Cuvânt și iubire

THE MELANCHOLY PRINCE (XIX – XXI)

XIX

What unimaginably changes the Prince has found on the Wonderful Island and with who met him at the top of the mountain.

Once arrived around the island, the Prince and the Dragon didn’t stop wondering that, almost nothing hat remained from marvels which welcomed them once; the lofty trees were now only some stumps blackened by fire and waters; instead of the silky grass which he loved so much, a layer of dried and cracked mud stretched out before him as far as his eyes could see; in the sky, a dry and cold wind was driving here and there heavy clouds of ash and only seldom you saw a scrap of clear sky or a bit of sun ray; the springs dried or transformed into dirty marshes full of miasmas and, here and there, from deep cracks like some sorrowful wounds the poisoned stems from depths bounced in the air, like a heavy breathing.

With great hardness, Prince found the Creek where he sobbing tears for his lost friend had hoarded. It remained only a thin trickle of string, and with its water hardly quenched the thirst of the few deers and birdies still living. They were weak, lean and fearful, and Prince and Princess diddn’t cease to wonder what would had happened on the island that was once so beautiful.

Near that Creek, with sadness and anger in the soul, the Prince made a promise to revenge his friend and to punish those because of whom he had lost him.

Then he the Princess went along together the Dragon, which carried them over island into all parts, and everywhere they didn’t meet but distressing ruins, crashing and dying.

Only up, near the top of a mountain, they saw a patch of greenery and a cluster of trees hidden behind some huge cliffs. They went there to ponder what to do and, while they were sitting and figured what and how to do, here’s that from under the shadow of an old tree an snow-white old man came out approaching them. After welcoming them, the old man asked how did they arrived there, for since a long time there was no man living on that island.

Prince storied him how he had come first time here, driven only by the love and good thoughts, how the Apparitions received and cursed him and how he had lost his friend on that land. Then she said also how much he wandered and experienced , until he had escaped of the curse and that he returned here to fight the evil malformations.

In turn the White Old Man storied with grief about what it had happened on this island, when the Prince wondered where are forests and nights with moonlit and nightingales, where are tranquility and peace of the Earth.

And here’s what our three friends found out.

XX

The Hoary Man recounts through what dreadful stories have gone the People on the island and how they got under the Hain Emperor.

Since long time, on the island lived multitude of beautiful, honest and good people. And lived in peace and good understanding, seeing each of its business: which plowed the land, which grazed the cattle, which built hoses, you see, all things aimed at making the life easier, more beautiful, and more prosperous. And many centuries they lived so in happiness and peace. One day, however, from depth of some distant swamps untouched by human foot, came out on earth a bad and ugly Pixy, pair-less witchcraft. And along with her, also her germ, a malformation of child, feeble at body, big at head, and evil and cunning, that only his mother outwitted him. She, this deformed and soulless, sorcery, littered only by venom, hatred, hatred and guile, wanted to put the ugliness of his son as Emperor over the wonderful Island.

First they hidden in the depths of the forest in a cave; from here, the crone, turned into beggar, was going to the homes of people to get, ostensibly, a crust of bread, but really, to see how she would be able to reach the goal. And she walked day after day, ever spying here and there, and met all kinds of people. Most of them, full of kindness and sympathy, gave her food and a cloth to defend her body of cold. Moreover, some told her that she can remain attached to their houses, for where they were eating it was place also for her at the table, and they would take care of her hoary age in order not to miss anything. But the crone knew what she missed! As more the people shown themselves to be compassionate and open-handed, the more the witch hated them in her black heart.

But forest without dry wood never existed! Sometimes, it’s right that very rare, she came also to homes where she was not received; owners of one chased her with dogs and with the club, fearing not to prig something from the yard; other, as soon would see her coming, would start to swallow quickly all dainties from the table, being greedy and regretting even a crumb of bread to give to one more needy. And the crone met also some monstrously stupid but who boasted their cleverness, other, pretended, liars, and flatters; others were loquacious and breezed up out of nothing, having never peace with their neighbors.

I must say, however, that such people were very few at that time. Nor were even so sinful in their own kind. But as they approached the crone, all the evil hidden in their souls, which some still mastered, became stronger and came at surface. Besides, some of them hadn’t even themselves know what was laying in their souls.

The witch remembered these and increasingly went on and on at their gates, until those people no longer could master their wrong impulses, moreover, with the time became worse and worse.

At night, the crone went into her, when her malformed son was ever asking her when will put him emperor and how long will still keep him hidden in that underground cave. His mother ran on spells and charms and the next day went right to those who were on her liking leaving on gate of each a few drops of venom boiled and charmed overnight in the darkness of the cave.

And as today so tomorrow, those people with defects felt more and more attracted by this crone and were seeking to enter her will, for the spells seized them in their power from now on. And they began to go after the squaw, one day – one, other day – another, until the old plague gathered all of them in her cave. Women and men went after her, now one worse and wicked than other, leaving their children, houses, not wanting any more to know of anything else but deceptions of the crone, who promised to each everything: to one – power, to other – food and beverage, and to others – measureless richness, flurrying to all their minds, that no one came any more out of her word. When she brought also the last rascal in the cave, the witch has invited all at the table, telling them that now they will know that who will fulfill all their desires and will take care not to miss anything from what they wanted.

I forgot to say that the crone had prepared previously a charmed drink which she poured it over the food and, when they were seated at the table and began feasting, just they turned into kind and kind of apparitions, each according to defect in one’s soul: to some, instead of heads, it appeared fists as big as clubs, from others it remained only the bellies, to others, who believed cleverer than their fellows, she put a leg in stead of head. What more, not even one looked any longer like a man! And at once what of kindness and honor had remained any more in them disappeared and over their souls remained master only the Evil!

Then, when the witch have brought her son telling them that since now this is their Emperor, and them, his most obedient domestics, all fall on knees in front of him and no eve one recalled that they were once free people, who didn’t know other master outside of their own free will. On the contrary, they competed, one more than other, in flattering and buttering, hoping thus to obtain more even then their mean minds wanted.

“The Emperor” was in the peak of happiness! Immediately he aligned them in columns of four by four, and began to order, playing on the general. He wanted to leave with his “army” just then, to destroy everything which remained alive and to rule over the whole island. The crone charmed them all once more as always to come out conquerors, and all to listen on her son, after which they have gone out of the cave to conquer the Wonderful Island.

They met a wonderful field of wheat thick as the brush, which swayed its heavy grains in the beating wind, and only what the hag stammered something and the gold field turned into a wilderness full of stones, among which even snakes didn’t move any more.

Here, the fresh “Emperor” put his servants to build for him a large palace, and around it, more stately – the homes of dignitaries, and more wretched – those of the lay servants. They enclosed everything with a stone wall, and, around the city, all has been turned into ash and powder.

