15 Jun
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Întâi vine mângâierea, apoi durerea…


(Gânduri de Rusalii)

Există întrebări care pot deschide uşi incredibile către înţelegerea lui Dumnezeu. Către a şti dacă Fiinţa care ne conduce e fundamental bună sau rea. Sau indiferentă. Dacă se mulţumeşte să ne consoleze durerile şi suferinţele după ce deja s-au întâmplat, promiţându-ne că „dincolo va fi bine”. Sau dacă are un medicament pregătit înainte ca suferinţele să se producă. Dacă nu cumva are pansamente pentru durerile care nu s-au întâmplat…
Întrebarea care se ridică din noi pentru Fiinţă, pentru a-i cerceta căile Ei, este: „Ce vine mai întâi, mângâierea sau durerea?”.
În logica vieţii de toate zilele, bineînţeles că am spune – durerea. Întâi ne lovim la picior. Şi apoi ne pansează cineva. Întâi cădem la pat bolnavi. Întâi ne supără o veste rea. Întâi ne doare rătăcirea celor dragi. Întâi ne moare cineva… Şi apoi, încet, lumea ne consolează, timpul mai şterge rănile, Dumnezeu ne mângâie. Părem că înţelegem ceva şi ne liniştim după ce durerea a avut loc.
Dar dacă Fiinţa cea Atotbună şi înţeleaptă nu-i aşa?… Dacă nu seamănă deloc cu un Părinte care aşteaptă ca răul să vină peste copilul Lui – neputincios şi, oarecum, neştiutor – pentru ca apoi să-l oblojească? Dacă timpul la Ea e cu totul altfel? Şi dacă, în acest timp, toate durerile, toate suferinţele, toate Crucile existenţei noastre au fost deja cântărite mai dinainte, de când Duhul a suflat suflare de viaţă în nările fiecăruia dintre noi?… Ar însemna un gând teribil, nebun faţă de înţelepciunea lumii, o revoltă faţă de structurile bunului simţ omenesc şi ale raţiunii!…
Ar însemna – ce gând! – că întâi vine mângâierea şi apoi durerea.
La auzul acestei posibilităţi, am putea să fim revoltaţi faţă de Fiinţă, să se stârnească energii contrare în fiinţa noastră. Să fim împărţiţi între fericire şi un soi de nebunie nelumească, neştiind cum să cântărim amestecul acesta ciudat de suferinţă şi har aprioric care defineşte viaţa noastră. Dacă lucrurile stau aşa, Fiinţa e ori revoltător de crudă ori… mai presus de mintea noastră în Bunătatea Ei.
Şi nu ne rămâne decât uimirea ca să punem mintea noastră să gândească aşa!
Uimire. Căci iată primul fapt al existenţei. Iată un copil care se naşte, şi părăseşte căldura pântecului matern, şi este dus într-o lume în care-i e frig, în care-şi forţează plămânii să respire pentru prima dată, şi ochii să vadă în lumina orbitoare a Vieţii. Nu numai mama naşte în durere, ci şi copilul însuşi se naşte în durerea proprie. Dar această durere a Vieţii – într-un chip de neînţeles şi desăvârşit – a fost deja mângâiată timp de 9 luni prin locuirea în căminul cald şi familiar al mamei lui. Fiinţa întâi l-a mângâiat, nu a vrut să-l sperie, l-a adus pe lume încet, într-o casă prietenoasă şi protectoare. Pentru ca, după ce a fost hrănit îndestul cu Dragoste, să aibă puterea s-o părăsească. Pentru ca durerile naşterii să aibă sens pentru ceva. Mai dinainte.
Căci, dacă ne ducem cu mintea la Cer, înţelegem că fiecare copil care se naşte trăieşte, în felul propriu, acea suferinţă universală a Fiinţei care părăseşte sânul părintesc. Acea suferinţă a lui Iisus însuşi, omul universal, care a părăsit sânurile Tatălui ca să se întrupeze, să locuiască în trup, să moară şi să învieze. Cu fiecare copil născut se petrece o iniţiere a Umanităţii în suferinţă. Dar suferinţă după ce Viaţa a fost deja mângâiată. Căci Iisus a petrecut din veci în căldura sânului Tatălui, mai înainte să se facă om. Şi fiecare copil a petrecut 9 luni în căldura casei mamei, mai înainte de lume. Aşa, deşertarea, naşterea, venirea pe lume, durerea – au sens. Au fost înţelese dinainte. Au fost mângâiate. De Însuşi cel numit Mângâietorul a Toate. Duhul Sfânt.
Sau hai să ne gândim la una din cele mai mari dureri de pe lume. Maica Domnului care şi-a văzut Fiul răstignit. Oare credem că Maica Domnului s-a consolat postum, mângâiată de ucenici, de femeile mironosiţe, şi apoi de însăşi Învierea Fiului Ei? Nicidecum. Fiinţa îi mângâiase în taină inima Maicii Domnului mai dinainte, ca să poată purta această suferinţă. S-o poată desluşi. Şi când adică? Maica Domnului a fost mângâiată încontinuu timp de 33 ani prin existenţa Fiului Ei. Prin Bunăvestirea lui Gavriil, înainte de zămislire. Prin salutul Elisabetei – „Binecuvântată eşti tu între femei!” – când Iisus era încă în pântecele ei, şi nu se născuse. Prin fiecare gest incredibil al Fiului Ei, copil prodigios, care-i revela mama Cui este. Şi ştim că ea, Maria, pe toate aceste înţelesuri „le păstra în inima Ei” (Luca 2, 51). Pentru ca de aici să poată purta Marea Durere de mai târziu, din care avea să se salveze întreaga umanitate. Să lăsăm in mintea noastră acest adevăr incredibil: viaţa cea mai tragică şi mai salvatoare de pe pământ a început cu o mare Mângâiere, cu mângâierea Mamei acestei Vieţi. Încă de la Bunavestire. Anunţul măreţei drame a început cu o măreaţă mângâiere.
O, şi atunci, dacă Fiinţa a fost atât de mângâietoare cu Mama lui Dumnezeu, oare nu e mângâietoare cu fiecare dintre noi? Cum ar putea să fie altfel, căci etalonul după care judecăm cum se poartă Fiinţa este cum se poartă, mai întâi, cu Mama Sa. Fără această mângâiere dată în arvună, Fiinţa ar fi fost crudă şi absurdă cu propria ei Mamă. Însă prin aceasta, Fiinţa se revelează ca dumnezeiesc de tandră, de gingaşă. De maternă – dacă vrem… Înainte să sufere pentru lumea întreagă, Iisus şi-a mângâiat mai dinainte Mama. Căci când Fiinţa şi-a asumat postura de Fiu, a ştiut să se facă cel mai mângâietor Fiu.
Şi dacă primim în inima noastră aceste lucruri… Şi dacă lăsăm mintea să fie învinsă de aceste înţelesuri dumnezeieşti. Şi dacă primim convingerea Bunătăţii apriorice a Fiinţei, mai înainte de orice durere şi de orice rău. Şi dacă înţelegem că Dumnezeu, la Facerea Lumii, le-a făcut „pe toate „bune foarte” (Facerea 1, 31). Şi pe prima Femeie a mângâiat-o de blestem prin promisiunea incredibilă a unui Fiu Mântuitor. Şi dacă încetăm să mai căutăm omeneşte mângâierea după o durere, înţelegând că ea – într-un mod frumos şi minunat – era aşezată mai dinainte în inima noastră, din timpul veşnic al Mângâietorului. Atunci ce înţelegeri minunate cuprind mintea noastră?
Atunci, ca un văl care cade de pe ochii noştri, lumea şi existenţa ni se revelează în lumina Bunătăţii ei dintotdeauna. În lumina Mângâietorului, care a pregătit mai dinainte inima noastră pentru toate încercările. Care, într-un mod nebunesc de frumos, ne-a pregătit deja pentru necazurile „şcolăreşti” ale restului vieţii noastre. Ne-a mângâiat deja pentru zilele de boală care ne stau înainte. Ne-a mângâiat deja pentru dezamăgirile unor copii crescuţi câteodată, strâmb, fără vina noastră. Ne-a mângâiat deja pentru strângerile de inimă şi îndoielile din ziua în care un soţ se ceartă cu o soţie. Pentru ziua când ne simţim trădaţi de cel mai bun prieten. Ne-a mângâiat deja de nedreptăţile unui servici, ale unui şef sau ale unei instituţii care, uneori, ne tratează sub demnitatea de oameni. Ne-a mângâiat deja de dreptele cauze pierdute ale vieţii noastre. Şi, pentru cine poate să primească – o Bunăvestire mai mângâietoare ca orice durere! – ne-a mângâiat deja de neştiuta şi neanticipata posibilitate a morţii unui părinte, unui soţ, unui copil, şi chiar ne-a mângâiat de propria noastră moarte. Şi de fiecare dată când căutam puterea de a îndura o suferinţă petrecută, întâmplată, noi nu făceam altceva decât să tânjim după hrana pusă deja în inima noastră, mai dinainte de necaz. Ceream din hrana care era deja a noastră, din pre-bunătatea înţelegătoare a Mângâietorului. Iar dacă de multe ori nu putem să identificăm acest ajutor antum, şi ni se pare că el a fost dat „după”, şi acest răspuns „după” e din veşnicia bunătăţii lui Dumnezeu. Îl simţim ca fiind fost acolo dintotdeauna, aşteptând să ni se reveleze cu prilejul acelui necaz. Deci parcă era tot… dinainte. Căci veşnicia e totdeauna dinainte de timp. Dinainte de răul temporal. Şi seninătatea veşniciei e totdeauna dinainte de dezamăgirea noastră.
Să ne gândim bine. Să ne gândim dumnezeieşte. Fiinţa e ori crudă, ori incredibil de bună. Nebunesc de bună. Nu se joacă nimeni cu sentimentele noastre. Durerile luate singure ne fac cinici şi resemnaţi, şi nu ne ajută consolarea post-factum. Dar mângâierile date ca arvună, tainic, de când am venit pe lume, ne fac fii şi fiice ale Mângâietorului. Fiinţa ne-a mângâiat din prima clipă, aşa cum, în fotografia de mai sus, tatăl îşi întâmpină cu o mângâiere fiul venit pe lume. Şi cine înţelege asta, înţelege că Mângâietorul trimis de Dumnezeu la Pogorârea Sfântului Duh a şi venit. Şi nu a venit calendaristic, în timpul omenesc, după Înălţare. Ci a venit şi era deja cu noi, dintotdeauna, ca şi când şi noi, oamenii, am fi fost născuţi din El, dintotdeauna. Şi, într-un fel, chiar aşa este… „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului (…) voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14, 16-17).
Rusalii noi şi vieţi mai înainte mângâiate! Căci nu a fost un timp în care să nu-I aparţinem…

