Cuvânt și iubire

Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32)

Astăzi Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe unul din cei mai mari mucenici, anume pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir.

Acest mucenic vrednic de laudă, s-a născut în cetatea Solonul sau Tesalonic din nordul Greciei. Tatăl său a fost voievod şi comandant al cetăţii Tesalonic şi era creştin, dar ţinea în taină dreapta credinţă, pentru marea prigoană ce era atunci asupra creştinilor. El avea un copil anume Dimitrie, pe care l-a crescut de mic în dreapta credinţă şi în dragoste pentru Iisus Hristos. Tatăl lui Dimitrie avea în casa lui două icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi a Preacuratei Sale Maici, la care se închina el şi soţia sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea părinţii pe copilul Dimitrie, încă din pruncie, ca să se închine Mîntuitorului şi Maicii Domnului, învăţîndu-l să se roage şi descoperindu-i taina adevăratei credinţe în Hristos.

Pe cînd era Sfîntul Dimitrie în vîrstă de 20 de ani, a murit tatăl lui, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Auzind împăratul Maximilian de aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, fiul voievodului, pe care văzîndu-l înţelept şi viteaz în războaie, l-a făcut voievod în locul tatălui său; apoi Sfîntul Dimitrie mergînd în patria sa Tesalonic, în loc să prigonească pe creştini, cum îi poruncise Maximilian, a început înaintea tuturor a mărturisi pe Hristos şi a învăţa dreapta credinţă, slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime închinat şi cinstit. Astfel, el s-a făcut tesalonicenilor ca un alt Apostol Pavel, căci pe mulţi îi aducea la cunoştinţa adevărului, risipind închinarea la idoli.

Iar împăratul Maximilian, întorcîndu-se biruitor de la un mare război contra sciţilor şi a sarmaţilor, a voit să aducă jertfă de mulţumire necuraţilor zei în Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat şi pe Dimitrie să jertfească zeilor înaintea tuturor. Atunci viteazul ostaş al lui Hristos a înţeles că a sosit ceasul să mărturisească înaintea tiranului împărat credinţa în adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi toate cele văzute şi nevăzute. Apoi şi-a adus aminte şi de cuvintele Sfîntului Apostol Pavel care zice: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire (Romani 10, 10). Adică nu-i de ajuns să crezi în taină în Dumnezeu, ci trebuie să-L mărturiseşti şi cu cuvîntul în public, ca să te poţi mîntui. Această credinţă cu darul Duhului Sfînt avînd-o Dimitrie în inima sa, a ieşit în mijloc şi a mărturisit cu mare îndrăzneală, că nu zeii, ci Dumnezeul creştinilor este adevăratul Dumnezeu. El a făcut cerul şi pămîntul şi pentru nemăsurata Sa milostivire a trimis pe Fiul Său în lume şi a luat trup omenesc din Fecioara Maria, dar fără de păcate, şi a mîntuit pe oameni din robia diavolului prin moartea Sa pe cruce şi prin înviere.

Auzind împăratul că Sfîntul Dimitrie, în loc să-l laude pe el, a mărturisit că Hristos este adevăratul Dumnezeu, s-a mîniat tare şi l-a aruncat în temniţă, spre judecată şi osîndă la moarte. Într-o zi împăratul făcînd mare spectacol în aer liber, după obiceiul romanilor, a pus pe un vestit luptător, anume Lie, să se lupte cu creştinii pe un pod înalt şi să-i arunce jos în nişte suliţe cu vîrful în sus, spre veselia spectatorilor. În acest timp Sfîntul Dimitrie era păzit în temniţă din ordinul împăratului. Atunci un tînăr creştin cu numele Nestor, ucenicul mucenicului, s-a aprins de rîvnă pentru Dumnezeu şi nemaiputînd să rabde uciderea creştinilor, s-a dus în temniţă la Sfîntul Dimitrie şi i-a spus: “Robule al lui Dumnezeu, mare nedreptate se face împotriva creştinilor, deci roagă-te pentru mine, că vreau să lupt cu Lie, şi să izbîndesc sîngele nevinovat al creştinilor”.

Sfîntul Dimitrie fiind legat în lanţuri, a binecuvîntat pe Nestor şi, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: “Du-te, frate, şi te luptă cu Lie, că şi pe Lie îl vei birui şi pe Hristos Îl vei mărturisi!” Tînărul Nestor fiind întărit cu rugăciunea Sfîntului Dimitrie şi-a făcut cruce şi ducîndu-se în acea privelişte a strigat: “Vreau să lupt cu Lie!” Zadarnic încercau toţi să-l oprească pe Nestor de la lupta cu Lie că el striga în auzul tuturor: “Vino, Lie, să te lupţi cu mine!” Apoi începînd a se lupta cu el, a zis fericitul Nestor: “Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi”.

Şi îndată, cu ajutorul rugăciunilor marelui mucenic, l-a aruncat pe Lie în suliţe şi l-a omorît. Atunci împăratul, mîniindu-se a poruncit să-i taie capul Sfîntului Nestor, împlinindu-se profeţia dascălului său Dimitrie. Apoi a trimis ostaşi în temniţă să-l ucidă cu suliţele şi pe Marele Mucenic Dimitrie. Văzînd că i-a sosit sfîrşitul, Sfîntul Dimitrie s-a închinat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi şi-a ridicat mîna dreaptă în sus şi a fost străpuns cu suliţele de ostaşi în tot corpul, dîndu-şi sufletul cu pace în mîinile lui Hristos pe care L-a mărturisit.

