17 May
2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Duiliu T. Sfinţescu – ROMÂNUL urcat pe culmile mondiale ale ŞTIINŢEI

„O americanizare a Europei va pregăti,

   fără îndoială, americanizarea întregului

   glob pământesc. Umanitatea îşi va pierde

   trecutul…”  (Simone Weil)

 

 

   Naţiunea care îşi pierde Trecutul va avea un Prezent efemer şi un Viitor nesigur!

   Omenirea are nevoie astăzi de mult mai mulţi ziditori  decât de dărâmători!

   Naţiunea este o entitate sfântă îngăduită de Dumnezeu întru conlucrare cu El, şi care nu se formează pentru o soartă efemeră, ci ca urmare a unui Destin etern.

   Naţiunea Dacoromână circumscrisă Voinţei, Adevărului, Libertăţii şi Iubirii lui Dumnezeu are un caracter eminamente religios, din sânul căreia se ridică generaţiile mesianice prin Conducătorii providenţiali aleşi prin har, care împlinesc Elita naţionalistă creştin-ortodoxă, purtătoare şi împlinitoare a spiritualităţii Destinul ei.

   Elita naţionalistă conducătoare apără Naţiunea creştină de prigoana prăvălitorilor de neam, netejindu-i Calea destinului dacoromân  în marşul profetic spre Înviere.

   Naţionalismul nostru fiind dreapta credinţă, flacăra ce arde pururea în Vatra străbună şi-a apărat Legea strămoşească – Ortodoxia, luptând împotriva profanatorilor anticreştini, antiromâni, a celor fără de lege.

   Ortodoxia era şi este aşadar, Pravila cea Mare, care menţine întrupat între cuprinderile ei de aur Crucea şi Stindardul creştinismului-naţionalist.

   Naţionalismul în afara celui creştin ortodox, oricare ar fi el, implică Naţiunea propriu-zisă şi Statul de drept, dar nu şi durata lor istorică, naţională.

   Naţionalismul dacoromân este plămada vieţii noastre milenar istorice în care s-a dospit atitudinea sacră a tresăririi morale existenţiale.

   Naţionalismul dacoromân este Arcul de Triumf Carpatin înfipt cu rădăcinile în adâncimile veşnice ale Gliei primordiale, veghind la apărarea, menirea, împlinirea şi dăinuirea noastră ca Neam ales, binecuvântat, hristic şi nemuritor.

   Naţionalismul nostru creştin ortodox fiind profund ancorat în creaţie, adânc şi permanent înrădăcinat în istorie trebuie neîncetat să declanşeze procesul de reînnoire spiritual-religioasă a Naţiunii, întru comuniune cu Statul, pentru ca el să redevină în matca sa firească, naţional şi creştin. „Cei care vor azi, ne avertiza dreptul moţ Doctorul Ion Moţa, să desfiinţeze naţionalismul românesc cel adevărat şi deplin, vor trebui să biruiască în noi întreaga noastră istorie, să sfărâme în întregul popor înţelepciunea stratificată de veacuri, să dărâme în noi echilibrul tradiţiei naţionaliste strămoşeşti, să reducă întregul popor la o amnezie, la o uitare a propriului trecut, a propriilor răni, într-un cuvânt să se ia de piept cu acel uriaş de granit, înfipt voiniceşte, în tot ce a fost până acum viaţa şi speranţa românească. Grea sarcină!” (Ion Moţa,Cranii de Lemn. Ed. Sânziana. Bucureşti, 2007, p.156).

   Dacă am avea curajul să analizăm actuala stare a Nației Române prin prisma acestor considerente oare cum s-ar conștientiza răspunsurile ?!

   Revizuind şi îndrumând permanent structura noastră spirituală, Elita creştină conducătoare atingea prin spiritul ei de libertate, jertfă şi iubire: Esenţialul!

 

   Ceea ce părea imposibil acelor ELITE în acest moment de răscruce simt că a devenit REALITATE DUREROASĂ !

 

     Ne-am uitat și renegat istoria adevărată, ne este rușine de tradiția strămoșească pierzându-ne echilibrul deoarece am rămas fără rădăcini !

 

     Ne mișcăm haotic în spații și într-o realitate străină dovedind adesea că suferim de o gravă amnezie izvorâtă din uitarea respectului de sine…

 

      Unde se ascunde ELITA prezentă care să hrănească, să dea sens ” acelui uriaş de granit, înfipt voiniceşte, în tot ce a fost până acum viaţa şi speranţa românească”?!