Ierodiacon Iustin T., 15 iunie 2019, Ajunul Pogorârii Sfântului Duh

14 Jun
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)

„Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul.”

(MIRCEA ELIADE)

 

   Profetismul protodac şi geto-dac a păstrat şi conservat Patrimoniul spiritual-religios al Strămoşilor Nemuritori, din aria celestă a Creaţiei divine, prin Geniul popular, Înţelepciunea Străbunilor, Poezia pură, Codul Legilor Belangine, Civilizaţia Matriarhatului Reginei Hestia, Cultul Zamolxian, Cultul monoteist, Proorociile Sibilelor Vestale thrace, devenind de-a pururi temelia profetismului mesianic creştin.

   Asumarea profetică, presupune o vocaţie deasupra celor fireşti, presupune o misiune naţională mesianică ce se concretizează ca o apologie creştină, ca o mărturisire ortodoxă, ca o chemare a celor aleşi, ca o alegere a celor chemaţi, ca o ardere mistică în care focul Tradiţiei întreţine flacăra spiritului naţionalist hristic, ca un izvor viu de creaţie, participând la Destinul Neamului circumscris Crucii lui Hristos, care înseamnă Suferinţă, Iubire, Adevăr, Credinţă, Demnitate, Jertfă şi Înviere.

   Trăirea cultural religioasă, respectiv Profetismul mesianic curge în Delta creaţiei creştin-ortodoxe prin trei braţe ale Fluviului spiritual: Poezia-Filosofia-Teologia.

 

   Poezia este forma pură a Filosofiei creştine, iar Filosofia este trăirea Poeziei în sfera ei cea mai înaltă, ce se întrupează în Teologia azurului serafic.

   Ca toţi marii noştri Profeţi creştini, Mihail Eminescu, a ucenicit, s-a format, s-a definit şi a devenit misionar ortodox prin Cultul religios cu care şi-a venerat Cultura Înaintaşilor Dascăli Regali Dacoromâni, începând cu înţelepciunea profetului-rege Zamolxis, amintit de istoricul-poet Agathias Scholasticus de Myrina prin „Regulile lui Zamolxis”, cu proorociile Profeteselor-Vestale-Sibile, cu filosofia marelui preot-rege Deceneu, cu muzica serafică a lui Orfeu, cu poezia regelui Scythiei Minor – Dobrogea, Cotys I, protectorul amic al poetului exilat P. Ovidius Naso (43 î.d. Hr.-), Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Dionisie Areopagitul.

   Totul l-a entuziasmat pe poetul Ovidius, îndulcindu-i exilul, ba chiar comunitatea geto-dacă, l-a înfiiat ca pe o rudă apropiată lor, deopotrivă cu: regele-poet, bărbăţia daco-geţilor, curajul scythilor, anotimpul pur, sălbatic, cu vitregia sa ancestrală, omenia suverană aşternută peste tot, astfel încât în semn de recunoştiinţă a învăţat cu uşurinţă limba fraţilor geţi în care a scris poemele sale de succes.

