Cuvânt și iubire

Veşnicia ascunsă într-o clipă

Cuviosul Ahimandrit Arsenie  Papacioc (fiul lui Vasile şi Stanca) s-a născut la data de 15 august 1914, în comuna Misleanu, reg.Bucureşti. A absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, devenind desenator. În anul 1949 primeşte tunderea în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti, pe seama Mănăstirii Sihăstria, judeţul Neamţ, având ca naş pe Protosinghelul Petroniu Tănase.

Este hirotinit preot în data de 26 septembrie 1950 pe seama Mănăstirii Slatina, unde se nevoieşte câtiva ani ca duhovnic, egumen şi ucenic al Părintelui Cleopa Ilie, stareţul acelei mănăstiri.

A fost condamnat in 1959 la 20 de ani muncă silnică pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale. Sentinţă absurdă, având în vedere că în urma unui alt proces din 1956, a fost achitat de această învinuire. Face parte din mişcarea ortodoxă “Rugul aprins”, alături de preoţii VasileVoiculescu, Staniloaie, Petroniu, Sofian Ghisu, Sandu Tudor, Adrian Fageteanu etc. Trece prin mai multe închisori, Suceava,Aiud etc.

Dupa ani mulţi de închisoare şi prigoană, preot paroh în Ardeal, stareţ la Mănăstirea Cozia, duhovnic la Mănăstirea Cernica, şi începând din anul 1976, este duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol.

Prea Cuvioşia Sa este căutat tot mai mult de  credincioşi, monahi, preoţi, ierarhi, care vin pentru povăţuire, cuvânt de folos, şi armonie.

Este autor a volumului, “Veşnicia ascunsa într-o clipă”-2004 iar convorbirile Domniei sale au fost cuprinse în doua volume îngrijite de Arhimandrit Ioanichie Bălan “Convorbiri Duhovniceşti” (1984-1986 ) iar, în 2004, apar volumele “Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, carte tipărită şi binecuvântată de I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

“Veşnicia ascunsă într- clipă”, cartea plină de înţelepciune a Arhimandritului Arsenie Papacioc, mi-a trezit dorinţa sa-l cunosc personal.

Am citit despre Domnia Sa, şi dacă tot  eram la Techirghiol de Sfânta Maria nu puteam rata ocazia de a-l vedea, pe cel pe care veşnicia îl face din zi în zi mai înţelept.

M-au îndrumat măicuţele prin forfota de mulţime ce veniseră la Prohodul Adormirii Maicii Domnului, spre chilia Sa, avertizându-mă ca nu-l voi putea vedea, fiind suferind.

Cu o convingere interioara, am rugat-o pe maicuţa ce-l avea în grijă, să-mi faciliteze o mică întrevedere.

Am aşteptat în acea ambianţă de sfinţenie şi armonie, vocile înălţătoare în miez de noapte, şi dintr-o dată, l-am văzut pe blajinul duhovnic ieşind din locuinţa Sa, în cerdac. Măicuţa, sfioasă, mi-a făcut un semn de chemare şi am ajuns lângă dânsul. Privirile noastre s-au întâlnit. Nu puteam face nici o mişcare. Înţepenisem în spatele omului lui Dumnezeu, şi parcă aerul era mai proaspăt, mai ozonat. Îi strângeam cărţile în braţe, aşteptând momentul în care să-i pot vorbi, sau să primesc doar o simplă binecuvântare. Ochii s-au oprit pe coperta unei cărţi, şi-n lumina lumânărilor am reuşit să citesc „Să ştim să murim şi să înviem în fiecare zi…”

O filozofie aparte, duhovnicească, plină de tâlc şi înţelepciune. În linişte, se apropiau oamenii doar pentru a fi binecuvântaţi. O tandreţe deosebită o manifesta cu duioşie în priviri, când ajungeau cu timiditate copii. Parcă îmi venea să cânt, un cântec din copilerie, “Lăsaţi copii să vina la mine…”

Mai veneau fiice duhovniceşti şi-n tăcere îi lăsau câte ceva. Atunci nu ştiam că a doua zi îşi sărbătorea ziua de naştere, de ziua Adormirii Maicii Domnului.

