Cuvânt și iubire

“Alături de numeroase alte tradiţii culturale ale Urbei noastre, să ne oprim şi la aceea a Revistelor cu conţinut religios sau laic, publicaţii care s-au impus, la vremea lor, iar, după trecerea anilor, au devenit „personaje” neegalate, în Arhiva literară a poporului nostru. Să amintim dintre acestea, doar „Cuvîntul dăscălesc”, „Solia”, care, din multe puncte de vedere, repeta muşatinic neegalata „Gândirea” de la Cluj, sau adolescentina „Şcoala nouă”, a romanvodistului Ibrăileanu.

O revistă culturală a trebuit să fie, de la începuturile ei, nu numai purtătoare de pagini scrise, ci să posede şi o „arhitectura” artistică, atrăgătoare şi inedită ca formă, pregătind, astfel, spaţiul de lîngâ cititor, spaţiu în care, acesta să abordeze apoi şi sumarul ei. Se poate astfel vorbi de o estetică a prezentării unui conţinut literar, de o „Artă a redării şi transmiterii Artei literare” – A.R.T.A – de acest „prima volta” al exteriorului de natură „design”.

Intrată în circuitul publicisticii de altitudine de anul trecut, noua revistă de cultură „Melidonium”, editată de „Asociaţia Culturală George Radu Melidon” şi onorată de Editura romaşcană „Muşatinia”, a atras atenţia unui public foane larg, şi ca întruchipare plastică, precum şi ca diversitate complexă de conţinut.

Să ne-o imaginăm ca existentă în mîna noastră, doar de cîteva clipe. Sîntem cuceriţi, privind-o şi răs- foind-o în „alllegro”, de „tectonica” ei plastică. Un copertaj deosebit ne determină să mai amînăm deschiderea ei, spre interior. O emblemă triadică – Vestala, Colonada antică şi Blazonul în litere rococo – cuprind între ele, într-o simetrie inedită şi o cromatică solarică, imagini „culturale” din oraşul nostru. Un „exter” superlativ, ce se extinde şi pe celelalte pagini ale coperţii, ele purtînd, de la început, un motto repetabil, redat cu litere de o mare eleganţă.

Interiorul impresionează prin abundenţa foilor şi grafia originală a paginilor, toate purtînd, miniaturizat, emblemele clasice de pe copertă. în schimb, fiecare pagină îşi are „fizionomia” ei vizuală şi ca diversitate grafică la titluri, şi ca multitudine labirintică de cum sînt aşezate „edificiile” textuale. Privirea ne este oprită mereu de dispunerea aleatorică a numeroase chenare, discret cromatizate.

Interiorul revistei noastre are o grijă permanentă şi de retina cititorilor. Multiple reproduceri foto, dar şi mai numeroase grafieri, însoţesc abundent succesiunea de articole. Ultimul număr al ei se bucură de prezenţa fericită a doi graficieni ai Romanului: Constantin Bârjoveanu şi Iosif Haidu. Tot vizualic, să mai remarcăm şi grija editurii de a începe fiecare material cu portretul – foto, în micro, al autorului, transmitîndu-se, astfel, cititorilor, impresia că dialoghează, „faţă în faţă”, cu semnatarii textelor.

După această primă „răsfoire”, mai mult plastico-vizuală, a lui „Melidonium”, cititorul îşi prefigurează un timp mai prelung şi purcede la citirea revistei. Urmează cea de a doua „întîlnire” cu desăvîrşirea spirituală, parcurgînd un „Sumar” variat şi de profunzime. O lectura a unor creaţii „de zile mari”, de la eseu, la poezie, de la documentaric, la portrete şi de la istorie locală, la creaţii literare. Sînt şi pagini bogate în sacralitate, precum şi texte cu cerinţe didactice actuale. Din loc în loc, casete mici cuprind în perimetrul lor intim, înşiruiri de gînduri profunde, sau galaxii de-un larg vizionarism. Un „Melidonium” spre care se îndreaptă preţuirea întregii noastre Urbe. Mai mult şi către revistă şi spre Matricea ei – Editura „Muşatinia” – precum şi Ia cei ce au făurit-o şi o realizează – Emilia Tuţuianu – Dospinescu şi colaboratorii.”

 Gh. A. M. Ciobanu

       Zâna nopţii cea tăcută

Zâna nopţii cea tăcută
A venit cu fine şoapte
Să mă ia cu mâna-i fină
Să mă plimbe lin în noapte

Mi-a zâmbit cu ochii vesel
Şi m-a mângâiat pe frunte
Toate misterele nopţii
Îmi păreau iubiri pierdute

Şi ce ochi avea divina
Şi ce sâni şi ce privire
Şi cu magicele-i şoapte
Era dincolo de fire

„Vino tu pe munţi de urcă”
Mă-ndemna zâmbind şăgalnic
„Vino dragă să n-ai frică
Vino-n codrul meu cel tainic”

Şi-şi dădea pe spate părul
Ce-i cădea nebun în valuri
Şi zâmbea…şi cât de dulce
Mă privea trecând prin hăuri

Mi-a atins în şagă părul
Şi s-antins să mă sărute
Doamne cum ardea şi vântul
Când m-a sărutat pe frunte

Se-aplecau copacii-n valuri
Cum trecea maiestuoasă
Din lumini înmiresmate
Părea zâna mea frumoasă

Noaptea valurile negre
Şi le întindea măiastre
Noi pluteam ţinuţi de mână
Prin poienile albastre

Printre tufe tainic sună
Şoapte de miresme calde
Zâna mă privea tăcută
Şi-mi părea că totul arde

Ce candoare fără margini
Răspândea trecând prin noapte
Din smaraldele iubirii
Erau gândurile-i toate…

Sandu Cătinean-din Bonţida

 În limbajul sufletului, POEZIA ar putea fi definită ca aspirație de atingere a lucrurilor neatinse, poet find doar acela care nu poate trăi fără această încercare.

            Eugen Emeric Chvala – deschizător recent al Anului de Poezie 2013 la atenta și competenta Editură Mușatinia din Roman– ne propune un inspirat exercițiu de înălțare și pătrundere prin VIS în VIS, străpungând portalul limitativ al ,,oglinzii”, care încearcă să ne oprească la suprafața lucrurilor. N-o putem condamna pentru strădania sa protectivă. Însăși oglinda este, n forma sa concretă, creația omului, poate una dintre ,,armele” sale defensive în fața hăurilor amețitoare din lăuntrul și din afara noastră!