Once installed between his servants, the Emperor began to learn from his mom all spells and charms bringing calamities, drought, pest, all the evils of the world.

And he learned and learned, until the crone said that’s all, now he knows everything she knows and she no longer has what to teach him more. Then her son spied until she got asleep and, with his malefic power, splashed her with a venom which, on the spot, transformed her into a small heap of black and stinking ash, which the servants swept from there, because the Emperor wanted to be the only one to know the mysteries of witchcraft.

XXI

We find out what meant the crowd of boulders on the Island. The Prince along with the Grandson of the Hoary Man start to struggle with the Apparitions.

So well fitted and fully master over his apparitions of servants, the Hain Emperor decided to conquer the Island. But he didn’t start openly to fight with the Free People. No, because he feared them because they were strong and loved liberty, and him, the Emperor could never overcome them. So he began with cheats, with meannennesses and especially with the spells, at which he was unsurpassed. He sent his servants to watch and as they saw a man or a woman alone, they jumped in dozens on them, bound them hand and foot before that poor flaks to have passed the astonishment, and carried them in front of his „Lighting”. With spells and charms, the poor people were turned into boulders likewise those surrounding the palace and thrown over the others.

So today, so tomorrow, one by one, the people disappeared from the midst of their familes and friends, and nobody coud to find out what had happened to them. During this, on the wild field several boulders piled up. People were becoming fewer and fewer, the fertile lands remained unworkwd, the wilderness extended over them and took in possession the houses where nobody lived any more. The Hoary Man, who was telling these stories, had left the mountain with only little grandson what had remained of his whole family and since then they both lived here, in this glade safe from the eyes of the Apparitions.

The grandson had grown and was now a lad in full power. While sitting there alone, they had seen from the cliffs the servants of the Emperor bustling about in the valley and followed them with their eyes all the time, thus becoming them the only ones to know the truth about what happened on the Island.

For a while no man had remained alive on these lands, and the Emperor triumphed and swelled of the pleasure of mastering the whole island. Only on montains didn’t dare, for he was too incapable and coward.

Because he couldn’t see anything alive and beautiful in his sight, he had charmed the clouds, and the waters rushed flood and drowned all, glades, forests, animals. The lightnings and thunderbolts shot down trees and houses and only ash and burned stumps had remained, there where had sung nightingales. The earth had cracked and threw down into the depths, had mixed and boiled, and when all was quiet, out of the wonder of yesteryear there remained nothing. Now the monsters were only in banquet, that they no longer have to be afraid of anything, and bursted of pleasure, seeing around them just desert and misfortune.

Listening to all this appalling story has of the Hoary Man, our Prince has terribly angered on the malformed scoundrels, and the desire to punish them according to their actions put to the fullest extent comand on his soul. All of them, the Prince, the Hoary Man, his Grandson, the Princess and the Dragon began to deliberate how to start the fighting.

There were not too many, but they were wise, good, brave and courageous. And, especially, had the Justice on their side.

Rodica Anca

Oraşul Saint-Gervais face parte din departamentul francez Haute-Savoie, situat în regiunea Ron-Alpi, la graniţa cu Elveţia şi Italia, un oraş spa, construit la răscrucea dintre secole, cu un patrimoniu bogat în clădiri tradiţionale, biserica în stil baroc şi zone pietonale. Hotelul Le Regina, de aproape 100 de ani, situat în centrul oraşului St. Gervais, este în apropierea restaurantelor, a magazinelor, a telescaunului şi a staţiei de autobuz.

Staţiunea este situată la altitudinea de 850 m, în inima zonei Evasion Mont-Blanc cu 445 km de pistă de schi. Cea mai înaltă pârtie porneşte de la 2350 m altitudine. Aici găsim 65 km de pârtii deservite de 27 instalaţii de transport pe cablu, care fac legătura cu celelalte staţiuni din regiune. Snowborderii se pot bucura de zăpada în snowpark, iar copiii au la dispoziţie cursuri individuale de schi.

Apa termală din Mont-Blanc irigă băile termale de peste 200 de ani. Datorită beneficiilor sale terapeutice, Saint-Gervais este singura staţiune balneară de altitudine din Alpi.

Cu clădirile sale de la începutul secolului trecut, caracterizate de eleganţa acelei epoci, St. Gervais oferă vizitatorilor o panoramă de vis cu bogăţia unei naturi luxuriante prin prezenţa maiestuoasă a muntelui Mont-Blanc, cel mai înalt vârf din Alpi şi din Europa de Vest, cu înalţimea de aproximativ 4810 m.

Unul dintre mijloacele de transport în comun este tramvaiul, care oferă posibilitatea de deplasare pe parcursul întregului an, fiind o necesitate pentru toţi vizitatorii din zonă.

Saint-Gervais pune la dispoziţie o piscină acoperită, un patinoar – gazda clubului de hochei pe gheaţă Mont Blanc, care oferă şansa de a încerca unul dintre sporturile olimpice de iarnă – curling-ul.

În timpul verii, St. Gervais se transformă dintr-o staţiune a zăpezii în una cu peisaje alpine, păduri, pajişti cu flori şi animale sălbatice. Parcul Merlet este unul favorit al iubitorilor de animale, cu 20 ha de peisaje naturale, neatinse, inclusiv cascade. Găsim aici trasee impresionante pentru drumeţii, călărie sau ciclism montan. Se pot practica de asemenea tenisul, golful, tirul cu arcul, zborul cu parapanta şi alpinismul. Este permis pescuitul şi scăldatul în lacurile cu apa cristalină de munte.

Saint-Gervais nu este atât de izolat de agitaţia lumii moderne cum ar părea. Aeroportul  din Geneva este doar la o oră distanţă, iar la poalele muntelui găsim gara Le Fayet.

By Tatiana Scurtu-Munteanu

(Material primit de la scriitorul Octavian D. Curpas, Arizona)

“Profesorul Gheorghe Buzatu a caracterizat această zi ca „Zi astrală în trecutul neamului”. La miezul nopţii de 21/22 iunie, în trenul Patria, unde se afla Marele Cartier, staţionat în gara Piatra-Neamţ, generalul Ion Antonescu semna Ordinul nr. 0120: “Rusia ameninţă de multă vreme Europa prin pregătirile de atac pe care le face împotriva ei. Trebuie ca aceste ameninţări de nesuferit să ia sfârşit. Armata germană a început contraofensiva. Armata romaână va intra în luptă cot la cot cu aliaţii german pentru a repara nedreptatea ce ni s-a făcut”.

