Cuvânt și iubire

“Taranii acestia din satul romanesc, … aceasta este lumea care se tine scai dupa mine, de cand am apucat sa ii cunosc prin anii ‘68. O lume parca abandonata de oricine, o lume care m-a fascinat, pe care am adoptata-o, ei devenind prietenii mei.”Emanuel Tanjala

Amintiri despre Emanuel Tanjala

Ca suntem raspanditi  peste tot prin lume; ca azi suntem aici, maine cine stie unde; ca nu ne gasim linistea, ca ne tot re-creem radacini care sunt vesnic rupte si replantate, avem de fapt radacinile in aer, cautand sa respire, ca si noi, un aer de strainatate inecacios, chiar cand vine cu lux si libertate;  ca ne purtam dupa noi amintirile si dorul; ca nu mai stim unde ne este casa, ca poate nici nu avem un camin; ca suntem niste neintegrati si neadaptati, chiar cand suntem bine integrati in lumea noua unde ne-a fost dat sa existam; ca nu mai ne simtim bine nici in tara, nici departe de ea, si totusi ramanem optimisti, incercand sa gustam din viata tot ce ne da frumos … asta este ceea ce ne caracterizeaza pe multi dintre noi,  romanii emigranti. Si unul dintre noi este fotogratraful californian candva, si vesnic roman Emanuel Tanjala.

Pe Manu l-am cunoscut in mai multe fatete. Intai, prin anii 1980, la o expozitie a sculptorului Patriciu Mateescu in Los Angeles. Era nelipsit de la toate evenimentele romanesti din California de Sud, gazduind vesnic romani care apareau de undeva si tot mereu, venind din tara, sau calatorind prin America, fiind prietenii sau rudele unor prieteni de-ai prietenilor. Sarac in bogatia lui, darnic in saracia lui, ‘macaroanele erau de baza’. Si la o vorba si un pahar de vin, inconjurati de tarani romani, cruci, biserici, si peisaje romanesti, la fel de in alb/negru ca si atmosfera lasata de noi in urma, in tara comunista pe care am parasit-o, in casa din Beverly Hills eram in Romania; vorba era cand englezeasca cand neaosa … iar sufletul evident, la fel ca atmosfera, romanesc. Si nu trecea mult ca ‘ata il tragea’ pe Manu spre tara … sa mai se plimbe prin sate, sa mai faca niste fotografii pentru reviste, filmari, sa-si mai domoleasca dorul. Apoi, dupa niste ani, l-am regasit intr-o mica casuta la Snagov, aranjata cu gust, iarasi langa expresivele fotografii alb/negru de pe pereti, printre care doua copilite zglobii cu ochi de Tonitza umpleau aerul de bucurie si speranta. Si acolo Manu ducea dorul Americii cu care se obisnuise. De data aceasta isi cauta linistea traversand oceanul si continentele in sens invers, din timp in timp. Un du-te vino de suveica, dar prin care jurnalistul artist Emanuel Tanjala a tesut si continua sa teasa un covor minunat al Spatiului Mioritic prin imaginile incantatoare ale fotografiilor lui.

De o sensibilitate speciala, cand l-am vizitat pe Manu la Snagov, putin dupa moartea sotului meu, in 2000, Manu si-a luat de manuta fetita cea mare, de cativa anisori, si au cules  petale roz de trandafiri, pe care le-au presarat in curte de la poarta pana la intrarea in casa. Gest duios pentru Nic, cel cu care Manu se imprietenise la Los Angeles si care ne parasise.

In Februarie anul acesta Emanuel Tanjala a avut o expozitie in Lynchburg, Virginia, unde locuieste acum cu familia “intr-un loc de paradis, cu iarba verde, lac, cai, aer curat, ca in Vrancea”. N-am apucat sa vad expozitia, doar am citit lucrurile frumoase ce s-au scris despre ea. Dar mi-e bine cunoscuta aceasta lume a lui Manu, de pe peretii caselor din Beverly Hills si Sangov, din cartea “Muntele Iubirii” scrisa de Livia Grama si populata de persoanjele si subiectele expresivelor fotografii, color de data aceasta, ale lui Manu. Aceeasi lume de departe, din tara, pe care ne-a adus-o Manu la o expozitie de arta cand am organizat la facultatea la care predau, California State University, Northridge, un Congres al Academiei Americane de Arte si Stiinte (ARA) in 1992. Cativa ani mai tarziu am readus ‘Satul Romanesc’ al lui Manu la CSUN cu ocazia unui banchet cu tema romaneasca al Societatii de Oameni de Stiinta Internationali.

Arta lui Emanuel Tanjala ca fotograf este deosebita. Cu fotografiile taranilor si satelor romanesti el ne tine vie nostalgia frumusetii oamenilor si locurilor dragi de departe. Arta si documente istorice valoroase. Exista o simplitate prin extragerea esentei, un dramatism, o forta, care ridica fotografia alb negru a lui Manu la nivel de arta. Dar sa nu credeti ca Emanuel Tanjala are numai fotografii cu Romania. Are fotografii de peste tot prin lume, din Venetia, Italia, de mai peste tot in America pe care a strabatut-o in lung si in lat, si mai recent din Virginia, SUA unde locuieste acum. In alb/negru sau color atentia fotografului se indreapta spre expresia fetei umane, spre surprinderea unui moment gingas sau plin de tensiune, a unui peisaj incantaor, sau plin de drama (poze de la Rosia Montana), a unor raze de soare, a unui detaliu al naturii: o broscuta, o lacusta. Un portret al curcanului sau o floare privita de foarte aprope, de dedesubt si spre soare, firele metalice a unei masini pentru lucrul campului, totul este la fel de expresiv in fotografia lui Emanuel Tanjala ca si fata tarancii in varsta din fotografia alb/negru, pe care Manu imi va marturisi ca este fotografia lui preferata.

Ileana Costea de vorba cu Emanuel Tanjala

IC: Ce ai prezentat in recenta ta expozitie la Lynchburg, VA?
ET: Fotografii din satele romanesti, portrete, obiceiuri la camp, peisaj, viata la tara. 30 de fotografii alb negru de diferite marimi. Fotografii din Vrancea, Maramures, Tara Hategului, Oltenia, Mures, Gorj.

 

IC: Care este fotografia ta preferata din expozitie?

ET: Portretul unui batrane din Maramures.

IC: Ce te-a atras la lumea satului?

ET: Este o lume de care eu m-am legat de cand am inceput sa lucrez la “Satul” .Am cotrobait satele din Romania, de unde mi-am luat libertatea cu portie in perioada comunista. Cand m-am trezit in puscaria numita Romania, am zburat peste zidul puscariei in 1981 si in 1982 am ajuns in America. Satul romanesc, a fost locul in care ma refugiam, fofilandu-ma fara a fi observat. Mi-a placut sa ii surprind pe tarani in obisnuitele lor indeletniciri si a fost si locul care mi-a lipsit in noua mea tara de adoptie. Portretele cu tarani sunt piesele mele de rezistenta si scoala mea de presa in Romania, unde pana in ‘89, nu a existat o facultate de jurnalistica.