Obosit, s-a ridicat, disperată am alergat după Domnia Sa, i-am cerut o binecuvântare, şi am înţeles că trebuie să mai revin…

Aşa am şi făcut. Împreuna cu soţul ne-am îndreptat spre mănăstire în următoarea zi. Eu, tăceam. Reuşisem să citesc “Veşnicia ascunsă într-o clipă”, altfel îl vedeam acum pe marele arhimandrit.

Am învăţat, aşa cum învăţ în fiecare clipă, mai mult despre “armonie”, despre puterea îngerului meu păzitor de a veghea. Citind cartea, mi-a rămas în minte o pildă cum un înger a fost iertat de Dumnezeu, doar când i-a adus o lacrimă omeneasca.

Aveam de gând să aştept pe trepte, până când voi putea fi primită. M-am rugat, şi fiind în lumina sfintei mănăstiri, am ajuns să-l privesc din nou în ochi pe marele părinte.

Este omul lui Dumnezeu, este omul fără vârstă.Nu are timp de pierdut. Fiecare clipă este preţioasă. Oameni din toate colţurile ţării îl caută, i se cere cuvantul de folos. Nu poate refuza ajutorul pe care îl poate da prin poveţe şi rugăciune.

M-am simţit neînsemnata stând în faţa acestui mare om. Am început să plâng. Cu lacrimi cristaline nu-mi luam ochii de la cel din faţa mea.

L-am rugat să-mi facă o dedicaţie pe carte, “Cruce, moarte-înviere.”

M-am bucurat de privilegiul de a cunoaşte încă un mare părinte înţelept în viaţă. Oare ştim să-i preţuim pe cei pe care încă îi mai avem? De ce nu suntem în stare să preţuim această veşnicie ascunsă într-o clipă, spre folosul nostru şi al poporului român?

Am plecat copleşită. O pace interioară care nu are nevoie de cuvânt. Am plecat plină de armonie.

Pentru marele părinte, fericirea, iubirea, împlinirea, toate le cuprinde într-un singur cuvânt:ARMONIE

Aşteptând autobuzul spre a ne îndrepta la gară, doi turişti cu vârste diferite, ne-au întrebat discret de mănăstire.

” Unde este omul sfant?”.

I-am privit în tăcere, nu găseam răspunsul potrivit.

Auziseră că, la Mănăstirea Techirghiol trăieşte un sfant…

Acesta nu putea sa fie decât Arhimandritul Arsenie Papacioc.

“Vă mai spun ceva; fiţi atenţi la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenţi, şi mântuirea poate fi pierdută! UN MOMENT E FOARTE IMPORTANT DACĂ ŞTII SĂ-L TRAIEŞTI.Deci trăieşti momentul ca să repari trecutul şi să caştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi. Lasaţi viitorul să-şi rezolve singur problemele! Tu traieşte momentul ăsta cum trebuie şi lasă în seama lui Dumnezeu viaţa ta.”(Arhimandrit Arsenie Papacioc)

(Ierom.Arsenie Papacioc la 92 de ani, Techirghiol Sfânta Manăstire Sf.MARIA)

16.08.2006

Mariana Gurza

Identitate şi valoare

Parcă nu aş mai vrea să tac. Nu aş dori să rămân doar un biet spectator într-un teatru românesc, în care actorii şi regizorii caută gâlceava zilei de maine.

Poate suntem puţini, poate nici nu ştiu alţii ce mulţi suntem, noi spectatorii nedefiniţi într-un univers tainic al tărâmului dacic.

Am decis să ies pentru o clipă din carapacea mea fragilă, bătută de valurile vremii, şi a spune răspicat; îmi doresc o Românie frumoasă şi curată!

Nimic nou pentru o fiică de bucovineni născuţi în România, deşi cerificatele mâzgălite de iţele istoriei indica locul de naştere URSS. Poate ar trebui să mă tem, de cei care încă suspicioşi, intră în miezul fiecărui cuvânt fără a pricepe însă sensul.

Am învăţat să  gândesc ca un om liber, să mă mişc liber într-o societate în care libertatea a fost de cele mai multe ori prost înţeleasă.

Gândind liber, mişcându-ne liberi, în numele Celui care ne-a creat, nu avem de ce sa ne temem decât de proprile noastre neputinţe.

