Cuvânt și iubire

Origami (în limba japoneză, oru=a plia, kami=hârtie) este o artă tradiţională niponă, în care prin plierea unei foi de hârtie se obţin modele de creaturi vii, obiecte neînsufleţite sau forme decorative abstracte. Origami înseamnă creativitate, pasiune, precizie matematică, dar şi gândire originală şi înclinaţie către valori estetice înalte.  Mara Babiciu, bibliotecar la Biblioteca Judeţeană Petre Dulfu din Baia Mare, s-a apucat de origami în urmă cu patru ani. Acum, ea practică această veche artă din Ţara Soarelui Răsare de plăcere, pentru relaxare, dezvoltare şi în scop educativ.

Mara Babiciu s-a născut pe 14 iunie 1977 la Baia Mare. Şi-a petrecut primii ani la bunici, într-un sătuc de munte, iar amintirea cea mai frumoasă pe care o are din copilărie este copilăria însăşi. Se simte atrasă de artă încă de la o vârstă fragedă. Părinţii ei, (tatăl – medic veterinar, iar mama – asistentă medicală) o ajută să îşi dea seama că a venit pe lume cu talent şi pasiune pentru frumos. De altfel, Mara Babiciu are ocazia să lucreze în domeniul artelor plastice, mai exact, în ceramică şi stucatură, imediat după absolvirea cursurilor Facultăţii de Filosofie din Cluj, la Universitatea Babeş Bolyai. Cu un masterat în filosofie antică deja obţinut, ea munceşte şi urmează în paralel, şi psihologia. Cu această ocazie descoperă psihodrama, ce se dovedeşte a fi o adevărată revelaţie. În timpul liber, Mara Babiciu face voluntariat pentru o fundaţie care se ocupă de adolescenţi.

– Ai fost dintotdeauna o persoană creativă sau ţi-ai descoperit pe parcurs acest dar?

– Am fost foarte creativă de mică, dar am conştientizat acest lucru frecventând un cerc de pictură. Primul meu profesor care m-a iniţiat şi m-a făcut să iubesc arta a fost pictorul Iosif Hamza. El m-a ajutat să cred în mine şi să fiu conştientă de talentul meu. Pe parcursul vieţii, creativitatea simt că mi s-a estompat. Cotidianul estompează inevitabil, creativitatea.  M-am simţit mereu ruptă între integrarea socială impusă de cei apropiaţi şi ceea ce trăiam interior.

– Dacă ţi-ai descoperit pe parcurs acest dar, cum ai ajuns să îţi dai seama de acest lucru, ai încercat în mod activ să detectezi dacă ai creativitate sau revelaţia a venit pe neaşteptate?

– La început, nu eşti conştient că ai potenţial pentru ceva sau altceva şi nu te gândeşti să-ti descoperi înzestrările, eventual se gândesc părinţii, dar eu fiind un copil curios, fără teamă şi mereu dispus să inventeze ceva, am acoperit o paletă largă de preocupări. Nu îmi dădeam seama dacă am sau nu un anumit talent, dar auzindu-i pe adulţii din jurul meu vorbind despre asta, am ajuns  cu timpul, să conştientizez.

– Cum şi când ai început să te ocupi de origami?

– În urmă cu patru ani, când am descoperit la bibliotecă prima carte de origami. La început, vroiam să vad dacă reuşesc să fac un singur lucru din carte şi nu mă gândeam că o sa fie mai mult. Mi-a plăcut, aşa că am epuizat  toate cărţile ştiute şi am continuat să caut pe Internet modele noi.

– De unde te inspiri atunci când creezi?

– Mă inspir din alte modele, fac modificări pe figuri existente şi am creat câteva modele uşoare. Nu vreau să ajung profesionistă în domeniu, etapa la care sunt este foarte potrivită pentru mine. Fac origami de plăcere, pentru relaxare, dezvoltare şi în scop educativ.

– Cum, când şi cu ce ocazie ai descoperit origami?

– Fără să ştiu că se numeşte aşa şi că este o artă, ca majoritatea copiilor am descoperit primele modele în perioada preşcolară şi şcolară când am fost învăţaţi să facem din hârtie: broscuţe, avioane, bărcuţe, coifuri, etc. Mai târziu, am aflat câte ceva despre arta japoneză din cărţi, dar pentru prima dată am văzut expusă tehnica origami într-o carte de la bibliotecă. În scurt timp, biblioteca a achiziţionat mai multe cărţi de origami şi eu am trecut la treabă. Am exersat, am perseverat, am avut răbdare şi până la urmă am înţeles şi am simţit această artă.

– Cum percepi acest meşteşug al împăturirii hârtiei din punct de vedere tehnic?

– Din perspectivă tehnică, acesta implică o anumită vedere în spaţiu, noţiuni de bază de matematică şi geometrie, o înţelegere anticipată a formei, o rigurozitate şi exactitate a îndoiturilor, o gândire logică şi învăţarea îndoiturilor de bază de la care încep majoritatea modelelor.

– Prin urmare, se poate vorbi de matematică şi geometrie în origami?

– Sunt multe elemente de matematică şi geometrie în origami şi sunt studii făcute pe acest subiect. Există un tip de origami care se numeşte geometric sau modular deoarece se realizează module geometrice din una sau mai multe bucăţi. Folosită în educaţie şi şcoală, aceasta ajută la învăţarea şi înţelegerea formelor geometrice. Se pot face calcule complexe pe împăturituri, se foloseşte numărul şi secţiunea de aur, aceste elemente fiind proprii matematicii şi geometriei.

