“Faptul ca de cativa ani, in vocabularul uzual al limbii romane – la toate nivelurile si chiar si in mediul bisericesc – s-a inoculat, cu titlul de sindrom, o grava eroare de exprimare in pronuntarea denumirii biblice a celui mai mare praznic al crestinismului: Sfintele Pasti, sau Invierea Domnului, sub forma peiorativa si stranie de “Paste”, ne determina sa luam atitudine, semnaland pericolul iminent de degenerare in erezie a conotatiilor biblice si dogmatice, caracteristice acestui eveniment culminant al mantuirii noastre.
Cu precizarea ca nestiinta, indiferent cui apartine, nu este o scuza, ci un pacat, in cele ce urmeaza vom face o prezentare sintetizata a locurilor biblice din Vechiul si Noul Testament, ca pretioase si incontestabile marturii interne, privind denumirea corecta de “Pasti”, a acestei sarbatori.
Termenul de “Pasti”, are in limba romana numai forma de plural pentru exprimarea corecta a multiplelor lui sensuri, din limba ebraica biblica: Chag ha’Ppesách= Sarbatoarea trecerii, sau “Ppesachim” = “a trecerilor” ( de la pesách = trecere)(cf. O. Densusianu, Istoria limbii romane, I, 1964, p.173; si tot asa: Dictionarul limbii romane moderne, Editura Academiei R.P.R., 1958, p. 589 si toate editiile ulterioare; se admite ca termenul “pesah” ar putea fi si de origine egipteana, iar in limba romana ar fi ajuns prin filiera bizantino-latina, cu forma “Paschae”). In aramaica, dialectul postexilic ( vorbit si de Iisus ), exista termenul peschá, care definea sarbatoarea iudaica tarzie a Pastilor, cu ceremonialul ei calendaristic ( Maurice Carrez si François Marcel, Dictionarul grec-roman al Noului Testament, trad. rom. de Gheroghe Badea, Editura S.B.I.R., Bucuresti, 1999, p. 221).
Aceasta este ce mai mare sarbatoare mozaica, avand praznuire fixa, in fiecare an de la 14 Nisan (Aprilie) si simbolizand renasterea poporului Israel la o viata noua si libera de credintele si de robia egipteana, descrisa in Vechiul Testament in cartea Iesierea 1, 8-11, 10. La vechii evrei “Pastile” se mai numeau “Sarbatoarea Domnului” (chag-la Yahaweh), datorita instituirii ei divine (Iesirea 12,14). Semnificatia de baza a termenului “Pesach – Pasti” (cf.dr. Vasile Tarnavschi, Arheologia Biblica, Cernauti, 1930), este insa cea din Iesirea 12, 12-13: “In noaptea aceea voi trece peste pamantul Egiptului si voi lovi pe tot intaiul nascut in pamantul Egiptului, al oamenilor si al dobitoacelor, si voi face judecata asupra tuturor dumnezeilor in pamantul Egiptului, caci Eu sunt Domnul. Iar la voi sangele va fi semn pe casele in care va veti afla (cf.v.7): voi vedea sangele [mielului] si va voi ocoli si nu va fi intre voi rana omoratoare, cand voi lovi pamantul Egiptului” (cf. si vv. 22-23). Tot din vremea aceea, Pastile mai poarta si denumirea de “Sarbatoarea Azimelor” (Chag hammatót; Iesirea 12, 15-20), din cauza ca pe durata celor sapte zile de sarbatoare, la care evreii au mai adaugat una de ordin agrar, legata de inceperea secerisului (pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. prof. dr. Emilian Cornitescu, Arheologia Biblica pentru Facultatile de Teologie, Editura I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1994, p. 314) se consuma numai “azima”, adica paine nedospita, amintind de aluatul nedospit, pe care l-au copt israelitii in noaptea iesirii din Egipt (Iesirea 12, 34). Cine manca paine dospita in acest rastimp “sufletul acestuia se va starpi in Israel” (Iesirea 12,15). Prin absenta fermentilor din dospire, anzima simboliza curatia, prevenirea starii de coruptie si chemarea fiilor lui Israel la o viata mai curata si mai sfanta (ibidem, p. 315).