Din acest Ordin reies clar două lucruri. Armata Română pornea la război pentru eliberarea Bsarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, samavolnic răpite din trupul ţării în vara anului 1940 de sovietici. Dar şi cu speranţa de redobândire a Ardealului de Nord răpit de Ungaria şi a părţii din Dobrogea cedată Bulgariei. Armata Română nu intenţiona să cucerească nici o palmă din teritoriul Uniunii Sovietice. Vom vedea cum evenimentele au luat o altă întorsătură. Şi lucrul cel mai important: generalul Ion Antonescu avea în spate adeziunea deplină a întregului popor. Atât în documentele vremii, cât şi în mass-media, acest război avea să fie denumit “Războiul de reîntregire”.
După miezul nopţii, în cabinetul generalului Antonescu amenajat în trenul Patria, în faţa generalului Ritter von Schober, comandantul Armatei a 11-a Germană şi a întregului său cartier general, acesta a spus:

„Vă anunţ că astăzi a sosit ceasul pentru a şterge pata dezonoarei de pe fruntea Ţării şi de pe stindardele Armatei. Peste puţin timp, în faptul acestei zile, Armata Ţării va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul ţării, aşa cum ne-a fost lăsat de Basarabi /…/ Pentru ceasul care se apropie, pentru zilele ce vor urma, să ridicăm paharul nostru şi să închinăm pentru izbândă, pentru triumful dreptăţii asupra nedreptăţii şi silniciei şi al luminii asupra întunericului”.

Începea astfel prima zi a războiului sfânt de reîntregire.
În zorii zilei de 22 iunie, la ora 04.00, trupele româno-germane ale Grupului de Armată „Ion Antonescu”, format din Armatele 3 şi 4 Române şi Armata 11 Germană, şi celelalte forţe de pe aliniamentul de la Marea Neagră la Marea Baltică declanşau războiul împotriva Rusiei comuniste.
Ziarele din ţară publicau Proclamaţia generalului către Ţară:

„Români ! În faţa Dumnezeului strămoşilor noştri în faţa istoriei şi a veşniciei româneşti, ne-am luat azi răspunderea de a smulge prin onoare dreaptă ceea ce ne-a fost cotropit prin silnică umilire şi trădare, hotărând să pornesc lupta sfântă de redobândire a drepturilor Neamului. În ceasurile când popoarele îşi torc istoria pe câmpurile de bătaie, când drepturile se cuceresc în flacăra jertfei iar civilizaţia se plămădeşte din sângele veacurilor, poporul românesc nu poate privi cu braţe nevolnice şi suflet golit măreţul vârtej al onoarei neamurilor. Raclele strămoşilor, crucile martirilor şi drepturile copiilor noştri ne poruncesc să ne scriem cu propriul nostru sânge dreptul la onoare, spălând cu acelaşi sânge pagina nedreaptă înscrisă anul trecut în istoria noastră, nu de neamul românesc însuşi, ci de trădătorii lui. În numele credinţei creştine, a drepturilor româneşti şi pentru viitorul nostru neînfricat, români vă chem la luptă, la luptă sfântă în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii, ai dreptăţii şi propriilor noastre drepturi. La luptă sfântă pentru neam şi Rege!”

În toate unităţile militare şi în mass-media s-a difuzat Ordinul de Zi al Comandantului de Căpetenie al Armatei:

„V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă. Să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. OSTAŞI, VA ORDON TRECEŢI PRUTUL! Zdrobiţi duşmanul din răsărit şi miazănoapte, dezrobiţi din jugul bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi, reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali al Bucovinei ogoarele şi plaiurile voastre”…

Întreaga Ţară a primit vestea declanşării războiului cu Uniunea Sovietică cu entuziasm, ca pe un act de dreptate.
Aflat la Sinaia, aflând de la postul de radio BBC despre declanşarea ostilităţilor, Regele Mihai i-a telegrafiat generalului Ion Antonescu:

„În clipele când trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul meu se îndreaptă către domnia voastră şi ostaşii ţării. Vă sunt recunoscător, domnule general, pentru că numai prin munca, tăria şi străduinţa domniei voastre, neamul întreg şi cu mine trăim în veci bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie dreptele graniţe ale neamului”.

Ziarul Timpul consemna:

„Ca un tunet, lumea a coborât în stradă îmbrăţişându-se. Ochii tuturor erau plini de lacrimi… Cetăţenii Capitalei au trăit clipe similare poate numai cu cele din anul 1916. Un soare fierbinte şi sufletele însetate după dreptate, inundă totul în căldura lui binecuvântată, în această binecuvântată, la rândul ei, zi de duminică… Pieţele, mai ales, sunt o mare de capete. Orchestrele militare cântă marşuri patriotice. Deodată, cineva, de lângă statuia regelui Carol I se desprinde şi invită la paşi măsuraţi de horă pe o bucovineancă în pitorescul ei costum naţional. A fost ca o descărcare electrică. S-a întins o horă demnă de condeiul de Coşbuc”.
Ziarul Universul însera în articolul de fond:

„Bate astăzi ceasul istoric al unui destin nou pentru ţara noastră. România lovită, trădată, mutilată, a aşteptat cu nădejde ziua dreptăţii. Această încredere este răsplătită astăzi de Proclamaţia către Ţară şi de Ordinul către Armata Română ale generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi Comandant de Căpetenie al Trupelor Aliate, care luptă pe frontul Bucovinei şi Basarabiei. Drepturile noastre asupra Basarabiei şi Bucovinei întregi – se arată în continuare în articol – n-au putut fi înlăturate prin rapturi teritoriale şi prin abuzuri de forţă împotriva poporului românesc şi a principiilor ce domină lumea civilizată, ele sunt imprescriptibile, căci istoria le-a notificat, recunoscut şi confirmat, iar suferinţele fraţilor noştri din Basarabia şi Bucovina le-au întărit şi sfinţit. În aceeaşi zi sfântă de duminică, la Piatra Neamţ, generalul împreună cu suita sa au asistat la serviciul religios din Biserica Sfântul Nicolae, ctitorie a lui Ştefan cel Mare. La sfârşitul serviciului, Ion Antonescu a cerut să fie lăsat singur cu preotul. Era actul de închinăciune, tradiţie de evlavie voievodală pentru neam, pentru sufletele celor ce în orele acelea, îşi dădeau sângele înroşind apele Prutului şi iarba malurilor lui.”

La ora 10.00, Radio România difuza cuvântarea lui Mihai Antonescu din care redau: „Războiul de azi este un act de reparaţie istorică. Drepturile unui neam nu stau nici în coroane desuete, nici în titluri istorice găsite în arhive sau biblioteci, nici în tratate câştigate prin jocuri de echilibru politic, prin târguri sau donaţii internaţionale. Ci este drept al unui neam tot ce este în stare puterea şi sufletul lui de dreptate să cuprindă şi să păstreze…// Pe pământul Basarabilor şi până dincolo de Nistru, ca şi pretutindeni unde bate inimă românească, acolo este (sunt n.a.) drepturi şi viaţa noastră şi nimic pe lume nu ne va opri s-o culegem acolo unde Dumnezeu şi pământul au dăruit-o, iar veacurile n-au putut-o stinge…// Lupta pentru pământurile Moldovei este lupta pentru viaţa poporului român iar biruinţa este un act de înaltă reparaţie istorică”.