   Prin purtarea de grijă a Părintelui ceresc al Naţiunilor Teofore, în Naţiunea Dacoromână au odrăslit în curgerea neîncetată a vremii cele mai alese caractere, personalităţi purtătoare şi împlinitoare de Destin spiritual-religios în marile domenii: artă, arhitectură, astronautică, cinul monahal, cler, educaţie, filosofie, isihasm, istorie, învăţământ, literatură, medicină, militar, mistic, sport, ştiinţă, teologie etc.

   Consider că avem datoria sacră să readucem, chiar și pentru câteva momente, în atenția românilor contemporani, imaginea valorilor românești, personalități care și-au consacrat întreaga viață progresului și bunăstării omenirii, fiind respectați și apreciați de către întreaga Planetă !

    Din motive lipsite de orice pertinență, negând implicit principiile de bază ale unei reale democrații atât de invocată, în România multe PERSONALITĂȚI sunt interesat uitați !

    Dar oare se poate ascunde falnicul stejar cu umbra buruienilor ce cresc la marginea drumului ?!

 

   Duiliu T. Sfinţescu, viitorul mare savant s-a născut în anul de graţie 1910. A studiat liceul mai întâi în Bucureşti şi apoi la Paris, după care a urmat studii de inginerie, urmate de Doctoratul în cadrul ilustrei Universităţi din Berlin, între anii 1928-1934.

   S-a specializat pentru două dintre marile ramuri ale ingineriei, ambele consacrându-l, puţin mai târziu, ca pe una dintre cele mai mari autorităţi în domeniul construcţiilor metalice înalte.

    După terminarea studiilor a venit în ţară angajându-se şi făcând ucenicia la renumitele uzine ale vremii Reşiţa şi CFR.

    Cariera profesională şi-a săpat-o adânc în granitul timpului, pe altarul milenar al Tradiţiei lăsând posterităţii neamului şi lumii întregi, urme adânci, vocaţionale, de neşters, dăltuite în efigia veşniciei: profesor, doctor, inventator, publicist, editor.

     După cel de-al Doilea Război Mondial s-a stabilit în Franța unde a practicat arhitectura. A fost directorul departamentului de cercetare al Centre Technique Industriel de la Construction Métallique – C.T.I.C.M. din Saint-Rémy-lès-Chevreuse, în apropiere de Paris, precum și președintele publicației trimestriale Construction métallique editată de acest centru de cercetare. Între 1976-1979 a fost președintele organizației profesionale „Consiliul Clădirilor Înalte și al Habitatului Urban” (Council on Tall Buildings and Urban Habitat), ocupând apoi alte funcții de conducere până în 1995.

    Duiliu Sfințescu a fost delegat permanent la UNESCO și președinte al Comisiei „Reducerea dezastrelor”.

     În volumul omagial publicat cu ocazia aniversării a 70 de ani, Duiliu Sfințescu a fost caracterizat de Constantin Noica drept „un tip de intelectual specific secolului XX: homo planetarius, cel care are patria peste tot și creează pentru toți”.( sursă WIKIPEDIA)

   A fost membru fondator şi secretar general la „Convention Europeenne de la Constructiom Metallique”, din care făceau parte 12 ţări din Europa de Vest, la care s-au adăugat Canada, Japonia, Statele Unite, extinzându-şi astfel activitatea ştiinţifică pe plan mondial, organizând și participând la congrese ştiinţifice, comitete specializate şi conferinţe.

   În cadrul organismelor mondiale savantul Duiliu Sfinţescu a „avut un rol primordial în armonizarea internaţională a normelor tehnice de construcţie, devenind un consacrat inovator în stabilitatea elementelor de construcţie”.( Radiografia Dreptei Româneşti (1927-1941), coordonator Gheorghe Buzatu, Ed. FF Press, Bucureşti-1996)

 

   A fost membru fondator şi primul preşedinte al trustului „Council on Tall Buildings and Urban Habitat”, organism afiliat la UNESCO, având o contribuţie poliprofesională determinantă privind problemele practice dar şi la „aspiraţiile de ordin mai înalt ale omului, pe plan familial, social, cultural şi estetic, cu respectul tradiţiilor şi cu tot ce-i poate aduce condiţii de viaţă mai bune şi mai demne”.