IC: In timpul comunismului ai lucrat mult in Romania pentru revista Flacara.

ET: La Flacara mi-am pus pasiunea mea pentru imagini intr-un rost al meseriei de fotograf de presa. Revista Flacara a fost cosul de ghilotina a presei romane din perioada comunista; a adapostit cei mai de marca ziaristi ai momentului, terorizati de Adrian Paunescu si mai ales de conditiile de mers pe teren iarna. Pe mine lucrul pentru Flacara si mai tarziu pentru revista Cinema, m-a facut mai darz si mi-a dat un puternic imbold in a evolua in presa. La aceste reviste am fost coleg de redactie cu Radu Cosasu, Ecaterina Oproiu, Adina Darian, Rodica Lipati, Eva Sarbu, Nicolae Cristache, Nicolae Stoian, Emanuel Valeriu, turnatorul de serviciu al redactiei, cu Tudor Octavian, Dumitru Graur, Ovidiu Ioanitoaia, Horia Patrascu, scenaristul filmului “Reconstituirea”. A fost de fapt perioada mea de glorie in presa romaneasca.

IC: Stiu ca dupa 1999 ai lucrat pentru revista Formula AS niste ani.

ET: Dupa 1999 am colaborat cu Sanziana Pop la revista Formula AS si am predat fotografia de presa la Centrul pentru Jurnalism Independent din Bucuresti. La Formula AS am avut colegi o alta elita a presei romanesti de dupa ‘90: Sorinm Preda, un scriitor de mare talent, Otilia Teposu, o ziarista de mare sensibilitate, Marius Petrescu, un foarte talentat jurnalist, Ion Longin Popescu, scriitor si jurnalist, Bogdan Lupescu, un tanar plin de talent. Perioada extraordinara care a durat aproape 10 ani.

IC: Cum a fost munca ta de fotograf dupa ‘90 comparata cu cea din perioada comunista?

ET: Oricum nu este simplu sa lucrezi in Romania din pozitia de transfug. Nu este usors sa te re-integrezi intr-o lume pe care nu o mai intelegi. In Romania multe nu s-au schimbat si a fost o mare deziluzie pentru mine ca romanii s-au gudurat tot pe langa comunisti, dupa revolutia care le-a adus libertatea, dupa care eu tanjisem in perioada comunista. Cu tristete afirm ca am gasit o mare parte dintre romani, care pare ca nu-si doreste sa isi faca istorie, un popor care se lasa condus si acum de niste politicienni de placaj. Fuga de Dumnezeu este, refugiul pacatosului. Iov spunea ca: “Frica de Domnul, aceea inseamna intelepciune.” Dar tocmai aceasta lipsa de intelepciune ii tine in continuare pe majoritatea romanilor din tara, in ghiarele stangii comuniste!

IC: Ai mai lucrat si pentru alte ziare, reviste in tara sau strainatate?

ET: Din 2007 am avut sansa sa lucrez pentru revista: “Vacante la Tara”, revista
ANTREC-ului, condusa de doamna Marilena Stoian, un mare expert in turism. Mi-am redescoperit placerile mersului pe teren, alegandu-mi locul si subiectul, ceea ce mi-a dat o independenta de invidiat. Din Lynchburg, de unde traiesc acum cu familia, colaborez  la revista mea de suflet, “Vacante la Tara”, la “Romania Libera”, la o revista din Barcelona, “ Revista Maria” si cine imi cere fotografii nu prea imi vine sa ii refuz. De cateva saptamanii am un blog nou pe care scriu si pun fotrografi: www.pesteuluca.blogspot.com.

IC: Mai spune-mi cateva cuvinte despre expozitia de fotografii alb/negru care s-a tinut recent, in februarie 2011, la Lynchburg, Virginia.

ET: Voi repeta ce am spus si am simtit cu ocazia acestei expozitii despre personajele fotografiate de mine  in satele romanesti in perioada 1970-1981.

Taranii acestia din satul romanesc, … aceasta este lumea care se tine scai dupa mine, de cand am apucat sa ii cunosc prin anii ‘68. O lume parca abandonata de orcine, o lume care m-a fascinat, pe care am adoptata-o, ei devenind prietenii mei. O lume care mi-a oferit putina libertate care mija in Romania comunista. Culmea este ca taranii s-au luat dupa mine pe unde am umblat. I-am trecut ilegal granite si astazi oamenii din fotografii, nu au pasapoarte asa cum nici noi n-am avut!

Imi reamintesc ca oamenii acestia nu aveau complexe nici in Beverly Hills. Au locuit acolo cu mine 10 ani, dar i-am vazut tantosi desi cu ochii tristi. Nevorbareti, dar atenti la ce se intampla in jurul lor. Uite ca nici in Lynchburg nu am scapat de ei! Acum, i-am asezat frumos pe peretii unei expozitii si mi se par mai veseli! Curios.

Expozitia de fotografie ” Satul Romanesc

Academia de Bele Arte (Academy of Fine Arts) din Lynchburg, Virginia, SUA, a gazduit in luna februarie a acestui an expozitia de fotografie “Satul romanesc” semnata de cunoscutul fotoreporter Emanuel Tanjala. Preiau mai jos din prezentarea expozitiei din comunicatul de presa.

“Expozitia isi propune sa fie o fereastra deschisa catre lumea satului traditional romanesc, o marturie despre o cultura pastrata intacta vreme de secole. Emanuel Tanjala este cunoscut pentru munca sa de fotograf in presa din tara, cat si pentru activitatea artistica din Europa sau Statele Unite. El este apreciat de asemenea pentru interesul pe care l-a manifestat permanent pentru viata rurala a Romaniei. Artistul a dedicat o mare parte a carierei sale satului romanesc, a carui viata a surprins-o in imagini unice. Pe langa calitatile artistice, multe dintre fotografiile sale au un caracter documentar deosebit, vorbind despre oameni, locuri si traditii deja disparute sau in pericol de a se stinge. Asa cum a spus in mai multe ocazii, Emanuel Tanjala se considera un martor al timpului sau, care, din datorie si din pasiune, inregistreaza partea frumoasa a lumii in care traieste. Pana la fuga din Romania comunista in 1981, Emanuel Tanjala a lucrat la ziarul “Satul Socialist” si la revistele “Flacara” si “Cinema“. Dupa Revolutia din Decembrie 1989, el s-a intors in tara in repetate randuri, ca si colaborator al revistei “Formula AS” si trainer la Centrul pentru Jurnalism Independent.”

Nota: Acest articol a fost publicat online in revista de Cultura si Arta Omnigraphies (www.omnigraphies.com)

Ileana Costea

El nu avea trup, era un fel de crin cu aerul in el.

  Era frumos ca un inger dar nu avea chip, numai imaginatia nostra  ii recompune  efigia de  imparat roman abia deslusita pe monedele  de la inceputurile  Lumii.

 Ochiul meu ostenit  mi-l readuce asa cum l-am vazut ultima oara in spatiul de clor al unei camere de spital.

 Cineva il imbracase  elegant, in unicul sau costum de duminica si , cum statea tacut si impasibil, mi se parea un ginere trist care se odihneste inaintea ceremoniei  mult ravnite.