Noi, românii, am păstrat ceva sfios în fiinţa noastră. Ne obişnuim repede cu fiecare “schimbare de climă”, deşi uneori, poate fi păguboasă. Oare avem dreptul la opinie acum?  Din punctul meu de vedere , da, din al altora tot ceea ce este “bine clădit” , irită. De ce? Pentru că încă se mai crede în naivitatea celui ce-şi iubeşte neamul. Este mult mai simplu să “pălmuieşti” decât să mângâi, în special când istoria ţi-a dat de furcă la orele de clasă.

De ce este nevoie mereu să plătim poliţe? Oare un blestem străbun? Ce s-a câştigat prin raportul “Tismăneanu”, raport plin de erori şi subiectivism? O divizare a celor din lumea intelectuală? Vom învăţa vreodată să identificăm valorile?  Mereu să aşteptăm timpul să cearnă bobul de neghină?

Da, adevărul poate fi deranjant pentru mulţi.

Navigând prin pagini de istorie, am constatat cu stupoare cum embleme româneşti sunt terfelite făra nici un suport real. Nici veşnicia nu-i scapă pe unii de injurii şi neştiinţa…

M-aş bucura dacă s-ar face o disociere între “preoţi” şi “popi”, aşa cum de multe ori a explicat părintele Adrian Fageţeanu. Despre mişcarea “Rugul aprins”, se cunosc puţine şi nici nu se doreşte restabilirea adevărului. În biserici şi mănăstiri s-a dus o luptă adevarată împotriva comunismului. Mulţi au făcut confuzii şi nu au înţeles sensul acestei mişcări religioase. Pornind de la ultimul Mitropolit al Bucovinei şi pâna la cei care mai sunt în viaţă, drumul adevărului a rămas încă luminat de flacăra “rugului aprins”.

Dar oare la noi chiar a fost comunism? Care dintre marxişti ne avertiza să ne ferim de “burghzia proletară”? Întrebări la care se pot da răspunsuri fără patos şi fără încrâncenări. La noi întotdeauna a fost “altfel”, mereu împotriva curentului. Nici tu socialism, nici tu comunism, nici tu democraţie adevărată. Fiecare face ce vrea şi cum vrea. Am rămas tot băţoşi şi la prima atenţionare, o luăm la goană de frica seismului străin. Doar hazardul, ne ajută, cum afirma Dobrogeanu Gherea, şi pentru cei care au credinţa, în Cel de sus.

Şi se mai găseşte un “neica nimeni” citând un mare înţelept, să ne dea lecţii de morală, de etică. Halal ţară ce nu-şi respectă valorile!

Cu toate frământăriele mele cred în unitatea Neamului Românesc. Aşa cum afirma în 1936 unchiul meu Vasile Plăvan, “istoria se repetă”, voi putea în curând să merg să caut locurile de veci ale străbunilor…

Mariana Gurza

2008

Cartea IV: Unitatea naţională (aprilie 1599 — iulie 1600)
de Nicolae Bălcescu

“Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi. Şi nu departe de aceste locuri, care îţi aduc aminte natura ţărilor de miazănoapte, dai, ca la porţile Romei, peste câmpii arse şi văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, miazănoapte şi miazăzi trăiesc într-acest ţinut alături una de alta şi armonizând împreună. Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor.

Astfel este ţara Ardealului. Dar nu numai artistul şi naturalistul, ci încă strategicul, politicul şi arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ţinut. Cel dintâi va privi şi va cerceta cu mirare această puternică şi întinsă cetate naturală, scăparea neamurilor în epocile grele ale istoriei lumei. De oriunde vei veni, ai să urci mult spre a ajunge la dânsa şi nu poţi intra fără numai prin şapte porţi întărite de natură, lesne de apărat, foarte anevoie de cuprins. Politicul va admira feliurimea naţiilor şi a religiilor adunate din toate colţurile lumei pe acest pământ, unde Dumnezeu însuşi pare a le fi chemat, întinzând înaintea lor o masă aşa de îmbelşugată, cum şi minunatele instituţii democratice ce au ocrotit aceşti munţi, pe când despotismul le mătura din toată Europa. În sfârsit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelasgilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei. El va întâlni încă la tot pasul urmele de uriaş ale poporului crai aici, romanii, domnii lumei, căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice (felix Dacia), draga ţară a cezarilor.