 

   S-a impus cu autoritate prin construcţiile din Hong-Kong,de la  Cape d’Aguilar, pe traseul cicloanelor sud-vestice. A inventat şi realizat la Metz în Franţa o instalaţie care determină cu precizie efectele oricărui tip de incendiu real într-o construcţie reală.

   Din anul 1985, savantul român a fost singurul european cooptat în cadrul Academiei Americane de Ştiinţe, privind „elaborarea unui program decenal de investigaţii cu cele mai sofisticate mijloace disponibile astăzi pentru reducerea dezastrelor naturale de pe glob”.

 

   Profesorul-inginer-doctor Duiliu T. Sfinţescu a primit în anul 1973, titlul de Doctor Honoris Causa (DHC) al Universităţii din Aachen, DHC al Institutului de Construcţii din Bucureşti.

    A fost membru în Societatea Academică Română.

   În afara operei ştiinţifice a scris două cărţi de referinţă, Din Luptele Tineretului Român 1919-1939 (culegere de texte), Ed. Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti-1993 şi  Răspuns la Întrebări ale Tinerilor care doresc tot Adevărul, Ed. Crater-1996)

   Duiliu T. Sfinţescu s-a născut, a crescut, s-a format şi s-a consacrat în spiritul moral al Tradiţiei religioase dacoromâne şi al naţionalismului creştin ortodox.

   Meritele sale consfiinţite ştiinţei ingineriei la nivel mondial îi aduc şi o pioasă recunoştiinţă naţională aşezându-l în Phanteonul sacru al Neamului dacoromân.

   În străfundurile tainice ale fiinţei Românului, strălucesc sacrele sale vocaţii-vibraţii: demnitatea, omenia, cavalerismul, religiozitatea, dăruirea, răbdarea, jertfa, iertarea, eroismul, martiriul, profetismul, sfinţenia, creaţia, construcţia, zidirea, ctitoria.

   România a urcat deseori pe culmile mondiale ale Ştiinţei, a fost apreciată de multe ori de către omenire şi de foarte puţine ori de către români.

 

————————————————

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț, 16 Mai 2020

17 May
2020

Ierodiacon IUSTIN T.: Suntem cei care nu se putea să nu fim…

Există și un alt fel de a pune întrebarea: „cine sunt eu…?”

   Da. Dar numai dacă o formulăm… ca un raspuns. Dacă o formulăm ca și cum Dumnezeu ne-ar fi dat, anticipat, raspunsul la ea. Acel Raspuns de care vorbea Mântuitorul, intr-un mod sublim, zicand: „În ziua aceea nu ma veti întreba nimic…” (Ioan 16, 23).

   Dar cum să te întrebi „cine sunt” ca și cum ti s-ar fi răspuns la întrebare? Cum să te întrebi raspunzandu-ti, perpetuu, hranindu-te mereu din răspunsul care se întoarce mereu la tine…? Sa cazi pe ganduri ca și cum te-ar fi lovit o frumoasă… dambla!

   Păi, să cădem pe ganduri…

   „Cine sunt?” Eu? Tu? Oricine…?

   Eu sunt… cel ce nu putea să nu fie!

   Trebuie să fie așa. Nu se poate altminteri.

   Cu toții ne dăm seama, în adânc, de unde vine acest răspuns. Din infinit. Din Dragostea lui Dumnezeu. Dintr-un neinceput al Lui, de unde vin toate ideile. Idei ca si… noi. O idee… ca și mine.

   Atunci și tu ești… cel ce nu putea să nu fii. El este cel ce nu putea să nu fie… Ea este cea ce nu putea să nu fie. Si parcă în „negația” asta înțelegem mai mult decât în orice afirmație. Pentru ca depasim polemica, retorica. Si deschidem lumea infinită a afirmării lui Cel ce Este.

   Mai țineți minte cand Dumnezeu a gasit „definitia” despre El Însuși în fața lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt”…?

   Și dacă ar fi spus, intr-un mod și mai minunat, și mai poetic, pentru mintea noastră postmodernă si trecuta de toate modernitățile:

   „EU SUNT CEL CE NU PUTEA SĂ NU FIE…!”

    Atunci, în cheia asta minunata a lui „a nu putea să nu…” sa ne gandim si noi pe noi.

   Și, apropo, ca pretext, maine, 17 mai, ora 18.00, e Marșul pentru Viață pe Facebook, prima editie care se face online din motive de criză. Cine vrea să serbeze ceva… Orice. Pe sine. Pe sine din Viața din care a venit. Din viața lui Dumnezeu.

