Cuvânt și iubire

„Străinul cu faţa lată, urcat în scrînciobul puternicilor zilei, a pus drujbele pe pădurile Almăjului. Sub fierul necruţător, cad gemînd, ca nişte ostaşi bătrîni ce au apărat satele, de turci, de nemţi, de ruşi. Cad seceraţi de mîna lacomă a veneticului, stejarii, fagii, ulmii, fala pădurii. În vaierul lor, plîng strămoşii şi se frînge un neam.”(Ion Marin Almăjan)

Pentru mulţi dintre cititori, apariţia unui volum de versuri sub semnătura lui Ion Marin Almăjan – „Amintiri despre ţărani”, poeme, Editura David Press&Hestia, Timişoara, 2011, volum pentru care autorul a fost distins cu Premiul pentru Poezie al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor, pe anul 2011 – a fost şi rămîne o surpriză. Pentru că, bine poziţionat pe harta literelor româneşti, Ion Marin Almăjan este, prin definiţie aproape, un prozator de forţă, remarcat ca atare încă de la debut. „Comparînd cartea aceasta… chiar şi cu calitatea ultimelor volume de debut apărute, trag o singură concluzie posibilă, şi anume că maturitatea stilistică şi de gîndire a tînărul prozator timişorean va impune în întreg contextul nostru literar actual un nume » – nota Sânziana Pop pe coperta a patra a volumului de debut al scriitorului, « Sînt dator cu o durere », Editura Eminescu, 1970”.

Legătura, mereu mărturisită, cu locul de baştină şi oamenii lui

Dar energia narativă a scriitorului originar din Dalboşeţul almăjan s-a împletit, avem convingerea, de la bun început cu o sensibilitate lirică, uşor de „ghicit” la lectură, mai cu seamă în pasajele descriptive, bogate în ornamente poetice fără a-şi pierde consistenţa şi arhitectura epică. Iată, doar un exemplu din volumul de debut: „Noaptea se tălăzuie o dată cu zvonul prelung şi monoton al greierilor, sfîşiată rar de ţipătul ciuşului”. Unei astfel de trăsături în ordinea expresiei îi corespunde însă, în structura intimă a omului Ion Marin Almăjan, un alt, mult mai semnificativ indiciu al sensibilităţii sale: legătura, mereu mărturisită, cu locul de baştină şi oamenii lui. Or, aproape firesc, calea regală a comunicării asupra şi în baza unei structuri umane de această natură a fost, din totdeauna, poezia, această miraculoasă punte între inima, sufletul şi mintea poetului şi mintea, sufletul şi inima cititorului.

Vremurile acestea i-au spulberat pe ţărani, trimiţîndu-i în istorie

Apărută în elegante şi armonioase condiţii grafice şi tipografice, de la calitatea hîrtiei la expresivitatea ilustraţiei de interior şi de pe coperte, nu mai puţin la rigoarea aşezării în pagină, cartea se deschide cu o „durere” mărturisită de autor, anume aceea că numai exigenţa literară l-a oprit să-şi întituleze volumul „amintiri despre neamuri”, cunoscută fiind respingerea „sentimentalismului” în lumea artistică de azi, dar în fond, toţi „eroii” cărţii îi rămîn „neamuri”, îi simte „ai lui” şi el se simte „de-al lor”. Nu mai puţin, „durere” este şi faptul că, la debut, unii dintre cititori i-ar fi reproşat că ar fi „denigrat”, prin personajele sale, „neamuri” ale respectivilor cititori. Or, autorul ne avertizează pe toţi, deopotrivă: cartea sa este, oricît de legată de oameni şi locuri reale, o „ficţiune”, un construct literar, cu alte funcţii decît un eventual reportaj sau un înscris documentar; este, aşadar, un text menit să transgreseze realitatea, să-i confere atemporalitate prin regimul simbolic în care se înscriu personajele, faptele, locurile şi, nu în ultimul rînd, autorul însuşi, cel ce, amintindu-şi toate acestea şi scriindu-le, se desprinde de propria sa fiinţă de lut şi devine „fiinţa de hîrtie”, supusă doar legilor lumii secunde, lumea literară. Simptomatic sub acest aspect poate fi chiar primul poem, Autobiografică, marcînd un „eu” nedefinit, cu o naştere fabuloasă: „strîngînd în pumn/ gurguiul unei opinci/cu care era încălţată talpa ţării”, apoi o tragică destrămare de lume, trăită într-un prezent la rîndu-i nedefinit, sugerat doar printr-un adjectiv demonstrativ de apropiere – „acestea” -, în urma căreia cel născut sub zodia uriaşă a „tălpii” ţării nu-şi mi poate regăsi rădăcinile: „Vremurile acestea i-au spulberat pe ţărani,/ Trimiţîndu-i în istorie./ Eu am rămas orfan.” Şi dacă istoria a înghiţit „talpa ţării”, înstrăinarea se face simţită pentru cel care-şi caută „casa”, el însuşi „vinovat” fiind de lăsarea ei în paragină: „Ai plecat în lume şi m-ai lăsat pustie,/ Cu singurătatea măcinîndu-mi zidurile,/ Cu necunoscuţi, siluindu-mă./ Străinule”. Semnele perene ale lumii de altădată, cum ar fi doina de pildă, intră şi ele sub aripa tragică şi cheamă a nefiinţă – „Cîntecul acesta// Se strecoară în fibra fiinţei mele,/ Tulbură, trezeşte un dor de necuprins,/ De neînţeles, un dor de risipire, un dor de înălţare/ Şi un dor de moarte.” Şi tocmai din această „risipire” se naşte antidotul: scrierea despre cele ce au fost, despre cele ce sunt şi trecerea lor în nemurirea artei. Pentru ca toate să aibă o „poveste” precum cea a Cetăţii Grădişte, despre care „se spune că – şi, bineînţeles, e vorba de „vremea ei de fală”, demult apusă -, dar „se mai povesteşte” şi o întîmplare din vremuri mai apropiate desigur, în care numele personajului se reţine şi fapta lui poate fi povestită de oricine. Anume, cum a intrat în cetate, cu gînd să recupereze „comoara” ascunsă şi cum nu s-a mai întors. Dar numai autorul-poet ştie ce s-a întîmplat „cu adevărat” şi poate să ne încredinţeze asupra celor neauzite de noi: „Dacă lipeşti urechea de iarba grasă a dealului,/ Auzi clinchet de nicovală./ ţiganul Mărcin şi-a deschis covăcie în cetate.”