Cineva il imbracase fumos. Fata lui luminata de fulgerele  noptilor refuzate somnului avea ceva din  solemnitatea fragila a zapezilor dintai…

Un zambet secret, fin si ironic  ma  apropia de el  linistindu-ma. Mi se parea ca urma sa se  ridice  zburand ” prin aer  si prin ziduri, asa cum fluturi un steag infrant”…

 Cineva il imbracase  frumos si , deodata, simtind cum ma patrunde stiletul singuratatiil-am strigat soptind: NICHITA !

N-a raspuns desi putea sa vorbeasca si  nici nu am indraznit sa ma apropii prea mult  si sa-i intind lujerul florii  ce-mi inghetase in pumnul strans.

Simteam cum “o tona de zapada peste noi se rastoarna”…

 Floarea mi s-a parut  ca  un glont al singuratii pandind aerul. 

O refuza zambind si mi se  paru ca il aud:  A mirosi o floare  este un fapt  de  mare rusine…E ca si cum de propria mama ti-ai apropia narile”…

Cineva il imbracase frumos ca pe un ginere pregatit pentru o tainica dar indelung ravnita ceremonie.

Un zambet secret, o sfidare ironic-miloasa ma preface intr-o sabie de gheata.

Si floarea isi desfacu brusc bobocul  explodand in spatiul de clor al acelei camere neutre de spital.

Niciodata n-am sa invat ca el a murit… 

MIRCEA  MICU

http://luceafarul.wordpress.com/atitudini/

Pentru cei ce privesc literatura din placerea lecturii si nu au dioptriile incetosate de prejudecati stupide si de ura inexplicabila , opera lui Mircea Micu (n. 31 Ianuarie 1937) ramane un izvor de emotii si , adeseori , de invataminte. A scris si mult si putin : mult -pentru ca , fata de cei ce au puteri limitate si o cunoastere a vietii redusa si superficiala , avea ce spune si , deci, ce impartasi : putin – fiindca , desi impunatoare, bibliografia lasa intotdeauna loc de adaosuri si orice creatie noua ne da , si azi, sentimentul unei prospetimi impresionante .

In fond, scriitorul nu are varsta  caci, in vremea tineretelor dadea sentimentul unui echilibru ce apartinea unei varste lipsite de imprudente si prea repezi consumptiuni iar astazi, cand , dupa datele exterioare  ar fi trebuit sa atinga o senectute de atitudini calme si poate resemnate , exuberanta si curiozitatea intelectuala vesnic vie arata o tinerete ce nu se opreste din cursul ei de riu impetuos si spectacular.

Impresionanta este la el emotia genuina , comunicarea de strat adanc si , la drept vorbind, o simplitate impacata ce apartine unui popor vechi ce nu se incurca decat prin accident cu vorbirile complicate si “spusa in dodii “.

In felul lui , si la proportiile unei literaturi ce isi va curma destrabalarile sterile descoperind candva formele de relief stabile si proportiile de valori, Mircea Micu este ” un clasic “  si al carui clasicism esential apartine lumii ce l-a facut posibil , o lume de Romanie de vest , dintr-o margine de ses de ” Moara cu noroc ” si de Banat pe unde s-a auzit de Eminescu si se aude si azi ; si se va auzi mereu.

Artur Silvestri

Am scris pagina atasata in scopul de a multumi si de a stimula, incuraja…, poetii sa-si continue drumul pentru care sunt facuti. Majoritatii ii este frica de Eminescu. Sunt intimidati de statutul Lui. Canoanele nu le da voie nici macar sa viseze sa se apropie de Maiestria Sa. Sunt loviti peste degete la fiecare incercare. Daca Eminescu a tintit spre infinit de ce sa le inchidem dorinta noilor nascuti. Lasa-i sa zboare si sa straluceasca linga el sau chiar mai departe. Prin aceasta se deosebeste vestul de noi: noi suntem limitati de mitul”giganti”, pe cand ei sunt liberi sa bata recordul. Si tu poti ajunge un Eminescu! Toti putem ajunge. Exista o umbra academica traditionala care ii stranguleaza. Este doar simtirea mea si tare mult as dori ca cineva sa-i descatuseze. As vrea ca Exemplul Eminescu sa nu-i sperie ci sa-i invite la drum. Eminescu nu e limita ci invitatia la intrecere. Eminescu nu doreste sa fii doar ca el ci sa i-o iei inainte, incompetitie spre adevar… Eminescu e iubire deaceia il iubim. Eminescu este intruchiparea primei porunci: Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti. Crezi ca fac un lucru bun? Daca esti deacord – simte-te liber ca un invatator si prieten ce-mi poti fi. Sunt convins ca sunt mii de poeti acasa. Daca nu spune-mi unde gresesc.

Dragul Meu Poet

De BEN TODICA

(versiune cenzurata)  

Emotia si orgoliul meu pentru versul tau se astern acum in fata ochilor tai pentru a te rasplati nemasurat. Sunt unul dintre acei ce iti savureaza lucrarile si trebuie sa recunosc ca esti printre putinii poeti care au curajul sa observe cu tus nedreptatile din sanul sufletelor neajutorate.

Din prima clipa am inteles ca esti un instrument ales si mi-ai trezit dorinta de a explora lumea cuvintelor. Elogiul versurilor  si tehnica de a prezenta conditia umana,  in efect se reflecta pur in oglinda poemelor tale. Tenacitatea si trecutul tau, viata plina de incercari, afectiunile tale pline de tandrete, inima ta, pasii tai, dorinta ta de a ajunge departe, dragostea ta pentru oameni si Dumnezeu, setea ta totala pentru ritm, culoare si frumos, o dragoste prezenta inca din copilarie te-au ajutat sa treci peste marile schimbari din tara, schimbarile din Europa si din lume. Tot acest amalgam scrasneste din brazdele penitei tale puse in slujba celor cicatrizati de lacomia satarului machiat in fata de fulgulet. Strofele tale mocninde au persistat in timp rabdatoare, luptand cu cenusa si bezna timpurilor ramanand incastrate adanc in pagina istoriei traite de tine palpaind ca o lumanare si cu speranta in suflet continui sa tesi marama de versuri sufletului nostru – armura.

Sunt emotionat la fiecare poezie noua, de candoarea si maretia versului calit in lacrimi si-n oftat care vrea sa faca numai bine aproapelui sau si intregului neam. Cuvintele tale potcovite de covaciul cerurilor alearga sa mangaie tara de la un hotar la altul marturisind emotiile noastre. Pulsul si respiratia locurilor se vede in fiecare strofa si fiecare rand din poezia ta. Penita aluneca si patineaza in valuri maretia silabelor care mangaie rabdarea si durerea care vrea sa tasneasca din rand, si in haturi inima galopanda te ajuta si te trage inainte. Ai reusit astfel sa pastrezi integre zambetul si demnitatea pe chipul demn de o doamna strabuna – stand elegant si fin exemplu in fata lumii.