   Așadar, sa serbam bucuria tainica care se ascunde acolo, in inima, îndărătul acestui gand:

   „Nu se putea să nu fiu…

   Eu… nu se putea să nu fiu.”

   Păi de ce.

   Păi dacă „El… El… nu se putea sa nu fie?” ️

   Spor la întrebări căzute în… răspunsuri!

——————————–

Ierodiacon Iustin T.

16 mai 2020

15 May
2020

Isabela VASILIU-SCRABA: Misterul creaturii în hieroglifă vulcănesciană

Motto:

O umanitate fără personalitățile puternice ale națiunilor care-i compun unitatea ar fi anemică, săracă și secătuită, căci i-ar lipsi tocmai multiplicitatea izvoarelor care-i dau viață și vigoare” (Dimitrie Gusti)

Constantin Amăriuței îi vorbise lui Heidegger despre ideea filozofică a lui Mircea Vulcănescu ivită în marginea unei noi etimologii propusă pentru „aievea”, în care sensul de „real” ia semnificația „existenței de totdeauna, din veac”.  De la tipărirea în 1870 a lucrării lui Chihac (Dictionnaire d’etymologie doco-romane, ed.II-a, 1879) derivarea lui „aievea” din indo-europeanul „a vedea” n-a suferit nici o modificare esențială. Lingvistica comunistă l-a considerat pe „a” ca protetic, în vreme ce Hașdeu îl considera pe „a” prepozițional din latinescul „ad” care cere acuzativul (Etymologicum Magnum Romaniae, 1886, ed.II-a, 1972, pp.413-414). Prima exemplificare a lui  Bogdan Petruceicu Hașdeu pentru „la arătare” („aievea” cu sensul de „evident”) este luată din Omiliarul de la Govora (1642).

Filozoful Mircea Vulcănescu, în construcția etimologică a termenului „aievea” îl vede pe „a” prepozițional, dar nu ca Hașdeu, ci provenit din „ab” care cere ablativul. Pentru „aievea” în sens de „real”, filozoful accentuează asupra înțelesului de „ceea ce durează la modul continuu, etern”. În opinia sa, „aievea” ar proveni din latinescul „aevum”. El consideră rădăcina românescului „aievea” de la „ab aevo”, ablativul lui „aevum”, însemnând „din eternitare”.

In „hieroglifă” vulcănesciană, însăși eternitatea este un Tot cupinzător într-Unul, este lumea de dincolo (lipsită de spațiu) împreună cu lumea de aici, este „totul-de-a-una” (/ tot-de-a-una). Creștinilor, lumea li se înfățișează ca totalitate a celor care sunt pe diferitele trepte de desăvârșire ale ființei, împreună cu cei care au fost cândva și undeva, oricând și oriunde.

Intr-un amplu eseu de clarificare a înțelesurilor termenului „spirit” din care derivă „spiritualitate, lucrare inedită pe care am publicat-o în „Acolada” (Satu Mare), filozoful notase că „în toată filosofia creştină spirit înseamnă simultan trei lucruri. Într-o primă accepţie: Dumnezeu, una din feţele Sfintei Treimi nefăcută. Într-o a doua accepţie: fiinţă nevăzută, putere Dumnezeiască, creată (făcută), fire a fiinţelor nevăzute (îngeri, făpturi imanente, făcute de Dumnezeu, care nu-şi au însuşirile lor “a se” ca  Dumnezeu, ci de la fiinţa transcendentă a căror voie o împlinesc)”. Într-o a treia accepţie, cea psihologică, spirit ar înseamna dispoziţie sufletească (duhul blândeţii, al înţelepciunii, al răzvrătirii, etc.). Pentru că sufletul omenesc este şi el de natură spirituală, stările lui fiind stări în spirit. (vezi Mircea Vulcănescu, Ințelesurile cuvântului „spirit”…). Apoi arată că imaginea asupra ingerilor s-a modificat (de-corporalizându-se) de-a lungul timpului, fiind considerați doar duhuri odată cu înțelegerea transcendenței lui Dumnezeu ca desăvârșită, când,  „în plin veac al VIII-lea creştinismul a început să prefere formulările aristotelice celor platonice… si când opoziţia creator-făptură a dobândit o deplină claritate filosofică”. Discipolul lui Nae Ionescu mai precizează că Părinţii răsăriteni ai bisericii au continuat să admită „pe lângă natura nematerială a sufletului şi existenţa unei relaţii tainice de asemănare între Duhul Sfânt şi sufletul omului. De aici şi folosirea cuvântului duh pentru stare sufletească” (vezi Ințelesurile cuvântului „spirit”, în „Acolada”, 7-8/2011, p.13).