“Din data de 23 iunie 1941, trenul „Patria” n-a cunoscut odihnă de noapte sărind din staţie în staţie pe rocada Botoşani, Iaşi, Vaslui” – îşi aminteşte locotenent-colonelul Magherescu din staful generalului. Neobosit, liniştit şi încrezător, generalul pornea în goana automobilului prin pădurile bucovinene de curând înrobite şi pe care fumul luptelor încă le mai acopereau, la comandamente de mari şi mici unităţi, în linia întâi, la bateriile de artilerie în poziţie, la observatoarele înaintate, la treceri peste cursuri de apă, înfruntând peste tot pericolul glonţului, al atentatului, oboseala şi adeseori foamea şi setea. Acestea le făcea pentru a stimula şi corecta greşeli, pentru a instaura şi menţine ordinea şi moralul ridicat al tuturor luptătorilor. Aşadar, 22 iunie 1941, zi simbol în istoria naţională rămâne aşa cum autorul anonim ne-o înfăţişează în Marşul Basarabiei care se afla în acele clipe pe buzele tuturor ostaşilor ce se îndreptau către fruntarii spre a le elibera: „Azi noapte la Prut/ Războiul a-nceput/ Românii trec dincolo iară/ Să ia înapoi prin arme şi scut/ Moşia pierdută astă vară.”

autor Teodor Filip basarabialiterara.com.md

Sursa: Revista Melidonium

“Notiunea romaneasca a omeniei e tot asa de greu de definit ca si notiunea dorului. Ea nu e notiune livresca si deci usor de definit cum este cea indicata de cuvantul german Menschlichkcit, sau menschlich, sau de cel francez humain.
Cuvintele germane Menschlichkeit, menschlich se apleaca spre ideea de mila, avand un sens apropiat de barmherzigkeit. Iar cuvantul francez humain are, de asemenea, aproape numai un inteles sentimental.
Grecii nu au un derivat de la anthropos incarcat de bogatia de sensuri a cuvantului romanesc si nici slavii nu au un derivat de la celovek, care sa afirme echivalentul omeniei.

Numai poporul roman a creat de la om un derivat incarcat de tot idealul spre care trebuie sa tinda omul; numai poporul roman a vazut in om aceasta potenta de suprema calitate, care poate exista in lume.

Este o mare idee despre om implicata in notiunea omeniei; in notiunea omenie e data omului o tinta pe care nu i-o da nici o conceptie filosofica si gandirea nici unui popor. Ubermensch al lui Nietzsche e ultima concluzie a seniorului feudal nepasator la ceilalti oameni. Dar mai este acest Ubermensch „om”? Nu este el cu mult mai prejos de realitatea omului adevarat? Nietzsche ia in bataie de joc notiunea de om. Menschlich, all zu menschlich inseamna o fiinta umana demna de dispret, care se impaca cu toate formele de compromis si de slabiciune. Ubermensch inseamna cavalerul capabil de fapte mari, de acte mari, ebluisante, pentru a fi urmat de toti pe aceasta cale. Dar care e rostul acestor acte nu ni se spune. Se urmareste un fel de putere pentru putere.

Omenia romaneasca are multe sensuri; ea e prezenta in mod difuz intr-o multime de insusiri ale poporului, roman. E un nume general pentru toate relatiile cinstite, atente, sincere, intelegatoare, lipsite de ganduri de inselare a semenilor.

A fi „om de omenie” inseamna a fi om adevarat, a fi realizat adevaratele calitati de om.

Omenia inseamna frana in calea tuturor pornirilor care coboara pe cineva de la treapta de om.

Omenia e granita intre om si animalul inconstient sau fiara.
Inseamna a nu fi „porc de caine”, adica obraznic ca un porc sau rau ca un caine, sau amandoua; inseamna a nu fi „lepra” de care oamenii trebuie sa se fereasca, pentru ca aduce o molima in viata lor. „Un caine de om” indica pe cineva care nu mai e om sau care nu mai are din om decat capacitatea de a manifesta cu mai multa abilitate cruzimea cainelui.

„Om de omenie” nu-i o insusire posibil de practicat in izolare, ci e o relatie cu ceilalti, e relatia normala a omului cu semenii sai.

Omul nu e om decat in relatia normala cu semenii sai.

Omenia e contrarul individualismului, al nepasarii de ceilalti, e contrarul chiar al unui individualism prin care nu s-ar fi urmarit interese egoiste, ci simpla nepasare fata de ceilalti sau afirmarea de putere gratuita in stil nietzschean.

„Ma omenesc” fata de cineva inseamna ca ii acord atentiune si cinstire aceluia, ma feresc sa-i tratez intr-un mod grosolan, asa cum ar merita, poate.

Aceasta nu inseamna ca omenia trebuie sa fie lipsita de putere. Dimpotriva, celui ce vrea sa tina in frau egoismul sau chiar individualismul dornic de acte care uimesc, dar nu folosesc nimanui, i se cere o mare putere.

Dar o si mai mare putere i se cere celui ce adauga la aceasta frana a egoismului sau a individualismului nepasator sau dornic de acte uimitoare, dar nefolositoare, efortul de a-si trai viata cu un folos pentru altii, in slujba altora.

Au fost si la noi unii care au depreciat notiunea romaneasca de omenie, pornind de la dispretuirea nictzscheiana a omului. Ei au vazut in omenie un fel de multumire cu existenta cenusie, umilita, un fel de cersire de mila si de iertare pentru faptul de a exista si de a incomoda in oarecare fel pe cineva. Sensul acesta minor al omeniei ei 1-au dedus din expresii ca „un biet om de omenie”, „oameni suntem”.

Nu s-a remarcat insa ca atribuindu-se in mod gresit un caracter general expresiei „un biet om de omenie”, s-a admis implicit ca a fi om de omenie inseamna a accepta situatia de „biet” om, deci cel ce vrea sa scape de aceasta situatie trebuie sa foloseasca metodele necinstite si exploatatoare ale neomeniei, prin care ceilalti au scapat de situatia de „bieti” oameni.

Dispretuindu-se „omenia” acestui biet om, nu s-a bagat de seama ca se adresa acestuia invitatia de a renunta la omenie, de a se folosi de aceleasi metode necinstite si talharesti ale celorlalti pentru a realiza un om superior, chipurile, omului de omenie.