Stiu ca ai remuscari pentru ce s-a pierdut si ca ai fi putut da mai mult pentru a evita rana, durerea si intunericul. Tu esti sincer si exigent, pretinzi mult de la muza si de la tine si iti ceri iertare prin lacrimile care iti cad printre cuvintele ce se astern pe hartie. Prin felul cum tu iti reinscauni si apreciezi strabunii in poezie si text, asa as dori sa fii rasplatit si iubit.

Multumesc pentru generozitatea timpului tau, curajul, pentru respectul cu care m-ai ajutat sa ma recunosc in versurile tale. Sunt fericit sa traiesc in vremurile tale si sunt cert ca dragostea ta pentru poezie si mama, te va purta in eternitate.

Iti doresc lucrarile in coperti catifelate in mainile indragostitilor, a omului de maine si a librariilor lumii, si nu putin:Sa stralucesti si tu … , ca un astru printre stele!

BEN TODICĂ

Este acum, mai mult decit oricind, necesara o integrare intr-o teorie mai largă a valoriI sociale a Arhetipurilor.mai cu seama ca Jung a lasat lucrurile abia incepute. Conectarea acestora la ‘cultural’, dar mai ales la ‘psiho-social’, este si ea o maxima urgenta, ‘Tentatiile’ hegemonice la dis-unitate ale ‘politicului’ sunt la pinda, caci sunt vremuri, si vom inainta vertiginos in aceasta directie, cind nevoia de pozitionare hegemonica (‘eu’ mai presus de tine, de oricine!) va ajunge la exacerbare, deopotriva cu o anume sete de razbunare, in timp ce radicalismul politic va considera cel putin ‘pueril’ asemenea tentativa de a aduce lucrurile la numitorul comun al arhetipurilor, pentru a ne salva.

In acest eseu voi incerca sa arat ca ceea ce au propus unii prin formula ‘rezistenta prin cultura’ nu este decit o ‘amânare’, mai degrabă, decit un ‘pact’, o strategie care sa devieze avansul actului politic in imediatul istoric – ‘act politic’ nemainsemnind – clasic – fapta sociala singeroasa, revolutiile fumegind in carnea si singele viu al istoriei, ci actele ‘de catifea’ al caror iz de singe nu miroase niciodata a ‘front’, ci a parfumul fetid al imbalsamarii.

Arhetipalitatea, asa cum a vazut-o Jung, dar si altii dupa el, raspunde la faptul ca ‘matematica’ de alcatuire a speciei facind lucrurile ‘asemenea’ la acest nivel, omul e chemat sa raspunda la o unitate care ii este daruita inca inainte de nastere, din acel illo tempore al lui Eliade. Politica segregationista insa incearca cu disperare sa ne convinga la ‘rezistenta ‘ prin cultura, uitind ca noi sintem facuti sa ‘rezistam’ oricum, in ‘limitele’ stricte ale naturalului, nu neaparat ale socialului,istoricului sau politicului.

Cultura nu cere ‘rezistenta’, ea nu cere nimic, ea se ‘intimpla’ in actul insusi de umplere a arhetipalitatii cu substanta social-istorica. Politicul, de de alta parte, ca si dimensiune decizionala, nici nu ar trebui sa existe – ca si cind ai cere continuu ‘indreptarea’ lucrurilor, nascut fiind intr-o lume ‘incorecta’ ce trebuie vesnic recalibrata (prin politic). Fara carnea istoriei, insa, aceste containere imuabile (arhetipurile) ar fi vesnic goale, deprivindu-ne, asadar, de ‘narativ’ istoric, de continut, de situatie.Iata, deci, capcana, in ‘rezistenta prin cultura’ – atita timp cit in cultura esti ‘oricum’, nu trebuie sa te zbati ‘sa rezisti’. Cine isi uita vreodata, definitiv, prima limba, prima iubire de lume prin iubirea de mama sa, oricita de instrainat de aceasta?

Artur Silvestri, spre exemplu, in intelegerea sa fata de caracterul ‘arhetipal’, incearca sa demonteze mecanisme dupa care un popor se vede nevoit sa-si afirme, odata si inca odata, ‘dreptul de a fi existat’ – caci, desi existent, acesta trebuie perpetuu ‘dovedit’, aducind lucrurile in aceeasi paradigma a ‘hegemoniei politicului’ care opereaza prin ideea ‘rasismului’, sau a drepturilor ‘asumate’ acolo unde acestea ar trebui, din contra, considerate a exista de la sine – desigur, lupta pentru redobindirea lor apare legitima, dar aceasta este o alta chestiune (intre a clama dreptul de ‘a fi existat’ si lupta, indifferent care ar fi aceasta, pentru redobindirea a ceea ce ‘a fost pierdut’, se afla o prapastie, din pacate subtila si vesnic ignorata). ‘A fi’ nu trebuie privit ca ‘ceva de exceptie’ in lume – la semenea nivel, lucrurile nu trebuie nici macar ‘dovedite’, ele exista de la sine.

Asist la nevoia aproape bolnava a romanilor, spre exemplu, de a(-si) dovedi pre-existenta asupra ‘locului’ si ‘timpului’ autohton..Cita risipa de energie in aceasta lupta de ‘a dovedi’ ceea ce de la sine se proiecteaza pe cerul instelat al istoriei, si unde fiecare stea, odata ce sclipeste, isi are locul ei bine precizat. Ceea ce este si apartine, odata instrainat, trebuie ‘redobindit’, iar nu ‘clamat’.

Iata, deci, nevoia de arhetip, ca instrumentala in a arata ca sintem suficient de ‘egali’ (sic) pentru ca istoria, substanta adica din containerele arhetipale, sa poata oferi, caleidoscopic, evenimente care confera ‘culoare’, particularitate, o anume identitate, etc. Popoarele, astazi, se vad nevoite sa se apere de disolutia in neantul magmei nediferentierii in care le arunca globalizarea (citeste neantizarea) lumii noastre.

Într-un concert de asmenea proportii, capacitatea universala pentru a ‘sustine’ viata in ‘orice conditii’, sau de a o re-incepe, iarasi si iarasi, devin redundante cu insasi ‘dreptul de a exista’ al fiintei umane, esentialul aflindu-se in arhetipalitatea lumii, in matricea speciei sub care stam cu totii, am stat si vom continua sa stam atita timp cit constiinta noastra va marca aceasta.

Discursul in marginea trasaturilor arhetipale in cultura unui popor (luati spre exemplu poporul roman) nu se refera la faptul ca noi, iata, vrem compulsiv sa coborim la ‘radacini’, pe cind altii nu au asemenea capacitate (neavind asemenea ‘radacini’ adinci), ca noi sintem ‘vechi, domnilor’ (vorba lui nea Iancu), ca noi, si numai noi marcam primordialitatea lumii.Tentativele la ‘originarea’ datelor care atesta, antropologic, poporul roman ca si popor pe harta istoriei lumii, sunt adesea condamnate la asmenea reductionism. Nu doar greseala ci si o incredibila strategie se afla, insa, in asemenea ‘condamnari’. Iata cum stau lucrurile: ceea ce la unele popoare ‘discardabile’, neinsemnate pe harta lumii, se trece cu vederea, se oblitereaza cu buna stiinta, este tocmai constiinta vie prin care aceste entitati vitregite la masa ‘resurselor’ lumii, popoarele, nu duc nicidecum lipsa de istorie ca si impresionanta amprenta in lumea adinca si verticala a timpului. In trezirea acestei constiinte sta totul.

