia dacă, Bucureşti, 2003

2. De-a pururi logodit cu tinereţea, Hliboca, 2004

3. Un fizician cu suflet de poet, Cernăuţi, 2004

4. Cântecul viorii (eseuri), Cernăuţi, 2005

5. Din comoara strămoşească, (pagini de folclor), Cernăuţi, 2005

6. Nes tins ă-i făclia Poetului, Cernăuţi, 2006

7. Muguri pe ramul creaţiei, Cernăuţi, 2007

8. O privighetoare de munte cu nume de baladă, Cernăuţi, 2008

9. Viaţa culturală a satului Pătrăuţii de Jos, Cernăuţi, 2008

10. Cu gândul la poetul Ilie Motrescu, Cernăuţi, 2009

11. Ca bradul la poale de munte, Cernăuţi, 2009

12. Anii de şcoală – amintiri de neuitat, Cernăuţi, 2009

13. Răbdarea, floare rară, Storojineţ, 2009

14. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Pătrăuţii de Jos la 100 de ani, Cernăuţi, 2009

15. Mergând pe drumurile vieţii, Cernăuţi, 2010

16.Un frumos început de drum (în colaborare cu pr. Dorina Prepeliţa. Storojineţ,2010.

17. Pătrăuţii de Jos, tu eşti baştina mea, Cernăuţi, 2010

18. Dăruind un strop de fericire oamenilor, Storojineţ, 2010.

  Cărţile îngrijite şi redactate de Eleonora Schipor

1. O viaţă zbuciumată (autoare – Elizaveta Bogdaniuc), Storojineţ, 2005

2. Muzica inimii (autoare – Elizaveta Bogdaniuc), Cernăuţi, 2006

3. Viaţa trece, amintirile rămân… (autoare – Magdalina Morar), Cernăuţi, 2007

4. Cântarea Carpaţilor (autor – Ilie Motrescu), Storojineţ, 2008

5. Toamna crizantemelor albe (autor – Vasile lzvoran-Cernăuţeanu), Cernăuţi, 2008

6. Între vis şi realitate (autoare – Maria Motrescu – Popescu), Cernăuţi, 2009

7. Тепло душі моєї, Ольга Захарюк, Сторожинець, 2010.

8.  A trăi viaţa deplin,  Iulia Morar , Lilia Morar, Storojineţ, 2010.

9. Cântece de leagăndin Bucovina, Irina Timiş, Storojineţ, 2010.

10. Viaţa pe pământ un drum spre veşnicie, Dorina Prepeliţa, Storojineţ, 2010.

11. Când munca înfrumuseţează viaţa, Nina Ciobotar, Storojineţ, 2010.

http://bibliostor.cv.ua/?q=showpage&id=26

“Generaţia mea a crescut şi s-a format sub spectrul morţii lui Ilie Motrescu. Enigmatica sa dispariţie din vara anului 1969 era în acelaşi timp un avertisment indirect pe care KGB-ul ni-l adresa şi nouă, tinerilor poeţi români din Bucovina, “naţionalişti” prin definiţie, care trebuiau “reeducaţi” prin înfricoşare, obedienţă şi reducere la tăcere. Noua generaţie de scriitori români ce se prefigura la Cernăuţi la sfârşitul anilor ’70 – începutul anilor ’80 nu putea fi decât un motiv de îngrijorare şi nelinişte pentru autorităţile care urmăreau iradierea trecutului “burghezo-moşieresc român”, eliminarea definitivă a elementului autohton din viaţa social-culturală. Ilie Motrescu devenise pentru noi emblema tânărului poet şi ziarist care plătise tribut de sânge pentru demnitatea de a fi român, pentru gândirea şi atitudinea sa nonconformiste, ce  nu se prea înscriau în schemele ideologice ale regimului. Fiecare dintre noi eram conştienţi că am fi putut fi chiar noi jertfa. Ori că în orice moment ne putea veni şi nouă rândul. Intuiam că unii “prieteni” din anturajul nostru poartă tunica lui felix edmun­dovici pe sub cămaşă… Mai mult instinctiv, până la urmă am reuşit să ne consolidăm – un nucleu de patru-cinci prieteni – sub flamura idealului poetic, consacrându-ne studiului, lecturilor şi scrisului (despre acest mic cerc poetic de la Cernăuţi am mai scris şi cu alte ocazii). Supravegheaţi îndeaproape de profesorul universitar, poetul Vasile Leviţchi, ne întruneam periodic spre a ne citi şi analiza producţiile literare, adunam cu aviditate cărţi şi reviste româneşti pentru bibliotecile personale. Nerăbdători şi imprudenţi, nonconfor­mişti, ne scriam textele în grafie latină, sfidând alfabetul “imperial”. Se răzvrătea în noi zborul frânt şi destinul neîmplinit al (con)fratelui Ilie, mort la numai 27 de ani. Încercam să-l răzbunăm prin rezistenţă românească, prin visare şi poezie…

Timp de peste douăzeci de ani nimeni n-a avut voie să-i pomenească numele. Cei care încercau să vorbească ori să scrie despre el erau suspectaţi de subversiune şi sancţionaţi. Cazul lui Mihai Guzun, care a fost constrâns să plece din funcţia de redactor- şef al ziarului Tinerimea Moldovei, pentru că, în 1982, publicase un articol al lui Pavel Pelin despre poetul Ilie Motrescu, fostul coleg al acestuia de la Zorile Bucovinei, este binecunoscut în mediile intelectuale. Sporadic, o mică parte din poeziile lui Motrescu au apărut în câteva ziare şi culegeri colective din Chişinău şi Cernăuţi.  Dar abia în perioada Gorbaciov s-a putut lansa proiectul editării unui volum în care să fie adunate toate textele rămase de la el. Manuscrisele, cea mai însemnată parte din ele, se aflau la Ion Ţâbuleac, bunul său prieten şi coleg de la Zorile Bucovinei, cel care, prin eforturi inimaginabile, înfruntând ostilitatea şi ameninţarea autorităţilor, în septembrie 1969, abia la trei luni după tragicul deznodământ, a reuşit să descopere locul în care fusese înhumat, pe ascuns, cadavrul poetului. Din nefericire, Ion Ţâbuleac a întârziat nepermis de mult apariţia cărţii, ratând, mai mult sau mai puţin justificat, din motive mai mult sau mai puţin obiective, câteva şanse şi oferte. Abia în 2000, la mai bine de treizeci de ani de la dispariţia prietenului său, el se decide să prezinte spre publicare volumul selectiv de poezii şi publicistică Hora vieţii, restituind familiei Motrescu manuscrisele ce i le încredinţase în acel nefericit an 1969. Apărută în 2001 sub egida Editurilor Augusta din Timişoara şi Alexandru cel Bun din Cernăuţi, îndelung elaborată de către Ion Ţâbuleac, însoţită de o expunere autobiografică sub formă de jurnal, precum şi de minuţioase note şi comentarii, de evocări şi dedicaţii ale celor care l-au cunoscut pe autor în viaţă, de prefaţa lui Mihai Cimpoi, cartea pune în valoare creaţia celui pe care Adrian Dinu Rachieru l‑a numit “un posibil Labiş al “celeilalte” Bucovine”.

Nu doar sfârşitul tragic al poetului bucovinean, ce îl repetă pe cel al lui Labiş, face valabilă această asociere; ea este susţinută şi de temperamentul impetuos, carpatic, de figura sa “stihiinică” de neoromantic expresionist preocupat de adâncurile existenţiale, pe care şi-o asumase în mod programatic: “Adânc, spre adâncime, ca N.Labiş, / dar mai frumos ca el. Cuvântul? Care?”. Ceea ce ni se pare surprinzător la un tânăr de douăzeci şi ceva de ani (vai, jocurile destinului cum au schimbat raporturile de vârstă dintre noi: el, atunci, mai mare ca mine cu zece ani, eu, acum, mai bătrân ca el cu douăzeci şi cinci…) este gravitatea cu care priveşte lumea, perceperea poeziei ca sens existenţial. În textele lui Ilie Motrescu poezia nu se află în cuvinte, şi nici dincolo de cuvinte, ci în chiar fibra existenţială, în emanaţiile energetice ale destinului. “Tot ce se (pe)trece în limbaj chiar are loc în realitate. Din pre-text realitatea devine text. Din text ea devine intertext, ţesătură vie de forţe, de energii, de voinţe” (Ştefan Hostiuc, Hora vieţii sau agonul devenirii între teleos şi thanatos, Septentrion literar, nr.1-2/2002). Cuvintele nu au nimic artificios, fiind chiar vocabule vii ale fiinţei. Metaforele şi imaginile par a nu fi expresia literarităţii, ci energie fiinţială, tensiune tragică. Cu alte cuvinte, textul poetic este chiar textul vieţii.