Se disting trei modalitati de sarbatorire a Pastilor, in istoria veche a mantuirii: cea din noaptea plecarii din Egipt (Iesirea 12, 1-28), continuata apoi pana la ocuparea Canaanului (Iosua3, 15-17;5, 10-12), a doua, de la intrarea in Canaan, pana la robia babilonica, si a treia, continua si astazi, este cea de dupa revenirea in tara a semintiilor Iuda si Veniamin (ibidem, pp. 314-315). Denumirea actuala a ceremonialului pascal iudaic, este cea de “Seder” (randuiala) si se desfasoara in fiecare famile iudaica, in fiecare seara a zilei de 14 Nissan (Aprilie) (ibidem, p.316). La sinagoga nu se fac servicii divine, decat in prima si in ultimele doua zile ale Sarbatorii (Pastilor = Azimilor), iar in casele credinciosilor, ritualul Cinei Pascale (Seder), se respecta numai in primele doua seri (pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, Religia iudeilor:Iudaismul, in rev. “Mitropolia Ardealului”, XXXI, 1986, nr. 5, p. 22). Toti membrii familiei se adunau in jurul mesei si fiecare primeste cate un exemplar din “hagadah” (istorisierea) de Pasti: o carte care cuprinde ceremoniile si lecturile randuite pentru “Seder”. In mijlocul mesei sunt asezate azimele (matoth), ierburi amare si un ou tare, copt in cuptor (simbolizand vechile sacrificii), patrunjel (simbolizand viata si verdeata primaverii) si un amestec numit “haroset”, din mere, nuci, vin si cinamon (simbolizand materialele folosite de evrei pe cand erau sclavi in Egipt, la confectionarea caramizilor si la construirea oraselor si depozitelor de grane ale faraonului.)
Cel mai solemn moment al Sederului il constitue intotdeauna binecuvantarea (qadhis), rostita de capul familie asupra mancarilor si a mesenilor, inainte de spalarea rituala a mainilor si asezarea tuturor la masa. De fapt, aceasta binecuvantare se imparte in doua parti, care se rostesc pe rand, in timp ce se consuma patru pahare de vin si se savarsesc trei spalari rituale ale mainilor, pe tot parcursul ospatului.
Mentionam insa ca acest ritual al Sederului tine numai de traditia iudaica, neavand niciun fundament scripturistic sau doctrinar (pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. prof. dr. Emilian Cornitescu, o.c., p. 316).
Revenind la momentul instituirii divine a Sarbatorii Pastilor din Iesirea 12, actul jerfirii milului de un an (al carui sange reprezinta stergerea pacatelor si impacarea poporului cu Dumnezeu), are un pronuntat sens tipic: mielul pascal, ca intruchipare a blandetii si curatiei, il prefigureaza pe Hristos “Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29), Care S-a jerfit pentru iertarea pacatelor intregii omeniri. Tot un sens tipic are si cina pascala iudaica, prefigurand Sfanta Euharistie. Nezdrobirea oaselor mielului pascal (Iesirea 12,10) semnifica unitatea poporului ales si comuniunea lui cu Dumnezeu, iar in Noul Testament, nezdrobirea oaselor Mantuitorului pe Cruce (Ioan 19, 36), reprezinta integritatea Bisericii universale, care este trupul Lui (I Corinteni 12, 27).
In vocabularul crestin, termenul ebraic “Pasti” a fost preluat fara nici o dificultate, pentru ca Patimile si Invierea Domnului, ca evenimente praznuite in cea mai deplina comuniune ecclesiala, au coincis cu Pastile evreiesti. Alta legatura intre ele, in mod sigur nu exista (cf. Corinteni 5, 7-8), decat numai un firesc paralelism sinonimic: dupa cum la baza Pastilor vechi sta eliberarea unui popor dintr-o robie vazuta, pamanteasca, Sarbatoarea crestina a Pastilor semnifica eliberarea tuturor popoarelor din robia nevazuta a pacatului si a mortii (ibidem).
Insa, inainte de a intra in profunzimea datelor noutestamentare si ale traditiei crestine, referitoare la Sarbatoarea Sfintelor Pasti si la exprimarea denumirii ei in forma exclusiva de plural, se cuvine sa facem o recapitulare sintetizata a principalelor texte vechitestamentare, toate avand aceeasi incarcatura tematica si aceleasi conotatii etimologice, pe care, partial, le-am evidentiat deja mai sus.