Aci era Apulum, Salinae, Napoca, Patavium, Pretoria, Augusta, Aquae, Auraria, frumoase şi însemnate colonii romane, din care patru cu drept italic, şi cea mai vestită decât toate, Sarmisegetusa Regia, capitala lui Decebal, numită apoi Ulpia Traiana, de a cărei ruine plină e şi astăzi valea Haţegului. [2]Rămăşiţele templurilor, bazilicelor, apeductelor, băilor dau şi astăzi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia supt romani.”

“Traim vremuri tulburi. Din toate partile fiare gata de pradase uita cu ochi pofticiosi catre biata tara a Modovei. Eu si cu boierii si razesii mei am facut tot ce mi-a stat in putinta si am aparat-o, pe unde cu sabia, de dusmani. Iar dusmanii ei sunt mai ales vecinii ei. Care vor sa-si mareasca tarile pe seama Moldovei. Care nu s-ar da in laturi sa se lateasca peste noi. Si lesii jinduiesc sa va aiba birnici. Sa va faca pe cat se poate mai curand catolici. Ca si ungurii, care viseaza mereu gurile Dunarii. Si care se viseaza grofi in tara straina, iar bietii modoveni sa le fie slugi si datornici. Si tatarii nu s-ar da in laturi s-o prefaca intr-o pasune pentru caii lorsirepi. Si cazacii care ajung din stepa zaporojana pana aici cu gand sa se bata cu paganul pentru credinta, dar se intorc inapoi cu turme si herghelii de-ale moldovenilor. Si rusul care a inceput sa se lateasca in toate partile, dintr-o tarisoara mica devenind o tara cu intinderi mari, pe contul vecinilor, Si turcul care a cuprins atata lume. Toti ne-ar vrea vasali si birnici. Si daca tu, fiule, si voi, boieri dumneavoastra, veti vedea ca nu puteti tine tara cum am tinut-o eu aproape jumatate de secol, si-ti vedea ca n-aveti incotro, sa o inchinati, da sa n-o inchinati oricui. Daca vreti ca fiii si nepotii vostri sa mai vorbeasca in limba noastra, sa nu o inchinati vecinilor- nici lesilor, nici ungurilor, nici muscalilor ca acestia, daca vin, nu se mai duc din tara si sub diferite pretexte au sa va treaca la alta credinta si au sa va impuna sa le vorbiti limba si jugul va va fi dublu. Va vor dovedi lesne si vor gasi si argumente ca sunteti unguri sau slavi, ca graiurile lor sunt mai nobile si viata lor e mai aleasa. Si nu veti fi stapani in casa voastra. Si va veti simti straini in tara mosilor si stramosilor vostri. Si strainii va vor numi pe voi “venetici” si nu va vor mai lasa sa va ridicati fruntea din tarana. Din toti – cel mai tare astazi e turcul. As vrea sa va stiti liberi. Dar daca veti vedea ca nu va puteti pastra libertatea, si gura mea spune acum ceea ce n-ar vrea sa rosteasca niciodata: sa va inchinati celuia cu care m-am razboit dintotdeauna – turcului, ca acesta nu cumpara mosii in tara straina, nici moschei nu zideste si nici alta limba decat turca n-are dreptul sa invete. Si fiind Turcia prea departe, ea nu va dori niciodata sa se mute in Moldova, ca unele neamuri de la nord care cauta regiuni mai calduroase si pamanturi mai roditoare. Veti plati birul umilitor pana veti gasi forte in voi sa scuturati jugul nesuferit. Si as dormi la locul meu de veci impacat, daca as sti ca mi-ati ascultat sfatul si cu sabia in mana v-ati aparat libertatea. Cum au facut-o parintii vostri. Eu am ostenit. Si plec sa ma culc. n-as vrea sa dorm somn greu, insotit de cosmaruri. As vrea sa dorm somnul cel de veci impacat. Asta-i ultima rugaciune a celuia care v-a fost mai mult decat Domn, v-a fost un parinte….”