   Colaborarea literară dintre poetul Ovidiu şi regele poet Cotys I, încadrat într-o figură senină, frumoasă, blândă ce reflecta înalta sa vocaţie lirică este menţionată, de latinul mândru că a devenit asemenea geţilor, afirmând astfel despre geto-dacul monarh, devenit şi al său, fascinat de arta şi puterea seducţiei încrustată în veşmântul regal estetic: „Poeziile tale dovedesc că, dacă ai îndepărta de pe ele numele tău, aş spune că nu le-a compus un tânăr trac. În acest ţinut, Orfeu nu mai este singurul poet.” (Epistulae ex Ponto (II, 9)

   În „Ţara copleşitoare ca natura însăşi”, adică: „Aici-n această ţară, în care ceru-i sumbru/ Şi apele sunt grele, ba până şi ţărâna/ De ce? nu poți pricepe, dar simţi că-mi dă fiori”, în „Ovidiu către soţia sa”, poetul înduioşat de omenia, demnitatea, dârzenia, sacralitatea fluviului misticii milenare, izvorul primordial abundent al creaţiei, din care se revarsă ca nişte mari afluenţi, marile virtuţi lirice, filosofice, teologice ale Dacilor nemuritori, nu se plânge de asperităţile vremii de pe acele meleaguri ce-şi păstrau încă aura ancestrală, unde ceru-i sobru, nu sumbru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende, cu eroismul şi martiriul lor, cu natura alb-albastră virgină, înveşmântată în  hlamida albă a liniştei necuprinse.

   Într-o altă ipostază, natura de Acasă a lui Eminescu este vie, însufleţită, gătită ca o mare sărbătoare, îmbrăţişată profetic, azuric, serafic de Luceafăr, dându-i prilejul lui George Anca, Vâlcenul de Aur, drag mie, să consemneze în teza sa de Doctorat, cromatica lirică a anotimpurilor, a poeţilor şi a vremurilor lor: „Tautologia templului naturii, cu accente astrale asupra spaţiului echivalent, prin peisaj, spiritualului, se exprimă în termenii istoriei sau naturii religioase. I-ajunge poeziei pădurea vastă de unde sfâşie glas înzăpezitor de privighetoare, de doină prohodindă.” (George Anca, Baudelaire şi Poeţii RomâniCorespondenţe ale Spiritului Poetic – Teză de Doctorat, Conducător ştiinţific Prof. dr. doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti-1974, Ed. Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti-2001, p. 155)

    „În pădurea argintoasă, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,/ Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.// Crengile sunt ca vioare printre care vântul trece,/ Frunze sunt ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,/ Şi prin albul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând/ Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace/ În cuibar rotit de ape peste care luna zace.// El aude un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,/ Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,/ Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,/ Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare.”  (Călin Nebunul)

   Profetismul lui Mihail Eminescu cuprinde nu un spaţiu necuprins, ci un cer veşnic daco-românesc.

   Poetul creştin, Filosoful ortodox, Teologul mărturisitor îşi trage seva din Tradiţia noastră sfântă, pelasgă, prelinsă în Potirul Şcolii Literare de la Tomis, iar curgerea angelică se revarsă neîncetat de la Orfeu, Clotys I, Ovidiu înspre primul mare poet al Daciei, Sfântul Niceta de Remesiana, „cel mai mare autor liric al epocii literare dacoromâne.”  (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne,  Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 94).

    „Apollo, Hyperion, Orfeu, reia scriitorul, eseistul, traducătorul George Anca, filosof al Religiilor, demnul urmaş al lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Daniel Constantin ş.a., vin prin opera ovidiană să-l inspire pe Eminescu, viziunea lui, înainte de a se regăsi în sine, trecând prin arcanele preovidiene ale antichităţii originare, simbioză pe care o regăseşte şi biograful italian Rosa del Conte: <<vedere în Eminescu una felice sintesi, il culmine di un processo d’assimilazione della grande poesia europea, iniziatosi in Rumenia Con l’eta moderna, noi rivendichiamo l’arcaicita e quindi la „rumenita”>>. „Vechiul cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare” – <<Giunge a noi l’antico canto, come zampillar di fonte a notte.>> (Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Moderna, 1962, p. 4)

   De la regele poet Cotys I şi favoritul său exilat Ovidiu, Eminescu urcă aşadar, spre marea personalitate a Sfântului Niceta de Remesiana care şi-a răspândit lucrarea misionară, elaborată prin scrierile de rezonanţă: Libelli instructionis, De diversis appellationibus, De vigillis servorum Dei, De psalmodie bono, în ţinuturile thrace: Dacia Mediterranea, Moesia Superior, Moesia Inferior, Scythia Minor şi malul stâng al Dunării de Jos, având între favoriţi comunitatea bessilor.

   „Culmea cea mai înaltă a creaţiei literare a Sfântului Niceta de Remesiana este imnul Te Deum laudamus, o capodoperă lirică. Unii istorici literari îl compară pe Sfântul Niceta de Remesiana cu Eminescu şi numesc Te Deum laudamus <<Luceafărul>> literaturii dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 83; A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge-1905)

   Profetul creştin ortodox parcurge astfel calea spiritului religios într-o triplă dimensiune: istorică, filosofică şi teologică, ancorând logica interioară a realului în dinamica profundă a existenţei sale, care pleacă de la necesitate, depăşeşte continuitatea, urcă în legitate, rămâne stabilă, dar se înalţă totuşi spre culmile revelatoare, fenomenalizând astfel esenţa. Aşa s-a cimentat temelia spiritualităţii dacoromâne dintru începuturile divine, din Zorii Creaţiei prin întrepătrunderea de sensuri fundamentale existenţiale: mama-familia, pedagogul-şcoala, preotul-duhovnicul, poetul-artistul eroul-sacrificiul, profetul-geniul, martirul-mucenicul, mărturisitorul-sfântul.

   Harul, duhul, biruieşte în om prin credinţă, prin fapte evanghelice electrizate de suferinţă şi iubire, întrupate într-o pedagogie naţionalist-hristică, într-un Cult al Ortodoxiei, într-o Filosofie a Duhului, ce se înalţă ca un Stejar al veşniciei Dacoromânului, ca prezenţă a conştiinţei hristice ce pulsează între cei chemaţi şi cei aleşi privind destinul spiritual religios al Neamului întru mântuirea lui.

 

    Mihail Eminescu a întrupat fenomenologia esenţei româneşti asumând esenţa spiritualităţi dacice, într-o fenomenologie valahă, fapt ce i-a conferit de-apururi aura expresiei integrale-revelatoare a naţiunii dacoromâne.

 

   Prin urmare ne aducem o mare cinstire numindu-l Mihail Eminescu Valachus. Cognomenul Valachus semnifică cel mai fidel calitatea de Român întrupat într-o conştiinţă ortodoxă creştină, adică naţionalistă, jertfitoare, înălţătoare, promoatoare de mari idealuri, de înalte înfăptuiri.

   În fiinţa şi persoana sa profetică, Mihail Eminescu a întrupat trinitar ideea de sublim a comuniunii Neamului cu Dumnezeu: prin poezie-filosofie-teologie, ancorându-se astfel fundamental Operei lui Hristos, Evangheliei Sale de restaurare a Omului prin virtuţiile creştine, prin Dragostea ortodoxă, imprimând caracterului său originalitatea gândirii spiritualităţii sale pururea daco-române.

   Poezia pură poartă în fiinţa ei angelică Corola Filosofiei creştine, iar Filosofia religioasă fructele sacre ale Teologiei ortodoxe.

    La încununarea conştiinţei sale moral-creştine se îmbrăţişează toate puterile, toate energiile sufleteşti reflectate divin în omul de geniu, luminându-i menirea, înălţându-i devenirea religioasă mai presus de fiinţă, urzindu-i sinele serafic întru credinţă, răbdare, curaj, demnitate, onoare, suferinţă, nădejde, dăruire, ideal, eroism, jertfă, iubirea întru Dumnezeu şi Neam, nemurirea valahă.