Subgraiul Văii Almăjului

Pe un astfel de dublu palier se cer citite poemele lui Ion Marin Almăjan, cu elementele păstrate în memoria colectivă, traversînd, de pildă, perioada de „alungare” în istorie, anii ’50 ai trecutului secol, elemente cărora li se suprapune „semnul” literar girat de autor, fie printr-o bruscă tăietură de frază: „La şcoală ni se spune: au fost luaţi chiaburii// Şi duşi în Bărăgan./ Noi tăcem. Acasă ni s-a spus să nu vorbim,/ Chiaburii, duşmanii poporului, sunt neamurile noastre.”, fie printr-un insert descriptiv tulburător: „Cînd Torocea a revenit acasă/ Ana era dusă la cei drepţi,/ Zidurile casei erau prăvălite,/ Dudaş murise de dorul stăpînului”. Nu lipsesc din „panoplia” amintirilor nici faptele mai luminoase ale vieţii, în poeme precum Dacălu’ Frâncu, cel iubit de o franţuzoaică şi deplin convins că „la France est perdue sans moi!”, ori Cîrcioroaba, cea care-i pedepseşte pe copiii „dedaţi” la „zeama de prune”, sau Pacla de douan, cu o „nămetenie de om” căruia nevasta „i-a cusut nădragii rupţi/ Folosindu-se de hîrtia unei pacle de douan/ Drept pedeapsă şi învăţătură de mine”. Cum, desigur, nu lipseşte „cuvîntul de acasă”, lexicul local aşadar, menit să accentueze identitatea oamenilor şi locurilor, dar de vreme ce graiul bănăţean este mai „dificil”, autorul a adăugat, în aparatul critic al volumului, şi un binevenit glosar, alături de „Notele biobibliografice” – volumul devenind astfel şi unul de referinţă, atît pentru informaţiile despre Ion Marin Almajan cît, iată, şi pentru cele privind graiul bănăţean – subgraiul Văii Almăjului.

Mecanismul ascuns al unui rău greu de îndreptat

Respectîndu-şi obîrşiile, aşa cum notează Octavian Doclin pe coperta a IV-a, interior, a cărţii, Ion Marin Almăjan oferă – şi îşi asumă – prin acest volum o necesară dimensiune a „geografiei literare” româneşti, nu întotdeauna receptivă la „contribuţia” Banatului. Anume, o contrapondere la clamata, dar subtil minimalizata „literatură în grai”, printr-o „justă măsură” a inserării idiomului local pe fondul evenimentelor mai ales tragice din istoria ţinutului – ignorate şi ele de „istoria mare” -, într-o frescă a satului pe cale de dispariţie acum, lovit îndeosebi de vremuri de-abia trecute, lovit în propria lui „ţară” – de unde şi tragismul adînc al lui, pe care puţini scriitori l-au „pus pe hîrtie”. Ion Marin Almăjan a făcut-o încă de la debut. „Căvela trecu fără să-l vadă […]. Dinulescu, fost inspector la Finanţe […] zicea că beţia unui maistor atît de priceput se trage din ziua în care la căminul cultural se adunase tot satul chemat de toba lui Traiasca […]. Cînd cineva luase cuvîntul şi-l numise chiabur…” – scria, în 1970, Ion Marin Almăjan în volumul „Sînt dator cu o durere”. Ca în 2011 să accentueze: „Ecoul tobei răzbătea pînă la noi/ Aducînd veşti grele, porunci diavoleşti” (poemul Chidran) şi, mai cu seamă, să deconspire mecanismul ascuns al unui rău greu de îndreptat: „Membrii C. A. P. nu mai dormeau// Porneau cu traiste, cu saci, cu secere/ Pe drumuri doar de ei ştiute […]// Să-şi umple traistele, sacii// Luvăm, luvăm, că din pămînturile noastre luvăm/ Se justificau şi de atunci au prins acest nărav/ De care nu mai pot scăpa nici astăzi”.”

Plîng strămoşii şi se frînge un neam

Şi să nu ierte, acum, un rău şi mai adînc, şi mai devastator: „Străinul cu faţa lată//Urcat în scrînciobul puternicilor zilei/ A pus drujbele pe pădurile Almăjului”./Sub fierul necruţător cad gemînd/ Ca nişte ostaşi bătrîni/ Ce au apărat satele/ De turci, de nemţi, de ruşi,/ Cad seceraţi de mîna lacomă a veneticului/ Stejarii, fagii, ulmii, fala pădurii./ În vaierul lor plîng strămoşii/ Şi se frînge un neam.”

Un rău atacînd însăşi identitatea locului este, în fapt, cel pe care cartea aceasta îl denunţă şi pentru care ea este un strigăt de durere şi alarmă.

Ada D. Cruceanu

Notă: subtitlurile aparţin redacţiei

Sursa: Revista ART – EMIS

Anii, viața și slujirea creștină

“Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.

Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.

Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.

“Mănăstirea satului meu”

As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.

Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.

De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.

Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.

Povestea numelui Teoctist

Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.

As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor.

Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: “Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a raamas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.

Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.

Dictatura comunista, anti-crestina

Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului  Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.

Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut?

Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.

Moldova era pustiita de navalirea sovietica

Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri “patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.

Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.

Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: “Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”

Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda

Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.

Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. In fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodatadin mijlocul studentlor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.

Preotii, profesorii, arestati si intemnitati

Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: “Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: “Pentru ce atatea seminarii?”; “Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; “De ce atatea reviste teologice?”; “Pentru ce atatea manastiri?”; “De ce da  Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.

Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut

S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.

Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.

Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei

Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.

Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si siu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta  ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie. Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.

Duhul diabolic

Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica.

Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.

Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala.

Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. “N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. “Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. “Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie” si atunci am zis: “Aici va fi” si nu s-a mai intamplat nimic.

Salvarea bisericilor

In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.

Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.

Sfintii neamului romanesc

Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?

Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inainta si de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani.

A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava! Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.

Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.

Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.”