Se pune deci intrebarea: in afara de alternativa „biet om de omenie” sau om necinstit nu mai exista, in conceptia poporului nostru, nici o alta posibilitate? Nu poate exista un om de omenie care sa nu fie un „biet” om in raport cu ceilalti?

Poporul nostru n-a generalizat expresia „biet om de omenie”. Aceasta a folosit-o uneori numai pentru a stigmatiza un mediu care are ca rezultat ca un om de omenie trebuie sa se afle in situatia unui „biet” om. Faptul ca poporul nostru n-a generalizat insa aceasta expresie dovedeste ca in realitate exista oameni de omenie fara a fi bieti oameni, ca deci nu trebuie renuntat la omenie pentru a scapa de situatia unui „biet” om. Chiar in folosirea ei negeneralizata expresia „un biet om de omenie” cuprinde nu atat o nota de dispret pentru un om de omenie, cat o incriminare a unei nedrepte oranduiri sociale, care face posibil ca un om de omenie sa fie un „biet om”.

Depinde apoi de cine foloseste expresia alegerea unuia dintre cele doua sensuri posibile ale ei. Un om cinstit o foloseste indignandu-se pentru situatia de „biet om”, in care e tinuta omenia cuiva; un imoral o foloseste cu o nota de dispret pentru acest „neajutorat” „biet om de omenie”.

„Omenia” nelegata de starea de „biet om” a fost posibila mai ales in trecutul mai indepartat, cand in general majoritatea oamenilor din sat, daca nu toti, erau cinstiti. In timpul mai nou, inmultindu-se smecherii si inselatorii, cel ce refuza metodele acestea poate deveni usor un „biet om”.
Dar aceasta ne arata si calea de iesire din aceasta situatie: sa luptam pentru a ridica din nou din punct de vedere moral nivelul general al societatii.

Era de egalizare sociala pe care o traim a redus distanta sociala si materiala dintre oameni, adica dintre oamenii care apar ca „bieti oameni” fata de altii, care nu sunt in aceasta situatie. Prin aceasta astazi e mai usor ca omenia sa nu mai tina pe cineva in situatia inferioara de „biet om”, in comparatie cu altii, care sunt deasupra acestei stari prin neomenia lor.

In general, „a fi om de omenie” inseamna a si lupta pentru omenie, a lupta prin rusinarea si mustrarea celui care practica acte de neomenie; e o lupta care pentru a ramane lupta a omului de omenie trebuie sa fie bazata totdeauna pe exemplul personal.

Caci omenia nu implica numaidecat o blandete pasiva, ci o blandete care, folosind si asprimea, isi arata la sfarsit iertarea pentru cel care a fost ajutat sa se elibereze din neomenie.
Omenia e un respect, o sfiala de om, o rusine de om de a fi necinstit cu el si cu toti, dar nu de cei ce si-au intinat frumusetea umanitatii cu o murdarie morala. Pe acestia i-a dispretuit poporul nostru si i-a doborat fie prin lupta directa, ca in cazul lui Fat-Frumos, fie, cand nu s-a putut prin lupta deschisa, prin pacaleala care 1-a privat pe individul lipsit de omenie de avantajele lui dobandite prin neomenie si 1-a facut de rasul lumii.

Omenia ca respect de om se acopera in parte cu dreptatea, iar neomenia, cu nedreptatea. Dar cu o nedreptate care nu e identica totdeauna cu respectul legii date, caci si legea poate fi nedreapta, poate favoriza situatii avantajoase pentru unii si dezavantajoase pentru altii.
Prin omenie un om se comporta fata de alt om ca fata de un egal al sau in umanitate, ca fata de un participant la umanitatea sa proprie. Dincolo de legi, raportul de omenie e un raport de la om la om, ca intre partasii aceleiasi umanitati nu intr-un mod strict separat, ci oarecum comun.
De aceea, omul de omenie considera suferinta si jignirea semenului sau ca o suferinta si ca o jignire proprie, pentru ca atinge o umanitate care este si a lui.

Prin omenie, cel ce respecta pe altul respecta o umanitate pe care o poarta si el.

„A se omeni” fata de altul, pe care prin aceasta „il omeneste”, inseamna a-si descoperi si a respecta propria umanitate, descoperind-o si respectand-o pe a altuia, sau a se ridica la nivelul propriei umanitati, ridicand-o pe a altuia.

Manifestand omenia mea, dovedesc ca am descoperit pe celalalt in umanitatea lui; descoperind umanitatea altuia nu se poate sa nu ma ridic la umanitatea din mine. Printr-un singur act descopar umanitatea din amandoi. Este o singura umanitate in amandoi, desi e purtata de doua subiecte.

Prin omenie ne-am descoperit comuniunea in umanitate, in felul acesta nu poate deveni cineva om decat in masura in care descopera pe ceilalti oameni ca oameni si-i trateaza ca oameni. Sunt om in solidaritate cu ceilalti, incercand sa cobor pe altul de la treapta de om, ma cobor pe mine; ridicandu-1 pe altul in constiinta si comportarea mea la starea de om, m-am ridicat pe mine. Realitatea „om” este astfel o realitate corelativa. Posibilitatea mea ca om e legata de grija de altii.
Daca dupa momentul unui act de neomenie a reactionat in mine umanitatea pe care o port, datorita unei suferinte provocate altuia, ma rusinez fata de umanitatea mea, rusinandu-ma fata de umanitatea lui, pentru ca in esenta umanitatea lui e umanitatea mea.

Mi-e rusine ca n-am fost om, pentru ca netratandu-1 pe celalalt ca om, degradandu-1 pe el ca om, m-am degradat pe mine.
Mi-e rusine de un act prin care am jignit deodata umanitatea lui si umanitatea mea. Daca as exista numai eu, nu mi-ar fi rusine de degradarea umanitatii mele.

Umanitatea e data in mai multe persoane, pentru ca in felul acesta sa pot simti rusine si fata de mine jignind pe altul; pot simti rusine pentru jignirea umanitatii mele, intrucat am jignit-o in persoana altuia.

Omenia este, astfel, o sensibilitate la umanitatea comuna, care nu se lasa usor si total inabusita, care reactioneaza, in primul rand, din mine.
Umanitatea mea persista chiar daca ma silesc sa o inabus. Persista si reactioneaza la actele mele de inabusire a ci prin comportarea mea neomenoasa fata de altul.
Omenia este sensibilizarea umanitatii din mine si descoperirea unitatii dintre ca si umanitatea celuilalt. Umanitatea fiind comuna diferitelor subiecte umane, isi afirma si isi activeaza unitatea prin sensibilitatea manifestata in relatia dintre subiectele care sunt purtatorii aceleiasi umanitati.
De aceea, „dreptatea” pe care o implica omenia este nu numai o stare de egalitate exterioara intre doua subiecte despartite, ci si o relatie sau o comunicare afectiva intre purtatorii comuni si deci egali ai aceleiasi umanitati.
Poporul roman manifesta, prin sensibilitatea particulara la ceea ce se cheama omenie, o sensibilitate deosebita la comuniunea in umanitate.
Umanitatea, in el si-a pastrat intr-un mod deosebit de accentuat sensibilitatea comunicanta, sensibilitatea ca mijloc de activare a unitatii sau a comunitatii umanitatii in subiectele diferite in care este ipostaziata.