– Are origami şi un rol educativ?

– Cu siguranţă da! În anii 30, origami a devenit în anumite regiuni, o disciplină şcolară.
Valoarea sa educativă este recunoscută de oamenii de ştiinţă şi de psihologi. Şi eu am aplicat origami în activităţile mele cu copiii de la fundaţie şi am făcut un mic studiu. Pe lângă aplicaţiile în matematică şi geometrie sau educarea gustului estetic,  cea mai valoroasă din punctul meu de vedere ar fi dezvoltarea creativităţii.  Câteva domenii în care acţionează dezvoltarea creativităţii sunt: probleme de identitate, probleme psihiatrice,  probleme de acceptare/asimilare, probleme de relaţionare, probleme privind izolarea/singurătatea, probleme psihosomatice, tulburări de comportament. Creativitatea diminuează problemele, le face mai uşor de suportat. Se manifestă de asemenea în refuzarea mijloacelor stereotipe de gândire, se manifestă prin rapiditate, adaptabilitate, exactitate, originalitatea gândirii, bogăţia imaginaţiei, simţul umorului, înclinaţia către valori estetice înalte, gradul de detaliere a problemei, este un factor puternic de dezvoltare a personalităţii, care determină capacitatea schimbare şi refuzul unor stereotipuri. Creativitatea se manifestă prin caracterul unic şi irepetabil al fiecărui om.

–Cine sunt artiştii de origami pe care îi admiri cel mai mult şi de ce?

-Nu am artişti preferaţi. Îi apreciez pe toţi pentru că e vorba de multă muncă, trăiri  personale, sacrificiu şi pasiune. Am anumite preferite la modele în sensul ca-mi plac unele mai mult decât altele, dar fiecare artist poate avea piese care sa-mi placă şi altele pe care să nu le simt vibraţional sau pot să-mi placă anumite detalii sau un stil anume sau o idee deosebită.

–Ai participat la manifestări naţionale sau internaţionale în domeniu?

– Nu am participat la astfel de manifestări, tocmai pentru că deocamdată nu tind să devin un artist profesionist, dar am avut modele expuse la Biblioteca Judeţeană Petre Dulfu din Baia Mare.

– Poate fi considerat origami artă?

– Cu siguranţă, origami este artă. Are valoare estetică, se bazează pe creativitate şi imaginaţie, ne îmbogăţeşte spiritual, solicită talent şi anumite calităţi artistice, foloseşte un limbaj universal, ne transmite emoţii.  Cred cu pasiune în artă, pentru că astfel, oamenii ies din carapace şi comunică, se joacă, intră în legătură cu alţi oameni.

– Spre ce se îndreaptă origami, care sunt cele mai noi tendinţe?

– M-au surprins aplicaţiile origami în diferite domenii. Se creează obiecte inedite şi originale, acum când originalitatea este tot mai greu de găsit. În arta în sine a modelării hârtiei, am observat că o parte a artiştilor păstrează şi conservă tradiţionalismul  şi există celălalt curent al artiştilor care  dezvoltă această artă spre un abstracţionism şi minimalism prezent acum în aproape toate formele de artă. În această nouă tendinţă, hârtia nu mai este împăturită şi nu prea mai are muchii, ea fiind direct modelată foarte plastic, cu rotunjimi şi fără linii clare. În zilele noastre această artă acoperă o zonă largă de manifestare şi forme, trecându-se de la reprezentarea din trecut a formelor materiale spre cea actuală care exprimă mai degrabă spiritul, decât forma unei imagini.

– În ce mod ţi-a schimbat viaţa origami?

– În primul rând, mi-a îmbogăţit viaţa prin faptul că este o experienţă nouă, mi-a uşurat înţelegerea culturii japoneze, mi-a dezvoltat răbdarea, m-a făcut să redescopăr simplitatea, copilul din mine, şi totodată mi-a dat posibilitatea de a mă deconecta de la probleme, de la cotidian, înlesnindu-mi introspecţia şi autoanaliza.

– Există ceva ce îţi displace în origami?

– Deocamdată, nu. Aş putea spune eventual, că formele modulare şi foarte geometrice nu sunt preferatele mele, deoarece nu-mi lasă o mare libertate de a mă juca cu ele. Prefer modelele cât mai plastice.

– Ţi-ai dorit vreodată să fii artist cu normă întreagă?

– A fi artist cu norma întreagă presupune a nu mai face altceva pe lângă artă. Dacă în trecut îmi doream să fiu artist cu normă întreagă, acum când am învăţat să fiu mai aproape de oameni prin psihodramă şi prin voluntariat, nu aş mai putea să-mi dedic tot timpul artei. Oamenii sunt cei mai importanţi în viaţa mea.

– Cum se îmbină origami cu munca pe care o faci?

– Îmi completează munca. Lucrând la relaţii cu publicul într-o bibliotecă, trebuie mereu să fii calm, să ai răbdare, să asculţi, să ajuţi, aceste calităţi fiind foarte bine exersate şi dezvoltate de practicarea artei origami. După o zi de muncă, această activitate te relaxează şi te reîncarcă. În munca de voluntar are un rol practic de învăţare, educare şi uşurare a comunicării cu copiii.