Etimologia cuvântului „aievea” propusă de Mircea Vulcănescu îi stârnise un vădit interes lui Heidegger (care a notat-o, după cum povestea Constantin Amăriuței) pentru că însuși filozoful din Freiburg era preocupat de timp, de problema viețuirii în timp a ființei omenești desprinsă de tradiția religioasă (Sein und Zeit, 1927). Dincolo de analizele heideggeriene asupra semnificațiilor existenței umane pe care în 1933 Mircea Vulcănescu le găsea “fastidioase”, soluția lui Martin Heidegger nu s-a deosebit în esența ei) de ceea ce Vulcănescu numise „mântuirea prin cultură”, altfel spus, considerarea omului în postura sa de creator de cultură. In climatul osmotic al spiritualității europene interbelice, la fel a fost văzut omul și de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa filozofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede în exprimarea gândirii sale decât Heidegger care s-a vrut poet în toate scrierile sale filozofice, nu doar atunci când s-a apropiat cu o “religioasă înfiorare” (apud. L. Blaga) de poezia lui Hoelderling.

Invitat în aprilie 1940 să vorbească într-o societate creștină despre “ce înseamnă a fi creștin”, Mircea Vulcănescu se oprește la un moment dat la problema valorilor etice în epoca nihilismului spiritual ce a urmat lui Nietzsche, inițiatorul sloganului “morții lui Dumnezeu”. Filozoful trăirist compară lumea golită de sensul ei religios cu un “imens pustiu de sare și de cenușă” în care oamenii trăiesc fragmentar încercând în van să realizeze o fericire terestră. Cel mai adesea însă ei mor lăuntric sau deznădăjduiesc tocmai pentru că au pierdut sentimentul transcendenței odată cu pierderea sensului întrupării și a înțelegerii sensului real al suferinței.  Doar pentru creștin unitatea vieții îi rămîne nealterată, întrucât creștinul păstrează sentimentul că face parte, cum spune Mircea Vucănescu, dintr-o lume “dominată de relațiile intenționale ale legăturii lui cu Dumnezeu”.

Îmediat după Războiul pentru întregirea neamului în urma căruia România a ajuns în granițele ei firești, eforturile gînditorilor români de talia lui Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Lucian Blaga, etc., se îndreptaseră spre evidențierea acelor trăsături prin care spiritualitatea românească se afirma prin timbrul ei distinct în contextul cuprinzătoarei culturi europeane. Pe atunci România (la o suprafață mai mare cu peste 26,3% decât astăzi) avea 80% populație rurală. Același procent l-a avut și Franța până la al doilea război mondial. La noi, covârșitoarea pondere a vieții tradiționale sătești justifică apariția Scolii monografice gustiene, tradiționalismul istoricului Nicolae Iorga, pe urmele căruia s-a aflat filozoful Nae Ionescu, precum și “Elogiul satului românesc” adus de filozoful Lucian Blaga pe 5 iunie 1937 în Aula Academiei Române.

Filozoful Mircea Vulcănescu, devenit faimos prin conferinţele Asociaţiei „Criterion” care puneau în umbră conferintele organizate de Rădulescu-Motru la Societatea Română de Filozofie, făcea parte (împreună cu Dan Botta și Horia Stamatu) din comitetul de redacţie al Enciclopediei, pentru care a redactat istoria Războiului pentru întregirea neamului. Excepționala sa lucrare de sinteză a devenit un capitol din Enciclopedia României în cinci volume (1938-1944) dintre care patru volume au fost ascunse pe toată perioada comunistă în «Fondul Special/Secret» al Bibliotecii Academiei, iar al cincilea, dedicat culturii româneşti, a fost dat la topit de slugile ocupantului sovietic (vezi Dan Botta, Limite şi alte eseuri, București, Ed. Crater, 1996, p.359). Alte însemnate contribuţii ale lui Mircea Vulcănescu au fost prezentarea judeţului Alba şi a judeţului Mehedinţi. În prima filozoful a scris că la Alba Iulia bate “inima nevăzută a României”, pentru că aici s-a “încoronat la 1599 Mihai-Vodă, Domnul român al Ardealului, după izbânda de la Şelimbăr” şi tot aici s-a hotărât “unirea de veci a Ardealului cu România” (vezi Enciclopedia României, vol..II, 1938, p. 21-22). În  prezentarea judeţului Mehedinţi, “zonă de contact permanent cu populaţia de peste Dunăre, în bună parte românească, pe valea Timocului” (ibid., p.278-279), Mircea Vulcănescu a amintit de Războiul pentru întregirea neamului în care s-au distins prin vitejie ostaşii proveniţi din valea Cernei. După 1945, volumele rămase din Enciclopedia României au fost trecute pe nesfârşitele liste de scrieri interzise, însumând peste 8000 de titluri (cf. Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000).