            Volumul ,,ÎN SPATELE OGLINZII”, beneficiind de cutezanța curgerii în sus a autorului, urmat cu fidelitate de linia sigură a graficianului Iosif Haidu, trasează o perpendiculară fără abatere de pe orizontala realului pe suișul posibilului. În acest incurs – excurs, Cuvântul se însoțește cu Forma, oferind cititorului proiecția une hărți existențiale în baza ,,TREI”: ,,Eu, tu și IUBIREA”.

Fără a strivi ,,corola de lumini a lumii” (L. Blaga) ,,ochiul sinelui” (D. Hawkins) – Chvala străbate clar-obscurul acestui trinom, în care ne pierdem adesea, pentru a ne demonstra că el ne permite accesul la una dintre căile fundamentale ale esențializării, dându-ne șansa refacerii din ,,cioburi”, întru continuarea drumului, dar de pe o treaptă superioară a spiralei.

            Urmând parcă geometria poetica barbiliană –  ,,Simbolica … formelor posibile de existență” – poetul extrage competent și inspirat Cuvântul-simbol al ,,facerii” sale: VIS (,,fulg de suflet” – p.17) și , dându-i cele mai adînci și largi conotații îl metaforizează într-un perpetuu Pom al Firii, înălțând, prin IUBIRE, ,,coloana fără sfârșire” (p.17) a lumii.

            Este iubirea o simplă expresie a legii atracției universale? O putem aduce si reduce la numitorul fizic al existenței noastre formale ? Este vina poeților că aruncă ideile în plămada cuvintelor, precum aduce viața pe unii oameni în situații din care ei ajung Eroi, Sfinți, Lumini !?

            Căutarea, Frumosul și Depășirea sunt atribute umane care, fără a face din noi excepții, ne individualizează în noianul formelor care ne atrag, ne includ și ne suportă.

            Într-un moment de grație supremă, omul-Chvala – ca formă a formei din care purcede – simte nevoia înălțării, ars de setea neopririi, a unirii esenței sale cu esența pereche, spre întregirea visată. Și atunci, așezându-și ,,aripa” peste VIS, ,,pipăind cerul cu dorințe” (p.18),  crezând în ,,jocul gândurilor” (p.19), risipește frunzele căderii, usucă lacrimile ce rod, ,,făcând găuri în univers” (p.22), reîncarcă ,,clepsidrele fără clipe” (p.23), se oferă întreg Neatingerii întru Atingere, precum ,,golul” din geniul eminescian se lasă absorbit în ,,dorul de desăvârșit”.

            Zbaterea sa în echilibrul precar al viselor vagi, biciuit de febra neajungerii, este însă compensată de certitudinea faptului împlinit (,,bucuria mea de tată” – p.30).

            Dar cum frumusețea basmelor adevărate vine din faptul că ele nu se sfârșesc niciodată și pentru călătorul Chvala ,,spatele oglinzii” (mai mult ferecate decât fermecate) întinde o a treia capcană: ,,cum să iubesc…, să visez… , să adorm… , să sper” (p.32), când TREI-ul (,,Eu, tu și IUBIREA”) rămâne în urmă, când ,,atingerea-ți (atât de râvnită! – n.n.) doare “ (p.36), iar ,,timpul mă cerne, mă cerne mereu” (p.37), picurând în suflet necruțătoare ,,impresie” ce ,,rimează cu pensie” (p.30) !?

            Este momentul când poetul operează distincția între IUBIRE și DRAGOSTE.

            Ce preț are dragostea? Este ea deposedare, închidere, pierdere de sine, ,,o colivie” (p. 42)? Poate ea fi spartă cu un ,,ciocan”, pentru ca, din ,,cioburile” ei, omul să se reconstituie după vrerea sa, eleminând ,,tristețea” (p.45)? Ce poate face ,,pescărușul căzut”, devenit «fost», când ,,văzduhul și norii,/ marea și valul/ nu se opresc,/ nu văd” cum ,,labirintul închide visele” (p.46) ?

            Răspunsurile există, dar sunt relative și mereu disipate în neputința omului de a se asuma pe sine, de a înțelege diferența dintre iubire și dragoste. E.E. Chvala a sesizat-o, trăind-o sau intuind-o. Este problema fundamental a cărții și, probabil, a existenței noastre.

            Nevoia de celălalt, neajungerea de sine, neputința de a depăși zona critică în care extremele (vis- realitate) se ating, fără a se putea nici împăca, nici elimina, uzează și epuizează specia, făcând stringentă o nouă duplicare a genei inteligenței!

            Oare eșuarea noastră în moarte nu poate fi pusă în legătură cu această neputință de întregire deplină? Cel puțin mitologic (Haos știa că, ,,dacă zeii sunt nemuritori, atunci zeii sunt oameni”), am avea o șansă.

            Câtă energie s-ar prezerva dacă omul ar reuși să se înscrie în proiectul inițial (probabil și posibil) al perechii nepereche, funcționând pe principiul autoregenerării, ca parte și ca întreg!

            Sunt întrebări și vise la care intuiția umană, prin artă și de ce nu, mai ales, prin poezie (hrana primordială a ipotezelor), încearcă să întrevadă răspunsuri- soluții, iar poetul gălățean este un îndrăzneț prestator!

            Mulțumesc frumos și cuminte ,,Omului anormal de normal”, pentru prilej,

MAria RUgină

Sursa: Revista Melidonium – Emilia Țuțuianu Dospinescu

Fiind copil, priveam, ca pieton şi de aproape, cu emoţia firească a vârstei ce o aveam, cum arde Teatrul-Cinematografic Moderndin oraşul Roman, incendiul pornind de la pelicula ce se rula atunci, acestea având, la vremea aceea, un grad foarte mare de inflamabilitate. Clădiri arzânde am mai văzut, sunt doar generaţia războiului. Altceva însă, m-a impresionat atunci, ceva ce mă tulbură şi acum…

Clădirea Modern avea un turn înalt, pătratic, pe platoul de sus fiind, de ani şi ani „împărăţia” porumbeilor.

            Era primăvară, când, în cuiburile lor, acum arzânde, se zbăteau puişori plăpânzi, cu aripioare care, încă, nu ştiau ce-i zborul. Deasupra, stoluri alarmante de columbi, ce încercau mereu, dar în zadar, din flăcări să salveze pe micuţii porumbaşi.

Citind volumul liric al poetei Mariana Gurza, Pe urmele lui ZENON, mi-a apărut în minte, după atâtea decenii, secvenţa tragică de atunci. Autoarea se avântă, repetat, pe verticala Cerului dar, tot de multe ori, priveşte spre Pământ, fiind neîmpăcată cu multele umbriri, ce le surprinde, dureros şi le şi simte, liric.