– Cum crezi că îşi poate descoperi cineva un anumit talent creativ şi cum îl poate cultiva?

– Prin curiozitate şi cultivare prin exerciţiu. Curiozitatea, dorinţa de cunoaştere, de a ne depăşi propriile limite, ne face să experimentăm lucruri noi. În unele încercări suntem buni, în altele nu, dar un rol foarte important îl au chiar încercările în sine pentru că ne îmbogăţesc experienţa de viaţă şi de autocunoaştere. Nu trebuie să ne mulţumim doar cu ce ni s-a dat, ci trebuie să ne îmbogăţim fondul personal. Omul trebuie să se creeze pe sine, să îşi găsească autenticitatea. Avem norocul şi şansa să putem face asta pentru noi.

– Ce planuri de viitor ai?

– Să-mi ofer şansa de a mă dezvolta mereu. Nu-mi doresc carieră, recunoaştere sau statut, doar posibilitatea unei dezvoltări personale şi umane. Crezul lui Dalai Lama, ‘’religia mea este bunătatea’’ îl am mereu în minte. Ce frumos ar fi dacă fiecare dintre noi am include în planurile de viitor practicarea compasiunii, iubirii şi bunătăţii !

– Ce recomandare le-ai face celor care doresc să se apuce de origami?     

–  Le-aş recomanda câteva reguli de bază pentru un început bun în arta origami:
– Alegeţi o hârtie potrivită. Cu puţin noroc, puteţi găsi în papetării pătrăţele colorate de  hârtie.
– Învăţaţi mai întâi simbolurile şi formele de bază.
– Înainte de a începe să împăturiţi hârtia, studiaţi cu atenţie figura pe care doriţi să o realizaţi.
– Este obligatoriu să vă spălaţi pe mâini înainte de a începe lucrul.
– Pentru împăturire, folosiţi suprafeţe netede şi tari.
– Împăturiţi cu grijă, fiind atenţi la colţuri şi la muchii.
– Urmăriţi fiecare pas al diagramelor.
– Exersaţi mai mult fără a renunţa pentru că probabil, nu o să aveţi succes din primele încercări.

– Cum obişnuieşti să îţi petreci timpul liber?

– Citesc, am preocupări artistice, mă ocup de adolescenţii de la fundaţia la care fac voluntariat, mă întâlnesc cu prietenii, dar aş vrea să fac mult mai multe dacă mi-ar permite timpul: să călăresc, să merg în excursii la munte, să învăţ să cânt la pian, să zbor cu parapanta sau planorul, să înot, să vorbesc mult cu oamenii simpli de la ţară, să studiez cultura şi spiritualitatea diferitelor popoare.

– Ce ai dori să le transmiţi cititorilor acestui interviu?

-Tot ce fac, să facă autentic şi din suflet.

Octavian Curpaș
Surprise, Arizona

Gelu Bichinet, Laurentiu Chiriac, Dan Ravaru

Întotdeauna o nouă apariţie editorială înseamnă încă o piatră pusă la temelia unei culturi. Faptul în sine trebuie apreciat aşa cum se cuvine, pentru că orice carte ascunde între paginile ei un adevărat univers care se particularizează prin arta autorului, prin tematica abordată, dar mai ales prin ecoul şi reverberaţiile spirituale pe care le produce în universul cititorilor ei.

Viceprimarul Vasluiului – Valeriu Caragata

În acest spirit Ben Todică ne oferă o nouă experienţă prin care ne solicită să fin părtaşi la un alt univers de trăiri, generat de nostalgia dorului  de ţară, împletit cu aureola spiritualităţii româneşti care se va regăsi întotdeauna acolo unde soarta adună la un loc pe cei de acelaşi neam şi limbă.

După ce ne-a delectat, într-un adevărat festin intelectual, cu prima sa carte ”Între două lumi” Ben Todică ni se prezintă din nou în calitate de autor, de data aceasta depăşind mirificul amintirilor şi nostalgiei trecutului, nu pendulând între două lumi, chiar coborând în realitatea celor două lumi, în cartea cu titlu fără echivoc sugerează acest fapt ”În două lumi” nu mai puţin străbătută la rândul ei de acelaşi fior al dragostei de ţară, neam şi Dumnezeu.

Cum o face? Simplu, folosind arta interviului, care pentru un om de presă este nota distinctivă a muncii şi talentului său. Pentru că tematica abordată, maniera în care canalizează discuţia, calitatea şi universul interlocutorului, completările şi sublinierile în consens cu convingerile personale, ca şi arta redării, fac din interviu o lectură interesantă şi nu rareori captivantă prin ineditul ei.

Într-adevăr prin cele 23 de interviuri, Ben Todică se aşează cu tact în cele două lumi, permiţându-şi chiar o antiteză detaşată, plecând de la realităţile vii pe care interlocutorii interviurilor sale le  prezintă cu veridicitatea şi autenticitatea faptelor trăite. Este interesantă lejeritatea cu care autorul se mişcă într-un areal extrem de variat cum este cel al ştiinţei şi culturii, al realităţilor economice şi politice, dar şi al realităţilor cotidiene, provocând prin dialog confesiuni şi convingeri asupra a ceea ce a fost, a ceea ce este şi a ceea ce ar trebui să fie.