   Profetul capătă astfel o dimensiune apologetică ortodoxă, întrupând fundamentala vocaţie de Sacerdot al Cuvântului, de misiune harică a propriei preoţii, acordată tuturor oamenilor în Amvonul Creaţiei divine, ca chemare, slujire şi slăvire a lui Dumnezeu şi a semenilor care la rându-le îşi asumă aceeaşi chemare-slujire-slăvire, înfăptuindu-se astfel o sublimă relaţie, comunicare, comuniune între Cult şi Cultură în chip jertfelnic, asumat principiului apostolatului naţionalist creştin ortodox ce reverberează asupra întregii naţiuni, asupra Neamului şi chiar asupra omenirii.

   Prin geniul său naţionalist, prin jertfa sa sacră, prin chemarea sa religioasă, prin curgerea sa universală, prin alegerea şi trăirea sa ortodoxă, Mihail Eminescu se identifică şi ne identifică totodată pe noi ca mărturisitori întru Hristos, ca slăvitori ai Crăiesei Daciei Mari, Fecioara Maria-Vlaherna-Carpatina, ca lumină a sufletelor strămoşilor şi străbunilor cuminecate din Potirul Logosului, întru aura transfigurării, a Învierii, a Înălţării şi a Mântuirii fiecărui creştin jertfitor, dar numai în ceata Neamului său ortodox.

   Existenţa profetului creştin ortodox dacoromân este în dimensiunea  sa spirituală o proexistenţă.

   Esenţialitatea lucrurilor, fiinţelor, persoanelor ţine de imperativul Creaţiei lui Dumnezeu, de trăirea lui Hristos în fiinţa reală a creştinului, urzită spre a fiinţa  viaţa în comuniune cu întreaga Creaţie, dar mai cu seamă cu Dumnezeu, într-o permanentă înnoire lăuntrică, într-o continuă revoluţie hristică, astfel încât schimbându-te, renăscându-te, înţelepţindu-te, te ridici deasupra vremii, te înalţi deasupra ta şi odată cu tine lumea pe care ţi-o asumi profetic ca înnoire.

    În esenţa spiritului omului chemat, a creştinului ales, a persoanei profetice stau deopotrivă simbolurile imanenţei şi cele ale transcendenţei, astfel încât Geniul creştin dacoromân transcende de le metafizicul momental la misticul monumental, determinând fenomenul să devină o fenomenologie intensificată, nuanţată, amplificată, provocând psihologic acel act inefabil, când trăirea devine conştiinţă, iar conştiinţa devine trăire, plinind astfel acea forţă revelatoare, copleşitoare, de o mare complexitate, care uimeşte totul: FASCINAŢIA unei CONŞTIINŢE UNIVERSALE însetată pururea de ABSOLUT.

   Profeţii creştini ortodocşi dacoromâni sunt Crainicii LOGOSULUI dumnezeiesc.

   În fiecare Chip dăruit de Atotcreatorul este o flacără a intercomuniunii. Dialogul elevat,  comunicarea aleasă este de fapt Rugul aprins al comuniunii. În fiinţa şi persoana Omului creştin se înteţesc deopotrivă cele două flăcări: comunicarea şi comuniunea. În operele precreştine apologetice ale Logosului, apoi cele ale Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti, flacăra exprimării s-a aprins prin dialog. „Strămoşul nostru, Sfântul Ioan Casian, ilustru scriitor dacoromân din Şcoala Literară de la Tomis, cel mai mare dascăl ascet al lumii creştine, cum a fost numit uneori, şi-a scris o parte din opera sa vastă sub forma unor dialoguri. Scrierea Conlationes XXIV este o dovadă în acest sens.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 60)

   La noi, Doina s-a născut odată cu Dacul, îndrumându-l în sfera spiritualităţii sale, a firescului său religios, a legităţii sale morale, care-i conferă o creativitate plenară, cosmică. Pentru savantul principe Bogdan Petriceicu Haşdeu, DOINA se tâlcuieşte: LEGE. „Doina e mai veche decât dominaţiunea limitată romană în Dacia. Genul poporului dacoromân este mai poetic decât acela al latinilor.” (C.I. Ionescu-Cion, Manual de poetică română, Bucureşti-1888)

  Prin ipostaza şi personalitatea sa creştin-ortodoxă, Mihail Eminescu a trăit plenitudinea jertfei în menirea sa existenţială ca pe o necesitate ontologică. El a avut sfânta binecuvântare de a trăi şi împlini ambele ipostaze ale martiriului profetic: cea a conştiinţei morale şi cea a muceniciei sfinte.

   „De mult am vrut să-ţi scriu, să te întreb,/ Dar socoteam că dintr-o altă ceară/ M-am făurit pe dealul transilvan/ Şi altul mi-este fratele de ţară.// Moldova este sfîntă îmi spuneam/ Ştefan şi Eminescu împreună./ Eu ardelean cu suferinţa mea/ Ce poate ea să ştie şi să spună?// Iancu şi Horia nu au fost poeţi/ N-au ridicat nici imn, nici mănăstire,/ Şincai muri cu gîndul în desagi,/ De Ioan Budai cine mai are ştire?// Şi mai departe mulţimi fără de rînd,/ Ţărani pe cîmpul Blajului departe/ Iobagi, păstori şi preoţi şi dieci/ Cît vezi cu ochii-afară de cetate.// … De mult am vrut prin tine să vestesc/ Mihai, Moldova că mai vine/ Încă un plîns încet în univers/ Din strunele-ardelene lîngă tine.” (Ioan Alexandru, Către Eminescu, în Imne 1964-1973, Bucureşti-1975)

   GLORIE LUCEAFĂRULUI EMIN!

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 15 iunie 2019

12 Jun
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XIX)

Evoluţia creştinismului în secolele VII-X

Evoluţia vieţii spirituale (religioase) a populaţiei autohtone din stânga  Dunării, în ultimele trei secole ale mileniului I, s-a desfăşurat într-un context politic şi etno-demografic fluctuant. Prăbuşirea stăpânirii bizantine în regiune şi spargerea romanităţii dunărene, sub aspect religios, al creştinismului, s-au soldat cu dispariţia organizării bisericeşti pe linia Dunării şi încetarea legăturilor dintre creştinătatea nordică şi cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjuncturale, dar ele au probat profunzimea creştinismului nord-dunărean şi rolul său în menţinerea identităţii etno-lingvistice şi spirituale ale autohtonilor. Mai întâi, credinţele, ideile şi practicile religioase ale populaţiilor care au pătruns în nordul Dunării. Crişana, Banat şi valea Mureşului mijlociu erau controlate, în secolele VII-VIII, de avari, influenţa lor asupra creştinilor romanici este nesemnificativă. Apoi, pe lângă avari, în secolele VII-X, în arealul românesc, au pătruns şi alte populaţii nomade răsăritene, anţii, etnie de origine alanică, mai ales în Basarabia, iar urmele bulgare sunt insignifiante.