Poeziile exprimă, pe de o parte, elanurile vitaliste, setea romantică de absolut, şi, pe de alta, însemnele predestinării şi fatalităţii, abisul existenţial. Din prima categorie fac parte poemele născute din intensitatea trăirii vârstei tinere, dintr-un preaplin al vieţii. Ca şi la Nicolae Labiş, în ele respiră un entuziasm juvenil, freamătul fiinţei în faţa frumuseţilor lumii: Văzui lăstunii, Baladă târzie, Sub fruntea mea fără cunună…, Aşa cum eşti, Sunt Voievodul, Argint,  Reportaj nostalgic, În lipsa ta…, Toast, Semn, Simfonică, Dezlănţuire, Intimi­tatea frunzei, Monolog de iarnă, Cu ochiul inundat de-o auroră. Fiinţa poetului e senină, solară, deschi­să spre bucu­riile vie­ţii, vitează, de “voie­vod cu sceptru şi co­roa­nă” decis să por­nească “război cum­plit cu nedrep­tăţile lumii”, îmbătat de “edenul alb”, trecând prin “impe­riul mirific, fără hotare” “la sărbă­toarea de pace şi lumini”. În câteva din aceste poeme, de o pronunţată structură epică, melancolice, muzicale, se prefigurează o “mică mitologie” a muntelui. Modelul liric este, bineînţeles, Labiş, poetul născut la Mălini,  de cealaltă parte a muntelui secţionat de mâna nedreaptă a istoriei, la doar câteva zeci de kilometri de Crasna lui Ilie Motrescu. Imaginile muntelui şi ale copilăriei apar configurate pe un fond emotiv şi sunt descrise în culori pure, de o inimitabilă aromă bucovineană. Piesa emblematică este Semn, mostră de mare poezie, care poate fi citită ca o mică istorie concentrată a neamului românesc de la poalele Carpaţilor: “Sub muntele bătrân şi-mpădurit / molizii grei se prăbuşesc în mit, / străbunii mei se prăbuşesc şi ei / cu vremile de-a valma peste zei. / Şi-aşa cum vin din coame de Carpaţi / se-ntunecă genunea de bărbaţi / scoborâtori din semeţia dacă – / se luptă-aici cu moartea şi se-mpacă. / Până aici veniră să se-nfrunte / virtuţile romane cu cremenea de munte; / molizii tari şi brazii aici s-au prăbuşit / peste mânia turcului pocit. / Cu braţul vlăguit de grele arme / sub muntele acesta Ştefan doarme… / Sub muntele acesta neamul meu / răsare-ntre Pământ şi Dumnezeu”. Cea de-a doua categorie o reprezintă poeziile şi fragmentele de jurnal pline de meditaţii grave, de viziuni dramatice şi de ameninţătoare presimţiri. Poetul este în căutarea sensului existenţial, a adâncului, a tainei vieţii şi morţii. Versurile sunt bântuite de o neagră fatalitate, a cărei umbră fatidică îşi lasă semnele peste tot: “Şi mă chinuie-o părere / să mă fac soclu de piatră. / Să-mi retrag umbra-n tăcere”; “viaţa mi-i atât de mică”; “Pentru că mi-i vrerea / ne-ndurată-n toate, / vor să mă doboare / focuri detunate”; “Am o moarte şi eu şi vreau s-o trăiesc” (teribil vers!); ” – Cine-i umbra? Eu sunt cine?” etc. De o neagră fatalitate, dar nu şi de un pesimism depresiv, cum s-ar putea înţelege. Spiritul vitalist al poetului, firea sa impetuoasă luptă cu moartea, nu acceptă resemnarea mioritică. Plânsul său nu este unul bacovian, al agoniei şi dezolării, ci unul “bărbătesc”, răzvrătit, fără lacrimi şi lamentaţii. Sentimentul morţii este trăit ca o “iminenţă continuă”, ca o proximitate ineluctabilă. Poate că tirania acestei premoniţii îl făcea pe poet să-şi trăiască clipa cu febrilitate, într-o continuă trepidaţie nervoasă (aşa cum se vede din jurnal), de parcă presimţea subversiunea Parcelor apropiindu-şi perfidele foarfece de firul destinului său. Poeziile din această serie, cel puţin unele dintre ele (Cântecul vâslaşului, Hora vieţii, Moartea lui Einstein, Ascultând timpul, Sub cerul acesta…, Canonul II, Temeinicia lumii, Lira ploii, Goluri în abecedar, Zodie bună…, Am iubit cu atâta nădejde…, Alean, Pe unde, suflete…, Rugăciune, Dacă mai supra­vieţuiesc…) se desprind de modelul romantic şi arată un Motrescu mai puţin retoric, înclinat spre introspecţie şi analiză. Simbolurile şi sistemul lor de imagini sunt ale paradigmei moderne. Sensul este mai greu de descifrat, sugestiile nu mai stau la suprafaţă, simbolurile nu mai sunt atât de explicite. Bunavestire, de exemplu, scrisă în vers liber, în sintagme mai frânte, conţine imagini  radicale, expre­sioniste: “Sunt plin de vedenii şi alb de lumină”; “sunt orga materiei, mic fenomen” (extraordinară metaforă!). Cântecul vâslaşului, una dintre cele câteva mici capodopere ale lui Motrescu, simbolizează odiseea spiritului pe căile iniţierii şi cunoaşterii, în căutarea idealului suprem: “Am cutezat spre larg, de-acum / mi-s aştrii călăuză şi valurile drum / şi-un gând ce semenii / de pe mal n-o să-l auză. / Câţi ani vor fi de-atunci, / când se prelinse steaua căzătoare / şi mă avea o mamă iubitoare? / N-am ornic, n-am busolă şi nici cârmă: / Ce e-nainte? / Ce-a rămas în urmă?… / E câmp de ape, muzică de stele / şi-un singur matelot / se mai căzneşte-înot / cu vâsla şi cu visul printre ele. / Mi-e teamă? / Aş! Am cutezat în larg / cu-o zdreanţă de credinţă / legată de catarg / şi-un cântec cât nu-s mările de larg. / …Talazurile vremii vin şi trec / şi nu mă mai înec, / şi nu mă mai înec…”. După enigmatica dispariţie a poetului, presupus a fi fost mai întâi împuşcat, apoi dus şi aruncat în apele Prutului, poezia s-a relevat altfel cititorului, sfârşitul ei mai cu seamă făcând să fie înţeleasă ca o previziune a morţii. Moartea lui Einstein e o frumoasă parabolă a limitei cunoaşterii umane şi a Ideii triumfătoare: Einstein, care năzuia să măsoare abisul “cu-o preasubţire sfoară de lumină” spre a alunga întunericul din cugetele oamenilor, este oprit la un moment dat de glasul divin, la fel ca altădată ziditorii Turnului Babel: “Până aici, Einstein, încolo nu se poate!”; după prăbuşirea “teribilului moşneag”, însă, a rămas Ideea – “celălalt Einstein”, spre a lupta în continuare pentru triumful cunoaşterii. Aceste poeme, unele excepţionale, indică punctul de sus pe care l-a atins Motrescu, direcţia în care ar fi putut evolua poezia sa.