(DIN TESTAMENTUL LUI STEFAN CEL MARE SI SFANT)

Modelul cultural european – 2

CE POATE ÎNSEMNA O CULTURĂ

                                                                                                    de  Constantin Noica

Dacă ar dispărea cultura europeană, încă ar putea supravieţui ceva din ea: modelul pe care l a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conştiinţa de sine a oricărei alte culturi depline — în cazul că ar mai fi vreuna.
Pînă la cultura europeană, toate celelalte ştiute nouă au fost parţiale: au cunoscut numai un colţ de Terra, oricît de întins ar fi fost el, şi au dat socoteală numai de versiunea lor a spiritului. Singură cultura europeană, cel puţin din perspectiva noastră, după ce a încercat felurite variante (bizantină, romano catolică, italiană, franceză, anglo saxonă, ultimele două pe un fond germanic), s a deschis, prin conştiinţă istorică, înspre toate culturile ştiute. Faţă de ea, celelalte ne par parohiale. Să fie aci o iluzie europocentrică? În fond, nici nu le mai înregistrăm drept culturi depline, ci configuraţii culturale: configuraţia egipteană, chineză, indiană, în unele privinţe chiar cea greacă, admirabilă şi neîncetat fecundă, cum este. Atunci cînd Spengler sau Toynbee vorbesc despre culturi, ei înfăţişează de fapt simple configuraţii culturale, din rîndul cărora ar face parte şi cea europeană.
Dar deosebirea dintre o configuraţie culturală şi o cultură deplină a şi fost sugerată. Configuraţiile — aparţinînd cîte unui singur popor sau conglomerat închis — nu au cultivat şi nu cultivă omul deplin, în toate versiunile lui, aşa cum au ignorat şi ignoră restul sferei terestre, adică tot pămîntul locuit (=oikouméne), nefiind ecumenice. Au rămas închise în ele însele şi în buna lor întîlnire cu natura. Cînd miraculoasa cultură greacă a conceput, sub numele de kalokagathia, desăvîrşirea umană, ea n a trecut o neamurilor, aşa cum şi a trecut creştinismul mesajul sau cum îşi trece Europa valorile şi civilizaţia; iar cînd şi a desăvîrşit limba şi a început s o exploreze, cultura greacă nu a socotit necesar s o confrunte cu alte limbi, aşa cum face lingvistica europeană; cînd a năzuit să ştie tot, nu s a deschis prin istorie către restul lumii (în afară de contactul cu egiptenii, şi încă); în sfîrşit, chiar atunci cînd s a ridicat la raţiune, ea s a oprit în faţa iraţionalului, neintegrîndu l raţional nici măcar în matematici şi lăsîndu l s o pătrundă în zonele ei obscur religioase. În fapt, toate culturile lasă iraţionalul dincolo, pe cînd cea europeană îl aduce şi întrupează aici.
Nu va fi „europocentrism”, atunci, în a declara că modelul european ar putea fi singurul valabil şi pentru alte culturi. Despre europocentrism se vorbea numai pe vremea cînd Europa ignora valorile altor culturi şi civilizaţii, chiar dacă pe plan istoric luase contact cu ele. Însă în veacul al XX lea termenul şi a pierdut sensul peiorativ, de vreme ce cultura europeană nu doar a asimilat ce era valabil în alte culturi (în primul rînd, experienţa de artă şi de limbă, uneori şi de gîndire), dar şi a extins ea valorile morale, ideologice, economice şi de civilizaţie peste ele, europenizînd în chip firesc tot globul. Iar dacă pe orizontala prezentului modelul european este adoptat atît de firesc, de ce nu ar opera el şi pe verticala timpului, oferindu ne prototipul în lumina căruia să putem înţelege limitele culturilor trecute şi să închipuim culturile viitoare posibile?
Cum a obţinut cultura europeană acest titlu, poate fi sugerat, fie şi în chip nesigur. Misterul ei este de a nu avea mister, deci închidere în sine, aşa cum au dovedit că au culturile mai împlinite din trecut, chiar grecii, cu unele oracole şi „mistere” ale lor. În orice caz cultura europeană nu reclamă iniţiere: raţiunea ei filozofică, metodele ei ştiinţifice în frunte cu matematicile, valorile ei morale şi politice (demnitate umană, libertate, ideal de echitate) stau la îndemîna oricui. Pe de altă parte, ea îşi realizează liber modelul, căci a ştiut de la început să iasă, cu o natură transfigurată, de sub veneraţia oarbă a naturii. Orice altă cultură, e drept, a depăşit condiţia naturală şi a ieşit de sub necesitatea ei; dar toate cele ştiute au rămas pînă la urmă în cumpănă cu natura, din care şi au tras mitologiile şi zeii, pe care au sanctificat o şi, în definitiv, pe care au lăsat o şi acceptat o întocmai.
Cultura europeană se aşază de la început dincolo de natură, care pentru creştinism este căzută, o dată cu omul, iar pentru religia ştiinţei este spectralizată şi trecută în laborator. Ea este o cultură a ne firescului, una supra realistă pe toate planurile: cu mitologia ei (nicidecum naturală, ci născută dintr o singură legendă, cea a copilului născut în iesle), cu teologia ei, cu filozofia, ştiinţa şi tehnica ei. De aceea ea poate da arhetipul oricăror altor culturi, arătînd parţialitatea lor. Iar spre deosebire de acestea, ea poate avea sens şi desfăşurare chiar în cosmos cîndva, dovedind — aşa cum spunea Hegel şi cum nu se putea concepe în culturile trecute — că natura de pe Terra este contingentă.