La o privire superficială, cititorul operei filozofice a lui Mircea Vulcănescu (abia după 1990 reintrată în circuitul valorilor culturale românești, și încă nu în toată întinderea ei, din lipsă de cititori pregătiți s-o înțeleagă) poate crede că și acest filozof nu a făcut altceva decât să aducă un elogiu “țăranului român”, cum mai făcuse și L. Blaga sau Vasile Băncilă (care a scris cu atîta măiestrie despre “Duhul sărbătorii”). La începutul Dimensiunii românești a existenței (martie, 1944), Mircea Vulcănescu îl menționează și pe Ion Petrovici (1882-1971) cu niște meditații despre “Etnic în filozofie”. Din Vasile Pârvan citează acea splendidă cercetare intitulată ” Gînduri despre lume și viață la greco-romanii din Pontul Stîng” (1920). Pe Ovid Densușeanu îl amintește cu “Viața păstorească în poezia noastră populară” (1922-23; ed. a II-a, 1943) și pe Ovidiu Papadima cu a sa lucrare premiată de Academia Română: “O viziune românească a lumii” (1942, ediția a II-a, revizuită, 1995). Din enumerarea lui Mircea Vulcănescu nu lipsește academicianul Lucian Blaga, autor al acelei capodopere intitulate “Spațiul mioritic”. Nu este uitat nici Ernest Bernea cu cele scrise “Despre Calendar” și nici Dan Botta  cu volumul său “Unduire și moarte”, mai ales că prin 1943 traduceau împreună din poezia mistică a lui Rilke.

Opinia după care Dimensiunea românească a existenței ar fi putea fi cantonată în acea „Românie sătească” pe care Vulcăneascu a opus-o „României moderne” este greșită în măsura în care  filozoful își construiește discursul pe tipare oarecum kantiene, axîndu-și considerațiile pe metafizica implicată de limba românească vorbită de „ambele” Românii. Din start poziția sa este modern europeană, putând fi lesne încadrată în ultimul curent filozofic la modă, acela heideggerian, care-i va stimula gândirea si lui Noica, decis să scoată la lumină nestematele gândirii vulcănesciene interzisă decenii de-a rândul de tagma groparilor culturii românești, i.e. ideologii comuniști cu putere de decizie. Meditând asupra valențelor filozofice ale limbii și culturii populare românești, Mircea Vulcănescu depășește cadrul eticii țăranului român de la care pornește, ajungînd la niște concluzii menite să îmbogățească spriritual orice cititor, de indiferent ce naționalitate.

Un singur lucru ar mai fi de observat. Față de felul în care se practică (azi printr-un limbaj “de beton”) îngemănarea eticului cu politicul, printr-o „corectitudine politică”, vezi Doamne, deținătoare în exclusitate a dreptății, pretenție avută si de acel limbaj “de lemn” menit să camufleze imperialismul sovietic, discursul lui Mircea Vulcănescu nu va atinge nici un moment sfera politicului. Fostul deținut politic I.D. Sîrbu – ales să-i fie lui Blaga în ultimul deceniu de viață unic discipol și apropiat -, remarcase existența unei limbi internaționale „ca strucțură logică și ca semnificație”, avînd drept scop escamotarea „tactică și strategică” a adevărului printr-o „convențională înșiruire de locuri commune”. Debitată cu „dezinvoltură protocolar-lichelească” această limbă internațională îi părea că răsună în gura unor intelectuali „trăncănitori din oficiu” ca o poezie învățată și repetată de mii de ori (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991, p. 82.).