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

(Documentar Civic Media)

 “Al cincilea patriarh” – Prea Fericitul Teoctist în câteva „gânduri“, evocări și documente Documentar inițiat, îngrijit și orânduit de Artur Silvestri, editura Intermundus, 2007

“Romanul s-a identificat foarte bine cu Ortodoxia, Ortodoxia circula in sangele romanului nostru. Dupa cum spuneau si marii nostrii scriitori nationalisti, pe care acum vor sa ii desfiinteze – Eminescu, Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu – asa spuneau – ca nu exista roman catolic. Asa cum zicea Nae Ionescu ca a fi roman inseamna a fi ortodox, dupa cum animalul cal este si patruped.

Romanii nostri vor fi foarte greu de inselat, de indus in eroare – ma refer la oamenii statornici in credinta, cu o adevarata convingere si care nu au uitat sa sunt romani. Desi conducatorii bisericii noastre si preotii nu si-au facut datoria de a catehiza poporul in dreapta credinta, ca, de, s-au temut; preotii nostri nu vorbesc despre asta – la ei asta face parte din lumea poeziilor. Insa, credinciosii nostri au constiinta ortodoxa mai dezvoltata decat a multora dintre pastori, si iau o carte, mai citesc un ziar si afla ei cum stau lucrurile. Acum sta la dispozitia fiecaruia sa afle adevarul.

Romanul trebuie sa iasa din indolenta in care se afla astazi si, daca a reusit ceva comunismul, acesta este: sa-l faca nepasator fata de valorile Bisericii si ale neamului sau, plictisit de a mai lupta pentru biruinta neamului sau.
Romanul trebuie intors la Hristos. Biserica ar trebui sa dea tonul. Aici e nevoie de o adevarata elita, care sa formeze generatii de romani crestini.

I-as certa pe romani pentru ca le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri si eu nu par sa fie constienti de asta.

“Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, voi care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi miluiţi. Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului”. (I Petru 2, 9-11)

NEAMUL ROMÂNESC

Comoara romanilor este credinta ortodoxa. Toata lucrarea raului este indreptata impotriva ei. Neamul acesta n-a dainuit prin victorii pamantesti, chiar daca acestea au avut importanta lor; neamul acesta a dainuit prin jertfa si credinta. Prin jertfa acest neam inviaza, ori de cate ori il omoara ei.

Exista o radacina foarte adanca si viata Bisericii si a manastirilor si a credinciosilor ei, pe care n-o pot smulge ei asa usor din pamantul acestui popor adapat cu sange de mucenici si de voievozi a lui Hristos. Si chiar daca aceasta radacina puternica este taiata cu fierastraul vrasmasilor Ortodoxiei, mereu va rasari un alt vlastar.

Din pacate acest duh al vietii politice din ziua de azi este strain de viata si de chemarea si de rostul pe care-l avem noi, ca romani, al unui STAT DE MANTUIRE. Statul este o vorba goala, daca ignoram oamenii care il alcatuiesc. Statul suntem noi, cei aproape 90 la suta ortodocsi.

Dumnezeu a lucrat pentru individualizare, pentru identificarea individului si a neamurilor; Satana lucreaza pentru distrugerea si uniformizarea societatii cand omul nu mai conteaza, conteaza numai asa zisele principii, conteaza numai statisticile.

Cand te raportezi la istoria patriei tale, ai cu ce sa te identifici. Dar in momentul in care declari ca te identifici cu istoria lumii, adica cu cea a catorva sute de popoare, inseamna ca nu mai apartii nici uneia. E ca si cum te-ar lua cineva si te-ar scoate din casa ta si te-ar arunca in strada, asa e iesirea din istoria patriei tale ca sa te “globalizezi” cu istoria lumii…

Nu piere ceea ce e cladit pe credinta, pe valoare, pe traditie. Avem patria pe care o meritam. Si avem o tara frumoasa precum gradina raiului, totul e sa avem rabdare si putere sa vedem aceste frumuseti…

Rasar, iata, noi vlastare care, ca prin instinct, alearga la identitatea lor, la ceea ce are mai curat acest neam, la credinta crestina.

Intodeauna, va ramane totusi o elita de oameni, care vor lua asupra lor destinul tarii. Intotdeauna au fost si tradatori, au fost si eroi in cadrul neamului si al Bisericii. Asa ca nu deznadajduim, ci ducem mai departe greutatea si povara acestor vremuri in care ne aflam. Pentru ca, sa nu uitam, Hristos ne-a fagaduit: “EU sunt cu voi pana la sfarsitul veacului. Amin”

Talentul este duhul unui neam care se aduna in niste indivizi. Daca ei nu duc pana la capat ceea ce au primit, daca nu dau inapoi neamului opere valoroase, atunci inseamna ca nu au fost demni de aceasta frumoasa si aleasa povara pe care au primit-o de la Dumnezeu.

Ceea ce valoreaza pentru popor, valoreaza si pentru fiecare stat si pentru fiecare societate. Scopul poporului, ca totalitate, este acelasi cu scopul omului ca persoana singulara. Si scopul acesta este intruparea in toate manifestarile vietii lui a dreptatii, dragostei si sfinteniei evanghelice. Orice neam trebuie sa devina “poporul lui Dumnezeu”, “popor sfant”, care pune in evidenta si propovaduieste, prin istoria lui adevarul Dumnezeu-omenesc al vietii si etosul Dumnezeu-omenesc al ei. (vezi I Petru 2, 9-11; 15-16).

Neamul cuprinde:
1. Toti romanii aflatori, in prezent, in viata.
2. Toate sufletele mortilor si mormintele stramosilor.
3. Toti cei ce se vor naste romani.

Neamul are:
1. Un patrimoniu fizic, biologic: carnea si sangele.
2. Un patrimoniu material: pamantul tarii si bogatiile
3. Un patrimoniu spiritual, care cuprinde:
– conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata;
– onoarea lui ce straluceste, in masura in care neamul s-a putut conforma, in existenta sa istorica, normelor izvorate din conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata;
– cultura lui: rodul viatii lui nascut din propriile sfortari in domeniul gandirii si artei.