Şi-n omenire ca şi-n Patria-i maternă.

O pendulare, nu doar constatativă, ci profund subiectivă, între un Cer ideal, conceptual şi un Teluric plin de contradicţii sociale. Poeta le trăieşte şi ar vrea, parcă, să le „strige” în plină zi, dar presimţind că ar fi ca o „predică în pustiu”, se descarcă, asemenea „Bărbierului regelui Midas”, spunând ceea ce are pe suflet, prin tăcerea de bibliotecă, a volumului liric şi sincer ca o spovedanie, de lângă noi.

Revenind la „aporiile” eleatului Zenon, numele acestuia fiind-ne pe copertă şi raportându-l la vremurile de acum, grupajul poetic al autoarei, s-ar putea asemui, cu mitul antic despre Ahille, cel iute spre  „mâine”, care nu poate depăşi prea înceata „broască ţestoasă” a lui „azi”.

Acelaşi „azi” ce o nelinişte mult pe poetă.

Un „nu” fatalic pentru ea, existent socio-umanic, nu atât istoric, cât contemporan, emanând continuu, un discret pesimism de coexistare.

Dacă volumul de faţă, ar mai fi continuat cu câteva titluri, spre final, ne-am fi aflat la o „tabletă” ce s-ar fi întitulat cu expresia cineastului Lelouch: „opriţi planeta, vreau să cobor”.

Se recurge, de câteva ori, la formula „variaţiunilor” – ca la Bach – pe o aceeaşi „metaforă” existenţială, fără a se lăsa impresia unei obsesii, ci, mai mult, aceea de „memento”.

De aici şi nota unui „baroc simbolist”, ce s-a contopit cu universul spiritual al autoarei.

O uşoară întâlnire, undeva, cu Iubirea: o „love story”, doar, subordonată „legii valorii”.

Impresionează şi acele picături amare de patriotism, ozvorâte din unele realităţi, amare şi ele, aflate astăzi lângă noi.

Ultimul suspin liric al grupajului, e intitulat: Ramuri triste.

Ne duce cu gândul din nou, la acea răsturnare a lui „a fi”, cu decenii în urmă, la Cinematograful Modern, mistuit de flăcări. Sunt, parcă, acele „ramuri” pârjolite de foc, pe care, în fapt de seară, s-au aşezat, obosiţi, acei porumbei, ce visau mereu, în zborul lor, Cerul, dar acum, privesc în jos, spre un Pământ, ce-a devenit, în câteva clipe, pentru urmaşii lor, pojarul unei Stele.

Gh. A. M. Ciobanu

Sursa: Revista Melidonium – Emilia Țuțuianu Dospinescu

In fiecare an, pe data de 30 ianuarie, sunt praznuiti Sfintii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur. Aceasta sarbatoare semnifica unitatea crestinilor. Dupa ani de dispute intre comunitatile crestine, pe tema – cine este mai mare ca teolog dintre cei trei ierarhi, s-a hotarat in urma visului pe care l-a avut episcopul Ioan al Evhaitelor, in timpul imparatului bizantin Alexios I Comnenul (1081-1118), ca 30 ianuarie sa fie ziua de cinstire comuna a celor trei ierarhi.

Pentru a recunoaste valoarea teologica a Sfintilor Trei Ierarhi, prin hotararea luata la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfintii Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai institutiilor de invatamant teologic ortodox din intreaga lume.

 Frati crestini,

In cinstea Sfintilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit si de-a lungul lunii acesteia: la 1 ianuarie Sfantul Vasile, la 25 Sfantul Grigorie si la 27 Sfantul Ioan Gura de Aur. S-a vorbit si aseara si astazi, insa ei sunt inepuizabili. Asa de bogati in viata lor asa de multe fapte au facut si asa de frumos au scris, asa de mult au scris, incat oricand se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este intinsa, volume intregi. E o colectie numita Migne, in greceste si latineste, volume intregi din operele lor. Si acesti barbati au trait putin in comparatie cu multi altii, Sfantul Vasile cel Mare a trait numai cincizeci de ani, Sfantul Grigorie mai mult, optzeci de ani si Sfantul loan Gura de Aur saizeci si ceva de ani. Insa in acesti ani au lucrat si s-au consumat pe ei, asa cum o lumanare de ceara curata arde luminos si nestingherit pana cand se topeste, pana la ultima picatura de ceara. Asa au stralucit asa si-au mistuit viata acesti mari sfinti ai Bisericii.

Ii praznuim si separat, ii praznuim si impreuna. Ii praznuim separat pentru ca au niste deosebiri intre ei, fara indoiala, sunt trei mari personalitati. Dar ii sarbatorim si impreuna, pentru ca au si niste calitati care ii unesc. Vi s-a mai spus, ceea ce-i uneste pe ei, pe acesti trei sfinti luminatori ai Bisericii, sau trambirele Duhului Sfant, este in primul rand cultura lor extraordinara. Pentru ca au invatat si stiinta veche, pagana, de pana la ei si au adancit foarte mult sfintele Scripturi care sunt izvor nesecat de intelepciune si de idei. Deci aceasta cultura, pe care toti au avut-o, Vasile, Grigorie si loan, ii uneste pe roti. Mai ales ca traiesc in acelasi veac, veacul IV: cei doi se nasc, Sfantul Vasile si Sfantul Grigorie, in 329; Sfantul loan mai tarziu, 347 si la 407 moare, se stinge undeva in Cucuz.

Deci traiesc in aceeasi epoca si in aceleasi probleme de atunci: era lumea pagana care trecea catre crestinism incet, incet si, in acelasi timp, [erau] foarte multe erezii, indeosebi erezia lui Arie care a tulburat foarte mult Biserica lui Hrisios [si] care castigase convingand si pe imparatii vremii de atunci. Mai ales pe Constantiu, fiul lui Constantin cel Mare. Si pe Valens, care a fost contemporan cu acestia; cu sfantul Vasile cel Mare a avut [Valens] niste scanteieri, niste dialoguri, incat si-a dat seama ca atunci abia se intalnea cu niste episcopi care cu adevarat stiau sa-si apere credinta lor, doctrina in care cred si pentru care mor.