Adunat cu grijă şi meticulozitate de către îngrijitorul ediţiei din fragmente disparate şi bruioane extrase din manuscrise, jurnalul este un autoportret sui generis, ce “deconspiră” viaţa intimă a poetului, partea nevăzută a preocupărilor, convingerilor şi viziunilor sale. Aşa cum reiese din el, Ilie Motrescu studia atent lumea, valorifica texte, aduna material de viaţă pentru a-l transfigura ulterior în poezie. Cu alte cuvinte, explora viaţa, se pregătea pentru o carieră de profesionist al cuvîntului artistic. Era pentru el perioada temeinicelor asimilări şi experienţe prin care trece orice tînăr creator dornic de a-şi dărui viaţa scrisului. Preocupările sale sunt multe şi diverse, dar câteva iau formă de obsesie – “temeinicia lumii”, sensul vieţii şi taina morţii, actul scrisului, condiţia creatorului. “Nedeprins cu convenţiile şi masca”, “după firea munteanului”, el glosează asupra aşezării greşite a lumii, intră într-o nesfârşită polemică cu inerţiile şi strâmbătăţile din societate, deconspiră contrastele existenţei: “Mă-ntrebi cum e lumea, copile? / Aşa şi aşa. / De te uiţi la ea cu ochi buni, / e bună, / când o priveşti cu ochi răi, / e rea. / Păzea! Rău muşcă vipera. / Nici n-o huli, / nici lăuda. / Ridică-ţi din principii (iluzii) lumea ta. / Puţină şi săracă, dar a ta. / Cu cea de-aievea fă-le toate-n glumă / cum face un clovn, un ghiduş isteţ. / Pe suflet pune-ţi lespezi şi peceţi”; “Ar fi timpul să ne trimită Prea Înaltul un alt decalog, că vechile porunci s-au demonetizat. Le profanează fariseii. 4.II.1969″ etc. Mai multe fragmente adeveresc caracterul puternic şi vitalitatea lui Ilie Motrescu, aflat într-o permanentă stare de neîmpăcare şi revoltă împotriva timpului, răzvrătirea spiritului însetat de viaţă şi ideal: ” Până să-mi uit pe undeva (viaţa – şters) şi zilele, cel din urmă lucru pe care pot să-l mai pierd, mai am încă destule ce pierde. Atâta risipă am să mai fac până va fi să mă culc pe masă (mamă, de ce morţii se culcă pe masă?)… Vinul l-am plătit cu bani / cu nădejdile, cu ani / ideile mai scump cu (speranţe, sănătate – şters) / iubirile toate şi speranţele toate / până la moarte mai am (încă – şters) de-mi pierdut mândria şi mânia, / sănătatea, dreptatea (fiecare pierdere să fie plasată în loc şi în timp şi să aibă o semnificaţie aparte – nota lui Ilie) / Mânia bunăoară să mi-o pierd în ultima clipă şi să-l întreb pe D-zeu: “De ce?”, dreptatea n-o mai întrebuinţăm demult, dar o duc acum în trupul meu cu mâinile cruce pe piept…”. Este neliniştea, este răzvrătirea spiritului tânăr care, în reveriile sale romantice, îşi imaginează pe o clipă că poate cuprinde necuprinsul ori poate chiar schimba lumea. Se întrevede în aceste pagini modelul lui Eminescu, cel din Geniu pustiu, care prin Toma Nour a creat eternul prototip al tânărului cugetător romantic, contestatar, grăbit să descopere şi să supună judecăţii viciile existenţei, răul social.

Ilie Motrescu n-a reuşit să se desfăşoare pe spaţii întinse de timp, nici să-şi dea întreaga măsură a talentului. Destinul s-a grăbit să-l aşeze în constelaţia poeţilor morţi de tineri: Vasile Cârlova, Alexe Mateevici, Nicolae Labiş, Leonard Tuchilatu, Daniel Turcea, Aurel Dumitraşcu, spre a perpetua mitul rimbaldian al creatorului care a trecut ca o fulguraţie meteorică pe cerul poeziei. Între timp, poezia a evoluat spre alte forme, viziuni, paradigme. Dar atâta cât este, poezia lui Ilie Motrescu are dimensiunea unui destin şi se înscrie ca un punct luminos – monadă de diamant – pe harta imensă a poeziei româneşti dintotdeauna. Ţine de datoria noastră morală să o facem cunoscută, redând-o circuitului literar cu atenţie şi devoţiune.”

Arcadie Suceveanu

Visăm frumos, în compensație. Mai rar părinții, mai des oculții. Separăm cariere. Termen de decodare, 90 de zile. Nu l-a lăsat diavolul acasă – să tacă năibii din gură.

Coposu, gheișa și eu în cameră, ba în pavilion, venise la el, se așezase pe pătură lângă mine, i-am atins coapsa prin ciorap, ca spre a-i verifica pezența, bătrânul se japonizase de-a binelea, hai și eu, să nu mă vadă. Fata, că de ce visase pe Guy, gay, de-o chema și n-ajungea, că hrănea copilul, dar de ce, doar nu s-o fi temut pentru băiat. Greu, nepoate cu fetele și visele astea de primăvară, plute pe timiditatea copilăriei la bătrânețe.

Inamori Ethics prize award: Mr. Yvonchouinard, founder of Patagonia Inc., Tamasaburo Bando, Leroy Edward Hood. Beva ook tekst van George Anca – India, memorii la mijlocul vieții. Ilie Cioară cf Nisargadatta Maharaj – Awakening Clarity vs I Am That? – ho – hum, now – deceased Romanian mystic – nonduality book.

Medalii. Io Șerban Cantacuzino-Voivod Domn Terei Românești 1678 – 1688. Academia Română, lui George Barițiu (1812 – 1892). Societatea Științifică-Literară Tinerimea română, elevilor distinși la desenul după natură, 1898. Ca Răsplată muncei tale, recunoștința, stima și devotamentul foștilor tei elevi, lui Theodor Ștefănescu – absolvenții școlelor de comerciu, 24 oct. 1870. Centenarul Părintelui literaturei Române Ion Heliade Rădulescu (1802 – 1872), din partea Națiunei recunoscătoare, 1902. În amintirea celor 25 de ani (1880 – 1905) de la înființarea Liceului Român din Bitolia. Omagiu lui Dr. C. I. Istrati din partea juriilor, expozanților și admiratorilor săi, medalie oferită cu prilejul expoziției jubiliare din 1906.

The myth of intelligibility (in music). I must fing God. Habemus papam. 266^th. Miserando atque eligendo – with mercy and choosing. Palach sounds like Polack.

*

„România Mare e ca un fruct splendid de o frumusețe uimitoare. Dar ea poartă în sânul ei un parazit de curând pripășit care-i suge toată vlaga. Acest vierme neadormit e Jidanul, care îi otrăvește fiii în cârciumi nenumărate, care îi răpește fecioarele și le face să devină sterpe, care prin tot felul de speculații fură pâinea de la gura bieților Români și care, în sfârșit, prin Francmasonerie, prin Socialism, prin Bolșevism, încearcă să aducă pe acești jefuiți în starea urgisită de robi ai lui Iuda.” — N.C. Paulescu, Apărarea Națională, 22 noiembrie 1925.

In 2005, the Executive Board of the International Diabetes Federation decided that „The International Diabetes Federation would not be associated with Nicolae Paulescu and there would be no Paulescu Lecture at World Diabetes Congresses should such a request be received”.

Deci Transilvania și-a pierdut independența in 1699 și a aparținut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat). În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima data în istorie) Ungariei. Până în 1944, când revine României, ce fac ungurii in Transilvania? Ce stiu mai bine:
ucid valahi si evrei, considerați rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri sa devină cei mai zeloși executanți ai teoriilor rasiale naziste, golind practic Transilvania de evrei. (Miodrag Stanojevic).

Îți ordon să te apuci de un text porcos. Nu mă omorî, îți dau o țigară. Visai că mergeai și spuneai merg. Nu a folosit corect limba română. De aceea vă rog să respingeți recursul. Regretă că a fost condamnat cu executare.

Kyenge, an eye doctor and Italian citizen originally from Democratic Republic of Congo (DRC), has been subjected to a barrage of racist attacks since being appointed minister in February. “Won’t someone rape her, just to make her understand what victims of this terrible crime feel? For shame!” Dolores Valandro, a councillor in Padua in Northern Italy, wrote on Facebook alongside a photograph of African-Italian Immigration Minister Cecile Kyenge.Valandro was apparently reacting to an article on a website called “all immigrant crimes” which detailed an alleged attempt by a Somali in Genoa to rape two Romanian girls, Italian media reports said.