Asadar in Iesirea 12, 11-12 se dispune consumarea „cu graba” a mielului pascal “caci este Pastile Domnului”. In Iesirea 12, 12-13, este anuntata „trecerea” ingerului mortii care-i va lovi numai pe intaii nascuti egipteni; in Iesirea 12, 17 este mentionata “scoaterea” = „trecerea” taberilor israelite din pamantul Egiptului; in Iesirea 12, 15-21, Pastile = Azimile (7 zile); in Iesirea 12, 22-23: din nou se spune ca “are sa treaca Domnul sa loveasca Egiptul, dar evrei ii va cruta; in Iesirea 12, 27: mieii junghiati de Pasti = “jerfa ce o aducem de Pasti Domnului”; in Iesirea 12, 41-42: dupa trecerea celor patru sute treizeci de ani de robie “a fost” = “a mai trecut” inca o noapte de priveghere pentru Domnul, pe care “o vor pazi fiii lui Israel din neam in neam”; in Iesirea 12, 43: – avem singurul loc biblic in care se vorbeste de “Randuiala Pastelui” (adica forma de singular), cu referire expresa si exclusiva la mielul pascal in sine, ca „nimeni din cei de alt neam sa nu manance din el!”; in Iesirea 12, 48 se precizeaza: „Iar de va veni la noi vreun strain, sa faca Pastile Domnului, sa tai imprejur pe toti cei de parte barbateasca ai lui …”; in Iesirea 14, 21-31 este vorba de inca o trecere (a treia): “Fiii lui Israel au trecut prin marea [Marea Rosie, n.n.] ca pe uscat…”; in Iosua 3, 15-17 se pomeneste de trecerea Iordanului (a patra) de catre Israel, sub conducerea lui Iosua, ca si prin Marea Rosie, in timpul lui Moise; in Iosua 5, 10-12 se mentioneaza cea dintai serbare a Pastilor in Tara Sfanta, la Ghilgal, in sesurile Ierihonului si incetarea manei.
Iata deci, ca in Vechiul Testament atat in momentul instituirii ei divine (Iesirea 12) cat si in contextul ei istoric imediat (Iosua 1-5), Sarbatoarea mozaica a Pastilor cunoaste numai forma de plural, tocmai datorita multiplelor ei semnificatii, pe care si le pastreaza intocmai, ba chiar si le mai si sporeste in crestinism.
Prin venirea lui Iisus Hristos, sarbatorile iudaice, ca si tot cultul divin public al Vechiului Testament si-au incheiat rolul lor de tipuri sau de “umbre” ale sarbatorilor crestine, care, inca din veacul apostolic comemoreaza si actualizeaza marile evenimente din istoria mantuirii (John Bligh, Galatians. A Discussion of St. Paul’s Epistle, (Householder Commentaries, 1) London, 1969, pp. 375-377). De altfel, insusi Sfantul Apostol Pavel infatiseaza viata crestina ca pe o mare sarbatoare a bucuriei, praznuita „cu azimile curatiei si ale adevarului” (I Corinteni 5, (O. Cullman, Autorités (art.), la J.-J. Von Allmen, Vocabulaire Biblique, 3-éme éd,. Neuchatel, 1964 p.32). Aceasta imensa bucurie a restabilirii armoniei universale prin Domnul nostru Iisus Hristos ( Coloseni 1, 17-20), isi gaseste cea mai potrivita expresie in cultul divin public al Bisericii, in imnologia crestina (Efeseni 5, 19; Coloseni 3, 16; Iacov 5, 13) precum si intr-un cadru festiv si deopotriva duhovnicesc: in praznuirea sarbatorilor crestine.
In ceea ce priveste argumentele biblice noutestamentare despre denumirea crestina de Pasti, a Sarbatorii Invierii Domnului, care a inlocuit cu succes Pastile Vechiului Testament, termenii sunt mult mai limpezi si mai fermi, iar sensul lor de o claritate incontestabila. Altfel, in Matei 26, 17-19 este mentionata „cea dintai zi a Azimlor”, cand “ucenicii lui Iisus L-au intrebat: Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile? (v. 17); tot asa si raspunsul lui Iisus: “Mergeti in cetate, la cutare si spuneti-i: Invatatorul zice: Timpul meu este aproape; la tine vreau sa fac Pastile cu ucenicii Mei” (vv.18 si 19). In Matei 27, 15 ni se spune: “Iar la sarbatoarea Pastilor, dregatorul avea obiceiul sa elibereze multimii un vinovat pe care voiau ei” (cf. si Marcu 15, 6; Luca 23, 17; Ioan 18, 39). In Marcu 14, 1 citim: “Si dupa doua zile erau Pastile si Azimile”, iar in Marcu 14, 12-16 ni se relateaza: “in ziua cea dintai a Azimelor, cand jertfeau mielul de Pasti, ucenicii Lui L-au intrebat: Unde voiesti … ca sa mananci Pastile? … si le-a zis: Mergeti in cetate si va va intampina un om, ducand un vas de lut cu apa … si unde va intra, spuneti stapanului casei: Unde este odaia de oaspeti, in care sa mananc Pastile impreuna cu ucenicii Mei? … si au gasit asa precum le-a spus si au pregatit Pastile”.