În clipa aceea un alt ucenic al său a luat mantia şi inelul Sfîntului Dimitrie şi înmuindu-le în sîngele mucenicului, tămăduia cu ele pe mulţi bolnavi.

Ajungînd împărat Sfîntul Constantin cel Mare care a dat libertate tuturor creştinilor, s-a făcut o mare biserică din lemn în Tesalonic, peste moaştele Sfîntului Dimitrie, unde alergau mulţi credincioşi orbi, şchiopi, bolnavi de tot felul şi cu rugăciunile sfîntului se întorceau sănătoşi la casele lor. Printre aceştia a fost şi un dregător împărătesc anume Leontie, care, venind la biserica Sfîntului Dimitrie, s-a făcut îndată sănătos. Drept mulţumită, a început să facă o biserică mare din piatră în locul bisericii mici din lemn, în cinstea Sfîntului Marelui Mucenic Dimitrie.

Pe cînd săpau temeliile bisericii, cu rînduiala lui Dumnezeu, au descoperit şi racla cu moaştele Sfîntului Dimitrie, din care izvora mir binemirositor cu care se ungeau cei suferinzi şi se vindecau. Biserica făcută de Leontie a fost mărită mai tîrziu, ajungînd cea mai mare şi mai veche biserică din Tesalonic, care se păstrează pînă astăzi. Tot Leontie, fiind iubitor de Dumnezeu, a făcut o raclă nouă din argint şi a aşezat în ea moaştele Sfîntului Dimitrie, care se păstrau sub altarul marii biserici. Mormîntul Sfîntului Dimitrie se află şi astăzi la biserica sa din Tesalonic unde merg zilnic credincioşii în pelerinaj şi cer ajutorul lui.

Un alt lucru minunat s-a întîmplat şi în timpul împăratului Justinian cel Mare. După ce a zidit biserica Sfînta Sofia din Constantinopol, împăratul voia să aducă în ea moaştele Sfîntului Dimitrie de la Tesalonic. Deci, trimiţînd cîţiva clerici şi credincioşi la biserica sa, cînd să se atingă de raclă, îndată a ieşit din ea lumină de foc şi scîntei, încît toţi au căzut la pămînt. Apoi s-a auzit un glas ca acesta: “Staţi şi nu îndrăzniţi!” Cuprinşi de spaimă, şi-au cerut iertare de la Sfîntul Dimitrie şi luînd puţin pămînt din biserica lui, s-au întors la Bizanţ.

Altădată era mare secetă şi foamete în Tesalonic. Atunci Sfîntul Dimitrie, călare pe un cal se arăta corăbierilor care transportau grîu pe mare şi le zicea: “Duceţi grîul în cetatea mea, Tesalonic, căci este lipsită”.

În viaţa Sfîntului Dimitrie se spune că era un paraclisier, anume Onisifor, la biserica sa, care îngrijea de sfintele moaşte. Dar avea obiceiul să fure din darurile aduse la biserică de credincioşi. Sfătuindu-l preoţii multă vreme, el nu se lăsa de acest păcat. Odată, pe cînd lua din cele aduse de credincioşi, îndată a fost pedepsit de Sfîntul Dimitrie şi a căzut jos greu bolnav. Apoi rugîndu-se preoţii pentru el şi mărturisindu-şi păcatul, s-a făcut sănătos.

Odată au năvălit barbarii să prade oraşul Tesalonic şi toţi creştinii plîngeau la moaştele Sfîntului Dimitrie să-i scape de robie şi de moarte. Într-o noapte s-au văzut doi tineri luminaţi trimişi de Mîntuitorul să-i poruncească sfîntului să plece din cetatea sa şi să lase Tesalonicul în mîinile păgînilor pentru păcatele poporului. Dar Sfîntul Dimitrie nu a voit să părăsească patria sa, ci, rugîndu-se mult lui Dumnezeu pentru creştini, îndată oastea păgînilor s-a depărtat şi Tesalonicul a scăpat de distrugere şi robie. Şi multe asemenea semne, vindecări de boli şi fapte minunate făcea Sfîntul Mucenic Dimitrie. Mai tîrziu însă, înmulţindu-se păcatele creştinilor, marele mucenic s-a întristat pentru împuţinarea credinţei în cetatea sa şi cu voia lui Dumnezeu au dispărut sfintele moaşte din Tesalonic.

Astăzi sărbătorim pe Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie, ostaşul cel viteaz al lui Hristos, bărbatul dumnezeieştilor doriri, lauda mucenicilor, bucuria îngerilor, podoaba Bisericii Ortodoxe, mustrătorul necredincioşilor, întărirea nevoitorilor şi rugător fierbinte înaintea Preasfintei Treimi pentru sufletele noastre.

Astăzi Sfîntul Dimitrie mărturiseşte cu tărie pe Hristos înaintea împăraţilor şi a păgînilor. Astăzi Lie, sluga întunericului, este învins, iar fiii luminii sînt izbăviţi. Acum diavolul a fost biruit de Sfinţii Dimitrie şi ucenicul său Nestor care se roagă în cer pentru noi. Astăzi mucenicul lui Hristos Dimitrie este împuns în coastă ca şi Stăpînul său şi se jertfeşte pentru Evanghelie, ca un miel nevinovat.