During the course of the negotiations mentioned above, Chaim Weizman, the first “Jewish statesman” stated: “The most valuable part of the Jewish nation is already in Palestine, and those Jews living outside Palestine are not too important”. Weizman’s cohort, Greenbaum, amplified this statement with the observation “One cow in Palestine is worth more than all the Jews in Europe”.

(Gajendra Singh:) Aryan tribes from India migrated from north of the Black Sea and the Caspian and Kazakh steppes during the second and first millennium BC. Later, Turkish tribes marched from the eastern Asian steppes to the Indian sub-continent, Iran and Turkey, then known as Asia Minor, where earlier Greek, Roman and Hellenic thought, culture and polity, which forms the basis of Western civilization, had already evolved. This was the result of the interaction of incoming Greeks with the existing higher Asian civilizations of Asia Minor, Mesopotamia, Persia, Egypt and India. Home to over 40 civilizations, Turkey has more Greek sites than Greece and more Roman monuments than Italy.

„Corectitudinea politică” reprezintă marxismul, cu tot ce comportă acesta: pierderea libertăţii de expresie, controlul gândirii, răsturnarea ordinii sociale tradiţionale şi, în ultimă instanţă, un stat totalitar. În fond, marxismul cultural instaurat de Şcoala de la Frankfurt este mai terifiant decât marxismul vechi, economic, care a ruinat Rusia. Cel puţin, marxismul economic nu promova perversiunea sexuală şi nu a încercat să impună modelul matriarhal, aşa cum s-au străduit să facă membrii Şcolii de la Frankfurt şi descendenţii lor. De Raymond V. Raehn, traducere de Irina Bazon – Rost

În 23 de ani s-a epuizat rîsul hîrbului de oala spartă. Acum se joacă piese tari, de rămîi tablou. Mîine-poimîine vom auzi în campania electorală sloganul „alege-mă, sînt fierbinte!” (Maria Diana Popescu, Agero.)

*

La îndemâna totală a instanței, de joi până azi. Mafiot intelectual penal comunist postmodernist. A omorî cinci miliarde de oameni. Copiii vor să te salveze, n-ai voie să refuzi. Providența sunt ei. Că, dacă mă lași, m-apuc de băut (ca tine de țigări). Să nu te țicnești pe chestia asta. Cam. Ai vrut amor să-ți rupi picior să nu mai dai parai. Pizdarița se măritase în Mirandola. De ce suferea Flaubert, neînsurat, las’ Chatterley și noi următori. Mă duc la traumatologie să învăț drumul și pe ploaie. Shoulder to shoulder cu zeița Kali.

Atât de idiot, că nu înțelegi că ai murit odată cu echipa ta securistă – cioclii nu merg cu avionu, ci futt pisici în cimitir, asta ești, vierme avorton – ce draku să cauți tu în avion, când tu nu ai făcut un pas în afara grădinii zoologice de la bălăceanca – ai fost pe trei continente dar nu știi să vorbești românește – un iddiot, un neterminat, un necalificat, un cerșetor, asta ești – minte nu ai, să vorbești corect nu știi, să scrii, nici atât – faliment scrie pe tine (Valencia).

Ninge peste zăpada de mai devreme a nopții spre operație. Zăpadă pe Carolingia. Au dat 11 milioane vechi. Să fie bine. N-au condiționat cu lăsarea de fumat. Că ne-au salvat, că știe asta. Transă ninsă. Nu-și amintea cum ne-am văzut alaltăieri, după operație. Ieri, după ce ne-am despărțit, n-a mai sunat, o fi dormit, o fi durut-o, n-am mai sunat-o nici eu, troscot. I-am văzut pizda la terapie intensivă. Mama noastră protectoare Moscova-Inculeț. L’ssoluta Traviata. El nu putea trăi fără pipă, ea fuma Caporal. Să te înmormântezi într-un pământ străin e mai rău decât să te arzi, i-a spus lui Pleșoiu. Futu-ți ăia trei floci ai pizdii mă-tii care ține cârma direcției pișatului ca mintea ta, mai pun cinci bani și-mi iau informația.

Copiii rănilor o țin grapă cu lucruri mărețe. Îl duce legat la Socola. Punem de-o tâlhăroaică (basiliscă). Ce frumoasă era, un simț al dreptății. Nu vreau să mor, vreau să fumez. Posturile să se debloce, chiț. Grădină transparentă. Respingi în suspine viață și sinucidere din dureri pe țigară aprinsă. Iau un bilet la loto, să nu creadă că n-am vrut să plătim datoria (mi-ați vândut pământul de la Ruda și suntem chit, nu dați șahurile, casa). Lungit piciorul pe oprire, fără sprijin podal. Poemul Titanium Tree în femurul Platei.

Val, în blugi, de la o lună, cu tălpile reci, ochii (ne)ficși, fălcuțe, roșu-alb, angelic, o-două karate, la costum de Thirtankara. Ne remorchează unde n-om ajunge și nu ne-o memora cunoscându-ne timpi în ubicuitate. Pe Dorobanți, în noaptea de 21 decembrie nu erau revoluționari români, erau diversioniști Spetnaz – lovitură militaro-nomenclaturistă – ordine contradictorii din dublă comandă – omorurile se datorau haosului.

Mă uit la Cazangiu și parcă-l văd pe Troacă (Dr. Stănescu).

Gabi, îngropată lângă Măriuca, după liturghia cu șapte preoți. A făcut biserici. Din 1990, convertită, zi de naștere. Precum la început, acum și pururea și în vecii vecilor. De 3 ori Tatăl Nostru, 2 Bucură-te, Maria, cântă ri ca baptiste, cor cu orgă. Cora, Mariana, Alis și eu dintre ai noștri, rămași ortodocși. Murise și dentistul, fost ultim soț, nu mai rămâne nimeni. Papa, Wili, Pișta. Sumă de nenorociri trecute catolic, mizantropic, poate în canon. Bucurie-Glasgow la moartea Margaretei Thatcher (am cunoscut-o); că Elena nu deosebea un polimer de un poligon (malvin?)

*

Într-un port nemțesc, plimbat de-acasă, p’idei, cu Marian, d’ascultase după ce expusese, prea puțin, zicea cum nu s-ar fi ales mai mult din mediul nativ revizitat, de se și simpatizase, iar eu continuam să-i debitez mental plinul golului, luând străzi coborâtoare pe ochirea unui vapor. 4 ore constanță nemțească. Azi fac 69. Mă caută liceul Găeștiului via Pitești, judecătoarea Cornelia. Spații cu personaje pe rânde la fotograf-spovedanie-morgă-în-picioare. Mă privea și nepotul cu ochii mari deschiși. Noica pleca, gen Câmpu-Lung, îl conduceam, valiză pe roți, imensă, mai și Șora, destui, existențialismul cu noi, cu Nae, cu Mircea, cu Emil, cu Dinu. Sergiu, Urmila, Franco, Măriuca, Fricka (soția lui Wotan).

De sinucidere – poate în tinerețe, în vreun poem pe seară. Neras, a-mi zice rade-te. Paralizie voluntară, de protecție a femurului în fiare.

Pe ce tristețe nopții brii, bre,

cu turcii iar pre nemți la fibre

și ce-om vorbi miercuri pe sigma

cum fratele vecinului tău big m-a.

Simți calciu-n unghii, poate și-n femur,

nepot fumând cu dam de Pompadour –

adică noi antiastmaticii

cântând la corn în Cornul Africii

aminte pe traducere pripor

depresiei alegător aligator

intrăm în rol prin alte Trebizonde

citind în comunism le monde

Trecu ziua trădării și a nedreptelor învinuiri, femeie. Focuri aprinse pe morminte pentru a încălzi sufletele morților. Lumea la denii, nu la colocvii. N-a venit Tanior cu agheazma mică a tămăduirii, ne omorâm. Execuția, celebrată pe Țuțea-Alunișului – se înconjura biserica încă pe soare. Vyas a plecat din forma trupească de vreo lună, cine să mai poarte conferințale Ramayana?