Popoarele sunt astazi o specie pe cale de disparitie; entitati condamnate la autismul cras, mutilate in malaxorul infernal al globalismului. ‘Lichidarea unui popor’ – ce imagine atroce, ce peisaj singeros in care infanti si mame se zbat tragic sub sabia celui ce a venit sa taie in doua, ludic, lumea noastra – infantul nu cu mama sa va sta, ci cu o alta, surogat, vitrega in falsa imbratisare a instrainarii. Renegat, infantul, subiectul istoriei, isi va vedea astfel locul luat de pruncul strain al limbilor babilonic incrucisate.

Ce se intimpla, insa, daca descarcam de politic aceasta imagine? Vom vedea atunci stralucirea infinita a ‘aceleasi’ matrici, cea opusa acelei cinemat(r)ice Matrix segregationista si criminala, care a adus profituri de sute de milioane de dolari in buzunarele pline deja ale falselor istorii. Lucrurile se vor integra atunci in teorii arhetipale bazate in matematica vie a Lumii, acolo unde pulsatia vietii detine infinita stiinta de a continua in ciuda a orice.

Abia aplicarea arhetipurilor la nivel socio-cultural ar fi dovada maxima ca nimic nu ne poate divide, si pentru a testa nivelul de apertura, de deshidere a constiintei la acest ‘fond al popoarelor’ care tine lumea in insasi adevarul si culoarea sa orbitoare. Mai mult, orice discutie, orice ‘pozitionare’ si calificare pe care am dobândi-o în disputa istorica, deci in aceea a hegemoniilor ‘in timp’ (eu am fost ‘acolo’, si am fost ‘inaintea’ ta, etc), s-ar invalida automat in fata istoriei ca marca ‘narativa’ a TOT – cu alte cuvinte,cit timp toti ‘avem’, ‘am facut’ si ‘facem’ istoria, ceea ce ne separa ramine, insă, constiinta fata de aceasta, si aici, abia, incepe cultura. Felul – diferit – prin care anume configuratii psiho-sociale ale istoriei, numite popoare s-au pozitionat mai in proximitatea sau mai la periferia constiintei fata de asemenea arhetipalitate a lumii, ramine, intr-adevar, un punct de diferenta, a carei rezolvare este, insa, de maxima urgenta. Popoarele cotropitoare (faptul istoric e valid, doveditor) au avut intotdeauna o apertura ‘mica’ la asemenea chemare – aceea de a intelege ca sintem voci ale aceluiasi concert, ‘diferentele’, abia, intre tonalitati, facand concertul posibil.

Aurelia Satcău

Melbourne 

http://luceafarul.wordpress.com

Emilia Țuțuianu Dospinescu

,,Eternul feminin” – pictura de Alexandru Panatta Codreanu

 

Acasă

 

O frunză…şi-ncă o frunză…şi apoi, rar şi încet, altele se deprindeau din coroana copacului din faţa Universităţii, întorcându-se spre pământul care le hrănise. Nu, nu mai voiau să fie regine, să privească de sus lumea, voiau să se amestece cu iarba verde de acasă,   cu ghinda, cu castanele care-şi anunţau venirea pe pământ cu pocnete ce marcau triumful coacerii fructului.

Doreau să fie una cu pământul, să simtă şi ele paşii grei ai oamenilor împovăraţi de gânduri.

Privind la jocul frunzelor, Ioana îşi dădu seama că îi plăcuse întotdeauna toamna.  Pentru ea era un anotimp ciudat: bogat şi trist, paradoxal – vesel şi plin de regrete.

Simţea chemarea …

Locurile copilăriei o doreau.

Gata!…Hotărârea a fost luată!…Va porni spre casa bunicilor, cuibul fericirii ei.

Ajunse spre seară, când soarele scăpăta spre asfinţit, aruncând ca un bulgăre de foc ultimele raze de soare peste casa de la poalele muntelui…

Crepusculul cobora în cascadă de nori negri

Acel negru al dezolării neputincioase, care izbucneşte parcă din dezlănţuirea lăuntrului…

Cu aviditatea orbului, Ioana privea cerul pentru a-i fura o fărâmă de lumină.

Pe andaluziene cărări de aducere aminte, pornea singură, în liniştea nopţii…

Se trezeau în ea toate amărăciunile, şi amintirile  unei vieţi, ce a trecut ca tăvălugul peste fiinţa ei,  lăsând în urmă şanţuri adânci.

 „Viaţa se iveşte din pământ şi dacă nu iubeşti viaţa, rădăcinile tale nu se vor putea înfinge niciodată destul de adânc pentru a zămisli ce-i frumos şi drept. Fiecare fiinţă este un  pom …”  aude de departe, peste timp, glasul bunicului…

Păşind prin iarba mătăsoasă spre iazul copilăriei sale, copleşită de emoţiile trecutului, parcă îi aude vocea caldă, blândă  cu care o răsfăţa…

Dragostea bunicilor i-a aprins în suflet o lumină, ce i-a încălzit fiorul amintirilor…

Acum totul se schimbase, trecuse, şi orice ar fi făcut nu o mai putea ajuta. Sufletul îi era plin de gânduri şi frig…Strângând pumnii şi închizând ochii, simţi că nu mai are pe cine chema, pe cine striga…

„Când lumina din suflet arde, lumea toată se umple de iubire”. – aude vocea bunicii ce-i trezeşte în interiorul fiinţei fioruri adânci…Cohorte temporale ale unor defilări de imagini secvenţiale, se succedau prin sufletul ei…Era ca o relaţie comunicaţională bilaterală, între trecut şi prezent, care o  învăluia şi o copleşea în egală măsură.

Gândindu-se la viaţa bunicilor ei, îşi dădu seama că nu va putea exista o explicaţie simplă a tot ceea ce a fost.

Bunica făcea parte dintre bătrânii înţelepţi ai timpurilor. Poate că visase să ajungă ceva în viaţă…dar lumea satului, avea pe-atunci legile ei nescrise.

O fată era măritată de la vârstă timpurie. Ceva zestre.. şi-un om gospodar.. şi gata – la căsătorie!.

Dar, ea era însetată de cunoaştere. Îi plăcea să citească foarte mult. Îşi formase o mică bibliotecă pe care o considera un bun numai al ei, un altar, la care ea nu înălţa rugăciuni, ci primea sentimente, trăiri şi descoperea taine,  pe care nu şi le putea explica.

Acolo Ioana a citit primele cărţi. În rafturile ce miroseau încă a lemn de brad i-a descoperit pe I.Creangă, M.Eminescu, A.Vlahuţă, M.Eliade,I.Slavici, C.Negruzzi, R.Cioflec, C.Ghiban, dar şi pe Balzac (cu toată istoria pitorească a Franţei, începând cu sec. al XIV şi ajungând până în sec al XVII-lea), apoi V.Hugo cu cartea sa „Omul care râde”, o carte la care de multe ori s-a oprit descifrând noi şi noi sensuri despre viaţă – şi pe care bunica o compara cu acea imagine „mască” ce   fiecare om o poartă în adâncurile sale – dar şi pe A.Dumas, S.A.Tokarev, şi mulţi alţii.