Influenţa acestor nomazi euro-asiatici asupra spiritualităţii creştine autohtone se pare că a fost redusă, la fel ca şi a altor migratori: pecenegi, uzi, cumani. În spaţiul românesc, la începutul secolului al VII-lea, au pătruns şi au convieţuit cu autohtonii, slavii, populaţie indo-europeană cu credinţe, idei, practici, mituri, rituri proprii, ataşaţi de religia lor păgână. Ei adorau mai multe divinităţi, cinsteau elementele naturale (arborii, apele), practicau sacrificii animale şi umane, iar în domeniul funerar, slavii distingeau sufletul de trup şi practicau incineraţia. Studiul comparativ al spiritualităţii slave şi al celei arhaice româneşti i-a condus  pe etnologi la concluzia că cea slavă a îmbogăţit pe cea autohtonă. Convieţuirea româno-slavă, a fost o realitate, care s-a accentuat din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, aşa cum indică descoperirile din aşezări şi necropole, şi s-a prelungit până în secolele X-XI, cu slavii care vieţuiau în interiorul voievodatelor din vestul ţării. Lingviştii susţin că, în secolele IX-XI, se înregistrează împrumuturi masive slave în limba română, precum credinţe, cutume.

Pe fondul diferenţelor structurale romanici-slavi, inclusiv pe plan religios, influenţa spiritualităţii slavilor asupra celei a autohtonilor trebuie să fi fost tardivă, după ce creştinismul a cuprins masa autohtonilor. Dar Petre Năsturel a arătat că deosebirea între credinţa creştină a populaţiei autohtone şi politeismul păgân al slavilor se reflectă în conservarea, în limba română, a termenului boz (pl. bozi)-„idol”, care derivă din slavul vechi bozi (pl. bogu)- în momentul în care slavii păgâni au venit în contact cu strămoşii românilor, ei erau politeişti. Pentru românii creştini, divinităţile noilor veniţi erau idoli vulgari. Ca urmare, aşa-zisul adstrat slav al culturii populare româneşti, mai ales cel mitologic şi religios, trebuie înţeles drept nişte calcuri pe un fond străvechi, care în anumite condiţii social-politice (dominaţii străine), demografice (convieţuiri, asimilări) şi spirituale (moşteniri indo-europene) a putut îmbrăca o nuanţă de factură slavă. Dar bogata zestre romană şi thraco-dacă (a se vedea bazele creştinismului) a constituit adevăratul fundament al universului spiritual românesc.

Etimologia slavă a multor vocabule ce vizează aspecte ale mitologiei şi religiei populare româneşti nu mai este satisfăcătoare-se găsesc soluţii în fondul autohton thraco-dacic, latin sau indo-european, întrucât fenomenul îşi are originea în realităţile spirituale specifice romanicilor la contactul cu slavii. Vocabularul românesc ce desemnează credinţe, superstiţii, cutume (obiceiuri) cuprinde numeroase dublete (triplete) lexicale (latino-slave, thraco-latino-slave), ce oferă o imagine specifică despre interferenţele şi convieţuirile spirituale dintre romanici şi slavi. De pildă, terminologia daimonologiei româneşti: alături de slavonismele duh, diavol, vârcolac, mor, moroi, zmeu, vrajă, vrăjelniţe se află lexemele traco-dace bală, balaur, dulf, zgripţor, zgripţuroaică, dar şi latinul drac (draco) alături de care stau „cohorte” întregi de genii, îngeri, existenţe divine supra- sau sub-mundane de origine greco-romană şi orientală ce au „populat” spaţiul Daciei şi Moesiei Inferior. Apoi, un alt termen, semidivinitatea Baba (pl. Babele), originar (lingvistic) din sl. baba, ca Baba Dochia, Baba Hârca, Baba Cloanţa, Ursitoarele, după S. Fl. Marian, dar acestea nu se explică doar prin mitologia slavă, ci mai curând prin suprapunerea lor peste universul mitic al gerontocraţiei şi gerontolatriei autohtone, existenţa termenilor thraco-daci moş, moşa, moaşa (pl. moaşele), poate fi un indiciu. Este posibil, apoi, ca românescul rusaliile, făpturi mitice malefice, care iau minţile oamenilor, să aibă corespondent în rusalce-le slave (din rusalka, pl. rusalki), divinităţi feminine din ape, câmpuri şi păduri, dar suportul (real) religios şi etnografic este cel autohton, divinizarea elementelor naturale (păduri, câmpuri, ape, lacuri) este prezentă în regiunile carpato-dunăreano-pontice, ocupate de romani, prin adorarea Sylvanelor, Geniilor, Nimfelor, la fel şi la geţi (daci), înainte şi după Zalmoxe. La fel ca şi semidivinităţile cu  nume slave drăgaicele (drag), milostivele (milostiv), sfintele (sfânt), ele se integrează marii „familii” de personificări originare din spaţiul religios autohton (precreştin), cunoscute în credinţele populare ale românilor, sub numele de „iele” (din thr.-dc. elle sau preindoeur. ellai), din care fac parte zânele (zână), din lat. Diana, sânzienele (sânziana), vântoasele (vânt), lat. ventus, frumoasele (frumos)-lat. formosus, măestrele (măestru) –lat. magister.

Bogăţia patrimoniului cultural romanic şi rezistenţa sa în faţa celui slav se observă şi din influenţa exercitată de latină asupra slavei, elementele de origine latină din limbile slave referitoare la credinţe, cutume, superstiţii sunt o consecinţă a bilingvismului şi convieţuirii spirituale. De pildă: luna (lat.)-luná (slv), lunaticus-lunátik, Rosalia-rusalja, Calendae-Koljada, Creatio-Creciune, Crăciune-Kračun (bg.), Troian-Trojanu. Singura populaţie creştină, dar eretică (ariană), care a trăit, la începutul secolului al VII-lea, alături de romanicii din Crişana, Banat şi Transilvania o reprezentau gepizii, dar pierderea poziţiei lor politice şi sociale dominante odată cu distrugerea regatului gepid de coaliţia avari-longobarzi, apoi dispariţia episcopiei ariene a „Gepidiei” şi integrarea în nucleele creştine ortodoxe romanice au dus la asimilarea lor de către autohtoni, spre sfârşitul secolului al VII-lea. Populaţia autohtonă, evoluţia sa religioasă (creştină), după ruperea graniţei dunărene a Imperiului (614) până la creştinarea bulgarilor (864) şi revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informaţiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puţine. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericeşti şi a reţelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi şi bulgari, între Dunăre şi Haemus, reducerea teritorială a Imperiului şi întreruperea legăturilor cu centrele bisericeşti din Bizanţ, constituirea khaganatului (statului) avar în Panonia şi încetarea legăturilor cu comunităţile creştine din Europa centrală şi Italia, criza iconoclastă la Bizanţ, infiltrarea unor alogeni în arealul locuit de romanici.

Read More »

12 Jun
2019

Liana NICOLAE: Uimiri lirice

Ne-am întrebat?

 

”Cunosc mulți oameni care de departe par ceva, iar de aproape nimic.”

                                                   (La Fontaine, Despre oameni și valoare)

 

 

Cât de important este să știm pentru ce trăim și ce facem cu viața noastră

Poate sub cenușa zilelor noastre vom găsi  grăunțele de aur al adevărului

Eterna contradicție dintre meditație și venerare unde fiecare are o durere

Numai că durerea împărtășită cu alții este mult mai mică și mai ușoară

Căutând ceea ce nimeni nu găsește aflăm licoarea amară a renunțării

Nu știu dacă un scriitor trebuie să fie un filosof, să nu oprească lumina

Sau un purtător al forțelor înțelegerii, o fereastră care să răspândească

Să filtreze lumina cu grijă, să nu stea în calea ei, să-ndrăgească realitatea

 

Nu vă-nțeleg pe voi, care vă rezemați de stele, aproape m-ați încolăcit

Nu pe mine ci intuiția mea, înțelegerea mea față de tristețe sau boală

Mă gândeam și la tine, cel care mă iubești în tăcere, oare mă-nțelegi?