Toate aceste trei patrimonii isi au importanta lor! Pe toate un neam trebuie sa si le apere! Dar cea mai mare insemnatate o are patrimoniul sau spiritual, pentru ca numai el poarta pecetea eternitatii, numai el strabate peste toate veacurile.

De aceea conducatorii natiilor trebuie sa judece si sa actioneze nu numai dupa interesele fizice sau materiale ale neamului, ci tinand seama de linia lui de onoare istorica, de interesele eterne. Prin urmare, nu paine cu orice pret, ci onoare cu orice pret!

Neamul este o entitate care isi prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt eternitati si in lumea cealalta, nu numai pe lumea aceasta.

Cinteodata, pe aceasta linie a neamului se ridica numai indivizi izolati, parasiti de generatiile lor. In momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc in numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morti si de martiri ai trecutului si viata de maine a neamului. Aici nu intereseaza majoritatea, fie ea si 99 la suta, cu parerile ei. Nu parerile majoritatii determina aceasta linie de viata a neamului! Ele, majoritatile, se pot numai apropia sau indeparta de ea, dupa starea lor de constiinta si virtute, sau de inconstienta sau decadere.

Neamul nostru n-a trait prin milioanele de robi care si-au pus gatul in jurul strainilor. Ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toti haiducii care, in fata jugului strain nu s-au supus, ci si-au pus flinta-n spate si s-au ridicat pe potecile muntilor, ducand cu ei onoarea si scanteia libertatii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin “majoritatile” lase si “cuminti”. Ei inving sau mor, indiferent. Pentru ca atunci cand mor, neamul traieste intreg din moartea lor si se onoreaza din onoarea lor. Ei stralucesc in istorie ca niste chipuri de aur care, fiind pe inaltimi, sunt batute in amurg de lumina soarelui, in timp ce peste intinderile cele de jos, fie ele mai mari si cat de numeroase, se asterne intunericul uitarii si al mortii.

Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva si s-au asezat pe pamantul pe care traiesc. Istoria ne da date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor, etc. Un singur neam n-a venit de nicaieri. Acela suntem NOI ! Ne-am nascut din negura vremii pe acest pamant odata cu stejarii si cu brazii! De el suntem legati nu numai prin painea si existenta pe care ne-o da muncindu-l din greu, dar si prin toate oasele stramosilor care dorm in tarana lui! Toti parintii nostri sunt aici! Toate amintirile noastre, toata gloria noastra razboinica, intreaga noastra istorie aici, in acest pamant sta ingropata!

Intotdeauna romanii au trait in buna intelegere cu catolicii, cu greco-catolicii, cu musulmanii, cu armenii si cu toate religiile. Asta pina au venit vremurile acestea satanice care doresc sa ne razvrateasca unul impotriva celuilalt.”

“Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai.” (Ioan 15, 12-13).

de Arhimandrit Justin PÂRVU

Foto: “Precum în cer, așa și pe pământ” – Cristina Nichitus Roncea

Sursa: Calauza Ortodoxa

Motto: „Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului..” (Părintele Iustin Pârvu, 25 noiembrie 2011).

Târgu-Mureş, secolul al XVI-lea. În anul 1595, Mihai Viteazul obţine două victorii importante împotriva Imperiului Otoman, la Călugăreni şi la Giurgiu, care vor determina încheierea unei păci favorabile Ţării Româneşti şi vor asigura o anumită stabilitate în zonă, ce îi permite voievodului punerea în aplicare a măreţului plan de a cuceri Transilvania şi Moldova şi de a înfăptui unirea tuturor teritoriilor locuite de populaţie de origine română. În anul 1599, în bătălia împotriva principelui transilvănean Andrei Báthory, găseşte sprijin şi în rândul iobagilor secui din zona Mureşului, care îşi revendicau dreptul la dezrobire promis de principele Transilvaniei. După victoria de aici şi intrarea triumfală în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599, Târgu-Mureşul va fi printre primele oraşe care recunoaşte stăpânirea lui Mihai Viteazul. Drept urmare, acesta îl va lua sub protecţia sa şi va acorda libertate iobagilor secui: «Am luat sub ocrotirea noastră pe locuitorii din Târgu-Mureş – se arată într-un document emis de domnitor, la Alba-Iulia, 3 noiembrie 1599 – fiindcă le cunoaştem credinţa arătată faţă de noi.»
Odată cu începutul secolului al XIX-lea se perpetuează în istoriografia târgumureşeană informaţia legată de prezenţa unei capele ortodoxe ridicate de Mihai Viteazul în incinta fostei Mănăstiri Franciscane din Cetatea oraşului. În 1809, preotul reformat Nemes Gábor, într-un memoriu dedicat Bisericii Reformate din Cetate, aminteşte de acest mic paraclis pictat în stil bizantin, presupunând că a fost ctitorit de domnitorul muntean pentru a-i servi ca loc de închinăciune în timpul vizitelor sale în oraş” (Ioan Eugen Man, „Târgu-Mureş, istorie urbană de la începuturi până în 1850”, Târgu-Mureş, Ed. Nico, 2006).
Mai mult decât atât, avem informaţia că, în incinta Cetăţii, pe aripa către actuala Universitate „Petru Maior, marele Voievod întregitor ar fi ctitorit, la sfârşitul secolului al XVI-lea, chiar o biserică din piatră – prima biserică ortodoxă din Târgu-Mureş.
Dar, de-a lungul vremii, oraşul a fost, în repetate rânduri, incendiat şi prădat, ba de tătari, ba de armatele otomane sau/şi de cele habsburgice. În anii 1601-1602, trupele generalului austriac Basta au jefuit şi incendiat oraşul, ca represalii pentru participarea populaţiei sale la luptele duse de Mihai Viteazul împotriva stăpânirii habsburgice. „Atunci, în ziua de Sf. Laurenţiu a anului 1601 – consemnează în memoriile sale cronicarul Nagy Szabó Francisc – mercenarii lui Basta au atacat şi prefăcut în cenuşă mănăstirea, biserica, turnul şi şcoala.”
Frânturi dintr-o informaţie, după părerea noastră inexactă în totalitate, vorbesc despre o icoană făcătoare de minuni, a Maicii Domnului cu Pruncul (imaginea este postată şi pe internet), trimisă la Târgu-Mureş de un călugăr de la Muntele Athos, în 1666, Domnitorului Unirii, pentru ctitoria sa. Acesta trecuse, însă, deja la cele veşnice. (Ne vom documenta mai amplu asupra acestui capitol, pentru a vă informa.)
Iată, însă, că ceea ce nici Evul Mediu sângeros, nici măcar comuniştii nu au îndrăznit să distrugă au reuşit lichelele postdecembriste. Iconostasul Viteazului, din Cetate, a cărui imagine mai există încă imortalizată într-un album fotografic, şi chiar într-un articol al meu din anii trecuţi, publicat în „Cuvântul liber”, a dispărut sub şpaclu şi straturi de var. Au lucrat şi lucrează, cu sârg, aceiaşi nenociţi care, cu mână românească uneori, se străduiesc din răsputeri să ne ucidă memoria, să ne mancurtizeze, să ne pierdem şi bruma de demnitate şi mândrie a identităţii naţionale.