Pentru aceasta îl cinstim pe Sfîntul Dimitrie şi-i cîntăm cîntări de laudă, căci el a biruit pe vrăjmaşul cel nevăzut şi a luat cununa biruinţei de la Hristos, Dumnezeu. În această zi se face mare pelerinaj cu icoana Sfîntului Dimitrie la mormîntul lui din Tesalonic şi toţi creştinii aduc flori de dumitriţă la biserici şi prin casele lor.

Dar nu numai în Grecia, ci şi în ţara noastră este foarte mult cinstit de credincioşi. Avem în ţară numeroase biserici cu hramul Sfîntului Dimitrie şi mulţi fraţi creştini poartă numele lui.

Însă nu numai astăzi, ci în toate zilele se cuvine să cerem ajutorul Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, pentru că este grabnic ajutător. Să avem în casă icoana lui şi cînd putem să-i citim acatistul. Apoi să nu uităm că şi noi sîntem ostaşi ai lui Hristos şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Deci, să avem curaj şi să nu dăm înapoi în faţa ispitelor şi necazurilor vieţii. Fără rîvnă şi bărbăţie, fără rugăciune şi smerenie, fără iubire creştină şi biserică, fără răbdare şi ajutorul sfinţilor nu ne putem mîntui.

Să-l rugăm pe Marele Mucenic Dimitrie să ne fie călăuză, ajutător, model de jertfă şi rugător înaintea lui Dumnezeu pentru mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

 Părintele Cleopa

***

              Ca o lacrimă

Ca o lacrimă – rochia mea 

cade smerită pe coapse,

Frunze încolțite de toamnă

macină buzele arse.

Pe catalige urcă o stea

la tâmpla unsă cu rouă,

Răcoarea mă strânge în brațe

și-mi frânge cerul în două.

Nemistuite în feșnicar,

brațele prinse-n răscruce,

Seamănă păsări la orizont

și nebuloase caduce.

Solzi de lumină pe trandafiri

taie timpul în fluturi,

Ploile se rănesc la genunchi,

noi le topim în săruturi.

             Tatiana Scurtu Munteanu

                       TE CHEM

Așa cum apa în natură e agregată diferit,

Și stările iubirii noastre pot tinde către infinit:

Avem iubire de ,,aproape” – de mamă, tată, frați și sfinți –

De Dumnezeu, de înălțare, de îndrăznelile fierbinți;

Avem iubire de idee, de viață, de întreaga Fire,

Dar cea mai rară dintre toate este iubirea de Iubire!

Ea este energia pură, descătușată de obiect,

Ea este viața ca esență și reintrare în perfect.

Categoriile-mplinite – materie, elan, temei –

Rămân perplexe, în extaz, plecându-se în fața Ei!

Cine ajunge s-o viseze nu are scări să mai coboare,

Sărută poala Nesfârșirii, rămânând veșnic o Chemare!

                                                                Maria Rugină

„Câtă vreme se pomenește numele unui om și se mai fac pomeni în numele lui, omul acela încă mai poate face bine.”

Marți, 23 octombrie 2012, la Galeriile de Artă „Pod Pogor – fiul”, Muzeul Literaturii Române Iași (Casa Pogor) a avut loc lansarea cărții „Mecena, medic și misionar Teodorescu”, in memoriam dr. Constantin Teodorescu, plecat la cele veșnice de mai bine de un an, carte semnată de Gheorghe A.M. Ciobanu, profesor, eseist, critic și om de cultură și apărută la editura Mușatinia din Roman.

Printre invitați s-au numărat Valentin Ciucă, Emilia Țuțuianu – Dospinescu, Richard Constantinescu și Nelu Grădeanu.

„Doctorul Teodorescu a înnobilat Iașul cultural”

Evenimentul a fost deschis de scriitorul Liviu Apetroaie care a amintit că doctorul Teodorescu  și-a prezentat la Casa Pogor diverse programe culturale, iar galeriile de artă de aici au găzduit deseori lucrări din colecția sa. „Grigore Vieru avea un aforism frumos: Câtă vreme se pomenește numele unui om și se mai fac pomeni în numele lui, omul acela încă mai poate face bine. Prin eforturile pe care le-a făcut, dr. Teodorescu a înnobilat Iașul cultural, fiind supranumit «iubitorul artelor»”, a precizat acesta. A urmat un moment muzical, o elevă de la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași interpretând la flaut piesa „Miorița”.

În continuare, criticul de artă și eseistul Valentin Ciucă a spus: „Esența tuturor gesturilor noastre este de a comunica cu ceilalți pentru că ei sunt cei care îți validează vocația, talentul. Dar memoria este mai cu seamă vehiculul important care face din prezent o neuitare. L-am cunoscut foarte bine pe doctorul Teodorescu și am fost prieteni. Faptul de a vorbi despre el este nevoia de a prelungi în memoria noastră infidelă momentele care ne marchează din punct de vedere spiritual și această dimensiune a spiritualului ne scutește de toate grijile și neplăcerile imediate.”