Ioana întinse o mână …luă o carte – fila-i îngălbenită- şi-i pare că în ea regăseşte umbra degetelor aspre de muncă ale fiinţei îndrăgite de ea. Simte din    nou mirosul de măr, apoi ca-ntr-o avalanşă de parfumuri se cufundă în mireasma  perelor busuioace, a gutuilor şi acea mireasmă o face să retrăiască clipele nemuritoare ce i le-a dăruit ea – bunica.

Anii, timpul, ploaia, a luat câte ceva….Multe au intrat în pământ, dar restul a devenit parfumul amintirilor, de care nu se va putea despărţi niciodată.

Aveau o casă mică, cu pereţii albi, cu un pătul pentru fân şi animale, în care nu de puţine ori se ascundea, pentru a-i face să o caute…

În faţa casei se întindea o pădure tânără de brad peste care se revărsa cerul cu norii pufoşi şi albi  ca nişte fesuri de pitici.

De cum venea primăvara toate se trezeau  din somnul iernii: copacii, tufişurile, stâncile, totul mişca, se frământa prinzând viaţă…Verdele copacilor devenea intens şi mireasma pământului pătrundea până în adâncurile fiinţei ei…Atunci, Ioana avea senzaţia că inima ei era o colibă cu miros de măr, în care căuta mereu, ca un pisoi care adulmecă imaginile celor dragi…

Lângă casă se întindea o livadă de meri…Acea livadă a devenit un contor al timpului, al copilăriei, al vieţii …

Ioana ştia că livada a fost munca şi bucuria bunicului. În limbajul aspectului, al formei, a culorii, fiecare copac îi destăinuia frământările lui.

În ochii albaştri, cu o privire care urca încet pe  sub pleoape, Ioana a   simţit  toată dragostea şi înţelegerea pe care  bunicul o avea pentru livada lui.

Era micuţ, cu talia mlădioasă şi mersul legănat…Faţa îi era plinuţă, veşnic agitată – când blândă, când aprigă…Mâinile mari, osoase, arse de soare, erau cartea deschisă asupra trăirilor din suflet…Ele conturau gesturile, vorbele, gândurile…

Axioma după care se orienta în viaţă pornea de la dragoste, dragostea lui pentru femeia lui, pentru copii lui, pentru livada lui.

„Numai dragostea e cea care te leagă de  cei de lângă tine.. şi de  viaţa”- spunea adesea el.

Minciuna, penibilul, era ceva străin de existenţa lui…A trăit simplu, dezvoltându-ţi calităţile dăruite de Dumnezeu, şi a lăsat în urmă amintirea datoriei împlinite.

       Afinitatea dintre bunici a fost mereu pentru Ioana o taină…Dăruindu-şi totul, ei şi-au clădit un adăpost pentru o  iubire de o viaţă. În ziua când femeia i-a plecat spre stele, cel rămas a continuat să existe doar ca un suflet rupt în două…

„Fiecare om are un înger, lui trebuie să-i spunem tot adevărul, altfel el nu mai trece să te vadă” – spunea bunica.

Şi, nu puţine au fost  nopţile ce au trecut prin sufletul bunicului,  vorbindu-i acelui înger despre singurătatea lui!

Ioana se ridică…Iazul reflecta lumina lunii şi farmecul nopţii o durea…Frumuseţea acelor locuri lovea asemenea unei săbii cu două tăiuşuri…

Iubea acest loc!.. Venise aici pentru a prinde curaj…Dar toţi plecaseră în lumea umbrelor…Numai pădurile rămaseră…

Întrebări chinuitoare o înăbuşeau…Aici era casa ei ! Rădăcinile fiinţei ei.

„Când eşti dezamăgită, când sufletul ţi-e ostenit de necazuri să nu adormi, să deschizi ochii, să te uiţi la tot ce-i viu în jurul tău şi să-ţi spui: vreau să fac cutare şi cutare lucru. Şi cu răbdare şi muncă ai să reuşeşti. Altminteri… ” – se auzi de  departe glasul bunicului…

Acum înţelegea dezamăgirea, singurătatea, durerea pricinuită de nimicuri…Simţea mirosul răşinii şi simţea că aici era locul ei, căminul ei…Dar nu mai erau cei care îi dăruiseră atâta iubire, atâta bunătate…Cei care o învăţaseră că dragostea trebuie să fie curată  nu numai în ochii lumii, ci în faţa propriei sale conştiinţe, şi că trebuie împărtăşită cu cinste…

Gândul acesta era ca o orgă ale cărei sunete armonioase  ţâşneau în acorduri şi dezacorduri cu întreaga ei fiinţă …

Ghemuindu-se în ea, Ioana, copleşită de scurgerea materială a timpului, simţi în  trupul şi sufletul ei puterea aripilor pentru un nou zbor…

Un sturz cânta în desişul pădurii şi cântecul lui părea a spune „priveşte, sunt fericit, viaţa e atât de frumoasă”  – se cutremură uşor, ca şi cum s-ar fi împlinit o profeţie…

Clopotele mănăstirii Râşca răsunau în noapte…Cu privirea pierdută pe cerul întunecat Ioana simţea puternic mirosul de iarbă, de răşină de brad, simţea răsuflarea pământului. Se gândeşte pentru o clipă, răzleţ, la povestea gnosticilor care vorbesc despre coborârea sufletelor printre planete către pământ, adunând în drumul lor elementele de care are nevoie pentru viaţa umană…

Trăise destule întâmplări care să o pună în gardă împotriva  acelor „calităţi” întâlnite la oameni…

Nu mai era copila facil încrezătoare din tinereţe. Întâmplări dureroase, sau fericite i-au marcat viaţa, răsplătind-o cu  galoanele maturizării…

Copilăria fusese un scurt şi mic eden. Doar dragostea bunicilor a rămas reală, caldă, adevărată în faţa timpului care a trecut…Ea i-a dăruit mirosul de măr al vieţii, al iubirii, al plenitudinii…A făcut-o să reziste sugestibilităţii înrobitoare, tentaţiilor contaminatoare, trecând peste obstacole cu multă înţelegere şi răbdare….Pentru o clipă îi veni în minte o mică întâmplare pe care a trăit-o demult, când era doar la o fragedă vârstă   a  înţelesurilor.

Urma cursurile de balet…Trecând prin dificultăţi materiale nu a putut să-şi cumpere încălţămintea necesară…Şi-a cusut atunci, cu ajutorul unei croitorese pricepute, o pereche de opincuţe albe de vinilin, pe care spera să le poarte, până şi-ar fi cumpărat altele. .…Dar nu a fost să fie aşa. Profesoara care o antrena, când a zărit „creaţia” din picioarele ei a izbucnit în modulaţii sonore: „ce înseamnă asta?.. e o jignire adusă sportului… să nu mai intri în clasă…”- cuvintele curgeau pe un ton ofensat şi se înfigeau în sufletul copilului de câţiva anişori.