Şi totuşi, unde s-a zidit Casa Domnului, nimic nu se năruie pentru veşnicie.
„Cunoscută cândva şi cu numele de «Aluniş», Mănăstirea Plăviceni (n.n. – judeţul Teleorman) s-a aşezat în istorie pe fundamentul unei legende care spune că, pentru a scăpa de turcii urmăritori, doamna Stanca, soţia voievodului Mihai Viteazul, s-ar fi ascuns într-un aluniş din acest loc. – menţionează, în ziarul «Lumina», jurnalistul şi scriitorul Dumitru Manolache. – Şi, ca mulţumire că Dumnezeu a ocrotit-o, a ridicat aici o biserică, făcând din trunchiul copacului în care se adăpostise masa altarului, căruia i-a dat hramul Sfântului Mihail, în cinstea marelui voievod. Săpăturile arheologice din perioada 1995-2000 au confirmat existenţa acestei bisericuţe, pe care s-a ridicat, în perioada 1637-1648, Mănăstirea, zidită de vornicul Dragomir Dobromirescul şi soţia sa, jupâneasa Elina, fiica lui Radu, clucerul din Brâncoveni, rudă cu Matei Basarab”.
În urmă cu trei ani, în 2010, în apropierea Bisericii, a fost descoperit un schelet fără cap, clavicule şi coaste, îmbrăcat, pare-se, şi având asupra sa un sigiliu… domnesc (au declarat iniţial martorii) –, straiele şi sigiliul fiind acum dispărute cu desăvârşire!!!
„Un preot din Rădăuţi, părintele Gheorghe Aniţulesei, care a ajuns la Plăviceni împins de acelaşi tulburător impuls care mă adusese şi pe mine, împreună cu câţiva prieteni la fel de «nebuni» – scrie Miron Manega, în «Predoslovia unui pelerin» (prefaţa la volumul «Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate» – lucrarea de licenţă a părintelui stareţ Teoctist Moldovanu) – este mult mai înflăcărat în credinţa că aceste oseminte aparţin Voievodului, ba chiar desluşeşte un înţeles dumnezeiesc în această descoperire: «Eu spun că Dumnezeu a vrut ca, odată cu capul, să fie cinstit şi trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată.» (…). «În vara anului 2010, trupul (osemintele) a fost descoperit, în mod miraculos, la Mănăstirea Plăviceni, judeţul Teleorman, la o distanţă de 5-6 m de biserica din incintă. Un grup de muncitori a dat foc la nişte hârtii şi surcele pe locul menţionat. Fratele părintelui stareţ Protosinghel Teoctist Moldoveanu le-a spus muncitorilor să stingă focul, pentru că o să-i certe stareţul că au făcut focul atât de aproape de Biserică. Muncitorii au început să bată cu lopeţile, spre a stinge focul prin înnăbuşire, şi, din cauza loviturilor, pământul s-a surpat. A venit şi părintele stareţ, care a spus să fie îndepărtat pământul, spre a se vedea ce se află în acel loc. A fost găsit un schelet uman fără cap.» Mai spune părintele Gheorghe Aniţulesei, în cuvântul rostit în Biserică, la aducerea unei părţi din osemintele celui presupus a fi Mihai Viteazu: «Pe data de 25-10-2011, m-am deplasat spre această mănăstire cu gândul că, de vor vrea Dumnezeu şi Sfântul Mihai Viteazu, să primesc ca dar pentru Biserica «Învierea Domnului» din Rădăuţi o părticică din osemintele acestui Mărturisitor, când va fi recunoscut oficial ca Sfânt, cum este, Biserica va primi cel de-al doilea hram: Dreptcredinciosul Voievod Mărturisitor Mihai Viteazu. Ajunşi aici, împreună cu şoferul maşinii cu care am fost, împreună cu părintele stareţ Teoctist, am desfăcut racla din Biserică, în care erau osemintele Voievodului şi am rămas uluit de mireasma care a ieşit din oseminte. Am vrut să iau o claviculă pentru Biserica din Rădăuţi şi atunci am constatat că claviculele şi coastele lipsesc: încă un indiciu care arată autenticitatea trupului, exact cum spun istoricii despre părţile din trup care au fost luate de asasini ca trofeu. Am primit în dar atunci o parte din laba piciorului drept al Sfântului. Iată că, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sf. Voievod Mihai Viteazu, o părticică din trupul lui a fost adusă în Moldova, după 410 ani şi mai bine».”