In Luca 22, 1 avem un enunt: “Si se apropia praznicul Azimelor, care se cheama Pasti”, iar in Luca 22, 7 se confirma ca, a sosit ziua Azimelor, in care trebuie sa se jertfeasca mielul de Pasti”; drept pentru care , in Luca 22, 11-13, se stabileste locul pregatirii Pastilor, astfel incat, in Luca 22, 15-16, Mantuitorul va da glas unei dorinte a Lui pe care o nutrea mai demult: “Mult am dorit sa mananc cu voi acest Pasti, mai inainte de patima mea. Caci zic voua ca de acum nu voi mai manca din acestea pana cand se vor implini in imparatia lui Dumnezeu”.
In Evanghelia a IV-a datele referitoare la “Pasti” sunt si mai precise si mai concrete si mai explicite. Astfel, in cele trei sarbatori ale „Pastilor Iudeilor”, pe care le pomeneste cu titlu de repere cronologice, aceasta Evanghelie: „Si erau aproape Pastile Iudeilor si Iisus S-a urcat la Ierusalim” (urmeaza acum prima alungare a vanzatorilor de animale si a zarafilor din curtea templului).
Urmarea acestei actiuni n-a intarziat sa se produca: „Iar cand eram in Ierusalim, la praznicul Pastilor (acelasi din 2, 13) multi au crezut in numele Lui, vazand minunile pe care le facea” (Ioan 2, 23). In Ioan 6, 4, contextul savarsirii minunii inmultirii celor cinci paini si doi pesti din Betsaida-Iulia, al saturarii celor peste cinci mii de oameni si mai ales, al celei mai ample cuvantari a Mantuitorului Iisus Hristos despre Sfanta Euharistie ( Ioan 6, 26-58), este un context eminamente pascal: “Si era aproape Pastile, praznicul Iudeilor”. Tot asa, una dintre cele mai eclatante dovezi ale atotputerniciei si dumnezairii lui Iisus, minunea invierii din morti a lui Lazar din Betania, s-a savarsit “aproape de Pastile Iudeilor” – ultimul pasti petrecut de Iisus in Ierusalim” (Ioan 11, 55) – iar ungerea Domnului “cu mir de nard curat, de mult pret” (Ioan 12, 3), ca ultim act pregatitor “pentru ziua ingroparii Lui” (Ioan 12, 7), a avut loc tot in Betania “cu sase zile inainte de acest Pasti” (Ioan 12, 1). Evenimentele din saptamana Sfintelor Patimi sunt puse de autorul Evangheliei a IV-a intr-un dramatic context concentric, din ce in ce mai apropiat de acest praznic iudaic al ultimelor Pasti din viata pamanteasca a Domnului Hristos: “Iar inainte de praznicul Pastilor, stiind Iisus ca a sosit ceasul Lui, ca sa Se mute din lumea aceasta la Tatal, a aratat ca iubind pe ai Sai care sunt in lume, pana la sfarsit i-a iubit”.
Intr-o atmosfera de crescanda amplificare dramatica, in Evanghelia a IV-a, inceputul “Drumului Crucii” este cu precizie mentionat: “Si era vinerea Pastilor, ca la al saselea ceas…” (Ioan 19, 14).