Chiar de la început, prin cuvântul pastorului baptist Petru Popovici, ne introduce în universul credinţei în Dumnezeul tuturor, indiferent de limbă şi confesiune, cu accent însă pe principiile moralei creştine care trebuie să se regăsească cu fiecare generaţie, pentru că Biblia este una şi Evanghelia este Cuvântul lui Dumnezeu, pe care creaţia sa – omul – trebuie să-l mărturisească mereu. Nici că se putea un început de carte mai fericit, pentru că civilizaţia timpurilor noastre a modificat profund percepţia religioasă cu atingere implicită a moralităţii la toate nivelele trăirilor individuale şi colective.

Un loc aparte ocupă în carte experienţele artistice ale unor oameni de teatru şi film în contact cu Australia (Stela Popescu, Doru Puican, Vasile Bogdan, Eugen Cristea etc), prezenţa în universul ştiinţei prin realizări şi structuri academice (Ileana Costea), prezenţa muzeistică a lui Brâncuşi la Melbourne prin cele două păsări măiastre, similitudini în spiritualitatea folclorică prin Waltzing Matilda şi Mioriţa, ca şi universalitatea lui Mircea Eliade în spiritualitatea lumii (George Anca), experienţa existenţială a unei femei obişnuite (Alexandrina Stroiu), spiritul în care se dezvoltă generaţia nouă în peisajul multicultural al diasporei (Loredana Sachelariu), eforturile autorităţilor de a repara imensa prăpastie pe care dictatura comunistă a reuşit să o sape în relaţia cu diaspora (Anca Vişan şi Petru Luhan). Şi din nou Ciudanoviţa, eterna şi eternizata Ciudanoviţa care-şi revendică dreptul la transcendenţă prin eroii săi Tiberius Andone, Nistor Petre şi Dumitru Ion într-un ciclu de cinci interviuri încheiate cu ”Spovedania ultimului supravieţuitor”. Sunt doar câteva din minunatele interviuri din care răzbate poate cel mai pur şi frumos românism.

Chiar dacă autorul îşi manifestă modestia-i bine cunoscută (în apanajul marilor spirite), îndoindu-se parcă de valoarea intrinsecă a cărţii sale prin expresia ”nu gândi ce am scris” parcurgând cartea nu poţi să nu simţi ”bucuria trecerii într-o altă lume” lumea ideilor pe care o idealiza atât de convingător Socrate şi Spencer. ”Ci simte ce poate face limba prin cuvânt” spune Ben Todică în fascinaţia lui mărturisită pentru limba şi spiritualitatea românească, accentuând cu veneraţie puterea cuvântului ”pentru că la început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu” plasându-l astfel în universul metafizic.

Partea a doua cuprinde un număr de 30 de aprecieri ale unor personalităţi cu care autorul a fost în contact şi care-i cunosc preocupările, aprecieri făcute cu ocazia lansării primului său volum ”Între două lumi”, eveniment a cărui minunate ecouri se regăsesc fericit înmănunchiate aici, pentru a mărturisi posterităţii ce înseamnă să aparţii unei culturi, să te regăseşti într-o anumită spiritualitate şi tradiţie, în sfârşit să renaşti mereu din acea Românie profundă atât de dragă şi apropiată nouă.

 În fond prin tot ceea ce se scrie şi prin tot ceea ce face Ben Todică dovedeşte că este în fiecare clipă cu ţara şi pentru ţară.

Dr. Valeriu Lupu – Spitalul Judeţean Vaslui

 Prof.Valentina Lupu – Casa Corpului Didactic Vaslui

Directorul Bibliotecii Judeţene Vaslui, Gelu Bichineţ

ÎN DOUĂ LUMI 

(recenzie)

A fost o onoare pentru mine să citesc această carte şi este încă o onoare să mă aflu astăzi, alături de o societate atât de selectă, la acest demers cultural, lansarea oficială a cărţii “În două  lumi”, a unui mare român, domnul Ben Todică pentru a adăuga “un cuvânt despre rostirea românească” (C. Noica).

Pentru aceşti importanţi paşi din viaţa mea profesională, îi mai mulţumesc încă odată doamnei profesor Vasilica Grigoraş pe care o numesc “prietenă dragă”. Dumneaei a fost receptivă la mai vechea mea pasiune şi s-a gândit că aş putea depăşi memorialistica pentru a comenta lecturile obligatorii. Cartea domnului Ben Todică “În două lumi” este o lectură obligatorie  pentru orice român care are nevoie să înveţe dragostea de ţară fără profesor şi nu numai pentru aceştia. Când am văzut titlul, gândul  m-a dus la C. Noica, un filosof de marcă ce spunea în articolul “Întru” că “…a fi în are înţeles ca un a deveni în. Ca atare el indică deopotrivă  faptul  de a sta  şi de a se mişca în, o odihnă care e şi neodihnă, după cum exprimă o deschidere către o lume închisă, măcar determinată, ori, sub un alt unghi, o căutare în sânul a ceva dinainte găsit”.

Se spune că, în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ţi aminteşti de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Astfel că Ben Todică prin interviurile sale vrea să pătrundă în “uitarea românească“ pentru a “răs-suna istoria“. Interviurile îl ţin aproape pe moderator de “Coasta Boacii“, de lumea din care nu a plecat decât fizic, căci mental, sufleteşte şi emoţional e aici cu noi, “la o sărbătoare a gândului“ , alături de prietenii pe care-i provoacă să vorbească despre lumile lui în care este lucrător.