Bujorii frez îi puseseră la gura cristeniței nașii Anei, ai mei ar fi pus albaștri, pentru băiat. Părinții fetei erau și ei copii. Valeriu, scufundat în cristelniță înaintea Anei, numai el vârât în altar, să-i pară bine deodată mumei că e băiat și nu fată, cum regretase, was regreting.

Șurubul distal, depărtat, azi iar la raze, os închegat, zburdă liberatoare deloc de depresiile tale. Nevasta îmi arată o mărgea agățată de gât, cadou primit, sferă albă, negălbenuș. Destule adunări mai departe, tot kierkegaardiene, pe deseară. Nu-ți dădusem țigările. Nu-ți aduci aminte a nu fi fumat cinci luni.

Cum o fi scăpat Florentin din mașina fărâmată, din senin, spre aeroport, spre țară, să i-o fi făcut-o ai lui Albert? Oile au depășit câinii. Visele astea reproductive, pe după transcrieri nefecundabile. Legat la cap și cu inspirarea morții. Plus panatalonii nespălați, cu mâncare pe ei, în vizorul valmei Valma, mama lui Val, a valurilor, v-a schimbat viața, ce întrebare e asta, ce întrebare, nu se vede?

Păstrez moartea în iunie? Eminescu? Cercuri inegale intangibile. Interveniența dominanților siamezi. Oettinger, his Swabian accent. Se stricase caruselul. Lecția om/aum se consumase în Ford. Am luat vocalele, lecția ma-ma, să înceapă cu ea (am rărit-o cu taica). El își face cariera mâinilor, mudre. S-o uita la învârtecușul caruselului, ca de obicei, ba nu, suntem noi, după ani fluieram (fals) ce auzeam și vedea băiatul ce se întâmplă la flaut, că la pian băteam toaca în parapetul patului său și cântam distracții, nu numai onomatopeic, val-valsuri, de nu se mai oprea, încă lent, din mâini și din picioare, adio carusel, până s-a oprit natural, eu mai ținând-o.

*

Grozav în galerie, ce-oi transcrie – puține de spus, mai puține (auto) permise – dați-mi pielea înapoi, repede, dacă se poate iepurește, că avem treabă – mânca-mi-ar pizda pentru delicte contra României – ultimul logos – mirarea reîncarnării – război, golem, holocaustein – una se mișca, alta se uita, domnule-mi zicea – cauze și rest – băieți, puneți mâna pe lunete – a bunch of old farty people, with the illusion of power, drinking coffee once a year… and feeling sorry for themselves, knowing that they are going to die soon – boșorogi infecți, smintiți drogați, indivizi fără căpătâi – copiii matricei ne joacă pe toți la zaruri – noriso anagnoriso te cunosc te recunosc – museo delle sincopie – râdem de ne prăpădim, nu ne mai prăpădim, râdem – Diotima Borkenstein pe un talisman – sacrificare de Chișinău, crezusem că invers – copiii fură la Olănești unde și hrăniră pe Val – noi suntem călători, ia nu mai fiți, cine-i arată copilului meu capre, porci – de noi să-ți pară rău, de tine, bine – ce naționali, nici țigărari – mai ușor se crește o fată – beriane pe muțuțoiu ăla de deal – pentoxifilina continuă – ne ia banii, ne omoară – mulțumit de viață și de ceea ce sunt.

Hugo mi-a spus de Bianca. Tatăl ei a adus picturile. Vlad le-a risipit în toate spațiile, și pe scări, dislocând pedagogii. În luna lui mai, picturile s-au privit. Tablourile au plecat azi, 31 mai 2001, la Movila Miresei, înapoi. Geniul ei ni s-a interiorizat într-un imaginar numai al ei, extins, cu dumnezeire, peste de-o ființa-ne.

Ionică nu adoarme fără canabis. N-ar fi mai bună viața acum în Ruda. Plata ia maratonul, tunete. Translingual imagination. Oceane-ceruri pe aripă de pescăruș. Poezia Dumnezeu se numise Ion în volumul din 1943, cum Vișnu se încarnează Govinda/văcar. Azi ce săptămână pornim? Să nu se fi supărat Sânzienele. Imnul Finlandei după Jana Gana Mana, între nepot și femur. Zdruncin pe uneltite, zgorneală cu fleoarțe gătite.

Retext striat. Pastor baptist în drum spre nuntă la antipod. Truecrypt. Tot voind a fi omorât, mor mereu, mamă, cum ți-aș fi mormânt, același, inscriptionat, care nu te vom uita. Mai și cumpărai Parabolele lui Iisus de Andrei Pleșu pentru Corin Izvernariu. Tre să-l aștept, să-l iau din aeroport pe 7 august, să-l duc la gară pe 8.

Îmi spune (mă regizează) să mă așez pe divan, după ce aproape mă dezbracă. Vine cineva, deschide. A Dell Anno, se prezintă, sau este prezentat, înalt, de vodevil. Sar, îl întâmpin. E nebună, uite cum m-a regizat, a dat din cap, cu o remarcă neauzită, lasă, asta e. Oi fi fost eu în ochii ei, de nu ceilalți, iar eu, ea? Ori piesele de șah ceramic, ea ceramista? Restrânsă realitate, sudat femur, exudat negativ, ura, nepoate, până crești, uităm textul, da’ ce le potrivești, ecolalie mantrică, buh.

Medalie emisă de Camera Electivă a Moldovei d-lor B. Sturz și A. Panu caimacami de la 20 oct. 1858 la 5 ian. 1859 – pentru apărarea autonomiei și dignitatei naționale. Medalie iubitului lor director spre amintire la jubileul seu 29 martie 1872-1902 – profesorului Institutului Scgewitz-Thierin – Florentin Thierrin. Pentru jubileul de 25 de ani – 1874-1899 al Institutului Bolintineanu. Marelui stremoș Ștefan-Vodă la împlinirea de patru sute de ani de la săvârșirea lui din viață – ca semn al recunoștinței neamului seu – 1504-1904. Stephanus Magnus christianae fidei athletam.

George Anca

COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums

30 iulie 2013, 5 pm, Calderon 39

Anul IV, nr. 7 (45). Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, (Re)lansări de cărți, Proiecte, Portrete, Întâlniri

Tema: Ștefan cel Mare și Sfânt. Punte între Orient și Occident

La ceasul al patrulea din zi (ora 10 dimineața) moare, în Cetatea de Scaun a Sucevei, Ștefan cel Mare și Sfânt. Este înmormântat, câteva zile mai târziu, în naosul Mănăstirii Putna. „Până astăzi îi zicu Sveti Ștefan vodă” (cronicar). „Ce zgomot de bucium și arme, ce val! / Când Ștefan se suie călare pe cal, / Răspunde Suceava din urmă, / Și nimeni nu știe cum tu ai ajuns / Să știi de ce munții săgeată-ai pătruns / Și-a codrului cale se curmă.” – Mihai Eminescu.