Sau ți-e teamă să recunoști sau vrei să renunți deși aceasta nu este ușor

Nu este un lucru prea vesel să te joci de-a cuvintele, să oprești fulgerele

Renunțarea nu este un lucru fericit, apleacă-te peste relele lumii cunoscute

Că nu este așa deprimantă precum pare, să știi că nimeni nu scapă de tristețe

Umilință sau durere, frumusețe, de compasiuni universale necondiționate

 

Ce bine e să trăiești, e așa de bine, depinde cum privești dezamăgirile

De foarte multe ori, dorința împiedică sau distruge bucuria, ne ascundem

De mirosul acvatic, de-nceputuri, de cel care ne dorește înveninat și mândru

Bărbații uneori își doresc ceea ce nu au, le e greu, teamă de un nou început

Astfel pot alege să trăiască singuri, sfârșiți, fără o nouă trăire, fără alt început

Se simt bine într-un pustiu fără oaze, neasemuit de ieftin, cu ceruri prăbușite

Dorința lor nu dispare total, se folosesc de litere mute, luând-o de la-nceput

Priveam păsările ciripind pe frunzișul iederii, până nu mai mi-era sete de fericire

 

 

Dor

 

Mă dor ochii, mă doare lumina, mă doare soarele, iubirea, mă doare dorul

Mă doare imaginea, somnul, mă doare lumina, mă plânge plânsul și lacrima

Și aducerea aminte, mă dor prietenii-neprietenii, mă sfârtecă timpul nemilos

Mă taie viața, îmi explodează mintea și zâmbetul, câte nu mă dor, numărate

Cel mai mult mă doare omul, omul uitat, amânatule, nevăzutule și apărutule

Și dispărutule, anii rătăciți, răzvrătiți de neumblări și reveniri și câte mă dor

Și despărțirile, regăsirile, sfârșitul și-nceputul, viața și ce mai este dincolo

 

Toate mă uimesc, Doamne, chiar nu te gândești la mine, să știi că și ființa Ta

Mă doare cu puterea și permanența Ei, iată, mă uită uitarea, mă urăște ura

Mă iartă iertarea, mă șuieră trenul, mă bate austrul în suflet și inima ce face?

Ea e mereu bătălie, ca pe front, răpusă, la război, când plânge, când râde

Când bate mai rar sau uită, a pedepsit-o trupul meu prăpădit, tare învechit

Trăiesc trăirea, iubesc iubirea, mor murirea, cânt cântarea, iubesc omul-om

Întâmplarea-neîntâmplarea, visare-nevisare, joaca-joacă, trădarea-minciuna

 

 

Mă-ncalță drumul, mă descalță pragul, mă împodobește seara și dimineața

Ce multe treceri m-au călcat, ce multe drumuri m-au prădat, până la epuizare

Viață împărțită între bagaje, avioane și aeroporturi, între frământate enigme

Ce accidente m-au lovit, câți copii am pierdut, câte umbre am preschimbat

Cum un vultur lovit, sângerând a căzut pe capul meu, câte zile l-am îngrijit

Mă rătăcisem pe zăpezi răvășite, acolo am descifrat un pas de bărbat, o ușă

Un sunet de cheie, unde sunt acum, cine sunt, unde merg, unde mă opresc?!

 

Și mă mai doare cerul, valul, malul, copacii, orizontul, marea, ecoul nopții

Muntele și brazii, mă doare mugetul cerbului și ochii căprioarei plăpânde

Lumea, ființă-neființă, depărtarea-apropierea, omul-căzut, omul-ridicat

Copilul plângând, vițelul mugind, mama și tata cu dorul de mine în liniștea

Și pacea lor tăcută și câte mă mai dor, Doamne!? Libertatea, sănătatea

Poemul, da, poemul și minciuna, măi, mă doare, că este prea multă nesimțire

Așteptare în neașteptare, gloria fără merit, condamnarea nedreaptă-nelegală…

 

 

Ficțiune

 

Totul este ficțiune

Realitate mințită

O-naltă liniște-nvăluită-n fum

Tremură pe zidul putred

Totul s-a terminat, n-a fost nimic

 

Nici dreptate, nici sentiment

Nici împlinire doar o falsă victorie

Doar o-nchipuire, o minciună târzie

O cădere bolnavă, îngropată

În tăcere strivită de adâncul palid

Al exilului sau al nimănui

Totul este frig și noapte

Camera-nchisă miroase a mucegai

Nu spun nimănui ce dor mi-e de-acasă

 

Aștept coborârea în somn, moartea

Este mai ușoară decât această închisoare

Cu microfoane-n perete, convorbiri ascultate

Cu-nchisoarea libertății ornată cu ipocrizie

Cu surâs și zâmbet false, demnitare

Ca o periculoasă luptă, fanatică, groaznică

N-am chef de voi, de gesturile voastre infirme

Câtă diplomație în căderea voastră ieftină

Ce mici sunteți, superficiali, neputincioși

Cât vă sfidez, îmi sunteți indiferenți

Goi, fără suflet și minte abstractă

 

 

Ideogramă

 

Am atâtea de făcut

Că sonoritățile chemării vieții vibrează

 

Am intrat pe o străduță prelungă

Norii au rămas suspendați

 

Am auzit o mulțime de voci

Aproape și foarte departe

 

Cineva mă strigă pe nume, cu sonorități vibrante

N-am cu ce compara calea dreaptă

Căldura mă obosește, capul îmi este greu

Merg cu sentimentul dreptății și al respectului

Dialoghez cu iluzia judecății de apoi

Cu roata soarelui prezicătoare de simboluri

Cu ideograma eternă a misterului omenirii

Grandioasă pe clipa sortită a odihnei zbuciumate

 

Sunt omul izolat, căzut, îngenunchiat

Prea ocupat pentru acest secol

 

Rănit, exilat, șchiopătând în vânt

Măreț ca o iluzie, ca o absență

Ca Tour Eiffel sprijinit pe Sena-ntunecată

Mai departe Notre-Dame întoarsă spre mine

Surâde, măsurându-mi neastâmpărul

 

 

Scop

 

Niciun scop uman obișnuit nu seamămă cu realizarea de sine, cu liniștea

Cu mintea golită, repetând întruna că nu există pustiu în meditație eficientă

Mai bine stau liniștită, conștientă, concentrată pe respirație, pe voce caldă

Nu există decât incapacitatea noastră de a străpunge golul în care trăim

Nu ne rămâne decât să așteptăm, gândul ăsta ne ajută, hai, să recunoaștem

Că sperăm neavând ceva mai bun, să așteptăm oricât să ne ferim de nimic

Iată că m-a prins noaptea în somnul bărbatului meu, acum înfruntă trecutul

Îi aud respirația în sfinte izvoare, trăim în tăcere pe stânca cu vulturi căzând

 