Un personaj multiplu, deschis către toate științele

În opinia sa, doctorul Teodorescu a fost un personaj multiplu, iar autorul cărții a reușit să surprindă esența, nu a unui om în diverse ipostaze, ci a umanității pe care o purta acesta. Dr. Teodorescu a avut vocația unui om al Renașterii, deschis către toate științele, dar în primul rând către medicină, din care își și câștiga existența, apoi către muzică, arte vizuale, către om, în general. Manifesta această frenezie prin care socotea că mișcarea lucrurilor este chiar o condiție a existenței umane. Datorită devoțiunii sale față de artă, orașul Bârlad a devenit un centru cultural autentic.

„Această carte, în spirit baroc, este cartea unui mare eseist, a unui om cu o cultură vastă, nuanțată, încercând să realizeze profilul nu atât real, ci unul cât mai aproape de așteptările noastre”, a apreciat criticul și eseistul Valentin Ciucă.

Doamna Emilia Țuțuianu – Dospinescu  consideră că lucrarea prezentată vorbește despre faptele unui om care a înțeles să trăiască în slujba semenilor săi.

„Domnule doctor, am mai scris o carte, ce părere aveți?”

Autorul, Gheorghe A.M. Ciobanu a afirmat că pentru  dr. Teodorescu a fi și a dărui au fost verbele ființării sale. „Stând mai mult în preajma dânsului, i-am surprins multe din abisurile sale sufletești, abisuri care i-au dat și bucuria de a trăi în adâncimea lor, dar i-au adus și necazuri. L-am înfățișat  în acest volum pe dr.Teodorescu ca vizionar și l-am raportat la câteva mituri care au o valoare extraordinară axiologică în  folclor”, susține acesta.

Dr. Richard Constantinescu, asistent universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie Gr. T. Popa” din Iași a precizat că mulți din lumea medicală care l-au cunoscut mărturisesc că întâlnirea cu el a fost „ca o traversare a ființei”, iar dintre cei care sunt astăzi profesori universitari, doctorul Teodorescu a fost un model de chirurg și de cadru didactic. Atât la Tecuci, cât și la Bârlad erau artiști și scriitori care îl așteptau la spital, după ce ieșea din sala de operații, cu o carte, cu un tablou, pentru a-i cere un sfat. „Domnule doctor, am mai scris o carte sau am o idee pentru o carte, ce părere aveți?”

Părintele Galeriu: „binele are doar două capete”

În cabinetul său care, din spusele unei foste paciente, semăna mai degrabă cu o chilie, doctorul Teodorescu avea o icoană cu Mântuitorul ducându-Și Crucea.

„Grigore. T. Popa spunea, și este valabil și pentru doctorul Teodorescu: Un medic și mai ales un om de știință, dacă nu este dublat și de un om de cultură, este un hemiplegic (n.r.: persoană care suferă de hemiplegie – paralizia unei jumătăți a corpului).  Era un om  – instituție, un om cu inițiativă, cu creativitate”, a apreciat dr. Richard Constantinescu.

În încheiere, pictorul Nelu Grădeanu a adus în atenție o vorbă a Părintele Galeriu: binele are doar două capete: permantentizarea binelui până la capăt sau răul care-i pune capăt. „Să sperăm că acest demers al nostru (lansarea cărții) pe care l-am început la Tecuci să fie o perpetuare a binelui până la capăt”, a concluzionat Nelu Grădeanu.

Cei prezenți la lansare au primit gratuit cartea „Mecena, medic și misionar Teodorescu”, semnată de Gheorghe A. M. Ciobanu, autorul volumului.

Dar cine-a fost, acest Teodorescu? Un vraci, un medic, un chirurg. O viață „a tăiat în carne vie”, dar, în același timp, cu pasiune, a împletit, de la o zi la alta, „marame de cultură”. A fost. A dat. S-a dat. S-a dus…(fragment din carte)

Maria Burlă

Sursa: http://www.doxologia.ro/societate/cultura/lansare-de-carte-mecena-medic-misionar-teodorescu-la-casa-pogor-din-iasi

„Respectul față de ceilalți, un respect plin de modestie și politețe, este prima condiție a adevăratei egalități.”  (F. M. Dostoievski)

Dicționarul explicativ al limbii române definește respectul ca fiind atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva, spre deosebire de politețe care este o comportare conformă cu buna-cuviință, prin care se înțelege o atitudine de amabilitate. Nu trebuie confundate, deoarece este vorba de nuanțe și așa cum spunea Petre Țuțea: „Nuanțele amplifică gândirea, fiindcă ne permit să percepem separat calitățile care nu pot exista separat în corpurile sau în obiectele concrete întâlnite și pe care le transformă în obiecte ale gândirii.” Respectul, acest sentiment se apropie mai mult de admirație.

Citind unele articole apărute în ziarele din țară, privirea-ți alunecă fără să vrei spre comentariile articolelor și, pur și simplu, te trec fiorii. Poate și voit uneori, pentru a citi „Vox Populi”, deh!

   Și mi-am zis că este incredibil cât de jos poate ajunge un om care are libertatea de a se exprima. De ce nu contrazicem cu argumente exprimate în cuvinte civilizate și preferăm să ne scuipăm și să ne înjurăm unii pe alții ca niște brute? Comentatorii, sub anonimat de cele mai multe ori, își permit libertatea să reverse tot veninul din suflete. Suficient venin, preaplin venin! Și lectura devine contagioasă. Deși ești scârbit, parcă vrei să vezi până unde se poate ajunge cu gândul veninos, ce cuvinte ai mai putea întâlni să-ți „îmbogățești” vocabularul.

Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre și cred că el trebuie folosit în sensul respectului, al demnităţii omului civilizat. D. Drăghicescu în cartea sa „Din psihologia poporului român”, apărută la începutul secolului XX, scria: „Fineţea şi vioiciunea spiritului a dezvoltat în caracterul românului, mai cu seamă, un spirit critic amar, distructiv…” „Să fi rămas la acel stadiu, încă era bine”, scrie – acum – cineva bine inspirat.

Nu este respectat nici ziarul, nici autorul articolului, nici ideea pentru care a trudit într-un mod ziaristul, nici ceea ce au scris ceilalți comentatori în limitele bunului simț, nu se mai respectă nimic! Scriu oamenii după cum „își dau drumul la gură” (to run off at the mouth – spune englezul). Doar suntem în democrație, doar suntem liberi să vorbim cum vrem, să jignim cât și cum vrem, nu este necesar să ne cenzurăm cuvintele; de ce să-l respect pe cel din fața mea, de ce să țin cont de emoțiile lui, de ce să nu-l mint, ce mă împiedică să-l desconsider, să-l păcălesc, să-l înjosesc? De ce să-mi respect limba? De ce să respect oamenii de valoare ai țării? Să fie acesta modul de a gândi al omului nou, omului modern pentru care a trudit societatea?

Avem libertatea de a gândi și simți în conformitate cu propriul nostru eu, este adevărat! De asemenea avem libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simțim și gândim. Avem libertate, dar trebuie să acceptăm și niște limite ale libertății, altfel echilibrul social nu este posibil. Să ne dorim o libertate civilizată, nu haotică. Libertatea se face cu alegere înainte de acțiune: gândești, te autocenzurezi și apoi te exprimi. Acest principiu trebuie să funcționeze și în politică. Așa ne putem respecta între noi, așa ne vor respecta și cei din afara noastră, căci nu lipsa de respect este trăsătura caracterului românului, ci dimpotrivă! De la Socrate cel ce a produs o adevărată reformă în gândirea antică când a văzut gravat pe frontispiciul Templului din Delfi cuvintele „Cunoaște-te pe tine însuți” și mai apoi Religia care ne-a vorbit despre primirea lui Hristos și trăirea creștină profundă ce pot produce revelația sinelui, omul a încercat să se cunoască, să se înțeleagă, pentru a putea evolua; acelaşi lucru petrecându-se la nivelul naţiunilor. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” înseamnă și recunoaşterea propriilor greşeli şi slăbiciuni; cere o voinţă continuă şi seriozitate, maturitate în gândire, pentru depăşirea  vanității care conduce adeseori la iluzia asupra ta însuți. A fost și este o nouă abordare a cunoașterii despre esența omului, ca omul să ştie nu numai ce este, ci mai ales ce vrea. Este cea dintâi cerinţă pe care ne-o porunceşte raţiunea, este temelia cunoaşterii şi a înţelepciunii.

Între oamenii civilizați există minime raporturi de respect reciproc, formule de prețuire, de decență, de bun simț. În mass-media este din ce în ce mai evidentă această eludare a termenilor decenți, evitarea intenționată a reverențelor de limbaj, poate și pentru a se vedea în ce lume trăim? O oglindă a vieții? Vorbirea stradală nu poate fi aceeași cu cea scrisă, nu poate fi adusă cu predilecție pe ecranele televizoarelor. O cenzură proprie este necesară, din respect pentru semeni, pentru cei superiori – ierarhia trebuie totuși respectată! – și pentru demnitatea limbii noastre. Altfel există pericolul unei decadențe morale și spirituale. Avem atâtea tonuri de exprimare, atâtea pronume de politețe în limba română care exprimă o atitudine de respect, de apropiere sau de distanţă faţă de persoanele cărora ne adresăm: mata, dumneata, dumneavoastră, Domnia ta, Domnia voastră, Maria voastră …. Am avut voievozi, am avut regi, dar nimeni nu îndrăznea, din bun simț, să le spună pe nume, să-i strige pe nume. Cu alte cuvinte, respecți ceea ce merită să fie respectat și… respectă pentru a fi respectat! Bunul simț ar trebui să ne fie cântarul care să ne spună până unde poate fi denaturat acest respect. Au apărut, după cum semnala cineva, substitute, pentru doamnă: cucoană, duduie, băi, tanti; pentru domn: nene, băi, măi. Sau adresări de genul: „Domnu, domnu de la ziar!” Ne-a plăcut? Sau amuzanta expresie, dar nu lipsită de geniu: „Neica nimeni!” Mai recent aflu tot din ziare o „frumoasă” amenințare făcută în Parlamentul României: „Am să-ţi dau o scatoalcă de am să te trec prin peretele de acolo”.

Chiar dacă nu toate persoanele merită, totuși avem nevoie de respect pentru liniștea noastră și pentru a nu inflama relațiile dintre noi. Din păcate, în democrație, oamenii obraznici, cu tupeu, speculează buna credință a semenilor și dau drumul vorbelor fără nici un pic de control. Antidotul acestei maladii răspândite ar fi educația și cultura. Cât despre democrație, cum ar zice românul despre nevasta cu care trăiește: Bună, rea, e nevasta mea!