Poporul roman, punand omenia ca sensibilitate a umanitatii la unitatea ei in varful valorilor imanente, a avut in ea nu numai izvorul tuturor valorilor, ci si garantia unitatii, si prin aceasta a pus un dig puternic in calea individualismului occidental, manifestat fie in reducerea comunitatii umane la treapta unei societati subordonate autoritatii externe a unei conduceri infailibile, fie prin acceptarea haosului de opinii, de ideologii si de tendinte contradictorii, cu incercarea de a pastra o oarecare unitate in planul politic, prin aritmetica democratiei.

Omenia reprezinta pentru poporul roman trezvia deosebita la umanitate si la comuniunea in umanitate; reprezinta activarea acestei comuniuni in umanitate; reprezinta constiinta umanitatii si a comunitatii in ea ca valoare suprema imanenta si criteriul oricarei valori. Dar aceasta inseamna ca in umanitate si in comunitatea in ea este stravezie si.eficace adancimea ultimei taine a existentei.

In sfiala de om, in respectul de om, in rusinea de a nu fi om, exprimate prin omenie, romanul resimte sfiala de taina sfanta a omului. Murdarirea morala, batjocorirea, tararea in noroiul moral a semenilor, atragerea lor la acte inconstiente si cinice inseamna golirea omului de tot ce e sfant in el. Omul acela e capabil de orice. Caci pentru el nu mai exista nimic demn de respect.

Expresia „oameni suntem” poate insemna, de fapt, o ingaduinta reciproca, condamnabila a unor greseli vrute sau nevrute, cand e folosita inainte de savarsirea acelor greseli. Dar cand este folosita dupa savarsirea lor, poate insemna si o intelegere care se abtine de la o implacabila condamnare a celui ce a gresit, chiar daca cel ce acorda aceasta intelegere n-a gresit in acelasi fel.

In acest caz, expresia manifesta constiinta neputintei omului de a se mentine intr-o absoluta impecabilitate. Se manifesta si in aceasta o sensibilitate a comunitatii in umanitate cu celalalt.
Dar expresia „oameni suntem” are si o forma inversa: „doar suntem oameni”, adica ai incredere in mine, caci sunt om, caci suntem oameni si de aceea „vorba-i vorba”. „Om” in aceasta expresie inseamna fiinta cea mai vrednica de incredere.

Deci calitatea de om il obliga pe cineva. Altfel, cade din calitatea de om.
Cuvantul omului trebuie sa fie mijlocul de autoangajare neclintita.
Oamenii sunt fiinte legate intre ele prinlr-o comunitate si intr-un respect reciproc nu numai prin simtire, ci si prin vointa.

Numai respectand pe celalalt ca om sunt si eu om.

„Om” este o notiune corelativa: sunt om intrucat esti si tu om pentru mine, suntem oameni impreuna. Aceasta e o calitate data, dar si o inalta obligatie reciproca, cea mai inalta obligatie reciproca pentru a mentine sau actualiza calitatea celei mai inalte fiinte imanente, pe care o reprezentam fiecare si cu care avem de a face.

Calitatea aceasta nu se mentine si nu se actualizeaza prinlr-o comportare molesita, ci printr-un efort continuu, care reprezinta cel mai incordat eroism moral; n-ai fost „om” cand n-ai sarit in apararea semenului tau, cu mari riscuri pentru interesele tale sau chiar cu primejduirea vietii tale.
Este evident ca a fi „om” include o larga gama de stari si de comportari, de la intelegerea afectuoasa a greutatilor si chiar a greselilor semenului, pana la cea mai lucida intuire si severa implinire a indatoririlor morale fata de acela.

„A fi om la locul lui” exprima .mai mult aceasta severitate fata de sine insusi in implinirea indatoririlor fata de semenul propriu sau fata de colectivitatea din care face parte. Aceasta persista in calitatea de om, nu cade din ea.

Rezulta ca nu e un lucru usor a fi „om”.

Acelasi inteles, cu accentuarea unei note de curaj, e cuprins in expresia „cutare a fost om odata”, adica a pus in relief accentuat umanitatea lui, cum nu se prea intampla la tot pasul.
In raport cu aceste ultime expresii, s-ar parea ca „omenia” pune mai mult in relief nota sentimentala a umanitatii, respectul si blandetea fata de altul, cu ferirea de a face rau, de a nedreptati pe altul, cata vreme „neomenia” ar exprima in ea insasi „cruzimea”, desconsiderarea, calcarea in picioare a celorlalti.

Dar avand in vedere ca pentru respectul, intelegerea, menajarea afectuoasa a altuia e necesara o infranare a egoismului propriu, omenia include si o nota de eroism moral.

Totusi, se poate conchide ca ceea ce se accentueaza in mod deosebit prin „omenie” e nota afectiva, pe cand in expresiile „om la locul lui”, „a fi om odata”, se accentueaza mai mult constiinta severa a propriei datorii fata de altii. Insa ultimele expresii implica si intelesul celei dintai, precum si viceversa.

Se poate spune deci ca prin valoarea imanenta suprema pe care poporul roman o acorda „omeniei” si „omului”, el manifesta umanismul sau profund si prezent in toate starile sale sufletesti si in toate atitudinile sale, am zice in toata fiinta sa.

E un umanism prin care cunoaste si recunoaste intelectual si afectiv valoarea omului ca cea mai inalta valoare imanenta si se angajeaza cu sever eroism moral in respectarea si promovarea ei. E capacitatea intuitiei lucide si afective a acestei valori, ceea ce-i mai mult un program intelectual si moral.”