Descinzând dintr-o familie cu îndelungată tradiţie militară, în spiritul iubirii de neam şi de cinstire a marilor eroi înaintemergători, am trăit mereu cu obsesia că blestemul dezunirii româneşti, despre care vorbea adesea Vasile Pârvan, nu se va risipi decât atunci când fiinţa viteazului Domn întregitor de ţară se va aduna în aceeaşi sfântă raclă, binecuvântată de hăruiţi „preoţi cu crucea-n frunte”, între care, cu cinste, se aşază şi părintele stareţ Teoctist Moldovanu. Frumoasă şi demnă de laudă este lucrarea domniei-sale, „Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate”, pe care am parcurs-o cu interes şi încântare, şi pe care, împreună cu scriitorul şi editorul dr. Nicolae Băciuţ, cu bucurie şi din neasemuită dragoste faţă de marele Voievod, ne-am hotărât s-o edităm în inima Transilvaniei, la Editura „Nico” din Târgu-Mureş. Manuscrisul ne-a parvenit prin intermediul prietenului, gazetar de excepţie, Miron Manega, semnatar al „Predosloviei unui pelerin”, despre care aminteam mai sus. „Motivele pentru care subscriu şi contribui, cu puterile mele, la săvârşirea acestei împliniri editoriale sunt mai multe – scrie Miron Manega -, dar toate plutesc în acelaşi gând cuprinzător şi determinant: reîntoarcerea, în conştiinţa noastră istorică, a lui Mihai Viteazu cel fără de trup. Am bănuiala că dezbinatul nostru neam nu se va împlini în unire până când trupul Întregitorului nu va fi el însuşi reîntregit prin aflare. Şi dacă osemintele acelea găsite întâmplător în curtea Mănăstirii Plăviceni sunt într-adevăr ale voievodului (toate semnele arată că da), acest loc poate căpăta semnificaţie de Mormânt Sfânt al Neamului Românesc. De aceea, rezidirea acestui sfânt lăcaş, asumată de părintele ieromonah Teoctist, stareţul Mănăstirii, capătă dimensiunea unei misiuni care iese din graniţele obişnuinţei ecleziastice. Scrisă cu prudenţă, în limitele strictei documentaţii istorice, cu un titlu simplu, discret, „Mănăstirea Plăviceni, importantă vatră de spiritualitate”, lucrarea este o sinteză preţioasă a tuturor informaţiilor verificabile despre acest loc încărcat de legende. M-am gândit să contribui la a face cunoscută vrednica trudă a părintelui stareţ, proiectând-o în tulburătoarea perspectivă a unei posibile reîntregiri spirituale. Chiar dacă sfinţia sa a evitat (din grija de a proteja „mărgăritarul”, până la găsirea unui mediu potrivit şi a unor primitori responsabili) să dezvăluie în lucrare tot ce crede şi ştie despre misterioasele oseminte găsite în curtea lăcaşului, vestea deja s-a dus, purtată atât de feţe bisericeşti, cât şi de mireni. Mai există un motiv care mă face să zăbovesc asupra lucrării de licenţă a părintelui Protosinghel Teoctist, în afară de posibila reconstituire a conştiinţei naţionale prin reconstituirea Mănăstirii Plăviceni: conştiinţa europeană a Voievodului, în termeni pe care „Uniunea Europeană” de la vremea aceea, Liga Sfântă, nu-i putea pricepe. Abia pricepem noi, astăzi, cu mare greutate. Această conştiinţă europeană răzbate peste veacuri, dintr-un document care, din fericire, s-a păstrat. E vorba de Scrisoarea din 12 septembrie 1595, după bătălia de la Călugăreni, scrisă de Mihai Viteazu către hatmanul polon Stanislav Zolkiawski, castelan de Liov: „Iarăşi şi iarăşi vă rugăm stăruitor să vă înduraţi de treburile creştineşti şi să stingeţi focul care arde păretele vecinului, înainte ca el să vă ajungă pe voi”. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă şi apoi în latină, spre a fi trimis, la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini, însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă». Revin la lucrarea de licenţă a părintelui Teoctist Moldovanu, care nu poate fi ruptă de contextul schiţat în aceste rânduri. Este, poate, doar o cărămidă în construcţie, dar o cărămidă care se zideşte, nu se dărâmă. Căci primenirea locului «sigilat» de memoria Voievodului, Mănăstirea Plăviceni – singura ctitorie din ţară având hramul (doar al) Sfântului Arhanghel Mihail – nu este doar o oportunitate, ci o datorie.”
„În noaptea aceea de 1 Decembrie (n.n. .- 2012) mi-am promis că voi ajunge într-o zi la mănăstirea Plăviceni. S-a întâmplat, după aproape şase luni, iar contactul cu locul şi cu moaştele Sfântului Mihai Viteazu – căci moaşte sunt şi aparţin chiar Voievodului, iar el sfânt este, asta cred şi mărturisesc – m-au făcut să fiu unul dintre sprijinitorii aflării adevărului, oricare ar fi acesta. Şi cum n-aş fi, când e vorba de cel mai îndrăzneţ vizionar politic român şi cea mai strălucită personalitate istorică a Europei veacului său? De aceea, sunt alături de părintele stareţ Teoctist Moldovanu, la a cărui râvnă mă alătur şi eu cum pot, şi mă rog la Dumnezeu ca bănuiala şi speranţa unei confirmări istorice să mi se împlinească” (Ciprian Geapana).
„Pentru mine, osemintele acelea frumos mirositoare descoperite la Plăviceni în 2010 (pe care le-am văzut şi le-am atins) sunt moaştele Voievodului Mihai Viteazu. Şi chiar de n-ar fi, faptul că prin existenţa lor s-a redeşteptat în mine speranţa izbăvirii personale şi naţionale înseamnă aproape acelaşi lucru. Pentru mine, Mănăstirea Plăviceni reprezintă locul dezvăluirii unei taine eliberatoare. Am credinţa că acest spaţiu încărcat de legendă şi de semnificaţie istorică va deveni un loc de pelerinaj al neamului românesc şi al tuturor celor care iubesc acest neam, dat dispărut de neprieteni. Iar sprijinirea, pe orice cale, a revenirii în conştiinţa colectivă a celui pe care Sfântul Paisie de la Neamţ îl numea, în 1751, «Mihai Viteazu, rob al lui Dumnezeu şi Sfânt», mi-am asumat-o ca pe un canon” (Prof. kinetoterapie Dr. Denisa Popovici).
Ne vom afla la Plăviceni în ziua de 9 august, când moaştele vor fi sfinţite de un sobor de înalţi prelaţi şi când comentatori avizaţi vor vorbi, în cunoştinţă de cauză, despre fenomen. Dă, Doamne, să fie precum gândim!