In aceasta epoca traiesc toti [trei], adapati din vechea cultura si din cea noua, crestina. Insa fiind asa de culti, erau totusi niste oameni extraordinar de smeriti, umili. Stiau ca totul le vine de la Dumnezeu si nu-si insuseau nimic din meritele lor. In acelasi timp, erau niste oameni foarte generosi, iubitori de straini, iubitori de bolnavi, iubitori de saraci, si unii si altii, si Sfantul loan, in capitala imperiului si Sfantul Grigorie – a fost si el patriarh la Constatinopol – si Sfantul Vasile cel Mare in Cezareea Capadochiei, patria lui. Foarte milostivi, au indemnat si cu cuvantul, rupand pungile bogatilor si revarsandu-le saracilor, unificand, cat au putut ei sa faca intr-un timp destul de scurt, rupand aceste diferente intre bogati si saraci, cum nu ne putem inchipui noi astazi. Erau mari latifundiari care aveau mosii prin alte continente si robi cu miile si erau in acelasi timp saraci si necajiti care abia isi castigau painea de toate zilele. Au lucrat cu foarte multa energie, cu foarte multa putere, ca sa deschida inimile bogatilor, sa daruiasca acestor multimi sarace si flamande. Deci foarte generosi si iubitori de oameni, foarte omenosi, acesti Sfinti Trei Ierarhi.

Si inca o calitate care a uimit lumea pagana: sfintenia vietii lor. Prin post, prin rugaciune, prin renuntarea la sine au devenit cu adevarat vase ale Duhului Sfant, temple ale Duhului Sfant cum spune Sfantul Apostol Pavel, niste oameni cu adevarat sfinti, plini de mireasma Duhului Sfant, in toata fiinta lor. De aceea au rodit asa de mult in viata lor si a ramas nemuritor tot ce au facut ei, si faptele si scrisul lor.

Acestea ar fi, in general, calitatile care ii apropie, insa… totusi erau deosebiti. Sfantul Vasile avea statura inalta, slab, negricios la fata, cu o barba mare, neagra – n-a avut timp sa se inalbeasca, a trait numai cincizeci de ani. Un om insa cu o extraordinara energie, incat nu se puteau ascunde de la ordinele lui: porunca lui era porunca, trebuiau s-o implineasca numaidecat. Daca si imparatul Valens, si Iulian Apostatul, dusmanii crestinilor, ai dreptei credinte, nu aveau incotro! Vasile era cu adevarat un stalp puternic peste care nu se putea trece, o mare autoritate omeneasca si dumnezeiasca, acest mare Vasile.

Grigorie – colegul lui de studii si prieten iubit despre cate se spunea: “sunt doua trupuri, Vasile si Grigorie, insa un singur suflet”, asa era de mare aceasta unitate intre dansii, asemanare in ceea ce este frumos si bun. Sfantul Grigorie era de statura mijlocie, batran catre sfarsitul vietii sale, cu par alb, plesuv… Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume cand vorbea in Constantinopol despre Sfanta Treime… Arienii aruncau cu pietre in el, ca intr-un netrebnic iar el nu s-a aparat, mergea si vorbea in cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit si a suferit acest ochi. Insa era un om cu ochi duhovnicesti care au vazut clar Sfanta Treime si a scris niste lucruri cu mintea lui agera care au ramas doctrinarii, au ramas niste stalpi, niste faclii de luminare pentru toate veacurile crestine. O minte extrem de agera si in acelasi timp o fire blajina, o fire duioasa, o fire foarte sensibila. Sfantul Grigorie era si un mare poet. A scris peste unsprezece mii de versuri. Viata lui toata e scrisa in versuri si anumite minuni [sunt] povestite de el in aceste versuri. O fire de poet, de filozof si de adanc teolog.

Sfantul Vasile cel Mare, intre altele, pune bazele vietii calugaresti de obste; el insusi, ca si Sfantul Grigorie au fost niste mari calugari in acelasi timp. Insa cum traiesc…

Sfantul loan Gura de Aur, cu statura mijlocie -spune in Viata lui – avea capul marisor, era putin chel, cu parul negru, ochii stralucitori, patrunzatori si avea indeosebi o mare energie in a spune adevarul pe fata. A mustrat pe Eudoxia cea vicleana si trufasa, imparateasa Bizantului care l-a si aruncat de doua ori in exil; datorita ei Sfantul loan a murit mai devreme decat trebuia, aruncat intr-un exil departe de patria lui si de tronul sau patriarhal. Insa Sfantul loan avea o fire totusi blanda cu cei saraci, cu cei necajiti, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dadea tot ca sa fie ajutati cu adevarat.

Era foarte bogat, ca si Grigorie si ca Vasile cel Mare [care] au dat tot. Sfantul loan si-a vandut averea sa si a impartit-o la saraci toata. A facut case de milostenie, case de ingrijire a bolnavilor, a saracilor, a bolnavilor irecuperabili din Constantinopol, incat era un om cu adevarat daruit altora. In predicile lui pe care le-ati mai auzit, gasea toate mijloacele oratoriei lui extraordinare ca sa-i convinga pe pacatosi sa se intoarca la calea cea buna, placuta lui Dumnezeu. El mustra, insa mustra cu foarte multa blandete, foarte multa bunatate, incat de la el plecau oamenii convinsi ca trebuie sa asculte de cuvantul lui, ca e cuvantul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ceilalti, sfantul loan Gura de Aur ne covarseste cu graiul lui, cu puterea lui de evocare, de orarorie. Din ceea ce spun biografii lui de atunci si de mai tarziu, sfantul loan a ramas neintrecut ca orator al Bisericii. Un mare orator in vremea aceea, Libanius, care i-a fost profesor de oratorie in vremea lui, insa de la el, de la Libanius incoace, sfantul loan a ramas cel mai mare orator al lumii, crestine in special.

Se distinge Sfantul loan Gura de Aur printr-o mare putere de a evoca, in care se vede toata grija lui pentru sufletele care il ascultau si care doreau sa afle pe Dumnezeu. In seara aceasta am ales sa va citesc aici, de veti avea rabdare sa ma ascultati, un cuvant din Sfantul loan Gura de Aur, in care arata ce l-a indemnat pe el sa vorbeasca lumii, ce l-a mistuit pe el sa spuna cuvantul lui Dumnezeu celor din vremea lui. Si dupa aceea, cuvantul lui a rodit mereu de-a lungul istoriei pana astazi. Si profetii si apostolii au fost manati de un foc launtric sa spuna, nu de trufia lor, nu incapea trufie la ei, insisi ii ardea acest foc al Duhului Sfant care ii obliga sa rosteasca. Spune Sfantul Pavel undeva: “Vai mie, daca nu voi vesti cuvantul lui Dumnezeu! Vai mie!” Asa spune sfanta! acesta mare, loan Gura de Aur. Si o sa va citesc un cuvant despre aceasta grija de a vesti cuvantul lui Dumnezeu si ce folos se urmareste prin aceasta vestire a cuvantului lui Dumnezeu: Tot crestinul trebuie sa fie osardnic in sfatuirea celor rataciti. Si acuma incepe cuvantul lui:

“Cand pacatosii, inca dupa sfatuirile noastre, raman in pacatele lor, totusi noi nu trebuie sa incetam a le impartasi sfatul nostru.” Asculta unul si pleaca, nu-i place, pleaca; insa cuvantul pe care l-a auzit din cand in cand il bate la ureche si la inima. Si ascultati cum se compara cuvantul rostit cu cele din natura: “Fantanele curg chiar cand nimeni nu scoate apa din ele, izvoarele clocotesc cand nimeni nu ia apa dintr-insele si cand nu beau, si paraiele curg chiar si cand nimeni nu inseteaza.” Ce frumoase figuri de stil si cat adevar poarta! Sunt izvoare reci, e pe Ceahlau Duruitoarea, apa limpede si foarte buna si sanatoasa, cine bea din ea? Beau calatorii in timpul verii, care au indrazneala sa urce pe Ceahlau. Curg insa mereu aceste izvoare, asa curge si cuvantul invataturii.

Spune Sfantul loan mai jos: “Asa si predicatorul trebuie sa-si faca datoria sa din toate puterile, desi nimeni nu-l baga in seama.” [Invatatorul] vorbeste, lasa-l in treaba lui! “Asa Dumnezeu cel plin de dragoste a dat lege, ca noi, cei care suntem pusi a predica cuvantul cel ceresc, sa nu lasam nimica din cate stau in puterile noastre. Sa nu tacem niciodata, asculta-ne cineva sau nu. Cand Ieremia prorocul”, marele proroc Ieremia, “ameninta pe iudei si le predica nenorocirile care veneau asupra lor…” Din cauza pacatelor lor (…) – se departasera de la Dumnezeul cel adevarat si-si insusisera baalii, acei zei pagani, le aduceau jertfe si ucideau pe copiii lor, fete si baieti, aduceau jertfe acestor baali – S-a maniat Dumnezeu pe ei si i-a amenintat cu robia Babilonului. Profetul Ieremia le-a spus cu foarte multa putere si precis ce-i asteapta. Insa desi a spus un cuvant, le-a spus toata aceasta veste din partea lui Dumnezeu, cel care era stapanitor acolo l-a bagat in temnita. De ce-a facut asa? Sperie poporul. Si a iesit dupa aceea din temnita si a amenintat pe cel care il aruncase in temnita, Pashur: Tu insuti si prietenii tai o sa fiti dusi in Babilon si acolo o sa mori.

Deci “cand profetul Ieremia ii ameninta pe iudei si predica nenorocirea ce avea sa vie, el era batjocura si ras” contemporanilor sai. Toti radeau de profetul Ieremia: a mai venit si asta. “El se hotarase a se lasa de dregatoria sa profetica”, sa-l lase in pace, “caci prinsese slabiciune omeneasca si nu mai vroia sa sufere deraderea si batjocura. Dar ascultati-l pe el insusi, zice asa: “M-au facut spre ras, toata ziua am fost batjocorit si-am zis: Nu voi mai numi numele Domnului, si mai mult nu voi mai grai in numele Lui in fata acestui popor. Dar s-a facut ca focul ce arde in inima mea si se aprindeau oasele mele si era sa pier, pentru ca nu vorbeam”.” Nu voi mai pomeni de El si nu voi mai grai de numele Lui, dar iata, era in inima mea ca un foc, ca un fel de foc aprins, inchis in oasele mele si eu ma sileam sa-l infranez dar n-am putut. Cu adevarat vroia foarte mult pe dinlauntru sa vorbeasca, sa le spuna, chiar daca nu le convine. “El voieste sa zica”, talmaceste Sfantul loan “gandeam sa ma las de dregatoria profeteasca, caci iudeii nu ma ascultau. Dar indata ce mi-am facut acest plan, puterea Duhului s-a aprins in sufletul meu ca un foc care a invapaiat tot launtrul meu si asa de tare imi mistuia oasele, incat eu n-am putut suferi acest parjol”. Deci daca acel profet care in toate zilele fusese ras, batjocorit si ocarat, a trebuit sa sufere o astfel de pedeapsa cand s-a hotarat sa taca, de ce iertare ne vom invrednici noi care nu suferim asa de mult cum suferea el, ca ne imputinam cu duhul pentru usuratatea mintii unora dintre ascultatori si voim sa incetam de a-i invata, atunci cand inca multi altii ne asculta?” – cum sunteti dumneavoastra acum.

“Eu stiu ca unii vor zice in batjocura sau in deradere dispretuitoare: “Tu ai intors pe toti cu predica ta?” Ce zici, omule? Am fagaduit noi oare ca intr-o zi sa dobandim pe toti? Daca noi am miscat numai zece, ori numai cinci, ba chiar numai pe unul din ascultatori, nu este oare aceasta indeajuns spre a ne da un curaj bun? Dar eu voi zice inca trai mult. Presupuneti ca noi, prin cuvantarea noastra, n-am dobandit pe nimeni, cu toate ca este cu neputinta ca o cuvantare semanata in atatea auzuri sa ramana cu totul fara roada. Insa fie si asa. Cuvantarea noastra si atunci, totusi, n-ar ramanea nefolositoare. Cand ascultatorii nostri iarasi vor fi pacatuit, o vor fi facut aceasta nu asa, fara de rusine, ca mai inainte. Totusi isi vor fi adus aminte”, de pilda in timpul unei betii, “de mustrarea noastra, de dojanele noastre, iar aceasta amintire negresit a produs rusine, ei au rosit inlauntrul lor si au savarsit pacatul lor nu cu obraznicia cea mai dinainte” h-au dat seama ca pacatuiesc, gresesc. “Iar aceasta esre inceputul indreptarii si al intoarcerii celei desavarsite, cand cineva se rusineaza de pacatul savarsit si singur osandeste cele facute.” Deci inca un folos: chiar atunci cand nu-i bagat in seama, atunci, cuvantul insa ii vine mai pe urma in minte. Cuvantul, frati crestini, are o mare putere asupra noastra, a oamenilor. Cuvantul te poate rataci, cuvantul te poate indrepta, te poate mustra, te poate reinvia.