Respectul este o componentă foarte importantă în orice relaţie, în orice comunicare, fie că e vorba de căsătorie, prietenie, familie, serviciu. Comportamentele agresive nu vor apărea în căsătorie, nu ne vom pierde nici prietenii, nu vor exista tensiuni la locurile de muncă dacă se va păstra un respect sincer faţă de celălalt, fiindcă, trebuie să recunoaștem, există relaţii în care suntem implicaţi de-a lungul vieţii şi în care va fi întotdeauna nevoie de respect.

Avem puterea să ne facem respectaţi prin felul în care înţelegem viaţa și modul în care ne comportăm? Ne este necesară decența în vorbire, în scriere, precum și în alte manifestări? Acestea sunt întrebările asupra cărora ar trebui să reflectăm.

Respectul trebuie acordat oamenilor nu după averile strânse și nici după puterea dobândită, ci în primul rând pentru calitățile sufletești, întrucât acestea valorează mai mult decât faima. Un proverb românesc spune: „Omul nu după haine, ci după fapte dobândeşte cinste”. Oamenii care merită respectul sunt cei care muncesc, creează, se țin de cuvânt, nu mint, nu înşeală şi nu fură, sunt echilibraţi, nu-şi pierd cumpătul, nu ţipă ori nu ridică tonul la alţii atunci când lucrurile nu ies aşa cum le place lor, au un simţ al discernământului şi nu au în vedere numai împlinirea propriilor dorinţe ci se mai gândesc și la ceilalți, îşi cunosc locul şi rostul pe lume, admit când greşesc, știu să ceară iertare și să ierte. De ce să-i lovim, să aruncăm cu pietre în ei, când toți suntem făcuți din lut și ne putem sfărâma atât de ușor? Respectăm meritele unora dintre noi? Și dacă nu știm a le respecta, cum își vor putea valorifica oamenii meritele?

În zilele noastre „avem o criză spirituală manifestată și printr-o criză de autoritate, culmea, pe fondul unei inflații de autorități. Trăim într-o lume a autorităților fără autoritate. Și autoritatea persoanei umane suportă o eroziune socială în decorul general compus din tot mai mulți indivizi și din tot mai puține persoane. Cum s-ar spune: multă lume, puțini oameni!”, ne atenționează Pr. Alin-Cristian. „Fără educație și fără Dumnezeu, persoana devine individ, cuvântul devine vorbă, mintea devine creier, sufletul devine trup… de necuvântător, iar limbajul devine onomatopee. […] Aurul se cunoaște după culoare, păsările după tril, oamenii după cuvânt…”

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Convorbiri – Vavila Popovici

„Trăieşte în Bucovina o naţiune românească, a căreia este şi trebuie să fie ţara de moştenire” (N. Iorga). E un timp când nici arhivele-tezaur, nici bibliotecile cu vechituri înţelepte, nici zugrăvelile nu au înaintea celor „mici de zile, mari de patimi” (Eminescu) preţul preţuit. Dar cum nu-i nicio agresiune înaintea căreia să nu i se pună nimic, şi acestui timp traversat de fantasme, de „stăpâni ai inelelor”, nu altceva i se poate pune înainte decât un dig de cărţi.

S-a tot căznit neamul acesta să-şi facă un nume între seminţii, cântărind cu măsură zestrea de-acasă, dar şi jinduind la semeţia celor de peste marginea ţării lui. Când s-au ridicat din stirpe cârmaci, bucurie a arătat mulţimea înaintea înălţatelor tronuri, după cum jale mare fu când domnilor li s-a luat ţara şi li s-a dat pribegia. S-au înălţat monastiri şi au ars biserici urzite din trupul codrului; au pierit cât frunza şi iarba robii ctitori şi domnii şi-au pus numele în pisanii…

Peste aceste isprăvi – de luat în seamă – lipsea, totuşi, ceva: Cartea – mai tare decât coroanele, tridentul şi zidurile. Medievalitatea noastră nordică, cea care a pus mult „aur şi zugrăveală” pe edificiile durabile, a ştiut că dincolo de ziduri incoruptibilul Cronos nu poate fi împiedicat de infinitul său panta rhei decât prin „îndosarierea” întâmplărilor. Aşa a apărut Istoria şi, fără această disciplină – ingrată, pentru că este a… morţilor/ a timpului dus, nu ne-am şti străbunii, nici rostul, nici devenirea.

Domnii – unii iluminaţi –, cu ştiinţă de înfăptuirile din ograda principilor vecini, au poruncit logofeţilor să pună timpul în bucoavne. Scribii au ascultat şi vremuirea s-a odihnit în cronică. Şcoala a aşezat Cartea pe locul ei cel mai înalt, preţuindu-i solia înaintemergătoare – dascălii au intrat în cea mai nobilă trudă, ucenicii s-au înmulţit, didascalia a devenit academie.

Voievozii au însemnat toate provinciile istorice cu acest titlu intelectual-nobiliar. Putna – pentru că vorbim de un spaţiu septentrional – după cum toţi ştim, intră în Istorie nu numai printr-un Voievod civilizator, unic, emblematic pentru tot poporul român, ci şi printr-un prim academician, Vartolomeu Măzăreanu. Acest nume e, orice s-ar spune, o stea fixă a medievalităţii de la noi: rectorul Academiei de la Putna.