Mariana Cristescu

Sursa: Revista Melidonium – Emilia Țuțuianu Dospinescu

Eram student cand m-am asezat in satul Cheia pentru una din vacantele de vara. Din prima dupa-amiaza am dat fuga la manastirea locului, sa-i cunosc vietuitorii. Staretul, parintele Arsenie, mi se infatisa ca o silueta fara pereche,, dupa cum nepereche ii era si duhul aprins de o dragoste pentru semeni rar intalnita. De statura nu prea inalta, cu madularele firave si marunte, pielea ce-i imbraca putina carne lasa sa se stravada prin ea mai dihai decat hartia de calc. Unghiile, la fel de transparente, atat de subtiri, ii acopera varfurile degetelor cat numai sa schimbe rosul sangelui in trandafiriu. Ochii sai senini, luminosi sau scanteietori, dupa simtamantul talmacit, ingaduiau si ei sa i se urmareasca launtrul, acela de nepipait, de nepatruns in cuvinte, indulcit de mierea prea multului har, cand zvacnitor in inalt, cand plutitor si niciodata inecat in malul unde ne impleticim noi cestilalti.

              Fata, umerii, pieptul, ba si pantecul, sub centura-i grea, cu insemnele lui Alfa si Omega pe catarama de metal, ii erau adiati de o barba de neimitat de vreun peruchier de pe pamant. Lata cat cuprinde, lunga cum nu s-a mai vazut, ezita intre alb, negru si carunt; mereu o cutreiera boarea, o rasfira, o involbura, o zvarlea catre spate, o readucea inainte-i; tortul ei canepiu avea un suflu propriu, o existenta de sine, un mod de a petrece prin lume de o originalitate netulburata. Ea desena in vazduh intrebari indreptate catre neclintirea brazilor; ea suguia cu norii nestatornici; ea se induiosa asupra firavelor ace verzi ale ierbii zdrobite; ea se mira de statornicia stancilor. Lucrarile stateau ca si cand parintele Arsenie ar fi vietuit dimpreuna cu barba sa in acelasi trup; dumneaei in dialog cu firea dimprejur; dumnealui adancit in Rugaciunea inimii, pe cand schimba vorbe cu cel din fata sa. Si niciodata nu puteai jura care il stapanea, intrecandu-l in taria vointei pe celalalt, “Maria” sa barba sau smeritul ieromonah si din partea cui inclina mai plina de indurare, de iertare si de intelegere Iubirea Divina.
Cat despre darulpreacuviosului parinte Arsenie de a cuvanta, de a incalzi sufletele, de a-si imprumuta putintica, insa atat de viguroasa lui energie aceluia cu care se confrunta, aceste puteri cu care era inzestrat il distingeau intre toti iubitorii Sfintei Fecioare, tocmind din infocatul sau slujitor un cavaler neasemuit si nemaibanuit in zilele noastre.

           Ca orice insingurat pentru Domnul, ajuns la o anumita treapta a imbunatatirii de sine, si mai presus decat oricare, staretul isi reducea trairile la esente si le modela in simboluri deschise tuturora si graitoare pentru toate urechile. Daca sunt dator sa il caracterizez, tot la cele incredintate de catre el insusi despre sine voi recurge.

           Nu arareori slujeam in lacasul pustiu. Cand treceam bine la inceputul Sfintei Liturghii, intra cersetorul orb care pazea zi de zi, pe din afara, pragul de piatra al bisericii. Ramanea drept si teapan, la usa. Iar eu ieseam pe Usile Imparatesti. Se uita cu ochii sai fara vedere int-ai mei. Fiecare stateam de straja la cate o vama -eu la aceea a Cerurilor, el la aceea a lumii. Eu il priveam si il vedeam. El ma privea si nu ma vedea. Adeseori imi ziceam ca, in schimb, vedea prin mine, mai departe, pana-n sanul lui Avraam. Sau: “Am ajuns eu, pacatosul de Arsenie, un calugar nestiut de nimeni, sa-L pomenesc lui Dumnezeu pe Stefan cel Mare, iar viata intru vesnicie a domnului fara prihana al Moldovei sa atarne de rostirea rugaciunilor mele, ca oricat de mic si de netrebnic sunt, m-a inzestrat Dumnezeu cu darul Sau si m-a uns preot peste vii si morti!”

          Precum se intelege lesne, parintele Arsenie mi se parea un stalp a Inaltului. Ei bine, anevoie de biruit, acest stalp, dupa cum era, fara nici a se frange, nici a se incovaia, a fost si el zvarlit in stransoarea umeda a gherlelor. Aidoma lemnului de stejar tinut in apa, asemenea trunchiurilor prabusite sub Lacul Rosu, de fiece data – deoarece in multe randuri fusese arestat – a iesit in fata valurilor tot mai intarit; se stie ca lemnul piatra se face in unda.

          Povestindu-mi el odata despre “Rugul aprins” si despre inaltatoarele convorbiri purtate intre membrii acestui grup, mi-a spus ca primejdia ateismului atoatestapanitor i-a pus in fata unei dileme: care se cuvinea sa fie hotararea manastirilor in acele vremuri ticalosite? Erau ele indatorate sa-si deschida larg portile catre lume, ca aceasta sa vina la tot ceasul sa se adape cu invatatura cea dreapta; sau, dimpotriva, monahii si monahiile urmau sa se retraga indaratul strasnicilor porti ghintuite si zavorate de catre sapte ori cate sapte, sa-si caute mantuirea de insi, ca si obstii? Dupa indelingate si aprigi sfatuiri de manii duhovnicesti, au ajuns a se incredinta ca deschiderea catre lume era calea crestineasca. Si au trait-o ca atare si cu belsugul dragostei de frati.

         Numai ca Dumnezeu, pare-mi-se, le pregatea, lor anume, intaistatatorii cugetarii ortodoxe romane, un al treilea drum, de nepus in cumpana si necunoscut atunci lor: sa fie afundati in temnite, ca Iona in pantecele chitului, unde ii asteapta o alta lume – aceea a jelaniei si a scrasnirii dintilor. Iata de ce parintele Sofian i se paruse atat de dulce veninul: il condusese de mana Dumnezeu Insusi.