Tot intr-un context pascal (Fapte 12, 1-2) si tot intr-o dramatica atmosfera de tensiune produsa in viata Bisericii primare de persecutia declansata de regele Irod Agripa I, nepotul lui Irod cel Mare, a fost “ucis cu sabia Iacov, fratele lui Ioan” unul dintre Apostolii de “intimitate” ai Domnului (Petru, Iacov si Ioan), dupa care, „vazand ca este pe placul Iudeilor, a mai luat si pe Petru (si erau zilele Azimelor), pe care si prinzandu-l l-a bagat in temnita, dandu-l la patru straji de cate patru ostasi, ca sa-l pazeasca, vrand sa-l scoata la popor dupa Pasti” (Faptele Apostolilor 12, 3-4). Intrucat Biserica veacului apostolic si-a centrat intreaga viata cultica pe continutul “Jertfei vii” a lui Hristos, pentru Sfintii Apostoli, precum si pentru toti fiii de atunci ai Bisericii, ideea de a muri pentru Hristos si Evanghelie (cf. Marcu 8, 35 si loc. par.), era insasi ratiunea de a exista a crestinismului, potrivit si argumentului paulin din I Corinteni 5, 7: “caci (si) Pastile nostru, Histros, S-a jerfit pentru noi”.
Despre sarbatorirea Pastilor in Biserica veacului apostolic, gasim informatii in cele mai vechi scrieri ale crestinismului (Constitutiile Apostolice, V, 17-19; VIII, 33; Canoanele Apostolilor; Canonul I – Antiohia, mentionate la pr. prof. dr. Ene Braniste, Liturgica generala ( cu notiuni de arta bisericeasca), Editura I.B.M.B.O.R., 1985, p. 214). Potrivit acestor marturii, denumirea de Pasti, la inceput era atribuita de catre primii crestini comemorarii anuale a Cinei cele de taina, celebrata in Joia Patimilor, seara, printr-o masa rituala care imita Cina lui Iisus si Sfanta Euharistie (ibidem).
Asa cum la evrei, denumirea de Pasti s-a extins, in timp, la intreaga perioada a Azimelor (14-21 Nisan), tot asa si primii crestini au trecut, treptat, de la comemorarea Sfintei Cine, la aceea a mortii si mai ales a Invierii Domnului. Comemorarea in paralel a Cinei si a Invierii in Biserica primara, cu acelasi titlu de Pasti, constituia o anticipare a ceea ce in literatura teologica de mai tarziu, se va numi „Pastile Crucii” ( adica sarbatoarea Sfintelor Patimi) si “Pastile Invierii” (comemorarea Invierii Domnului). Deci prin Pasti, crestinii Bisericii primare, ca si cei din veacurile imediat urmatoare, intelegeau atat sarbatoarea Invierii domnului cat si a Cinei celei de taina, precum si a Sfintelor Patimi, iar uneori numai comemorarea acestora (cf. Sfantul Ioan Gura de Aur, Cuvantarea I la Rusalii, la pr. dr. D. Fecioru, Cuvantari la praznice imparatesti, p. 247). De aceea, saptamana numita de noi, cei de astazi, „Saptamana Sfintelor Patimi”, sau “Saptamana Mare”, la ei se numea “Saptamana Pastilor” sau “Zilele Pastilor” (Constitutiile Apostolice, V, 13, 18, in vol. Scrierile Parintilor Apostolici, I, II, pp. 129, 147).
Cu timpul, insa notiunea de Pasti s-a clarificat si s-a restrans numai la Sarbatoarea Invierii Domnului, pe care noi, cei ce-i suntem astazi nevrednici beneficiari, nici macar nu ne straduim sa-i retinem si sa-i rostim corect denumirea biblica (de Pasti), ci o risipim in tot felul de exprimari neautentice, neserioase si chiar eretice, cum ar fi: “Paste”; “de Paste”; “la Paste”; “Paste fericit!”, etc., toate ilustrand o regretabila carenta de cultura crestina, sau cum am mai zis la inceput, un grav pacat cu nestiinta.
Dar de acum gata! S-a incheiat cu nestiinta, cu bajbaiala si cu incertitudinea, binestiind ca noi nu praznuim “Pastele”, ci “Sfintele Pasti” si ca e incorect sa ne felicitam cu “Paste fericit!” sau chiar cu “Pasti fericite!”, pentru ca atat Pastile cat si Craciunul sau alte sarbatori, sunt zile pline de sfintenie si de fericire prin insasi natura lor, asadar, dorinta noastra trebuie sa se refere la noi insine si la faptul ca noi, viata noastra si familia noastra trebuie sa dorim a fi fericiti de Sfintele Pasti, de Craciun, de Anul Nou, sau de alte sarbatori! Cine are urechi de auzit …”
Protopop dr. IOAN BUDE
Sursa: http://www.crestinortodox.ro