Brânduşa Dobriţă

Lectura cărţii “În două lumi“ oferă o experienţă necesară românului care trăieşte în România şi care e sensibil la multe evenimente majore, căci dezvăluie deopotrivă o declaraţie de dragoste pentru lumea în care s-a născut şi pentru cea care apoi l-a definit, dându-i măsura valorii sale. Să-ţi spui părerea despre acest tact artistic este un demers responsabil căci vorbele în, întru, sau spre sunt o interminabilă “sărbătoare a sufletului“ prin gândul cel bun.

Deşi plecat de mult, autorul este aproape de sufletul ţării sale, căci se exprimă încă în rostire românească. Este determinat de o dragoste mare. El nu urăşte, nu învinovăţeşte, iartă totul pentru ce-a fost. E greu să fii astăzi fericit, dar Ben Todică este: face ce-i place;  a găsit apa odihnei, căci stă unde-i place şi de acolo vorbeşte cu drag despre România şi despre români, cu răspundere şi motivat. Stă de vorbă cu foştii vecini, cu artiştii români, cu ambasadori sau cu universitari cu acelaşi firesc, de parcă s-ar vedea în fiecare zi, provocându-i la un exerciţiu de admiraţie pentru o altfel de cunoaştere a trecutului, cunoaştere prin iubire.

Eu cred că Ben Todică a ales Australia pentru a contempla mai bine România, ca acel artist fotograf care vrea să prindă sau să surprindă ceva unic într-o imagine inefabilă, din cel mai bun unghi.

Sunt cărţi care n-ar trebui să înceapă niciodată şi cărţi care n-ar trebui să se termine vreodată. Vă las pe dumneavoastră să încadraţi această lucrare acolo unde îi este locul, după lectura obligatorie.

Ben Todică este omul lui Dumnezeu. El ştie deja ce va răspunde la judecată când va fi întrebat ce a făcut cu dragostea pe care i-a dat-o Dumnezeu: “Doamne, sunt toţi aici, în aceste cărţi, toţi prietenii mei. Pe niciunul n-am pierdut cu voia mea“.

Vă mulţumesc.

Prof. Brânduşa Dobriţă

Vasilica Grigoraş

Joi, 19 aprilie, 2012, la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui a avut loc lansarea cărţilor „În două lumi” de Ben Todică, Australia şi „Gioconda nimănui” de Valentina Teclici, Noua Zeelanda. Vremea bacoviană nu i-a împiedicat pe iubitorii de cultură şi literatură  să participe la o acţiune extrem de interesant[, o transmisie triplex Vaslui (România), Melbourne (Australia), Napier (Noua Zeelanda).

MOTTO: „Dorinţa de a şti, de a cunoaşte, de a comunica unii cu alţii şi de a împărţi din dorul şi darurile cu care am fost înzestraţi fiecare în felul său, ţine de condiţia noastră umană”. Corneliu Zeana „Trei secole după Milescu: Jurnal paralel”

Întrunirea noastră de astăzi confirmă cu brio această afirmaţie şi ne bucurăm cu toţii că ne-am găsim timp să participăm la această întâlnirea  de suflet,  noi vasluienii alături de confraţii noştrii de peste mări şi ţări: doamna Valentina Teclici şi domnul Ben Todică.

Gelu Bichinet, Constantin Donose, Vasilica Grigoraş

Aceşti prieteni apropiaţi ai Vasluiului au un destin cumva asemănător. Doritori de a căuta permanent, de  a cunoaşte şi  învăţa mereu lucruri noi, au creat o operă prin truda şi harul cu care au fost binecuvântaţi şi dăruieşte cu sufletul deschis celorlaţi rodul creaţiei lor.

Cine sunt Ben Todică  şi Valentina Teclici? Ben Todică, vasluian prin naştere, Valentina Teclici, prin  creştere şi educaţie sunt cetăţeni români pe vecie, dar au ales să plece din România, să dobândească şi alte cetăţenii în ţările lor adoptive, Australia şi, respectiv, Noua Zeelanda. Acest lucru nu i-au făcut să-şi uite rădăcinile, originea şi cultura în care s-au format. Totodată au asimilat şi cultura ţărilor în care trăiesc. Astfel au devenit bogaţi sufleteşte şi spiritual.

Dan Ravaru, Laurentiu Chiriac, Gelu Bichinet

O altă calitate comună a celor doi este polivalenţa personalităţii lor. La Ben Todică, harul literar se completează fericit  cu talentul artistic, în speţă arta cinematografică şi cu performanţa în mass media ca redactor şi producător  de emisiuni radio şi televiziune. A realizat numeroase filme.  Cea mai mare parte a producţiilor sale TV (circa 260 de filme documentare de scurt şi lung metraj privind activitatea comunităţii româneşti din Melbourne, dar nu numai) sunt disponibile şi pe You tube. Filmul DRUMUL NOSTRU a fost studiat la o Universitate din Statele Unite.  