Coborând obcinile, geografice şi istorice, ale Putnei, într-o Bucovină respirând sub o altă coroană şi alte comandamente istorice, de la răpirea din 1774 până la Unirea cea mare din 1918, primul obiectiv în care se concentrează spiritul acestui topos este Rădăuţiul – Bogdana, mănăstirea Descălecătorilor – ilustrând vechimea, iar Liceul – ilustrând modernitatea.

Astăzi vorbim despre Realgymnasium vom Radautz/ Liceul/ Colegiul „Eudoxiu Hurmuzachi”, la 140 de ani de la înfiinţarea sa, despre energiile care l-au făcut peren şi despre numele său patronal, Eudoxiu Hurmuzachi, aniversat după două secole de la ivirea sa.

Cândva, academicianul bucovinean Radu Grigorovici scria: „Academia valorează atât cât valorează membrii săi”, ceea ce e valabil în raportare cu orice instituţie care se vrea respectată. Şi, având în vedere exprimarea de dinainte, cu reverenţă pentru Colegiul rădăuţean, îi voi argumenta prestigiul academic – nu numai subliniind câteva nume care şi-au luat puterea din acest locaş, ajungând în jilţurile Academiei Române, ci rechemând de la fondarea sa până azi, nume care-i sunt „pietre vii”: mai întâi, deşi nu este iniţiator, dar e… ctitor prin aprobarea şi înlesnirile oferite, trebuie amintit împăratul Francisc Iosif. Apoi, Mihai Pitei, Orest Reney de Hersani, Teofil Patraş, Iorgu G. Toma, ţăranul donator Vasile Marcu şi învăţătorul generos Ifrim Popescu, Ipolit Tarnavschi, Const. Mandicevschi, G. Papadiuc, Teofil Simionovici, Leonida Bodnărescu, Vasile Cârdei, Calistrat Şotropa, Emanoil Isopescu – toţi reprezentanţi ai începutului acestei instituţii. După care şirul continuă, întru aceeaşi neuitare, cu nume tot mai sporite: Ernest Rudolf Neuebauer, I.G. Sbiera, Ion Nistor, Eugen Botezat, T. Sfinţescu, Em. Grigorovitza, Mihai Horodnic, Dragoş Vicol, M. Guşuleac, Ion I. Tarnavschi, Şt. Cuciurean, F. Cârdei, Iulian Vesper, O. Marcu, I. Negură, O. Mirăuţă, I. Corfus, P. Spânu, D. Spânu, P. Babalean, I. Roşca, C. Traci, V. Ţigănescu, A. Şesan, Gh. Grigorovici, C. Ruscior, V. Neculce, L. Ionesi, R. Tudose, I. Şandru, Şt. Munteanu, P. Rezuş, Em. Loteanu, Gh. Sireţchi, C. Chirilă, V. Olaru, G. Muntean, V. Gheţău, Radu Mareş, V. Andru, Gruia Bodnărescu, Florin Bucescu, Corneliu Dumbrăveanu, R. M. Cârmaci, D. Olinici, D. Ieşanu, O. Păun, S. Cârstean, T. Seghedin, M. Turenici, V. Eftimie, D. Onciulescu, Ov. Popovici, V.I. Schipor, M. Olaru, P. Bejinariu, C. Hrehor ş.a.

Dar dacă pe ei îi amintesc doar compendiile – şi acestea tot mai rare – câţiva dintre cârmacii Şcolii, sub care s-au perindat nenumărate generaţii de elevi şi au fost la datorie profesori de calitate, toţi trebuie amintiţi: primul, E.R. Neubauer – profesor, scriitor, jurnalist (n. la 14 apr. 1822), care, cum constată D. Vatamaniuc, „străbate în viaţă un drum asemenea celui al lui Aron Pumnul”; apoi, alţii şi alţii, cu prestaţii efemere, sub povara vremii, până la E. Viforeanu, Anton Romencu, Petru Bejenaru, Ştefan Botezat şi Marian Olaru.

Liceul/ Colegiu stă sub o emblemă scumpă, sub numele unui cărturar de prima mărime în ţară: Eudoxiu Hurmuzachi.

Medalionul acestui om extraordinar nu ar fi avut strălucirea care o are în galeria spiritelor noastre exponenţiale, dacă nu ar fi adus Culturii şi Istoriei române truda sa pe multiple planuri: ca istoric – cum sublinia şi V. Bumbac – „Eudoxiu a mişcat ştiinţa istoriei prin cele 6000 de documente copiate şi aduse în ţară (v. D. Sturza, A. Sacerdoţeanu, I. Bogdan, C. Şerban) – „volume care veşnicesc” (N. Iorga) trecutul nostru. Excelând printr-un „stil sobru” (Ilie Luceac), Hurmuzachi a deschis prin Fragmente zur Geschichte der Rumänen (o Istorie a românilor) un drum nou în istoriografia noastră, iar în plan politic, prin Pro Memoria zur bucoviner Landespetition von Jahre 1848 (o anexă a Petiţiei Ţării), a dovedit cunoştinţe imbatabile în privinţa romanităţii şi unităţii etnice româneşti, cunoştinţe pe care le-a valorificat (şi prin vorbirea a 8 limbi europene). Fiind „ctitor al Ducatului Bucovinei”, ca jurist şi căpitan al Ţării Bucovinei, a susţinut limba română, învăţământul şi biserica (vezi perioada convulsivă din vremea lui E. Hacman şi timpul păstoririi excepţionalului ierarh Silvestru Morariu Andrievici). S-a implicat deopotrivă în acţiuni culturale – a susţinut concertele lui Franz Listz la Cernăuţi, „cunoştea toate literaturile şi operele celor mai distinşi scriitori din lume” (Ştefanelli). Înălţat la rangul de baron, în 1872, în acelaşi an a fost ales şi membru al Academiei Române (alăturându-se în acelaşi for, fraţilor săi Alecu (1866, fondator) şi Nicolae (1883, onorar). Reţinem din convingerile celui din urmă, Nicolae Hurmuzachi, aceste cuvinte, valabile şi astăzi: „Cine voieşte să lovească poporul român, lovească-i numai datinile şi obiceiurile, căci atunci îşi atinge scopul de bună seamă”.