Ca filozof de Scoală trăiristă, Mircea Vulcănescu știa că lumea de aici nu este lumea cea adevărată, că lumea aceasta pentru orice creștin e resimțită ca “vreme de încercare” (Creștinul în lumea modernă, în vol.: Logos și Eros, Ed. Paideia, București, 1991, p. 53). Este prin aceasta românul prezentat de Mircea Vulcănescu un ins singuratic, izolat în existența sa de cei din preajmă, sau de restul lumii? A fost el vreodată, sau este el cuprins în vreo “criză a respectului față de celălalt”? Este oare un intolerant? Desigur că nu. Problema toleranței românilor, trăsătură fundamentală a caracterului acestui popor, fusese cât se poate de convingător argumentată pe baza datelor istorice de Bogdan Petriceicu Hașdeu, cu acea autoritate a unui temeinic cunoscător al celor trecute, dar nicicând ieșite din practica de zi cu zi a conviețuirii românilor cu alte neamuri (Istoria toleranței religioase în România, București, 1868, ed. II-a, București, 1992).

Românul nu este un ins singuratic, deși “insul”, termen provenit în limba română de la latinescul ens, “a dat o noțiune apropiată de aceea a ființei existente și subsistente in se și per se, dotată adică cu putere proprie de ființare individuală” ( Existența concretă în metafizica românească). Proveniența latinească sugerează aspectul stabil al ființei, în contrast cu aspectul ei schimbător. Din punct de vedere logic, existența insului ca ins poate semnifica izolarea de restul existenței. Dar această izolare ar fi asemenea unui “văl al Mayei”, pentru că referința insului la ceea ce nu este el are un caracter organic, face parte din existența insului, a cărui mai îndeaproape determinare este aceea de “ființă cu care te poți înțelege” (Ibid.). Firea românului tinde a se realiza în planul rostului, al logosului dătător de sens vieții sale, semnalizîndu-și înainte de toate “felul de a fi” pe o urzeală închipuită în mod asemănător cu urzeala platonică a participării. Pentru că „fire” înrudit ca sens cu latinescul „natura”, nu are doar semnificația restrânsă de esență, de proprietate inerentă ci și semnificația de natură ca totalitate umplând spațiul și timpul. In ultima accepțiune, asupra „firii” ar fi de gândit sub aspectele „vremii” și „locului”.

Participarea trimite către acea metafizică “esențială” pe care Mircea Vulcănescu o punea în opoziție cu  metafizica “existențială”. Cea din urmă este construită în jurul prezenței, a “faptului de a fi”. Ea ar fi dominată de întîietatea faptei, de “setea de concret, de posesia maximă, sensibilă a existenței” (Creștinul în lumea modernă, p. 65.).

În contrast cu metafizica existențială astfel conturată, ideea românească a existenței ar înclina pentru o disociere între ființa aparentă, trecătoare și substratul ei neschimbător. De aici ar urma deosebirea dintre “fire” și “însușire”, fără a ajunge la deplina lor opunere. “Firesc” ar fi ceea ce este “natural, ceea ce se întîmplă de la sine”, indicând o stabilitate mai relativă decât aceea conferită prin conotația de “esențial”, de ceva fără de care un lucru nu poate fi. “Firea”, notează filozoful, nu numai că nu epuizează insul, dar ea indică “legătura dintre ființa unui ins și propriile lui modalități de existență”, ceea ce implică și o legătură a insului cu ceva ce nu este el.

Acest ceva, pentru român, nu este însă colectivitatea ca “forță reală” ce împrumută atributele Divinității în măsura în care ar reprezenta cadrul “mântuirii pe pămînt”, prin faptă. Este mai degrabă planul în care ființa individuală a românului se proiectează în perspectiva ființei totale, pe firul întîmplărilor vieții desfășurate în vreme.

În plinătatea ei, observă Mircea Vulcănescu, ființa individuală a românului pare legată de alții prin posibilitatea de “a-și afla un rost și o soartă printre alții”, în condițiile în care “plasma de zidire în care sunt puși” este ceva “ce pare mai real decât ei înșiși”. Departe a fi o putere impersonală, Dumnezeu ar fi pentru român un “ins”, o ființă reală și particulară, o ființă trans-existențială care ia chip existențial. În lumea de el făcută, uneori “uitată de El”, Dumnezeu “umblă” și făptuiește.

Rugăciunea îl  face “mai presus de ființa lumii pe care tot el o ține”, evidențiindu-i “fața Sa lucrătoare”.  Treimea, constată Mircea Vulcănescu, este înțeleasă de român ca “trei inși lucrători care sunt una”, sunt o “ființă”.