 DUMITRU STĂNILOAE

 (REFLECTII DESPRE SPIRITUALITATEA POPORULUI ROMAN – DUMITRU STANILOAE)

„Când un om reușește să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbește, se uită cu dispreț la grași, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsucește nasul disprețuitor când altul se bălăcește, încă, în viciul său. Dacă unul își reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreț și cu trufie către păcătosul care se căznește să scape de păcat dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reușim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuși . Ceea ce obținem poate să ne dea peste cap reperele emoționale în așa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganți și zgârciți, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoșător al patimilor sufletești. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălțimea vulturilor aflați în zbor. Blândețea inimii se usucă pe vrejii de dispreț, de ură și de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reușita sa cu modestia și grația unei flori. Tot ce reușim pentru noi și ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferință și-n păcat.
Ochii noștri nu sânt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căznește să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sânt date spre a ne înfoia în pene ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare și în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce postești, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase și alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar și în somn, pentru ca în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreț sfidător față de cel ce nu postește. Atunci postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului și a izbânzii trufașe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reușit în viață, nu te agăța de nereușitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului și patima înfumurării. Reușita este energia iubirii și a capacității tale de acceptare a vieții, dar ea nu rămâne nemișcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea și trufia reușitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieții tale evenimente specifice lor.
Slăbește, bucură-te și taci! Lasă-te de fumat, bucură-te și taci! Curăță ograda ta, bucură-te de curățenie și lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuși l-a pus. Căci între vecin și gunoiul din curte există o relație ascunsă, niște emoții pe care nu le cunoști, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată și cauze ce vor rămâne, poate pentru totdeauna, ascunse minții și inimii tale.

Între omul gras și grăsimea sa există o relație ascunsă. O înțelegere. Un secret. Un sentiment neînțeles. O emoție neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Și în viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.
Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune ; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și eu… “

Nicolae Steinhardt

„Atlantida există”, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011

Traducător, poet, artist plastic sibian, prezent în numeroase antologii, în presa literară internă şi internaţională cu poeme, proză, eseuri, lucrări de pictură şi grafică, cu traduceri din germană, engleză şi franceză, Dan Dănilă s-a născut în 1954. În 1973 debutează în revista Transilvania. Semnează şase volume de traduceri din Rilke, Villon, Aichelburg, Scherg, Roth şi şapte volume de poezii. Trăieşte în Germania din 1990, este membru al USR filiala Sibiu şi al Exil-P.E.N. din Germania. Dan Dănilă pune în circuitul literar al prezentului o nouă carte de poeme, peste timp, poate, o componentă activă a poeticii postmoderne, alcătuită în nostalgica înstrăinare a depărtării de ţară – un extract, o chintesenţă unde se găsesc cifrate metaforic anumite sensuri unite prin limbaj, printr-o tehnicizare superioară a gîndirii. „Atlantida există”, crono-topia volumului implică un cod al său, comportă un set de aşteptări în raport cu care poezia, ca o lavă incandescentă, a ţîşnit din adîncuri. Dan Dănilă a scris această carte cu un gen de nerăbdare artistică, dar cu siguranţa că scrisul poate salva ceea ce mai poate fi salvat. Vorbesc despre genul de poezie pe care ai vrea să îl citeşti încă, şi încă, o dată. Nevoia de a (re)organiza realul, de a da o altă însemnătate propriilor trăiri, dorinţa de a le face mai vii la nivelul percepţiei, determină poetul să se privească în ochi cu propriul timp, dar şi cu cel al lumii de afară. Alfabetinzînd, geometrizînd vibraţiile literă cu literă, imprimă pe hîrtie, ca pe nişte legi, sustragerea din sine şi mecanisme neştiute ale eului. Un modus significandi făce posibilă o punere de acord cu lumea exterioară, cu structuri inteligibile, purtătoare latente de sens: „Trec şiruri de umbre/ cu pleoapele strânse de frică, trec prin/ mari curcubeie fără să ştie. Dacă speri/ ţi se ia doar culoarea din iris şi/ amintirile. Dacă nu crezi în nimic eşti/ abandonat pe o stâncă albastră. Pentru/ o clipă, pleoapele devin transparente şi/ vezi până în miezul uitat al geometriilor./ Tristeţea e grea ca o/ inimă de piatră care te trage în jos, fără/ sânge. Atragi după tine nori vinovaţi,/ nimic altceva decât formele unor suflete/ moarte. O matematică simplă” nu te rezolvă.”

Dan Dănilă propune cititorului timpul meditaţiei asupra marilor teme ale existenţei, pentru care nu mai avem răgaz de contemplare. Un anume duh al dozării, o „facultate” creatoare pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor orizonturi, imagini neobişnuite, atitudini, înclinări şi accente proprii. Poetul ştie bine cîte zile şi nopţi îi trebuie pentru a traversa Universul, care se contractă sau se dilată, cît cer îi trebuie pentru albastru, cîte ciuturi pentru fîntîna pe care toate gurile însetate o părăsesc, cîte ramuri noi pentru verdele din capătul livezii, cîte întrebări pentru umbrele albe din zări, cîte boabe de nisip pentru insula pustie. Tocmai de aceea doreşte cu disperare să facă ordine în lumea aceasta ca o iubită care uită prea repede. Dan Dănilă scrie ca şi cum ar cînta. Lire sînt poemele înseşi. Şi ce muzică poate fi mai frumoasă decît cîntarea încîntărilor de metafore? Sentimentele, îndoielile, nedumeririle, pasiunile, întrebările, puritatea adesea miraculoasă, timpul incert, caleidoscopic, masa impulsurilor întîmplătoare, toate alcătuiesc un concert. În el şi dincolo de el stăruie armătura unei viori lirice despre care se poate vorbi în superlative: „Căutând o lumină care mi-a scăpat/ ieri altădată şi mi s-a rostogolit la/ picioare fară zgomot ca o pisică/ orbitor de albă. Nu eu aş fî scos-o/ din anonimat, ci ea pe mine, fiind/ mai dinainte prin lumea noastră/, martor imparţial al adumbririi. Cu o/ anumită graţie a iubirii de sine în/ orice oglindă, oricât de mată,/ aproape oarbă la gesturile/ chemătoare ale unui jongler / făclii.”