Invitați:

Ion Andreiță, Vasile Andru, Adrian Botez, Florin Costinescu, Petru Costinescu, Puși Dinulescu, Isabella Drăghici, Nicolae Drăgulănescu, Adina Dumitrescu, Doina Ghițescu, Aureliu Goci, Monica Grigorescu, Omprakash Gupta, Neculai Hilohi, Daniela Georgescu, Sorana Georgescu-Gorjan, Mariana Gurza, Elisabeta Isanos, John Izvernariu, George Lupașcu, Dan Mateescu, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Doru Moțoc, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Tudor Nedelcea, Lucia Negoiță, Radu Cristian Nema, Vavila Popovici, Andrei Radu, Arghira Ravanis, Ștefan Sileanu, Felix Sima, Florentin Smarandache, Ion Soare, Viorel Speteanu, Mihai Stan, Adrian-Ștefan Stoian, Marian Stroia, Constantin-Dumitru Surdu, Mihai Teodorescu, Ben Todică, Elena Toma, Nicolae Tomoniu, Victor Țăpeanu, Neagu Udroiu, Viorica Vatamanu, George Toma Veseliu, Corneliu Zeana

Amfitrion: Dr. George Anca

Omar Hayssam, implicat în criza jurnaliştilor români răpiţi în Irak în aprilie-mai 2005,  revine în vogă. Naiba ştie ce legătură are el cu scăderea drastică a nivelului de trai al românului sau cu aberanta regionalizare, dar ca mijloc de publicitate pentru Putere este excelent. Reuşita show-ului va aduce satisfacţii şi cîştig celor care l-au conceput. Altfel cum ar fi reuşit cel mai mare terorist din România să fugă în Siria înainte de a fi judecat? Nu prin stîngăcia serviciilor secrete sau a procurorilor, ci cu concursul lor. Nu ascuns printre berbecuţii de pe un vapor, ci îmbrăcat la patru ace, la bordul unui avion. După plecarea lui, procurorul general al României a fost demis, iar medicul închisorii, care l-a ajutat cu acte medicale, anchetat. Rezultatul final al anchetei numai Dumnezeu îl ştie. Revenind în actualitate, Guvernul a cerut D.N.A. să ancheteze afacerea cardurilor de sănătate. Fostul preşedinte al Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate fiind acuzat că nu a respectat memorandumul privind implementarea acestui sistem şi ar fi prejudiciat statul cu aproximativ 1,2 milioane de euro. De parcă ar fi singurul. Amînat pentru al şaselea an consecutiv, proiectul cardului de sănătate va fi cercetat (sau nu) de către procurorii anticorupţie. Nu toţi românii vor card, lăsaţi-i în pace să aleagă!

Specialiştii aruncă periodic cîte un os de comentat presei de scandal, noi ne agităm în funcţie de afinităţi, ei se amuză şi îşi văd în continuare de jaf. Hoţii miliardari de tipul lui nea Nae (supranumit regele imobiliarelor din Ilfov), care şi-au crescut veniturile din pix, sînt înmormîntaţi cu toate televiziunile naţionale la cap pe post de lumînare, în timp ce adevăratele probleme naţionale rămîn tot probleme, iar căruţa noastră se rostogoleşte aiurea în valea plîngerii. Dumnezeu să-i judece pe toţi magnaţii din sicriele cu vizor de milioane de euro, al căror spectacol de îngropăciune e demn de milă. Să faci din moartea unui rechin mobiliar neplătitor de taxe, cea mai importantă ştire naţională în mass-media, pe parcursul mai multor zile şi să blochezi circulaţia ca să treacă alaiul mortuar, e de-a dreptul aberant! Prin tot felul de ştiri scandaloase, alambicate de analiştii şi transmisioniştii dresaţi, sîntem lucraţi artistic şi manipulaţi cu mare artă de distragere a atenţiei, pe toate canalele de scurgere din mahalaua politică.  În 23 de ani s-a epuizat rîsul hîrbului de oala spartă. Acum se joacă piese tari, de rămîi tablou. Mîine-poimîine vom auzi în campania electorală sloganul „alege-mă, sînt fierbinte!”

Ei, da! Dulce ca mierea e bugetul Patriei pentru super-funcţionarii guvernamentali,  aşa-zişii inspectori care numără găurile făcute de rozătoare în diverse locuri, făcînd, la rîndul lor, alte găuri în buget, pentru că statul risipeşte cu salariile lor cam un milion de euro pe an. Găurile lor cine le inspectează? Şi nu sînt singurii tăietori de frunze la cîini ce mănîncă banul public de pomană. Ca ei sînt ale mii de necalificaţi  cu înaltă calificare la inspectat şi dat găuri. În instituţiile statului sînt persoane care merg doar la bancomat să-şi ridice sumele fabuloase. E greu acum să mai faci ordine şi să scuturi neamurile de molii din încrengăturile Puterii. Nici cu miniştrii nu mi-e ruşine! Habar n-au ce înseamnă administrarea Ţării. Toate ministerele sînt varză cu ciolan. În sistemul bugetar mişună zeci de mii de şoferi şi secretare, care „servesc” în ministere, consilii, deconcentrate şi tot felul de agenţii şi agenturi mai mult sau mai puţin străine. Sute de milioane de lei se duc pe salariile acestora, pe întreţinerea maşinilor, pe combustibil şi pe alte năzbîtii. N-ar trebui să calce picior de om politic cu dosare penale în parlament sau în funcţii publice. Ar trebui interzişi pe viaţă! Jalnica situaţie în care ne aflăm acum seamănă nespus de mult cu situaţia în care se afla România înainte de război, în anii marii crize interbelice. Şi atunci ca şi acum, marii escroci îşi ascundeau banii în băncile străine, îşi trimeteau odraslele neputincioase la studii în străinătate. Şi atunci ca şi acum politicienii erau corupţi, iar românii sclavi în ţara lor. Şi atunci ca şi acum, corupţia era apanajul clasei politice, poporul suferea de foame, de lipsă de bani, de medicamente şi asistenţă socială.

Sînt un om care, ca voi toţi, a avut aşteptări prea mari de la clasa politică democrată de după 1990. În mod catastrofal şi fără discernămînt, noua clasă politică a  malaxat şi digerat totul, făcînd funcţional doar sistemul  corupţiei. Dacă unii sînt satisfăcuţi de invazia corupţiei în toate ungherele societăţii, eu cred că astfel de manifestări au fertilizat terenul extremismului politic. Sau etica supunerii prin somaţie, ca ultim trend pe piaţa de fashion-politic. Făţărnicie şi falsitate în toate! Lipsa sentimentului naţional şi recrudescenţa unor false formaţiuni politice, create ad-hoc, se răsfrîng numai asupra poporului. Era să uit! Băncile din Ţară sînt aproape de faliment! Dragi români, ca să nu rămînţei fără micile economii, ce-ar fi să vă scoateţi banii din bănci, spre marea fericire a sistemului bancar, aflat la limita supravieţuirii? Le ajunge! Au huzurit destul pe pămînt românesc, recurgînd la meschinării şi escrocherie, sprijinite de strategul şef benere, cel care a  pus  pe butuci sistemul financiar românesc. Nu uitaţi că mafia din bănci v-a mai golit conturile, iar directorii unor sucursale au fugit cu banii deponenţilor. Acum, băncile din Ţară sînt în faza concedierilor colective. Încă puţin şi vom asista la prohodul lor.

Şi o veste „bună” la închidere: din 20 iulie, întră pe piaţă o nouă mega-afacere ce va aduce bani buni celor implicaţi în implementarea şmecheriei, în jurul căreia se va crea o altă mafie: casele nu se vor mai putea vinde sau închiria fără certificat energetic. Încă o taxă în plus. Mirosind cîştigul, unii s-au şcolit în secret, primind atestate care le conferă posibilitatea de a elibera astfel de certificate. Noi trebuie să aflăm necunoscuta ecuaţiei: ce legătură există între politicienii care au propus legea şi companiile de audit energetic, între politicieni şi asociaţii din spatele lor. Pentru că există.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-suttgart.de

Cu poeta şi jurnalista Veronica Balaj din Timişoara, România, m-am intalnit la Budapesta , cu prilejul Festivalului international de poezie,” Mare si cuvinte”, organizat de poetul Aron Gaal, un mediator intre poeții lumii si un poliglot. Dovadă e chiar participarea la ediția respectivă, a unor scriitori din Rusia, Finlanda Muntenegru, Bulgaria, România, Anglia, din Israel, subsemnatul si, desigur, scriitori din Ungaria. Cuvintele leagă mări şi țări, dar, mai ales, dimensiunile poeziei.
M-am bucurat să aflu acolo, încă pe cineva a cărui limbă maternă e româna, ca şi a mea (îmi place să spun asta chiar dacă am plecat de la varsta de zece ani în Israel şi mi-am facut studiile in limba ebraica).
Am schimbat cărţi cu Veronica şi am avut bucuria ca sa-si spuna parerea, in plen, despre cartea mea tiparită în limba maghiară (traducerea fiind semnata de Aron Gaal) şi prezentată la Budapesta in cadrul festivalului amintit.
O persoana comunicativa si foarte deschisa cum este Veronica, sustine usor orice fel de discuție pe mai multe planuri. De la literatura scrisă de mine, am ajuns la literatura română si la cărțile ei. Mi-a oferit un exemplar din volumul său, adus la festival, « Exil de zi si noapte », editie româno-franceza.