Peste câteva zile, locul ei era ocupat de altcineva, care purta în picioare ceea ce profesoara dorea să vadă…Cei zece ani de efort fuseseră aproape zadarnici…Un vis s-a frânt, un vis s-a spulberat,

Când a intrat la balet a concurat cu nepoata profesoarei şi s-a dovedit a fi mai bună…La vârsta aceea nu putea înţelege ce este forţa invidiei.. Peste ani, Ioana s-a întrebat mereu  ce putuse avea comun  firea aceea ghimpoasă, cu sensibilitatea unui astfel de arte…

Probabil că, incapacitatea de a vedea necesitatea şi valoarea în propria-i viaţă a dus-o spre o hipermetropie a sufletului.

Pentru Ioana, baletul însemnase emoţii tulburătoare, calea spre viaţă, profunzime, maturitate, forţa motivatoare a vieţii însăşi.

Pentru profesoară, oare, ce însemnase?… s-a întrebat nu de puţine ori Ioana.

Întâlnind-o pe stradă, la câteva zile de la acel incident, şi salutând-o nu i-a răspuns decât cu un zâmbet onctuos de fatuitate…Atunci a simţit, pentru prima dată, cum mirosul de măr din sufletul ei dispare…

Acel comportament, încălcarea celei mai elementare etici, era ceva greu de acceptat pentru un copil aflat la început de drum…

Soarta, viaţa i-a mai oferit astfel de scene …Şi chiar mai rău…

Anii au trecut, lăsând în urma lor brazda adâncă a paşilor lor…

Într-o zi Ioana a întâlnit un om. Un om ce a devenit un fel de secret al sufletului ei…

Bătaia de inimă, care a însoţit acel secret, a generat dorinţa uriaşă de a ierta şi de iubi pe toată lumea…

Sentimentele pentru el o făcură să-şi cunoască propriul ei suflet, în care descifra sensuri noi, tainice, mai adânci ca sevele pământului…Era a o briză adusă de mare, fără ca privirea să zărească ţărmul.

Era iubirea..

Îi admira osteneala mâinilor lui, casa, livada care, erau ferestre deschise spre florile de măr a sufletului ei….În fiecare copac, din livada lui, ea vedea o ucenicie a voinţei, o răbufnire a curajului, o dăruire  către pământul din care îşi trăgea puterea…

Poteci lungi, cu peluze străjuite de meri se pierdeau departe, fără a le putea cuprinde cu privirea…Rădăcinile adânci ale copacilor smulgeau pământului acea sevă, care se revărsa în ramurile ce se înălţau spre lumină, ca nişte emisari ai fiinţei lui…O putere neînţeleasă, pe care nu o vedea dar o simţea în adâncul fiinţei ei, a unit-o cu el şi i-a umplut sufletul dincolo de voinţă.

Emisarii aceia au trecut, lăsând în urmă apusurile rănite, nopţile albe, dimineţile cenuşii…

Amintiri frumoase îşi făceau drum fără milă prin trupul zbuciumat al Ioanei…Trecutul devenea  totuna cu frunzele de toamnă, pe care un val repede şi tulbure le aşeza la picioarele ei …

Casa bătrânească, bătută cu şiţă şi înnegrită de ploi, atinsă de mâna timpului, o privea acum străin, cu umerii obosiţi de atâtea încercări…

Grajdul, pătulul pentru fân nu mai exista…Livada răspândea în noapte o pace adâncă. Ferindu-se de tot ceea ce o putea atinge,

Ioana se simţi vinovată că tulbură cu supărările ei acea pace sfântă, care era dincolo de cunoaştere şi înţelegere…Liniştea pe care o simţea, dar din care se excludea pe ea, pentru că cei care o reprezenta nu mai existau, o învăluia uşor, cu singurătatea nopţii…

Măicuţa

Mănăstirile – lăcaşuri de rugăciune şi puritate spirituală – te cheamă să-ţi găseşti liniştea pierdută sau să-ţi aminteşti, când eşti fericit, că totul vine de la Dumnezeu.

Aşezate în zone picturale, peisajul ce-ţi îmbată privirea, aerul sănătos ce-ţi umple trupul, devin o osmoză perfectă cu rugăciunile măicuţelor  înălţate către ceruri, pentru ca Divinitatea să-şi reverse asupra omenirii harurile ei.

În popasul de la Agapia simţi toate acestea…

Uiţi de viaţa cotidiană, cu cerinţele, cu împlinirile şi neîmplinirile  ei. Trăieşti într-o altă lume, în care esenţa trăirii este religia. Ochii tăi caută mereu – dimineaţa şi seara – iar în zilele de sărbătoare şi la prânz , şirul de femei, care-au părăsit tot ce-i lumesc şi s-au unit cu Cristos.

Tresari – pasul lor e uşor, faţa lor e veselă, mersul grăbit. Pentru ele nu există minutul întârzierii, fiindcă dangătul clopotului ce anunţă utrenia sau vecernia face parte din fiinţa lor.

Iarna se luptă cu nămeţii, iar vara, cu vestimentaţia lor pe care n-o pot schimba nici când sunt zile toride.

Ele se luptă cu natura, cu ele însele, pentru a purta neîntinată dăruirea lor sacralităţii.

Din şirul de măicuţe se desprinde imaginea Ştefanei – cea care mi-a fost prietenă şi ocrotitoare şi care, dincolo de moarte va rămâne mereu în sufletul meu ca un prototip al luptei dintre omenesc şi sacru. O perioadă grea din viaţa ei mi-a confirmat ce-nseamnă puterea credinţei, a înţelegerii …şi a acceptării

Nu mai ştiu exact când a început acel proces transformator în alchimia sufletului ei, obnubilaţia şi lupta interioară imperceptibilă pentru cei din jur, dar care în interior surpa, îşi făcea loc şi devora întreaga-i fiinţă.

Poate din ziua în care a aflat că mai are puţin de trăit…!

Din ziua aceea, teama a dus-o spre un tărâm dominat de durere şi singurătate.

Poate, din ziua aceea, suferinţa nu a mai putut fi înţeleasă cu ajutorul raţiunii …Mă gândesc acum cu strângere de inimă la toţi acei ani, la acele interminabile nopţi, când lacrimi fierbinţi udau perna ei, când boala săpa adânc în trupul  ostenit şi nu avea cu cine să discute, să-i ceară un sfat, sau să-i împărtăşească un gând.

Singură…

Trăind ceva diferit de felul de credinţă despre care învăţase …Dăruindu-i iubirea lui Dumnezeu şi-a clădit din ea un adăpost de pace, ce constituia o siguranţă în tot ceea ce făcea…Siguranţa aceea dispăruse …Acum teama o alunga din acel adăpost…

Legea dragostei era încălcată.