Ca şi Ben Todică, Valentina Teclici este parcă într-o cursă de explorare continuă. Călătoreşte în marele univers natural, dar şi în universul său interior. Călătoreşte pe tărâm ştiinţific şi literar, concretizând şi confirmând harul şi talentul cu care a fost înzestrată. Valentina Teclici este doctor în sociologie, titlu pe care l-a obţinut la Universitatea din Bucureşti, sub îndrumarea academicianului Cătălin Zamfir. În Noua Zeelanda lucrează şi face cercetare conform pregătirii şi studiilor de specialitate.

Şi, o informaţie deloc lipsită de importanţă, ci dimpotrivă, ambii au familii mixte, Ben căsătorit cu chinezoaica Ming, iar Valentina cu un nativ kiwi, pe nume Robert. Aceasta înseamnă că pentru ei, iubirea nu are margini. Întreaga lor viaţă acolo, începând cu cea de familie se bazează pe iubire şi toleranţă.

Constantin Donose

De data aceasta ne mângâie inima în această săptâmână luminată de Sfânta Înviere a Domnului  cu volumele: „În două lumi”,  interviuri şi ecouri de Ben Todică  şi „Gioconda nimănui” versuri de Valentina Teclici. Şi, cum nimic nu este întâmplător, cred că aceste lucrări sunt lansate aici în ajunul sfintei sărbători a Izvorului Tămăduirii, ele fiind şi leac pentru mintea şi sufletul nostru.

Îngăduiţi-mi să spun câteva cuvinte despre „În două lumi”. În acest volum, Ben Todică acordă o atenţie deosebită şi spaţii consistente dialogurilor cu persoane şi personalităţi pe care le-a cunoscut de-a lungul vieţii. Împreună cu acestea face o investigaţie profundă a vremurilor de acum sau de mai înainte. Ben Todică prezintă lumea copilăriei în care a trăit şi lumea modernă care uneori orbeşte printr-o falsă strălucire, pe care el a sesizat-o cu dibăcie, atât prin obiectivul aparatului de filmat, cât şi prin scriitura sa. El  sfidează şi anulează spaţiul şi timpul, totul este universalitate şi contemporaneitate. Opera lui Ben se dovedeşte a fi ademenitoare şi prin combinaţia de vechi şi nou, de deja vu şi inedit, de statornicie şi libertate nebănuită, care îi asigură perenitatea, eternitatea chiar.

Cartea poate fi văzută şi ca un roman în care eroii îşi descriu pe viu propria viaţă. Astfel se desprinde o lume pământeană, bine ancorată în realitate  şi una idealizată, spirituală, ce tinde spre desăvârşire.

La Ben Todică, interviul este adevărată „maieutică”, adică arta  de a „moşi”  interlocutorul până a ajuns în profunzime, la esenţa lucrurilor şi faptelor, la  ceea ce căuta de facto. Această explorare a adâncului, a tainelor sufletului şi vieţii celor intervievaţi este închinată semenilor, pentru aflarea unor adevăruri de mult uitate sau considerate irelevante. Mesajul interviurilor plonjează de la mare distaţă, dar şi de la mare înălţime în sufletul românilor, ajunge exact la ţintă  şi impresionează prin sinceritate şi acurateţe.

Câteva cuvinte despre poeta Valentina Teclici şi cartea sa „Gioconda nimănui”.

La începutul carierei de scriitor, Valentina Teclici s-a impus cu literatură pentru copii, poezii şi proză. Unele dintre cărţi au fost lansate şi la noi în bibliotecă.  Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bucureşti, înainte de 1989.

Valurile vieţii, preocupările cotidiene şi cele ştiinţifice nu au îndepărtat-o niciodată de poezie. Realistă şi bine ancorată în vremurile trăite, visătoare şi romantică prin fire, dăruită cu har, Valentina Teclici, oriunde s-a aflat a scris poezii pe care le-a adunat în timp ca pe nişte perle de mare preţ.

În  anul 2011, cu ocazia revenirii în România,  a publicat la Editura Oscar Print din Bucureşti două volume: „Dialog” în colaborare cu huşeanca Ana Anton  şi „Gioconda nimănui”.

Stilul  poeziilor Valentinei Teclici este unul rafinat şi liber. Poeta operează cu nebănuite şi sclipitoare figuri de stil. În compoziţiile sale lirice, se dovedeşte a fi un talentat producător de metafore graţioase şi un ingenios constructor de epitete de toate soiurile. Lecturându-i poemele, uneori, apetitul pentru metaforă îţi taie respiraţia.

Opera lirică a Valentinei Teclici include în principal poezie de dragoste, poezie de nuanţă  filosofică. Este o poezie optimistă, pozitivă, ce oferă o perspectivă luminoasă asupra omului, lumii şi vieţii. Poeziile se caracterizează prin originalitate, spontaneitate şi  profunzime, calităţi determinate de sensibilitatea, înclinaţia spre meditaţie, harul şi talentul autoarei. Reflectă ceea ce este dincolo de măsurabil şi palpabil şi revelează tablouri, imagini cu o mare putere de sugestie.

Poeziile incluse în acest volum sunt reprezentative pentru creaţia poetică a Valentinei Teclici.

Autorii acestor cărţi au reuşit prin opera lor şi prin întâlnirea noastră de astăzi să construiască cel mai lung pod din lume, de peste 20.000 de mii de km, între România, Australia şi Noua Zeelanda. Creaţia lor reprezintă liantul celor două emisfere ale globului prin trăire, gândire şi simţire în condiţiile multiculturalismului din ţările care i-au înfiat, dar şi în spaţiul unui multiculturalism la nivel planetar. Ei sunt cunoscuţi în ţările în care trăiesc, în România, în Europa, Statele Unite, Canada etc. Ei sunt cetăţeni planetari.