Aşadar, Academia de la Rădăuţi, Colegiul azi aniversat împreună cu patronul său spiritual, Eudoxiu Hurmuzachi, stând sub un nume academic, îşi îndreptăţeşte semeţia. Eu nu uzez în această ocazie de niciun epitet gratuit. Când din acest locaş/ sălaş au ieşit academicieni, universitari, cercetători, scriitori, dascăli, cum poate fi numită altfel această instituţie? Şi că e în administrarea ei chiar… Institutul „Bucovina” al Academiei Române, fondat de academicienii D. Vatamaniuc, R. Grigorovici şi Vl. Trebici (1992)! Dar şi pentru că pe treptele lui au păşit mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Nistor, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Iulian Maior ş.a.

Colegiul academic „Eudoxiu Hurmuzachi” a fost şi este un reper în învăţământul naţional, beneficiind şi de un conducător pe măsură, profesorul dr. istoric Marian Olaru, într-un tandem fericit cu Colegiul academic „Ştefan cel Mare” de la Suceava, condus de valorosul director profesor Dan Popescu – instituţii reper care scot absolvenţi cu orizont, care nu fabrică… genealoizi cu diplome de-o zi.

Cândva am fost şi eu elev („de noapte”, seralist) al acestui Colegiu. Nu-i loc nici timp acum pentru evocări – voi înşira doar câteva nume care sunt îngrădite de reverenţa mea pentru totdeauna: Ilarion Hurjui, Elena Hâncu, Liviu Hulubaş, Mircea Goreac, Oct. Ciobâcă, dar şi dna Viforeanu, dl Romencu, dl Botezat, dl V.I. Schipor, dl Marian Olaru. Şi cea dintâi – Eugenia Zaremba!

În acest liceu, care a fost – nu un „cimitir al tinereţii”, cum zice Bacovia – o casă a Prieteniei, am durat amiciţii pe care vremea nu le-a stricat: Liviu Agapi, Ştefan Iţcuş, Monica şi Traian Antemie, Halus, Galan, Husarciuc, Stolerciuc, Gavril Gheliuc, Foray, Petru Grijincu, Bezohaneţ, C. Bârlădeanu, Şt. Ciobanu, P. Cotos, P. Cotoară, Jireadă, Martinescu, Mirăuţă, Schipor, Simota, Vrabie şi… Mihai Ştirbu, vechi cât statuia din curte, de 40 de ani administrator al acestei instituţii…

Aici am susţinut recitaluri lirice; am fost omagiat de către profesori şi elevi când mi s-a decernat, de către Preşedinţia României, Diploma şi Medalia Meritul Cultural personal în grad de cavaler (2004).

Sunt, prin intermediul acestei instituţii, în fertile raporturi culturale cu istoricul Marian Olaru, director succesor al academicianului fondator al Institutului „Bucovina”, cu cercetătorul de excepţie dr. Vasile I. Schipor şi cu întregul colectiv de cercetători şi profesori. Colegiul „Hurmuzachi” mi-a pus într-o aură unică tinereţea. De aici am zburat spre Poezie şi Teologie. În pragul acestui ateneu am scris primul meu interviu (publicat de „Zori noi”/ „Crai nou”), cu sculptorul Marius Butunoiu, realizatorul bustului lui E. Hurmuzachi, al statuii ecvestre din parc şi al Galeriei Voievozilor din urbea noastră. Colegiul m-a înălţat şi m-a pus pe un drum bun. Un drum al Logosului integrator şi transfigurator, în care m-am întâlnit cu Petru Rezuş, cu George Muntean, cu Dimitrie Vatamaniuc, cu Vasile Andru şi cu Florin Bucescu, elevi cândva aici.

Îi spuneam lui Marian Olaru că Şcoala asta e în fiecare an în sărbătoare. Şi cum acest stilat dascăl nu-i străin de arta ironiei, mi-a arătat „memorialul” Liceului – iconostasul cu personalităţi. Da, sunt nume, nume prelungite în renume şi memoria trebuie să fie în lucrare. E loc de sărbători, de aduceri-aminte.

Acoperit de duhul cărturarului Eudoxiu Hurmuzachi, Colegiul din Rădăuţi e astăzi ca un Letopiseţ înveşmântat în ferecătură de aur.

Fie-i onoarea precum îi e prestigiul.

de Constantin HREHOR

http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=52218