Ca dovadă, pentru prezent cel puţin, că Europa (al cărei nume Spengler cerea în chip absurd să fie scos din istorie, spre a fi înlocuit cu „fausticul” desperării şi exasperării umane) nu reprezintă o cultură între altele este faptul că ea a educat şi educă în continuare tot globul, după cum tot ea a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Mai mult încă: nu numai civilizaţia, ci chiar cultura ei educă dinăuntru alte lumi şi rase, potrivindu li se într astfel de parcă valorile, ştiinţele, metodele europene ar fi fost descoperite de ele. Ideologiile europene le trezesc la viaţă istorică proprie. Dacă matematicile ar fi putut fi obţinute de asiatici, ei n au ştiut să dea nici fizica, nici biologia ca atare, necum istoria ori antropologia. Totuşi, ştiinţele sînt uneori întreprinse chiar mai bine de ei, căci au o sporită atenţie — demersul originar al vieţii spirituale şi de cunoaştere —, aşa cum au mai multă supunere la obiect. Numai că europenismul, intrat în expansiune (şi adoptat la fel de firesc cum, în mic, a adoptat lumea tracică civilizaţia romană), riscă să strivească sensurile tradiţionale aparţinînd acelor configuraţii culturale în izolarea lor. În ceasul acesta de trecere spre o altă cultură, mai adevărată istoric, care îi adevereşte şi pe ei, unii japonezi, conştienţi de pierderea valorilor proprii, se sinucid. În curînd o vor face şi alţi asiatici, poate chiar cîţiva africani. (Indienii în schimb n au nevoie s o facă, de vreme ce au demisionat din viaţa istorică încă de la început.)
Ceea ce dă un plus de învestire culturii europene este modul ei de existenţă. În existenţa istorică au fost şi sînt angajate de asemenea toate culturile trecute, dar ele au sfîrşit, uneori degrabă, la existenţă stagnantă. La egipteni, la chinezi, la indieni, intrarea în stagnare istorică a fost evidentă; chiar grecii, cu întreaga lor viaţă istorică şi civilizaţie, intraseră în stagnare. Datorită poate prea bunei lor împletiri cu natura, în orice caz datorită schimbului lor cultural prea redus cu alte lumi, unele culturi sfîrşesc prin a şi supravieţui pur şi simplu, cînd nu dispar în chip violent. Dar o cultură autentică şi deplină nu ar putea pieri dinăuntrul ei, iar viziunea morţii „fireşti” a culturilor, de ordinul celei a lui Spengler, ţine de organicism şi de etnicism, nicidecum de spiritul culturii.
În spiritul culturii, înţeleasă ca structură istorică deschisă, nu încape sfîrşit; modelul ei nu piere, aşa cum nu pier (decît doar prin suprimare violentă a subiectului sau materiei ce le poartă) operele de artă ori ideile. Ca o structură deschisă, spre deosebire de culturile închise de pînă acum, modelul european nu poartă în sine o pulsiune a morţii — putînd fi reluat, cum şi este, pe întregul glob — şi nici nu poartă tendinţe de intrare în stagnare. În momentul cînd, în urma celor două războaie nefaste, continentul european a părut să rămînă doar un spaţiu muzeal şi să treacă în stagnare istorică, a apărut versiunea americană a modelului, cea sovietică, ba chiar versiunea japoneză pe plan industrial, tot atîtea modalităţi sortite să scoată totul din stagnare şi poate să reînsufleţească modelul pe continent el însuşi.
Toate acestea sînt cu putinţă prin modul de existenţă al modelului european, o existenţă în neodihna creativităţii. De ce e creatoare cultura europeană? Tocmai pentru că nu e iniţiatică. Ea e „transmisă” permanent altora şi însuşită de ei. Trebuie deci să creeze noul permanent, spre a fi. E felul ei de a fi. Nimic nu pune capăt şi ţintă spiritului creator; fiecare creaţie naşte altele, aşa cum răspunsurile culturii europene nasc alte întrebări. O cultură este autentică în clipa cînd trezeşte în ea izvoarele neîncetatei reînnoiri. Ea nu se poate îmbolnăvi de senectute, fiind în condiţia izvorului, nu a bălţii stagnante. Ce este mai viu nu se află atunci îndărătul, ci înaintea ei. De aceea — în sensul ei restrîns, de cultură umanistă a valorilor şi ideilor — o cultură deplină nici nu poate rămîne una doar „exegetică”, aşa cum sînt cultura indiană ori cea chineză, pentru care tot ce este mai bun s a spus cîndva. Actul de cultură, cu luciditatea şi interogativitatea pe care le aduce, este prospectiv.
Atunci modelul unei culturi depline poate fi încercat. El exprimă, la fiecare treaptă, o ieşire din condiţia naturală a umanităţii. Spre deosebire de configuraţiile culturale, orice cultură deplină — cu o primă aproximaţie — aduce:

1. o supranatură, schimbînd raportul dintre om şi natură în favoarea celui dintîi;

2. o cunoaştere raţională, dincolo de cea naturală care este doar descriptivă, cunoaştere capabilă să integreze iraţionalul;

3. o superioară organizare ştiinţifică şi tehnică de viaţă, cu lărgire a existenţei şi cunoaşterii proprii prin istorie;

4. un orizont deschis, ca o limitaţie care nu limitează, pînă la ieşirea prin creaţii din timpul istoric.

Un asemenea model acoperă astăzi Terra şi se pregăteşte să treacă prin vămile văzduhului. E de prisos să se spună că, pe Terra, modelul european a săvîrşit nelegiuiri fără precedent, în versiunea sa de pînă acum. Configuraţiile culturale, trecute şi prezente, sînt precare în esenţa lor; modelul european a fost aşa numai în existenţă.

Insomnii cu întrebări…

Ce-ar fi să facem un calcul simplu : ce s-a furat, ce s-a vândut, şi ce ne-a mai rămas?

Ca cetăţean simplu, îmi doresc deocamdată, să se poată salva ceva, ce nu a fost alterat.

Avem nevoie de iluminaţi pentru fiecare fir de iarbă, pentru fiecare pom, pentru fiecare vietate. Daca am reuşi salvarea de la un dezastru, atunci, aş fi convinsă că-i vom  putea ajuta pe  fraţii noştri din Bucovina şi Timoc.

Nu putem rămâne indiferenţi.

Dintr-o dată m-am văzut “lipită” pe harta lumii.

 Şi Doamne, ce bine era în Asia când mă născusem! Ştiam toate continentele…

Dar, săracă de cap, până azi n-am ştiu că iată sunt în Europa. Cu ce? Cu sărăcie, umilinţă, incultură, sistem deşănţat gata să ne ducă pe toţi undeva într-un bazar. Suntem ieftini, dar buni. Amuzantă poveste. O ţară bogată şi frumoasă devastată de barbari, de cei care nu au rădăcini…

Dar ţara freamătă. Munţii se clatină. Aurul ţipă, petrolul la fel, nu vor înstrăinare.

Ne-a întrebat cineva ce parere avem de marile privatizări ?

 A ţinut cineva seama de cei care au strâns semnături pentru salvarea Roşiei Montane?

Toţi doresc doar putere! Şi dacă exista putere, banii curg gârlă, nu contează cum, chiar de ne-am vinde morţii. Dar nici pe aceeia nu-i mai putem îngropa. Îi implorăm să nu se ducă, deşi bieţii bătrâni se şi văd prea timpuriu aruncaţi…A apărut “taxa de viaţă”…taxa “de moarte”…

Oare până când?

 Îmi doresc o Românie curată. Nu hărţuită, nu dirijată de “hahalere”… chiar am ajuns să ne vindem noi între noi.

O tragedie neeaceptată biblic.O durere înăbuşită în câteva gânduri de seară.

 Mariana Gurza

14.12.2006