Pentru toate acestea şi pentru multe, multe altele, felicit cu mare drag şi deplină sinceritate pe Ben Todică şi Valentina Teclici şi recomand cărţile spre lectură.

Iar acum am o datorie de suflet pe care vreau să o duc la îndeplinire. Simt nevoia să aduc mulţumiri distinşilor noştri oaspeţi din depărtări, domnului Ben Todică şi doamnei Valentina Teclici pentru că au acceptat ca astăzi să fie alături de noi. Le mulţumesc pentru încrederea cu care m-au onorat de a colabora pe plan literar, astfel continuându-mi munca de bibliotecar atât de dragă mie,  căutând cu acelaşi patos prin sertarele literaturii şi culturii române şi universale, acest lucru asigurându-mi întrucâtva vivacitatea intelectuală şi liniştea sufleteasca de când am ieşit la pensie.

Mulţumesc din suflet domnului director Bichineţ pentru înţelegerea şi delicateţea cu care m-a înţeles şi m-a încurajat mereu.  Întotdeauna m-am simţit mai mult decât binevenită în această instituţie minunată. Aceleaşi mulţumiri şi colegilor mei.

Şi nu în ultimul rând, mulţumesc dumneavoastră vasluienilor pentru că astăzi aţi ales să fiţi aici, împreună cu noi şi cu prietenii noştri din depărtare, dar aproape de sufletul nostru al tuturor.

Vasilica Grigoraş

Todica – MY BABY – Poezie/Poetry in South Australia

Înseamnă să mărturiseşti , prin chiar această numire , originea ta nobilă şi mândria de a fi păstrat un astfel de nume. Înseamnă să vorbeşti această limbă românească, limbă care nu este numai urmaşa directă a unei limbi vestite de mare cultură , ci şi o limbă biruitoare, căci într’o luptă de secole cu dialectele slave şi cu alte limbi le-a învins pe teritoriul său şi le-a făcut roabele sale. Înseamnă să locueşti Ţara Românească , ţară pe care o forţare neîntreruptă de opt sute de ani a izbutit să o rotunjească puţin câte puţin până a adus-o în forma de astăzi — cu munţii cari sunt ai noştri, fiindcă noi le-am dat turmele de oi şi doinele — cu dealurile cari sunt ale noastre , fiindcă noi le-am împodobit cu grădini şi vii şi mănăstiri frumoase, — cu câmpiile , cari sunt ale noastre, fiindcă noi le-am lucrat şi desţelenit an de an , cucerindu-le prin munca noastră şi prin numărul nostru , — cu Dunărea cari e a noastră , fiindcă noi i-am pus salbe de sate pe amândouă malurile şi i-am cercetat apele şi ostroavele , — cu ţărmul Mării care e al nostru, fiindcă noi l-am deşteptat la viaţa pe care nu a mai trăit-o din antichitate.

A fi Român înseamnă a fi suferit sute de ani şi a te fi bucurat câteva clipe , — a fi plâns atât încât şi cântecele să pară că plâng, — a fi văzut neîncetat distruse începuturile de cultură mai înaltă şi totuşi a le fi început din nou , — a fi fost jefuit fără milă şi de toţi sălbatecii şi cu toate acestea , în vremuri de linişte a fi dăruit prisos de hrană materială şi sufletească vecinilor şi chiar popoarelor mai departe , — a fi fost întotdeauna izbit în clipele sfinte ale încercărilor de unire naţională şi cu toate acestea a fi ocrotit totdeauna începuturile de acest fel al popoarelor din jur , — a fi fost darnic în sărăcie şi mărinimos în izbândă.

A fi Român înseamnă a fi păstrat tenacitatea neamului nostru , acea vitalitate misterioasă şi nesecată , care s’a putut îndoi dar niciodată nu s’a frânt : curpen mlădios şi tare, acoperindă în veşmântul său cu flori modeste şi parfumate pădurea întreagă . Şi mai ales a fi Român înseamnă a avea credinţa că toate aceste însuşiri bune ale neamului nostru , pe cari le putem arăta cu cinste oricui , nu au avut încă răgazul să se arate în deplinătatea lor , dar că în numele lor avem dreptul să cerem libertatea de a le duce la desăvârşire, nu numai pentru gloria noastră , ci şi pentru binele lumii întregi.

Prof. Univ. G. Vâlsan, ziarul Plugarul 1922.

2.Bunicul – Recita actorul Florin Nan, versuri Mariana Gurza, cineast Ben Todica Australia

În labirintul interior al poetului se strâng adesea toate contrastele lumii şi aduc cu ele trăiri greu de imaginat.

Robită cuvântului, fascinată de sclipirea unei imagini, de rezonanţa unui cuvânt, Mariana Gurza îşi vede astăzi Ultimul strigăt adunat într-un volum unitar după celelalte (Paradox sentimental, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tacerea, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre, Ed.Augusta, 2001; Lacrima iubirii Ed. Artpress, 2003) . Ele, prin Ultimul strigăt, îşi eliberează acum ostaticul, lasându-l să năzuiască la alte încercări, în care tensiunile cu greu se sting în pacea contemplării. În acest „teritoriu”, încercat şi uneori greu accesibil altora, autoarea are din când în când clipe de linişte fragilă când versurile devin universul şi salvarea sa. Din pricina unor astfel de contraste poezia sa pare contaminată de un aer melancolic.