MIHAI RĂDULESCU

Din vol. Iata duhovnicul: parintele Arsenie Papacioc/ed.ingrijita de ierom.Benedict Stancu.-Bucuresti: Ed.Sophia,2010
(pag.322-324)

Foto: Cristina Nichitus Roncea

“Astazi, pe o caldura de foc ce continua sa biciuiasca tara ca si cum ar dori sa ne trezeasca la o realitate uitata dar esentiala , s-a dus la Domnul intr-o fractiune de secunda Prea Fericitul Patriarh Teoctist . Nimic nu ne ingaduia sa ne inchipuim ca aceasta clipa va sosi acum si nimic nu parea sa ne anunte deznodamantul ce s-a produs ca o stire rea , de fulger cazut dramatic asupra omenetului de la noi , necajit si prea de tot incercat . Parea ca , in fibra lui tare, de taran moldovean cu vechimea si tariile razesiei , niciodata nu se va cuibari moartea care ,insa, vine intotdeauna ca un fur in noapte, pasind fara sa se auda si fara a se presimti .
Statea drept , senin si intelept ca un brad pe care nici un taietor nevrednic nu s-ar fi sumetit sa se incerce a-l atinge macar . Acum s-a stins ca o lumanare : o moarte de om batran . L-au rapus Raul acestor zile , nevrednicii invoiti in facerea de rele , iscoadele si multimea de alcatuiri neispravite ce ne strica viata , istoria si tara .
In doar cateva minute , oameni pe care abia ii intalnesc din cand in cand ori apropiati si-au impartasit unii altora vestea cea rea si neasteptata.
Era doar un semn de neliniste si de amaraciune ? Era mai degraba un semn de deznadejde caci de astazi Romania a ramas fara Pastor. A fost omul marilor incercari si chezasul trecerii noastre printr-un pustiu despre care abia cand ii vom intrevedea cu adevarat incheierea vom intelege cat a fost de plin de pericole si noi cat am fost de primejduiti. Caci ,pentru a scapa turma si a putea indruma poporul sau , Patriarhul biblic s-a oferit drept prada nemernicilor ce sunt facuti pentru a stricare , neintelegere si cuvant nepotrivit , luand asupra sa pedepse nemeritate si dispretuiri incredibile venite de la oameni marunti .
Insa , in felul lui , a biruit . Caci “viata si faptele” ce i se vor scrie odata fara impulsivitatea sangvinara a condeielor tocmite de azi vor cuprinde semnificatii ce inca ne scapa desi pentru cine stie sa priveasca sunt vazute inca de acum.
Dorise sa ajunga a pune piatra de temelie la Catedrala Mantuirii Neamului si nu a mai ajuns ,ratandu-ne astfel ca,poate, pentru romani vremea simbolului colectiv inca nu a venit . Dar a putut sa cladeasca o Manastire a Sfintilor Romani ridicata in chiar orasul raului , in capistea spoielii si in locul stapanit de Satana unde numai rugaciunile celor cinci sfinti enigmatici ce se roaga necontenit pentru ca Bucurestii sa nu se surpe il mai tin in fiinta. Aceasta este ,poate, o potrivire cu un sens mai inalt si , daca are un inteles, atunci intelesul este o enigma ce merita tinuta minte si deslusita in partile ce ne sunt accesibile . Caci in visul neimplinit al Patriarhului Biblic sta poate indrumarea noastra esentiala ce ne spune ca ne vom mantui ca neam prin sfintii nostri si , deci ,prin noi insine caci acum ramanem si suntem numai in mana lui Dumnezeu .
Altii vor veni dupa cum se va intampla si poate ca vor face ca sa fie uitat sau asezat in penumbra Patriarhul vremurilor nedeslusite insa Cel ce le stie pe toate nu il uita si ne va ajuta si pe noi sa-l pretuim mai cu dreptate pe feciorul de tarani din satul Botosenilor lui Eminescu cu cat timpurile vor fi mai apasatoare si incercarile mai mari.
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aseze in ceata dreptilor, acolo unde ii este locul .”

ARTUR SILVESTRI

“Aceste cuvinte le-am scris dintr-o data la doar cateva minute dupa ce aflasem ca in Dealul Mitropoliei venisera zilele de doliu si peste tot incepusera sa bata clopotele cu dangat prelung si rar . Apoi le-am trimis in cele patru zari catre cei ce socoteam ca ar fi trebuit sa afle si sa cada pe ganduri .

La doar putina vreme , au inceput sa vina din toate partile raspunsuri pe care , intr-un anumit fel, le asteptam iar in zilele ce urmara acestea se stransera unul peste altul ,incepand sa constituie un documentar a carui semnificatie depasea insemnatatea clipei si se proiectau inainte si inapoi cu lungi ecouri ramificate.Atunci mi-am dat seama ca acestea trebuiau adunate si publicate fiindca erau o intaie participare la o “mostenire ” ce va trebui descrisa mai staruitor si insusita in ceea ce va ramane dincolo de rumorile zilei .
Caci , in esenta ei , actiunea Patriarhului Teoctist va fi recunoscuta abia atunci cand se vor stinge relele si gura vorbitorilor de cuvinte desarte va amuti si va fi inteleasa drept ceea ce a si fost : o expresie a unui strat de ruralitate de varsta aproape insondabila, peste care adaosul monahal a venit parca de la sine si l-a sedimentat. Era deopotriva “un staret” -adica un batran intelept – “un gospodar ” si “un taran” care incheia o epoca si poate ca deschidea inca una, creindu-i un model de noblete a locului unde incap nu diploma , hrisov si uric ci insasi fapta si jertfa neinteleasa . In alte veacuri , rostul lui ar fi fost intre “batranii buni “, judecator in prispa bisericii si dascal de juni, povatuitor de familii si facator de pace ; insa a apucat sa fie un pastor de poporeni si un indrumator in vremuri grele, el , ” ultimul Mare Taran”. Artur Silvestri

 “Al cincilea patriarh” – Prea Fericitul Teoctist în câteva „gânduri“, evocări și documente Documentar inițiat, îngrijit și orânduit de Artur Silvestri, editura Intermundus, 2007

http://bibliotecaonline.wordpress.com/lucrari-colective/%E2%96%BA%E2%80%9Eal-cincilea-patriarh-prea-fericitul-teoctist-in-cateva-%C2%ABganduri%C2%BB-evocari-si-documente%E2%80%9C-documentar-initiat-ingrijit-si-oranduit-de-artur-silvestri/