Ce test adevărat ar da civilizația dacă s-ar asigura condiții decente de trai

Pentru că a trăi mai bine înseamnă și a trăi cum se cuvine, în moralitate

Nici  America nu are conducători, mai ales, morali, se minte fără niciun motiv

Mă gândeam că lumea a fost chiar foarte mare pentru mine, plină de mistere

Copilăria mă sorbea din miresme, cum mai simțeam timpul tainic vibrând

În schimb, lumea redusă la viața în ”doi”, mi se părea tainică, eternă

Numai că ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată, rămânem amorfi

In valea nisipurilor, în dansul buruienilor uscate, printre conuri uscate de brad

 

Ce fel de țară avem? Suntem un pământ de oameni singuri, atât de singuri

Încât până și cei mai nefericiți nu sunt solidari cu ei, au căzut în muțenie

Azi avem timp pentru toate; să rătăcim în dreapta și în stânga, să dormim

Să visăm, să regretăm toate greșelile și apoi să le repetăm; să ne absolvim

Pe noi înșine, judecându-i pe alții, avem clipe să scriem, să citim, să învățăm

Să regretăm că am scris lucuri grele, să facem proiecte și să nu le respectăm

Să trăim iluzii și să scormonim prin jarul lor mai târziu, să lăsăm și să plecăm

Să ne reinventăm, să ne străduim să ne facem prieteni ca apoi să-i pierdem

—————————–

Liana NICOLAE

12 iunie 2019

12 Jun
2019

Dorel SCHOR: Vasile Jurje – ipostazele figurii umane

De pictorul Vasile Jurje mă leagă o foarte veche prietenie din anii tinereţei noastre, când el era scenograful teatrului din Botoşani, iar eu secretarul literar al instituţiei, în paralel cu activitatea mea de medic. Întotdeauna, el s-a preocupat şi de pictură, iar în anii din urmă a fost elogiat pentru expoziţii în care tematica era figura umană în diverse ipostaze.

   Într-o recentă prezentare de tablouri intitulată “Feţe în oglinzi ciobite”, pictorul a abordat caractere, pe feţele personajelor putându-se citi invidia, gelozia, frica, desnădejdea, ura… Desenul era realizat printr-o linie energică, viguroasă sau, dimpotrivă, aparent delicată şi fals graţioasă, Alte ori formele alungite erau umplute cu culori nenaturale.

   Consecvent tematicii propuse, Vasile Jurje lucrează acum la o altă serie de figuri umane, accentul căzând pe “frumuseţea” exterioară, altfel spus pe multitudinea de mijloace artificiale pe care unii le folosesc în acest scop: tatuaje, operaţii estetice, implanturi de silicoane, injecţii cu botox etc. cu rezultate îndoielnice sau chiar ridicole.

   Folosind distorsiunea şi sinteza, Jurje ne prezintă o pictură neliniştită, de fapt un pretext inteligent în căutarea armoniilor şi vibraţiilor cromatice. Contrastele sunt obţinute printr-o exaltare reciprocă a culorilor sau prin juxtapunere, expresivitatea liniilor demonstrând un artist îndrăzneţ, inovator.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

12 iunie, 2019

6 Jun
2019

Dumitru ICHIM: Binecuvântări (Psalmi)

PSALMUL MIGDALULUI

 

Amarul e-o culoare, ne spun toți spaniolii,

Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n otrava-a noua.

Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din magnolii;

Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și trezească roua!

 

S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză,

Prin somn adelirându-și cer și delir: te amo,

Din țara unde jarul e cântec pân’ la spuză,

Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice: Cheam-o!

 

Departe-n fundul luncii – tristețea unui graur!

Ca florile de smirnă va mirosi pelinul.

De unde ia apusul tighel mărunt de aur,

Și-al cărui sânge urlă-n lumina lui rubinul?

 

De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua noapte,

Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite șoapte.

 

PSALM DE-NTOARCERE-N SONET

 

Am să-ndrăznesc povață să dau ierbii,

Ușor obrazul peste mine pună,

Ca pe-o vioară adăpându-și  cerbii

Cu limpezirea nopților din strună.

 

A carillon chema-va carioca,

Nestins de zări e-n cântec, deci întornu-l;

Din Algonquin și până la Muskoka,

Rar, albi mesteceni, o s-adie cornul.

 

Mi-e cerul mării-n roșu, ce însamnă?

Urechea pun s-ascult ce-ndrumă drumul,

Cum celălalt meridian condamnă,

Cu fratele arțar pierzând ghiordumul.

 

Ca melc mă voi retrage, plin de seară,

Sonetului cu viță ca la țară.

 

 

PSALMUL CE-A NĂSCUT LUMINA

 

Cum poate fi iubire de n-o urzică frica,

Și nezdrobit de valuri mărgeanul de ostrov?

Taborului colibă-Ți făcui ca rândunica,

Măsuță-n trei vocale precum a lui Rubliov.

 

Departe-i Galileea… Dau râpilor zănoagă!

O boare spre părelnic ecouă-n crepe-de-Chine;

Hulubul sfânt e condor, sigiliul ce se roagă,

Au dragostea nu-i zborul heraldic, victorin?

 

La ce-mi ajută voia, când ciuruit mi-e scutul?

Chiar pân’ și buruienii nu-I scapi de înflorit!

Din pielea bietei capre, drăcesc făcură cnutul!

Cum primul rod al gurii – Cuvântul, răstignit?!

 

Că buzele, nu vântul, în lume-au iscat vina,

Și totuși, nu-i sărutul  ce ne-a născut lumina?

 

 

PSALMUL CULES DIN CUMPĂNIRE

 

Gând ros, mâncat de mană… Îi stă s-adoarmă seara!

Hambar de-ai fost, din treier, comorile-ți sunt pleava.

N-a fost pe-aici o școală? Cum de stăpână-i moara,

Nălucă înspre verde, subțire ca otrava?

 

Te clevetește iarba că-n strană-ai pus orgoliul

Și duci la braț chitara cu coapsă andaluză…

Nici n-ai murit și stanca e-n vârf de casă, doliul,

Fără a ști că-n muguri mai este bumb la bluză.

 

Omar Khayyam, ce zice Prietenul pe roată?

Nu pui petrolul lămpii, ci vinul în ulcioare,

Deci cântă-mi de-adumbrirea pe umăr alb de fată

Și pentru ce nu spinul, ci flacăra mă doare?

 

Cel trist nu vede pâinea, ci paiul smuls din țarnă.

Cât dragostea mi-e cupă, uită de-olar, și toarnă…

 

PSALM CU TINERI DIN LICEU

 

Răcoare de lumină, făcând din palme scafă,

În loc să-mi stâmperi setea, te risipeai hârjoanei,

Zbughindu-o, când noaptea-ți scăpa de sub agrafă,

Trezind în flori ziditul, din trup de pom, al Anei…

 

…despre Izvorul Negru să tacă-n codri cornul

Și de-un podeț cu înger trecându-o în peste!

Să-nșoape menestrelul pe unde unicornul

Sporea, din flaut negru, apusul de pe creste.

 

Doar mușchi, cânta-i-ar drumul, cu gadini și parihle,

Până la porți de-aramă, acas’ la Sfânta Miercuri.

Taci, menestrel cum toamna mi-o stinse printre sihle…

„Hei, dragă Arhimede, ai adormit pe cercuri?

 

Examenu-i la ușă, ce-o să ne facem oare?”