Urmatoarea editie a acestei manifestari internationale, organizata tot de poetul şi traducătorul Aron Gaal, a fost oportunitatea care m-a facut sa pot cunoaste poeziile Veronicăi si in alte volume ale sale dar si in limba maghiara, fiindu-i tiparita cartea ’’Piruett golyalabakon’ la Editura’’Amon’’din Budapesta in traducerea Juliei Schiff , din Germania . Coordonatorul volumului si editor, Aron Gaal.

Povestesc aceste lucruri aparent minore, dar ele arata cum se poate scrie o carte noua, in traducere. E nevoie de cunoasterea mai multor texte ale autorului in atentie, e nevoie chiar si de schimburi de pareri…
Primul poem pe care l-am tradus in ebraică, intitulat ”Pe -o strada din Budapesta”, a fost citit de catre Veronica in cadrul unei serate unde toti participantii au lecturat din poeziile lor în limba maternă şi, aceleasi poeme au fost recitate de către un actor în limba maghiară.

Nu credeam în zilele acelea ,că traducerile din Ungaria vor deveni cu timpul o carte in două limbi: română – ebraică. Dar asta s-a întâmplat, ceea ce dovedeşte si cât de bine a fost aleasa tema festivalului: Cuvintele poetice leagă limbi şi popoare.

Poemele semnate de catre Veronica Balaj, s-au transformat in poezii traduse in limba sfântă, limba ebraica şi, câteva luni mai târziu, volumul”Scut iluzoriu” a aparut editura Zur-Ott din Ierusalim, 2011.

Sper ca această carte să aducă cititorului israelian un alt gen de poezie, lumea văzuta din alt unghi poetic din alta tara şi astfel, numărul iubitorilor de poezie poate creste. Acest fel de a scrie este diferit de ceea ce se tipareste azi in Israel.

În versurile poetei din Romania sunt o serie de elemente din crestinism,din mitologie care constituie un nivel aparte, pe care l-am avut in atentie cu ocazia lansarii volumui ‘SCUT ILUZORIU la Ierusalim si Tel-Aviv.

Ca traducator, incep prin a spune ca este ceva magic în poeziile carora le-am dat o haina noua. Autoarea stăpaneste limbajul si tehnica versului modern si parca are un bagheta fermecata cu care transformă grupuri de cuvinte în metafore unice. Lumea este vazuta în continuă mişcare, de la cer la pamant si înapoi. Subiectele poetice devin fie chipuri obisnuite, pamantesti sau dimpotriva, personaje biblice. Poti întâlni figuri medievale sau persoane cunoscute candva de către scriitoare.

Starea de ludic, de joc existential, nota teatrala , intr-o multitudine de imagini, da versului un dinamism si un colorit special. Viziunea asupra lumii este senzoriala si nonsenzoriala, afectiva sau ironica,plina de interbari sau de acceptare a balansului existential. Toate corelate pot face un « scut iluzoriu>>, percum arata si titlul volumui tradus in limba ebraica.

Fiecare poem are o forma continua, nu este împărţit în strofe, dar e mereu prezenta o derulare de imagini neasteptate, care declanseaza o varietate de impresii artistice .
« Pe o strada din Budapesta//vara se topea/printre degetele noastre/
prelungindu-le/in cuvinte nerostite/trecatorii,incolo, incoace, mergand,
isi ferecau gandurile/ca pe niste bunuri secrete/
un biciclist,aparu insolit/pe strada gâtuita de caldura/am tresarit/
purta o camasa in carouri negre-albe/cum aveai si tu/
cand erai pe pamant//lumina se rotea sub pedale/
/speram sa fii tu/venit din ceruri/erai chiar tu învăluit de lumina/
si-am inceput sa-ti soptesc//hai, sa mai învățăm o vara pe de rost/
sa mai jucam la ruleta noptilor/o planeta/de ganduri comune/
lumina ma orbi fierbinte/topind imaginea ta//
pe strada gâtuita de caldura//vedeam cum urca o cometa//
straina mie, sraina tie…. ‘’

Poezia începe de la o zi normală, ca toate zilele, pe o stradă îngustă din Budapesta. O mare parte din străzile din marile oraşe din România şi Ungaria sunt similare.[Precizarea este pentru poetii din Israel care nu au vazut aceste orase.} Poeta subliniază faptul că această stradă îi este familiară, oferindu-i un sentiment cald…Încearca o inter-relationare a gandurilor sale cu cele ale trecatorilor… Accentul cade insa pe atmosferă. Aceasta constituie invelisul sirului de senzatii si sentimente.Aparitia biciclistului este cheia intregului poem. De aici incepe dublul plan al gandurilor, in trecut si in prezent; aici, pe Pamant si, dincolo, in lumea nestiuta. Planete, ruleta vietii, cosmosul , pamantul, pierderea ireparabila a cuiva drag, iata o lume diversa, misterioasa si tragica, in context liric. Vara, personaj fierbinte cu lumina sa, uneste un gand singular cu o imaginara reîntâlnire.

Interesant este motivul proiecţiei, de la pietonii care sunt pe stradă, pînă la formarea unei planete, « străina mie, straina ție ».

În poeziile următoare din volumul in discutie, vom găsi elemente de fronda si de dezlantuire. Viata este trăită tumultos, vulcanic… Exemplific din poemul Happy Face :
« În plin ospăț//cântecul păsării temute//defăima/virtutea mesenilor serii//
Trecatori//prin amor si betie//cântau//vino, străine, la masa//
Cu fecioare//si cupe de vin/sătui de lege//să bem puterea trufiei’’.//
Multe-am vazut in căile noastre/primejdii/scăpate din frâu/
Ne-au mântuit nădejdea/să-mpărțim vremea din urmă/frățeşte/
Vă-ndemn, răsplătiți viclenia de seara/ ocară morții dați/
Pasărea, iat-o, soarbe/din cupe/cu bine si rău/ cântă,/
Şi-ncepe să moară/ cu suflet de om « .

Aceasta poezie ne sugereaza-o atmosfera medievala. Ne putem imagina un han, într-un sat izolat, ideea departarii este un plan inserat cu subtilitate si cate nu poate spune departarea! Bântuie, nestăpânit, între mesenii conturati din câteva cuvinte, plini de fronda, bântuie libertatea dorită de sufletele nomade, pentru potolirea setei de viata.
Aparitia păsării, la începutul poemului si moartea ei la final, închide un cerc, de la nădejdi trădate, la înfruntarea timpului, prin cânt şi hohot sfidător. E un invelis profund, desi convivii fac legământ de negare a morții, prin cântec si vin. Se creează totodata un cerc metaforic fermecator. Moartea pasarii, sa fie oare pedeapsa preluata prin cantecul ei , pentru incalcarea legilor de catre oameni?
Tonalitatea alegorica lasa un spatiu generos intrepretarilor.
Vorbeam de diversitatea imagistica din versurile Veronicai Balaj, de planurile diverse in care se deruleaza expresivitatea sa poetica . Avem de-a face cu o scriere bogata in simboluri, metafore si o foarte originala, mereu noua formula de-a percepe trecerea, clipa.

În poezia din Budapesta, era jocul timpului, de la prezent la trecut si zborul său spre infinit. Aici, saltul in trecut e doar atmosfera, trairea cu patima a vietii. Cantecul pasarii razbate un timp dar si un spatiu.O alegorie a miscarii .O miscare verticala a pasarii in spatiu, dar si in timp, presupune desigur o relatie ontologica. Poemul o sugereaza cu subtilitate. Imaginea pasarii care « invata sa moara cu suflet de om » este memorabila.
Trecerea de la un plan la altul, o intalnim mereu in poemele cartii. Alternanța real-oniric, saltul de la ironia acuta la mitologie, fac nota specifică scrisului autoarei in discutie. Un vers alert, imaginativ, expresiv si plin de sensuri .