“Afara de aceasta, urmeaza pentru noi si un alt castig care este nu prea mic. Noi am facut pe cei luatori aminte mai imbunatatiti si i-am convins ca aceia mai bine s-au gandit, care nu se amagesc de multimea cea mare. Asadar eu, desi n-am vindecat pe cei bolnavi, totusi am facut mai tari pe cei sanatosi.” I-a convins de adevarul faptei bune si al gandului celui bun. “Cuvantul meu, negresit, pe multi nu i-a oprit de la pacat, totusi el a intarit pe cei imbunatatiti.

Voiesc a cumpani inca si un al treilea punct. Eu astazi nu am miscat, dar poate voi misca maine. Si daca nu maine, poate poimaine, sau inca mai tarziu. Cine ne asculta si ne respinge astazi, poate ne va asculta si primi maine. Cine nu ne baga in seama astazi si maine, poate dupa mai multe zile va darui ascultare cuvantarii noastre. Inca si pescarul adeseori toata ziua a aruncat mreaja sa in zadar si seara voia chiar sa plece, dar totusi la urma a prins pesti multi, seara tarziu. Daca noi, pentru neizbutirea intreprinderilor noastre, indata am inceta si ne-am lasa de lucru, atunci s-ar prapadi toata viata noastra, si cea trupeasca si cea duhovniceasca. Daca de pilda, lucratorul de pamant pentru o vreme rea intamplata o data, de doua ori sau de mai multe ori, ar parasi lucrarea pamantului, atunci noi toti curand ar trebui sa pierim de foame. Si daca corabierul pentru o furtuna intamplata o data, de doua sau de mai multe ori ar fugi de mare, si viata noastra ar pierde foarte multe indemanari”.

N-ar mai calatori lumea pe mare. Au fost niste accidente de avion si ar trebui sa stea lumea, sa nu mai mearga cu avionul. Cu trenul la fel, cate accidente nu sunt, cu masinile, insa lumea merge. Asa si cu aceste cuvinte. “Daca la toate mestesugurile, meseriile, ar lua cineva aceeasi hotarare, ar trebui totul sa piara si pamantul s-ar face o pustietate, fiindca toti oamenii pricep aceasta, de aceea ei totdeauna cu barbatie se apuca iarasi, din nou, de indeletnicirile lor si adeseori nu au avut de pierdut. Pe langa acestea se adauga ca acestia, in caz de neizbutite au numai paguba, la noi insa nu se intampla asa, ca predicam si sfatuim. Cand tu imprastii samanta invataturii si ascultatorii nu au primit si n-au adus rod ascultarii, totusi tu primesti de la Dumnezeu plata cuvenita pentru sfatuirea ta. Si cand aceia nu vor sa te asculte, tu vei primi tot atata de mare rasplatire, precum ai fi primit cand ei ti-ar fi urmat, caci tu ai facut tot ce atarna de tine”. “Noi suntem datori sa semanam”, spune sfantul Pavel “si Dumnezeu sa faca sa rodeasca.” Noi nu suntem raspunzatori de ceea ce fac ascultatorii nostri. Ci suntem datori numai a le da sfaturi drepte, a-i indruma, a-i indemna e datoria noastra, a urma si-a face este datoria lor – adica a dumneavoastra.

“Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur si sa ispraveasca toate”. Aici e un lucru foarte important pe care o sa-l ascultati acum. E vorba de aceasta lucrare a dumneavoastra care ascultati cuvantul lui Dumnezeu, care cunoasteti niste lucruri si le puteti impartasi altora care nu vin sa asculte. Noi nu putem intra in anumite case, dumneavoastra insa puteti face acest lucru. Asta spune mai departe Sfantul Ioan: Cu toate acestea, predicatorul nu poate singur sa ispraveasca, sa faca toate. El nu poate sa fie la toti, in toate zilele spre a-i sfatui.” Intr-o comuna mare sau intr-un oras, el nu se poate duce la fiecare familie, insa “daca voi veti voi sa impartiti intre voi lucrarea intoarcerii, daca fiecare va voi sa ia asupra-si ingrijirea pentru unul dintre fratii sai, atunci curand zidirea Bisericii va spori mai bine.

Asadar, vorbeste cu fratele tau si-l indeamna, chiar daca el nu te-ar asculta, totusi tu vei dobandi prin aceasta plata cuvenita. Insa numai atunci cand nu vei inceta si vei continua cu indemnarea, cu sfatuirea”. Chiar daca s-ar plictisi sau te-ar repezi. Sa-i spuna cu binisorul, ii mai lasa putin, iar ii spune cu dragoste si cu un accent, nu de porunca, ci de compatimire. Si atunci primeste, adica cu un duh smerit. Asa erau sfintii acestia care au lasat cuvantul, ni l-au spus de la inima lor, sufereau impreuna cu cei care erau in necazuri. De aceea au fost primite cuvintele lor. Asa si noi cand predicam, cand spunem altuia la ureche, intre patru ochi sau intre sase ochi, sa-i spunem cu aceasta compatimire, cu acest duh umilit, cu aceasta dragoste sincera de a-l ajuta, de a-l indrepta si atunci el primeste.

“Fara obosire pandeste satana” – ascultati acum alt aspect al lucrurilor: “Fara obosire pandeste satana mantuirea omului si noi nu trebuie, oare, sa ne rusinam de a fi nepasatori de manuirea oamenilor celor asemenea noua, cand satana de-a pururea gandeste la pierzarea lor?” E o lupta aici intre duhul rautatii, al vicleanului si aceasta lucrare a lui Dumnezeu in lume pe care trebuie sa o facem intre noi – suntem toti frati in Hristos si de aceea ne rugam cu Tatal Nostru, avem un singur Tata ceresc.

“Satana ne ingrozeste cu lupta impotriva oamenilor, desi Dumnezeu il opreste de la aceasta, iar tu oare te vei feri cu lenevire, macar ca Dumnezeu insusi te indeamna si cere ca iarasi sa dobandesti pe cei cazuti? Pe cand satana arata o astfel de ravna pentru pierzarea oamenilor, noi n-aratam nici cea mai mica parte din asemenea ravna pentru mantuirea fratilor nostri? Pentru aceasta, cand tu vezi un frate invartosat si neplecat care nu voieste sa te asculte, atunci zi intru sine-ti: “Oare nu-l voi putea dobandi cu timpul?” Aceasta si Pavel ne-a poruncit sa facem cand scrie asa: “Slugii Domnului nu i se cade sa se sfadeasca, ci bland sa fie catre toti, invatator si suferitor.” Se intampla in casele noastre crestine, de aici si din alte parti ale tarii, cineva din familie merge la biserica, citeste, se roaga, citeste Acatistul Maicii Domnului, insa nu poate convinse pe cei din familia sa sa mearga si ei pe aceeasi cale. De ce oare? Poate sa se ascunda un dram de mandrie in persoana care merge pe calea lui Dumnezeu.