Imaginile proaspete dezvăluie o poezie interesantă care surprinde viaţa ascunsă a cuvintelor. În general „mecanica” poemelor este simplă, începutul e adesea cuminte sau chiar neutru, generând apoi întrega combustie a imaginilor, funcţie de forţa iradiantă a unor motive poetice, de altfel destul de des vehiculate în literatură, dar aici cu altă aură. Derizoriul şi perfecţiunea se oglindesc reciproc cu multă voluptate. Fără a se crea conflicte, versul duce cu el ratarea în dragoste, ingratitudinea ori umilinţa la care e supusă fiinţa iubitoare, amândouă dominate de credinţa în Dumnezeu, de credinţa în zile mai bune, în unele trăiri noi.

Peste lumea în care vieţuim, agresivă în declinul ei, se instalează crezul poetei în izbîvire, dar dacă nu prin dragoste, măcar prin trecerea implacabilă a timpului.

Mereu ispitită de solitudine, dar nu indiferentă când se găseşte în preajma semenilor, însă cel mai adesea a versului, Mariana Gurza modelează decorul unde îşi aşază sufletul, după tipare cunoscute, dar cu nuanţe noi. Face astfel trecerea spre polul poeziei, unde neîmplinirile se transformă în speranţe, unde e locul vrăjit ce împlineşte legătura vie a Marianei Gurza cu lumea în care trăieşte şi speră. Când poezia dispare, poeta se trezeste singură, străină, fără paşaport, într-o lume îngheţată, dar apropierea ei înseamnă trecerea într-un alt anotimp, acela al împlinirilor. Aşa se naşte Ultimul strigăt.

Nina Ceranu

(Mariana Gurza –Ultimul  strigăt – Editura “EUBEEA”, Timişoara, 2006)

“Ultimul strigat (Editura Eubeea, Timisoara, 2006) e cel de-al saselea volum de versuri din bibliografia Marianei Gurza si el orchestreaza un strigat de bucurie epifanica, de reinviere si retraire prin credinta si prin cuvantul lui Dumnezeu care ne contagiaza neincetat de duhul sau atotregenerator. Hotarul dinspre viata si moarte devine astfel superfluu. Meditatia asupra conditiei umane vindeca de angoasa efemeritatii terestre a fiintei si-i inoculeaza o enorma doza de impacare metafizica, imblanzind in chip miraculos vesnicul au-delà. Discursul poetic de buna si autentica factura religioasa se constitue ca un imn adus bucuriei de a exista din nou dupa confruntarea cu situatia-limita, la cumpana fragila dintre a fi si-a nu mai fi, un imn adus sansei de a se fi adaptat din basmica apa vie si tamaduitoarea lumina divina. Iubirea e mereu cea mai buna modalitate de deconspirare si de fletrisare a mortii. (Zbucium mut, Iubitule, voi fi umbra ta), orcat de mult s-ar deghiza aceasta Doamna Neagra in mireasa mioritica. Impovarata de dor si de spaima trecerii neiertatoare a timpului care antreneaza cu el solitudinea, durea si tradarea, poeta spera neabatuta in regasirea taramului puritatii primare : “Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerita,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la inceput,/ cand am cunoscut lumina,/ si pacea si increderea/ in puterea Ta,/ Doamne al meu,/ acum ma rog Tie/ pentru dragostea mea/ de dragoste,/ pentru copiii mei,/ pentru o noua nastere”(In cautarea linistei). Regretul dupa viata lasata sa treaca netraita e unul firesc si complet motivat (Eternitate). Insa durerea e convertita cel mai adesea in nadejdea supravietuirii prin text (ravas, secventa biblica, poem, poveste, cantec etc.) ori a obiectivarii amintirii actelor care au amprentat existenta : generozitate, iertare, altruism, tandrete, iubire, moralitate, iscarea frumosului, armonizarea sufletului cu peisajele naturii inconjuratoare, arderea pe rugul creatiei, avivarea memoriei ancestrale sau doar personale, imbibarea fiintei de harul dumnezeiesc, impacarea cu sine, atingerea cotelor de sus ale ataraxiei, identificarea, fie si in vis, cu duhul astral s.a.m.d. Izvorata din suferinta, cartea Marianei Gurza e o pledoarie pentru trairea intru iubire a clipei celei repezi ce nu s-a dat, chit ca marea tristete metafizica nu va fi niciodata abolita sau escaladata pe deplin: “Mai am multe de daruit,/ cuvinte pentru poeme./ versuri pentru cantecele lumii,/ pasii pentru ritmul sufletului…/ Atunci, ce e-n inima mea? // Sunt eu cea dintotdeauna,/ cu putin adaos de soare,/ de lumina,/ si cu un ecou prelung/ al cuvintelor despre nemurire”(De sunt trista?) “

(ION ROSIORU-(LUCEAFARUL, Nr. 12 (783) Miercuri, 28 martie, 2007)

1.George Balica – Recita versuri din vol. Ultimul strigăt de MARIANA GURZA