De remarcat titlurile poemelor discutate.Cel al primei poezii a fost conectat la un punct terestru, geografic, la a doua poezie este iluzoriu, usor misterios.De remarcat apoi cum, se aluneca spre ironie si tristete. Tot de la titlu as porni si cand vorbesc de poemul ‘’ Inger cu aripa de gheata’.’
Din start , suntem intr-un plan magic . Iata un fragment:

“Ma obisnuisem deja/In gerul ratacea pe drum cantand ori/
se lasa ferecat/purtat/intr-o cusca/privit, atatat/in numar de circ/
se-ntampla si s-adoarma –n plina zi/pe umarul cuiva sau, pe crestet/
[dar ma mai slujea cat de cat]/cosmarurile lui
nu erau de dorit/tresarea, scotea flacari/pe nas, pe gura.
chema ploaia/el stia de unde/
’’Fii bun, bun sa fii/!, il rugam//unii il purtau/de la rugaciune la zeflemea/
primea painea cea de toate zilele/si slove frumoase/,> pentru că gheaţa este atât de rara …dar în ţări precum România sau Ungaria, ghiaţa “vizitează” locul în fiecare iarnă, câteva luni. În ochii mei aripile mi se par stravezii. Citind, mă simt într-o lume ireala. Onirica. La începutul poeziei ingerul se depersonalizeaza pierzandu-si adevarata menire. El e ca un animal de companie, este gata chiar să fie imobilizat într-o cuşcă la circ. Îşi odihneste uneori capul pe umărul omenesc.
Din nou, autoarea ne surprinde cu ingeniozitatea imaginilor. Poemul are un fir epic. Se leaga intamplari. Ingerul intra intr-o serie de actiuni care declanseaza anumite stari. Toate crează împreună o lume speciala. Un înger şi o lume terestra.Care se mira de purtarea lui, şi la nivel stilistic si imaginativ, se poate observa inbinarea dintre real si acel ceva miraculos, fiinta umana il protejeaza pe cel cu atribute ceresti acum, pierdute.Ingerul are nevoie de ajutor uman.
Caracterul evolutiv al îngerului este atipic… pare ca se lasa influentat de Satana,e furios, scuipa foc, aduce ploaie. Poate cand nu trebuia.
Tot atat de bine s-ar putea crede ca ingerul acesta era un copil rebel , in dialogul cu el spunandu-i-se sa fie bun. Unii l-au tratat ca pe un exponat de circ altul, i-a dat mâncare şi astfel, insertia divinului in viata obisnuita, reala, tine de ingeniozitatea poetica, lucru intalnit si -n pagini de scriitura sud americana si nu numai.In acest poem şi cuvintele cad, poate ele i-au rupt aripa ingerului picat din vesnicie. Durerea umana transferata ingerului, reliefeaza intrepatrunderea planului real cu cel imaginar si divin. Repararea, vindecarea aripii ingerului, simbolizeaza din nou, existenta pe plan vertical, spre cer si orizontal, aici, pe pamant.
Dualitatea celor doua lumi, doua coordonate existentiale este prezenta si-in poemul , ‘’Motiv din vechea carte ’’ :

Iov, desigur,//se putea inalta/
de la durere la cer/ prin iubire//
mai putea si sa moara, fragmentar
l-ar fi inviat poate//cuvantul//rostit\
la facerea lumii//
iesit din frica, singuratic,in ploaie ,//
aseara,Iov ma chema//
la o marturisire istovitoare//
cu lasitate, ma departam//pe-o nava utopica//
din cuvinte plutitoare/
intre marea judecata/
si poezie//’’.

O poezie inspirata din Biblie. Si alegerea nu e simplă,ci, un intreg logos, o filozofie despre cerdinta, speranta mai ales , puterea de- a cerde.
Cît de bulversant e acest raport om –univers si divinitate !E dureros si frumos .”Iov deigur se putea înălţa. de la durere la cer…”. Din nou întîlnim raportarea la inalt, la cer, verticalul ca dimensiune existentiala redata prin metafore. Durerea l-ar putea omori dar cuvântul primordial l-ar putea salva. E o cauzalitate metafizica.
Iov, figura biblica , cheamă in ajutor cuvantul initiatic, să depună mărturie în numele său. Forta cuvantului rostit in plan omenesc sau divin, este de necontestat si poeta apasa excelent pe aceasta idee care-ar putea susține un tratat despre transcendență-realitate. Inspirată este şi imaginea unei nave din cuvinte utopice.
Nava alunecă în direcţia orizontală, în timp ce, la începutul poeziei, Iov a fost capabil să se inalte prin durere. Poate că acest lucru este modul de-a spune că în pofida utilizării cuvintelor de dragoste, durerea nu poate acoperită sau oprită. Atunci cînd ajungi la ea, făgaşurile sunt neasteptate.

Mi s-a parut potrivit sa fac legatura cu un alt poem,’’Navigatii’’ in care, parabola navei si calatoriei sustine un excurs fermecator, plin de sensuri :
‘’Se-arata ceasul navigarii/spre/lana de aur/
asteptam plecarea/amintirile, sub pleoape fixe/ca niste licheni,
nu trag prea greu/constructorii de corabii/mai aveau /cateva injuraturi/
si cuie/de batut in talpa marii/….
toti continuau sa muste/din carnea noptii zbarcite
sperand ca Zeus,/contra unor osanale reverentioase/
duhnind a prefacatorie/,sa le-arate unde-i /
plosca fermecata/plina cu apa vie/
s-i o harta/cu drumuri si pricini/despre/
lumea ce va sa fie/ ‘’
Dacă înainte am întâlnit o”navă utopica”, în poezia aceasta navigam “real”, şi de la pământ şi cer trecem inspre mare. Şi acest lucru e aproape de lumea nomada, pe ape insa.. o barca urmează să navigeze spre “lîna de aur” (poate în Egipt, departe, Imagini interesante. frumoase. Nerabdatori si temerari, construitorii navelor au continuat <<să bată cuie in talpa marii.>> Metaforă minunată.
S-a creat o lume magică de legendă, mai ales cand una din femei dă naştere la o mica sirena..Intr-o mare “potcovita” in care vor înota sirene.E o apă magică, o apă vie

Spre sfârşitul perzentarii vreau sa mă opresc pentru o clipă la poezia “Poveste miscată”, care imbina o parte din motivele discutate înainte.
‘’ Laolalta,eu si cativa ingeri scheletici/ precum sufletul meu/
Stam cocotati pe hornul casi/feriti de vestile bune/…..
Focul s- a stins/cand ,flegmatici scuipam/in ochii flacarilor/
Durerea, otetita de plictis/…arareori, /mai sughitam peste abis/
Si ne-ntrebam/ cum de nu aflam/ care-i drumul/spre Vislanda/
…………………………..;
Nedumeriti, cu ochii nostril/de lupi incoltiti/scheletici/
Mai lacrimam / cat viata/
Si luam, aminte/sa-ngenunchem/.
Si aici, autorea reia trimiterile spre lumea magica a ingerilor dar intr-o expresie suprealistasă. Atmosfera este misterioasa, apasatoare..ingerii scheletici, starea sufleteasca umana are accente de neliniste , luna ocroteste prin lumina sa, vestile rele…
Răsăritul de soare nu inveseleste cadrul. Planeaza ceva dramatic in jur, razele de soare par colti de lupi… .Aceeasi imixtiune a lumii celeste in real, dar intr-o expresie imagistica diferita. Cercul de care vorbeam, volutele de sus in jos si invers,au si aici o haina simbolica.
Într-adevăr, poeta ne lasă să împărtăşim cu ea poezii cu viziune metaforica şi simbolica, viziune largă şi cu forta in exprimare, legătura între realism şi lumi fantastice la toate nivelurile, între fantezie veche nodurosă şi pînă la desene fantastice pure şi delicate. Poeme ca un zbor magic îndepărtat de evenimentele zilnice O lume mitică, fără bariere de timp, direcţie şi locaţie.

Menahem Falek, poet,
Vicepersedinte al Asociatiei Scriitorilor de limba ebraica din Israel
Si Presedinte al Asociatiei scriitorilor de limba ebraica din Ierusalim

Volumul « Scut Iluzoriu » Editie bilingva romana-ebraica traducere Menachem M. Falek, Editura Zur-Ott, Ierusalim, 2011

Sursa: Revista Melidonium