Crezul vieţii ei a fost dominat de ordine,  echilibru, şi corectitudine…Acum echilibrul se surpa,  iar acordul încheiat se clătina …

În tinereţe fusese o femeie puternică, robustă, gata să muncească de la ivirea zorilor până târziu în noapte…Pe chipul ei era mereu un surâs, care dădea farmec aparte trăsăturilor aspre…Purta o rochie de tafta neagră, care foşnea la cea mai mică mişcare, un sovon negru îi acoperea fruntea şi obrajii, iar ochii mari neliniştiţi,  răspândeau în jur o mare bunătate.

Maica Ştefania te întâmpina întotdeauna cu multă generozitate şi căldură  când îi treceai pragul casei.

Mergeam la prietena mea în fiecare vară, când zilele erau pline de căldura şi lumina soarelui…Doream revenirea în acele locuri, ca o pecetluire a unei iubiri pe care am trăit-o şi am admis-o în sufletul meu pentru totdeauna…Casa măicuţei Ştefania era un mic eden .. Camera ei era deosebită prin prezenţa busuiocului care domnea  tot timpul într-o vază albă  de pe masa rotundă din mijlocul camerei…Scaune de palisandru cu spătar înalt, înconjurau măsuţa.. În  colţul camerei, păstra o vitrină foarte veche, de generaţii întregi, care era plină de mici comori: iconiţe, cutiuţe cu smirnă şi tămâie…iar o candelă mică, aprinsă tot timpul, revărsa în jur o lumină blândă, ce învăluia camera într-o linişte şi pace duhovnicească adâncă.

Aveam obiceiul să stăm de vorbă în fiecare seară în balconul casei, să privim apusul de soare de la Agapia…Petunii multicolore ajungeau până la balconul nostru, învăluindu-ne în mireasma lor…

O putere ocultă, cu imnuri pastorale se revărsa noaptea şi transparenţa ei era aşa de uşoară, încât pătrundeai cu privirea sufletului şoaptele pline de modulaţii ale îngerilor ce străjuiau pădurea din spatele casei…

Nu mă gândeam la ceva anume, nu puteam să mă gândesc, mă contopeam cu natura şi mă înfioram odată cu faldurile pădurii, odată cu şipotul apei, cu razele curate ale lunii ce se revărsau în cascada de lumină peste Agapia, de parcă nu eram eu, eram toate acestea laolaltă.

Şi deodată, totul s-a schimbat …Nimic din ceea ce simţeam nu a mai avut o semnificaţie simplă… Zi de zi măicuţa Ştefania devenea o altă fiinţă…Ceva ce era inseparabil de boala ei … Ceea ce pierduse, risipind în obsesii şi stări anxioase, implacabile se risipi…

Analiza lucrurilor nu o putea duce prea departe, dar iubirea îi putea aduna sufletul la un loc…

Nu putea eluda destinul prin orbire sau inacceptare… Trăiri abisale, străine până atunci, au provocat prefaceri profunde, reevaluări radicale, nebănuite…Nevoită să privească în propria-i inimă, fără precepte teologice şi fără ochelari spirituali, a înţeles în cele din urmă că viaţa este o emulaţie, ce-şi trage seva din adâncurile fiinţei noastre, din iubire şi recunoştinţă…Când a înţeles asta s-a eliberat de temeri…

Acceptarea avea nevoie de linişte, de dragoste şi numai din interior putea primi asta…

Ornicul timpului rămas era pe  sfârşite …

În seara aceea maica Ştefania strângea în mână un buchet de vâzdoage…

Abundenţa trandafirilor risipiţi pretutindeni umplea grădina de o mireasmă ameţitoare…

Zâmbetul larg, luminos, dispăruse de pe faţa ei şi o pace plină de resemnare îi luase locul…

„-Viaţa ne risipeşte, ne amăgeşte cu multe năluci – începu ea cu o voce şoptită – şi povara grijilor face uneori să uităm ceea ce Dumnezeu aşteptă de le noi. Să nu uiţi niciodată că, numai în credinţă şi iubire putem fi împăcaţi, fericiţi…numai ele te pot ajuta să păstrezi curăţenia şi candoarea sufletului”….Cuvintele ei zburau în noapte, îmbrăţişând tăcerea şi liniştea sufletului şi am înţeles atunci că aştepta somnul în care să-şi poată odihni  gândurile grele. La ce bun să spun că nici o suferinţă nu poate să atingă deznădejdea?

Emilia Ţuţuianu Dospinescu

– absolventă a Liceului “Roman-Vodă” din oraşul Roman, licenţiată a Universităţii “Al.I.Cuza” din Iaşi, Facultatea  de Filozofie, Secţia Relaţii Publice (2005), specializarea socio-psihopedagogie. Consemnată  în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, de Ion Rotaru: „Apreciez mult de tot delicateţa, inefabilul şi suavul lirism, nu neapărat în descendenţa Dumitru Anghel ori Şt.Iosif ci într-un chip cu totul original, absolut personal..pe care îl ascunde, fericită proprietară a unei comori inestimabile… Îi profetizez o mare, strălucită carieră de prozatoare…lirică”. Iar prof. univ. dr. emerit Tudor Ghideanu notează: „Aidoma revelaţiei lui Dan Laurenţiu, regretatul poet-filosof, cu ale sale Poziţia aştrilor, şi mai ales cu Ave Eva, Emilia Ţuţuianu pluteşte între astral şi teluric, între solar şi floral, între ardere şi îngheţ, într-un monism de creaţie ce-şi serbează, deopotrivă triumful şi neliniştile de amurg”. Obţine locul II la concursul “Dor de Dor”, Ipoteşti 2010, secţinea reportaj literar.

                O, DOINA NOASTRĂ AȘA ÎNCEPE…

de Traian Chelariu

 

O, doina noastra asa incepe
Si trece munte, trece deal, –
Am cucerit intinse stepe
Dar dorul tot ne e’n Ardeal.

 

Bat brandturi iurese de schije,
Turbati si darzi si val de val
Ne’ntampina dusmanii crucii
Dar dorul tot ne e’n Ardeal.

 

Odese rosii, Balaclave
Si Sevastopoluri si mal
De stanci si moarte vom infrange
Dar dorul tot ne e’n Ardeal.

Crimei, Cubanuri si Caucazuri
Cuprinde-vom pe branci, pe cal,
Vom fi mai repezi ca eretii
Dar dorul tot ne e’n Ardeal.

Pe Don, pe Dvine si pe Volge
Legat-am poduri spre Ural,
Ca viforul suntem napraznici
Dar dorul tot ne e’n Ardeal.

Prin tundre joase si Siberii
Dela Aral pana’n Iamal
Purta-vom steagul biruintii
Dar dorul tot ne e’n Ardeal.

De-ar fi sa trecem prin nisipuri
Din Astrahan pana’n Baical,
Suntem ca gandul si otelul
Dar dorul tot ne e’n Ardeal.

Priviti-l nu mai, sangereaza
El, rastignitul, ca’ntr’un Gral,
Precupetim ceva? – Nimica!
Dar dorul tot ne e’n Ardeal.

Nu poate pururea sa stee
In inima acest pumnal
Infipt in zi de neagra Vineri
Dar dorul tot ne e’n Ardeal!

                                                  Traian Chelariu