Poate un pic de dispret catre ceilalti, poate porunceste cu autoritate si cu un accent de rautate si cu aceasta dorinta, de a face toti ca ea sau ca ei. Asta e foarte greu… Vezi cum creste un arbore, cat de mic, abia il vezi, abia rasare din pamant si astepti sa creasca. Creste, daca se indoaie la varfuri ii pui o proptea si incet-incet creste pana cand se instapaneste si creste singur. Cam asa crestem si noi, avem o viata nu prea lunga, insa o viata in care crestem mereu. Toata viata e o cumpanire intre bine si rau si daca cineva e in preajma noastra si ne ajuta pe arborele care se ridica din pamant, ca sa fie ocrotit de vanturi, sa creasca drept, e mare merit cu acela sau pentru aceea. Si asa sunteti dumneavoastra care stiti [si] ascultati din cand in cand cuvantul lui Dumnezeu. Insa sa se faca aceasta cu smerenie si cu dragoste, cu duhul umilintei si atunci va prinde cuvantul nostru, altfel [celalalt] intoarce capul si pleaca, ramanem singuri.

Spune Sfantul Pavel aici, “slugii Domnului nu i se cade sa se sfadeasca”. Cand il inveti pe cel din casa ta, nu mustra prea tare si nu bate la cap prea mult. Spune-i putin, lasa-l sa se mai odihneasca, iarasi revii, pandeste momentul.

Aceasta lucrare de indreptare a omului este foarte grea. Sunt [lucrari] speciale pentru educatia tineretului si a lumii. Foarte greu sa inveti pe altul. Daca tu pe tine nu te poti indrepta, si stii o multime de lucruri, cum poti sa ai pretentii sa faci pe altul ca tine? In primul rand sa nu se sfadeasca, “ci bland sa fie catre toti, invatator si suferitor, rabdator, cu indelunga rabdare, cu blandete certand pe cei ce stau impotriva, poate candva le va da Dumnezeu pocainta si cunostinta adevarului spunea Sfantul Pavel catre Timotei, ucenicul sau”.

“Nu vezi tu oare”, spune Sfantul loan, “ca un parinte, chiar cand este deznadajduit despre insanatosirea copilului sau, totusi plangand, suspinand, sade langa patul lui, il saruta cu dragoste si intrebuinteaza toate mijloacele de vindecare pana la suflarea cea mai de pe urma. Tot asa trebuie sa faci si tu cu fratele tau”. Fratele tau, in intelesul de oricine, aproapele nostru. “Acela cu lacrimile sale nu poate sa alunge boala, nici sa respinga moartea ce se apropie. Tu insa pe un suflet bolnav de moarte poti adeseori a-l mantui si a-l scula, prin lacrimile si suspinurile tale, daca tu esti neobosit si nu te indepartezi de dansul. Tot asa face si Dumnezeu cu noi, desi noi suntem nebagatori de seama si totusi in toate zilele vorbeste catre noi prin profeti si apostoli si nu inceteaza a indemna pe cei cerbicosi” – mandri, trufasi – “neluatori aminte.

Ganditi-va, in sfarsit, ca acel ce nu inceteaza cu sfatuirea, desi o face in desert, va secera o rasplata inca mai mare decat acela care prevede ca cuvintele sale vor fi ascultate. Caci acela care de-a pururea indeamna fara sa fie ascultat si totusi nu oboseste, da dovada de dragostea cea mai calduroasa si mai adevarata de aproapele sau”.

Frati crestini, asa a invatat Sfantul loan, asa invatau si Sfantul Vasile, Sfantul Grigorie si asa invatau si invata sfintii. Sa ne insusim duhul lor, duhul smereniei, duhul dragostei lor, sa ne facem si noi cat de cat asemenea lor. Amin.