Răspund zâmbind: „Mi-e sete, și-aș bea cireșe-amare!”

 

PSALMUL CE-A SCĂPAT GÂNDIRII

 

Gândirea-ades se-ntoarce în bolnițe balcâze,

Unde-și greși coconul neprihănit, de flutur.

Din buchi culeg cerneala, nectaru-l las la gâze,

Că nu-ntrupi jar din paie, ci din rărunchi de butur.

 

Ce gust dai geloziei de-i aur sfânt poleiul?

De prea senină-i bolta, nu-i stă furtuna-n pungă?

Povești, cu stea în frunte, din nuc le fură teiul

Până păcatu-și bate catismele în dungă.

 

Tu, răsfățata mării, vioară și stihie,

Porți șapte anotimpuri în zvârcolitul humii,

Ce bine-ți stă ascunsul sub vălul geloziei,

Mireasmă de lumină de la-nceputul lumii.

 

Din iad și rai faci una, le-nvolburi spuma-n frâie,

Cărbuni’ aprinși nu-s oare sămânță de tămâie?

 

 

PSALM LA ȘASE, ÎN AMURG

 

Prin mine trece lumea, ca apa-n scoc tristeții!

Păstrez din păpurișuri oglinzi cu ipochimeni,

Din geana-ți arcuită, luci treaz al dimineții,

Spre codrii făr’ de-ntoarceri, înconjurat de nimeni.

 

Las în adâncul nopții o buhă în diată,

Francois Villon descâlce-mi fir încurcat spus lunii,

Și-n Eufrat poveștea cu noi, din niciodată,

Când ne zburau prin luncă sumerieni lăstunii.

 

Un câine altui câine îi va urma trăsura,

În loc de clopot, sturzul arțarii o să-mi cheme,

Olarului din țarnă îi voi plini scriptura

Cu-o viață spulberată prin crivăț și poeme.

 

Și va fi semn, din ceruri, cum n-a văzut Canada:

Din nori natali, Cel-Veșnic, va slobozi livada.

 

 

PSALMUL DE PRIN ATLANTIDA

 

Cercai din luminândă, subțire ca un fum pe

Trezirea dimineții, nălucii să-i prind firul

Comorilor, blestemul din grinda pietrei scumpe

De-a-mi adăpa din sete și ochiul, și respirul.

 

Mărgeanului – oglindă, în zid de os luminii,

Nu mlădierea coapsei, prin cărămizi ca moaște,

Că neîngăduința cântam prin iad Grădinii;

Nu-n rumen fruct – ispita, ci-n frica de-a cunoaște!

 

Ca prin pustiu morgana în vârf de munți, castelul.

Lui Caron smulg obolul și milă-i dau ca vornic,

Crai-Nou, doar jumătate ne-arată din inelul

Din fosta Atlantidă, dintr-un străfund de ornic.

 

Oriunde-ai fi, în noapte stă psalm aprins la geamuri,

Ca primul nins al lunii migdalului  pe ramuri.

 

 

PSALM CE SE OGLINDĂ-N PSALM

 

Chiar orb, toiagul vede prin ciocănindu-mi drumul,

Că-i flacăra, nu pașii, nenumărații ce mor. Se

Cunoaște cum se zbate, nu zloata naște scrumul.

La ușa Ta, de-o viață, tot scriu iubirea-n Morse.

 

Precum un cedru-asemeni, închipuiesc rășină,

Dintr-un străpuns sub aripi, cădesc cu nard sublimul,

N-aduc nici boi, nici capre; jertfesc lumina lină,

Din zeci de ochi, să soarbă mireasmă, serafimul.

 

Și-s mut precum migdalul sub primele omături;

La ce folos e vorba ce vântu-și dă la treier?

Când inima Ți-e mamă, în toate-mi ești alături,

Utrenii cânt prin iarbă, cu fratele  meu greier.

 

E rug aprins sonetul și psalmul lui descalțu-l,

În fața arcei, David înstrună primul valțul!

 

 

PSALMUL CE-A FOST DIN ALABASTRU

 

Ce gust să aibă pâinea, de inima nu-i frântă,

Și sarea dacă-și neagă din lacrimă izvodul?

Rugină-i sârma strunei, de iadul nu-și frământă;

Sămânța ce se sparge nu-și învenină rodul?

 

Doar marea și nebunii iubirii fie-i graiul,

Pentru tării stihia-i, n-o pui cu-n sfat în zgardă,

Că sacru este vinul, de ne-a-mbătat rubaiul

Cum să te joci cu focul pe buze ca să ardă.

 

Pe umăr lasă-ți noaptea și cântă-mi numai firul

Din ceas de râu, al apei ce nu s-o mai întoarce,

Că țepii sunt târziul, cântându-și trandafirul

Ce din apus rănirea atât de crud și-o toarce.

 

Cât poate ca să doară aroma de albastru!

- Ai grijă, ciobul taie că-i psalm din alabastru!

 

PSALM LA SPOVEDITUL SERII

 

O fi păcat lumina, nespusa, ce înțeapă

Pe unde-apusu-și cere răscumpărări din rană?

Nu-ntorci în mâl un lotus din cruda lui năstrapă.

Dai vorba, poama umbrei, milogilor pomană,

 

Dar îți păstrezi negraiul, ascunsul cer, ca vinul,

C-or cere-ndrăgostiții să torni din duhul strunii

Fluida-nveșnicire, rostită de-a rubinul,

Când buze-ntreabă-n taină descântecele lunii.

 

Greșit am fost ninsorii, de-am imitat migdalul,

Cercând cam ce gust are spre alb necunoscutul?

Că n-a dansat vreodată ca-n inimă chimvalul

Cu-atâta străvezime-n tot ce lumină lutul,

 

Iar de-am greșit  veciei, ciuntind c-un hat tărâmul,

Ne-o pocăi sărutul pân’ o-nflori salcâmul!

——————— 

Dumitru ICHIM

Kitchener, Ontario, Canada

6 iunie 2019

 

 

 

 

 

 

6 Jun
2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Hristos s-a Înălțat!

Hristos s-a înălțat!

 

Hristos s-a înălțat! Ce vorbă sfântă
Îți simt prea bine ochii-n lacrimi uzi
Și sufletul cum către Cer se-avântă
De câte ori creștine, o auzi .

Hristos s-a înălțat! Lumină lină
Și norii parcă azi sunt mai cărunți
Urcă la Cer, să poată să mai vină,
Să văd când vine, cum îl mai înfrunți.

Hristos s-a înălțat! Luând durerea
Și urcă în duet cu ea la stele ,
Dar noua, azi ne-ntinde puntea
Să putem trece , dezbrăcați de rele.

Hristos s-a înălțat! Lăsați dormitul
Și azi uitați necazuri și tristețea,
Cum Iuda n-a uitat să ia argintul
Și nouă ne-a lăsat în daruri frumusețea.

Hristos s-a înălțat! Fiți mărturia
Și picurați și voi, prin voi, Lumina,
Şi-mprățisați prin lume toată bucuria
Și spuneți ca Iisus a luat cu el şi vina.

Iar dacă-n sufletul ce încă-l porți de sus
Vei ști ca-n tine, Adevărat s-a înălțat Iisus !

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu

6 iunie 2019

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8882

Ultimele Comentarii