Mizînd pe modelul grafic al labirintului, uneori pe relaţia între labirint şi volutele unei crisalide, pe ordonarea într-o stilistică abisală, versul creşte pe terenul unui tipar ritmic admirabi, ceea ce conferă coeziune de profunzime. Dan Dănilă perpetuează cu ingeniozitate ritmurile şi structurile configurative, întemeiate în propria-i viziune cosmologică pe imaginea unui univers armonios, care pune în relaţie activă fiinţa poetului cu lumea. Formulare pure, structurate ca eveniment sufletesc sau ars poetica, poemele dau relaţiei fiinţă-creativă-lume dimensiunea unor nuclee gînd-cuvînt. Semnificaţia acestui complex se rotunjeşte pînă la capătul texturii, pînă la acele dispozitive secrete, prin care poetul îşi gîndeşte creaţia cu jocul ei intrinsec de perspective: „Să ocoleşti uneori sunetele ca pe/ copacii unei păduri circulare din lemn/ de vioară dar să-ţi rămână atâta/ tăcere încât să poţi reveni la tine/ oricând, spre cerul unic al tuturor/ cuvintelor uitate – mirarea noastră e/ ca un asfalt tot mai tocit, pe care/ trecem spre o veşnică, minunată/ înserare.” Asemenea lui Caillois, Dan Dănilă demonstrează că arta poeziei reprezintă împlinirea unei cod înscris în structura naturală a omului, că este una din extincţiile evoluate, pentru că, iată, simfoniile acestea pătrund cu neuitarea în arhitectura  lăuntrică a cititorului. Da, Altlantida există pe harta sufletului, în cimitire şi tablouri, cel mai greu lucru, ne încredinţează poetul, este să ne îmbrăcăm în lumină şi să ne mirăm ce uşoară este! Şi cartea există!, proba este relevantă, din ea se vor înfrupta iubitorii de vers ca dintr-o apă sfinţită. Mai notez că, lumea nu poate fi modelată numai de putere şi de haos, ci şi de frontul creator uman. În speţă, poetul Dan Dănilă, în pofida zvîrcolirilor lumii, ştie să se menţină identic cu sine în alvia lăuntrică a unei stabilităţi fermecătoare, parcă scriindu-se cu un rest dintr-o lumină virgină.

Maria Diana Popescu, Agero

Revista ART EMIS

„Sîntem invadaţi de ţînţari uriaşi, care printr-o înţepătură pun viaţa în pericol!” Ei vor muşca nu numai seara, precum ţînţarii clasici, ci şi la prînz, avertizează specialiştii. Au mai sosit medicamente noi care trebuie testate şi vîndute urgent. Cumpăraţi cît puteţi antihistaminice şi antiinflamatorii! Vă rog, nu lăsaţi companiile farmaceutice să se înece. Destul s-au scufundat navele portocalii în inundaţiile din 10 iunie. Unii s-au ales cu rîsul şi petrec, alţii, în doliu, cu plînsul după redutele pierdute, înghiţind pastila amară din sacul cu voturi. Gata cu plînsul, dragi tovarăşi! Veţi primi înapoi pietrele aruncate spre adversari. Mai că-mi dau  şi mie lacrimile! Cît de multe au înfăptuit pentru ţară, încît au fost în stare să rupă harta economică, s-o mototolească şi s-o bage în propriile buzunare.

În concluzie, la modă fiind, o companie farmaceutică a descoperit leacul pentru proaspăta isterie a ţînţarilor uriaşi, tocmai acum, cînd Guvernul a decis că virusul HoRoPa poate să trăiască liniştit în afara I.C.R. Bravul conducător va stinge prin ordonanţă lumina, va închide uşa institutului pe dinafară, credulii vor cumpăra medicamentele din reclame, cu toate că democraţia îşi va bate joc de noi în continuare, înfuriind ploile, tornadele, temperaturile şi ţînţarii împotriva noastră. Aviara, porcina, mexicana, ovina, cabalina, căpuşele, E.coli, s-au pensionat pe caz de boală, locul în teren fiind luat de ţînţarul uriaş. Populaţia trebuie testată periodic cu privire la anumite tipuri de tratamente şi de ştiri inducătoare de panică. Odihniţi la minte, specialiştii globalismului ne lovesc periodic cu cîte o înţepătură la sănătate, încît, în curînd, ne vom trezim injectaţi prin Constituţie cu cipul buclucaş sau împotriva extratereştrilor.

Atunci, cum să nu mă îngrijoreze soarta guvernanţilor postdecembrişti care au riscat enorm? Nu propriul buzunar. Visteria naţiunii. Paznici cu mîna lungă, „angajaţi” ai instituţiilor financiare mondiale, oameni de serviciu, bine remuneraţi, ei au ţinut „de şase” la valizele cu bani  ale acestor organisme. Hoţia şi aroganţa au dat naştere omului capitalist de tip superior, cu diplome simultane la Oxford, Harvard şi Şcolile din Obor. Dacă toate statele s-ar decupla de la Banca Mondială şi de la F.M.I., pe planetă n-ar mai fi „morţi vii”, precum Grecia (leagăn al civilizaţiei europene şi universale), astăzi, pămînt de sclavie, la mîna lui Lagarde, care dă cu Atena de pămînt, pentru că nu poate dormi de grija copiilor din Africa. La ei, spune ea, se gîndeşte, ca un îndrăgostit, tot  timpul, cum că ar avea mai multă nevoie de ajutor decît grecii. Mutarea era de  prevăzut. De fapt, gîndeşte neîncetat cum să jecmănească Africa subsahariană – continent cu o creştere demografică spectaculoasă, extrem de bogat în resurse naturale (gaze, aur, diamante, petrol). Nu-i aşa că ar fi „drept” ca şi acele populaţii sărace să „beneficieze” de împrumuturi în schimbul bogăţiilor subsolului? Europa trebuie să înţeleagă,  nu prea mai are ce oferi, pentru a mai  influenţa politicile financiare ale F.M.I. sau ale Băncii Mondiale. „Primăvara arabă” a fost preludiul dezastrului african, aşa că, sub pretextul asistenţei financiar-umanitare, „se cuvine” ca F.M.I să jecmănească şi Africa subsahariană.

După o lună de la instalare, socialistul francez dă curs promisiunilor din campanie. Hollande umblă la legile parafate de Sarkozy, face o contrareformă şi dă anii de pensionare înapoi la 60. România rămîne o jucărie în mîinile organismelor financiare mondiale, U.E., acelaşi for incapabil să apere continentul de fulgerele de la orizont, fiind ceea ce iniţial se dorea a fi: o magazie de maşini şi unelte pentru Washington sau un aparat de radio american, gîjîind între lungimile de undă Atena, Deveselu, Spania, Kogălniceanu, Italia…, pînă se va găsi un curajos să mute scala, să închidă butonul sau să lase tunerul fără curent. Germania vrea să demonstreze lumii că e un Atlas cu Europa în spinare, iar politicienii noştri, care ar trebui să pledeze împotriva ilegalei taxe radio-TV, încasată silit cu factura de energie electrică, prin care se abuzează de milioane de contribuabili români, în condiţiile în care birurile, băncile şi criza i-au pus la pămînt, ei bat apa în piuă cu datoriile colosale ale TVR. Criza rămîne planul deştept împotriva ţărilor „eliberate” şi ocupate de bancheri şi corporatişti,  nici măcar încălzire globală nu există, ci o afacere mondială, omenirea este condusă de conjuraţii secrete care fac ce vor cu omuleţii-jucărie, iar datoriile statelor s-au transformat într-un monstru îngrăşat printr-un proces de autoîntreţinere, de aşa greutate, încît nu mai poate fi controlat, ci doar exterminat. Datoriile statelor au ajuns la 1000 de trilioane $. Nici nu se ştie ce înseamnă acest număr.  

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de