Părintele Sofian Boghiu

Efemeritatea vietii noastre aici pe pamant este un fapt pe care nimeni nu-l poate nega; ca suntem trecatori o stim cu totii. Ce nu stim, este cat vom trai. Multi au plecat de pe acest pamant lasand toate planurile lor nerealizate sau neincepute. Am ramas fara cuvinte la primirea vestii ca un prieten bun, Ciprian Fodorean, a trecut la cele vesnice printr-un accident de circulatie pe strada Plopilor din orasul Cluj Napoca, in timp ce urma sa-si sustina examenul pentru scoala de soferi. Mi-ar fi luat mult timp sa accept aceasta realitate daca stirea nu imi era prezentata cu o vadita durere in suflet, de catre Simi Murza, unchiul acestui tanar. Ciprian Fodorean avea 25 de ani si era pe punctul sa isi dea dizertatia la masterat. Tanarul era licentiat in pian la Academia de Muzica “Gheorghe Dima” din Cluj si isi facea masteratul pe canto. In anul 2005 a vizitat pentru prima oara Statele Unite, locuind o perioada de sase luni in Chicago.
L-am cunoscut la inceputul lunii iulie 2007, imediat dupa ce a venit in Arizona. A locuit si aici timp de sase luni, apoi a plecat acasa sa isi dea masteratul. De la prima intrevedere, l-am caracterizat ca pe un baiat foarte educat, respectuos si cu bun simt. Aceste trasaturi au fost confirmate constant de catre toti cei care l-au cunoscut pe parcurs. Inzestrat cu un simt al umorului deosebit, in cadrul diverselor reuniuni cu prietenii, Ciprian avea darul de-ai face sa se simta bine pe cei din jurul lui. Fiind cel mai mare dintre cei cinci copiii ai familiei Lidia si Eugen Fodorean, era totodata preocupat de fratii si surorile lui mai mici: Eugen, Mihai, Stefania si Salomeea. (Aceasta din urma fiind casatorita cu Ciprian Spatar, impreuna locuiesc in Arganda, Spania). “Era un baiat foarte calculat; era foarte econom in cheltuirea banilor. Se gandea mult la familie, cum ar putea sa-i ajute. Simtea foarte mult cu fratii si surorile lui. Se gandea mai putin la viitorul lui” – isi aminteste Simion, unchiul lui Ciprian.
Orice plecare prematura din lumea noastra este o enigma si lasa in urma ei intrebari la care doar Cel de Sus, originatorul vietii, ar putea sa raspunda. Acest caz insa, ridica in mod explicit niste nedumiriri in privinta verticalitatii unora de aici de jos, in spectrul carora, siguranta vietii semenului lor ramane in plan auxiliar. Moartea lui Ciprian Fodorean a fost una neobisnuita. Articolele care reies in urma cautarilor numelui sau pe INTERNET, sunt asociate cu un accident in timpul examenului pentru permisul de conducere. In aceleasi fraze, sunt mentionati: un instructor, un examinator si numele unei scoli de soferi. Relatarile din aceste reportaje lasa umbre de incertitudini. Iata rezumatul unei stiri prezentate de catre un cotidian din Cluj: “Accidentul in urma caruia Ciprian Fodorean si-a pierdut viata este unul nemaiintilnit. Tinarul de 25 de ani se afla in remorca autocamionului scolii de soferi Alpha si astepta sa-i ia locul colegului sau care se afla la volanul autovehiculului si isi sustinea examenul pentru permisul de conducere. La o trecere de pietoni de pe strada Plopilor, tinarul care conducea autocamionul a oprit pentru ca mai multi pietoni sa poata traversa strada. In acelasi moment, Ciprian a crezut ca i-a venit rindul la examen si a incercat sa coboare din remorca. N-a mai apucat, pentru ca ansamblul s-a pus din nou in miscare, s-a dezechilibrat si a cazut sub rotile celei de-a doua remorci. Cei din cabina camionului, printre care si instructorul auto al scolii Alpha si reprezentantul Serviciului Public Comunitar Regim Permise Auto Cluj, nu au observat ca tinarul a ajuns sub rotile remorcii, astfel ca nu au intrerupt examinarea tinarului de la volan, care a continuat deplasarea. Abia dupa ce autocamionul s-a intors la Podul Calvaria si a ajuns inapoi, cei din cabina si-au dat seama ce s-a intimplat. Politistii incearca acum sa stabileasca cine este vinovat in acest caz”. Tot din presa din Romania aflam ca seful Biroului Regim Permise Auto si Examinari, Dan Florian, sustine ca subalternul sau nu are nicio vina in acest caz. “Nu este nici o problema daca elevii stau in bena in timp ce un altul da examenul. In aceste masini, in spate, sunt banci pe care elevii pot sta. In plus din declaratiile celui care conducea in acel moment se poate vedea clar faptul ca examinatorul i-a spus lui Fodorean sa stea in bena si sa astepte pana o sa vina sa ii spuna ca este radul sau. Se zice in declaratie ca le-a dat indicatii clare. Este normal ca orice parinte sa vrea sa gaseasca un vinovat pentru moartea fiului sau, dar Adrian Micu nu este vinovat” a declarat Dan Florian. Oare chiar asa sa fie? E ridicol ca atunci cand e vorba de viata unui om, capul biroului de examinari sa de-a verdicte pe baza unei analize superficiale. Iata cateva intrebari la care domnul Dan Florian s-ar fi cuvenit sa raspunda: Potrivit carei legi este legal ca elevii sa circule in bena? De unde stie domnia sa ca Ciprian a coborat din masina pentru a crezut ca ii venise lui randul? Daca i se facuse rau in bena?
Care sunt elementele de siguranta sau de protectie pentru acesti elevi? Cu ce aparate este dotata masina pentru a facilita, in caz de urgenta, comunicarea elevilor din bena cu instructorul sau examinatorul din cabina? Cum se face ca remorca a trecut peste tanarul Ciprian Fodorean iar examinatorul (pe care il declarati nevinovat) nu a sesizat impactul si a lasat ca masina sa isi continue linistita drumul tarand dupa ea un tanar care se zbatea intre viata si moarte? Intr-o societate in care viata unui om nu are o valoare justa, este posibil ca seful unui department de politie sa arunce cu nonsalanta praf in ochii opiniei publice, prin concluzii facile, incercand sa-si apere subaternii in detrimentul cetatenilor pentru care este remunerat sa-i apere. In alta ordine de idei, proverbul “corb la corb nu-si scoate ochii” isi gaseste aplicabilitatea in multe situatii in care coruptia nu a fost eliminata. In plus, pana in momentul de fata, nimeni nici din partea Serviciului de Politie nici din partea scolii de soferi “Alpha” nu s-a sinchisit sa de-a nici macar un telefon familiei Fodorean pentru a le transmite “sincere condoleante” sau pentru a exprima regretul lor fata de cele intamplate. Este binecunoscut faptul ca in Statele Unite cand are loc un accident, reprezentatii institutiei sau a companiei care a fost implicata in accident (chiar si cand nu au nici o vina), contacteaza victima sau apartinatorii acesteia, pentru a-si manifesta sprijinul moral si chiar financiar daca e cazul. Sa nu mai pomenim de situatiile in care planeaza o vina si asupra institutiei.
Pentru mine, care de aproape doua decenii traiesc intr-o tara democarata, si pentru multi altii, atitudinea cu care autoritatile romane trateaza astfel de cazuri, sfideaza nu doar normele de drept dar si pe fiecare cetatean care populeaza sau viziteaza tara natala.
Pentru noi, cei care l-am cunoscut pe Ciprian, nu am pierdut doar un pianist, dirijor si solist vocal ci in primul rand un om cu un caracter exceptional. Dincolo de orice injustitii si eschivari omenesti, Cipri a plecat cu sufletul imaculat in lumea celor drepti. Inainte cu cateva zile de-a pleca in Romania, ne-am intalnit cu el la o nunta in statul Arizona, SUA. Afland ca Ciprian intentioneaza sa plece inapoi in Romania, toti prietenii ne-am luat rand pe rand ramas bun de la el, si l-am incurajat cu optimism, sa revina cat mai curand in Phoenix (Arizona). Imi amintesc cum un prieten apropiat de-a lui Cipri, Marcel Tira, i-a spus la despartire, mai in gluma mai in serios, urmatoarele cuvinte: “Daca nu ne vom mai vedea aici pe Pamant, ne vom vedea in Cer”. “Am avut o presimtire ca nu ne vom mai intalni niciodata. Cand am aflat vestea tragica, m-am suparat foarte tare” – ne-a marturisit Marcel, la cateva zile dupa incident. Inteleptul Solomon spunea ca “omul nu-si cunoaste nici macar ceasul, intocmai ca pestii marii si ca pasarile prinse in capcana. Tot asa sunt si oamenii cand vine fara veste tragedia peste ei”. Într-o viata efemera, aceste adevăruri sunt înfipte în fier-betonul realităţii, indiferent de cât de mult am încerca să le evitam.

Octavian D. Curpas
Glendale, Arizona