Prin asemenea considerente filozoful perpetuează linia gândirii ortodoxe a Sfîntului Grigorie Palama(1296-1360), după care, comuniunea de existență între Dumnezeu și lume are loc prin mijlocirea participării creaturilor lui Dumnezeu la actele Sale necreate și nu la ființa Sa divină, cu care n-ar avea nici o putință de a se întîlni. Ideea esențială care pentru român ar ilustra cel mai bine ființa dumnezeiască ar fi prin urmare “ideea de ființă lucrătoare, făcătoare în înțelesul deplin și tare al cuvîntului, adică de ființă născătoare și făcătoare a toate și care poate face și desface toate” (p.83).

Papa Francisc l-a citat în ziua înscăunării sale pe Léon Bloy cu spusa; „cine nu se închină lui Dumnezeu se închină la diavol*” . In lumea contemporană, schimbările petrecute la nivelul “omului lăuntric” nu pot fi puse pe seama progresului științei și tehnicii. După Mircea Vulcănescu, “omul de azi, ca și omul de la începutul timpurilor moderne, ca și Adam, e amenințat în primul rînd de propriul lui succes”, germen al tuturor rătăcirilor “care fac pe om neom în măsura în care-l împing să se îndumnezeiască”. Progresul tehnico-științific ar fi egal împărțit întru conservarea și întru distrugerea vieții de pe pămînt: “aceleași laboratoare care cultivă vaccinuri binefăcătoare destinate să cruțe mii de vieți sunt puse în slujba puterilor drăcești ale distrugerii în căutarea armelor de război microbian. Mintea care se apropie de posibilitățile de transmutație e preocupată de aflarea razei ucigătoare, a gazelor care ard și de prezența cărora să nu-ți dai seama decât când nu mai e nimic de făcut, de mijloace de a arunca cât mai mult fier ucigător, cât mai departe, mijloace de a folosi  apa, aerul, lumina, vînturile, focul și chiar trupurile omenești sacrificate, pentru a distruge om pe om” (Mircea Vulcănescu).

Fragmentarea și nesiguranța vieții omului modern, și, nu în ultimul rînd, spiritul său de aventură, au putut fi extrem de sugestiv înfățișate prin imaginea kafkiană a celui aflat deasupra unei ape pe o bârnă ce se constituie și ea odată cu înaintarea, pas cu pas, a omului.

In opinia lui Mircea Vulcănescu, “fiecare popor are, lăsată de la Dumnezeu, o față proprie, un chip al lui de a vedea lumea și de a o răsfrînge pentru alții”. “Portretului moral al națiunilor” ar fi  felul în care fiecare națiune răsfrînge “chipul lui Dumnezeu”. Trei conferințe a ținut Mircea Vulcănescu despre felul românului de a vedea lumea: Omul românesc (1937), Componenta dacică a sufletului românesc (sau „Ispita dacică”, 31 mai 1941), și  Dimensiunea românească a existenței (10 ian 1943), dezvoltată mai apoi în forma studiului publicat în al doilea volum de „Izvoare de filozofie” (1944). In toate trei filozoful și-a luat distanța cuvenită față de ideologia celor două etici colectiviste (una de dreapta, ce s-a dovedit efemeră, si alta de stânga, într-o agonie ce nu mai sfârșește) pe atunci însă ambele la modă, precum și față de exacerbarea individualismului caracteristică regimurilor liberale. O interesantă paralelă între cele două “etici colectiviste”, cea de sorginte nazistă și cea comunistă va intreprinde filozoful P.P. Negulescu în Destinul Omenirii (vol. I, 1938). Negulescu pune în evidență, cu abundente citate din Mein Kampf, similitudini atât de convingătoare, încât primele patru volume (publicate de P. P. Negulescu pînă în 1944) ale Destinului Omenirii vor fi ascunse patruzecișicinci de ani la “Fondul secret” al Bibliotecii Academiei.

Când a conferențiat (la invitația Institutului francez de înalte studii din România) despre Léon Bloy, lui Mircea Vulcănescu i-au reținut atenția tăria credinței scriitorului francez și incapacitatea acestuia de a face “compromisuri cu puterile banului”(p.18). El menționa că Bloy, “însinguratul polemist”, a refuzat să se înjosească în fața învingătorilor zilei și a considerat banul un lucru prețios, în sensul că de ban “se leagă preț de suflet”. Mircea Vulcănescu regăsește în scrierile acestui “anarhist convertit” preocuparea pentru o revizuire spirituală. Îl impresionează că opera i-a fost crescută dintr-o neîncetată suferință, și, foarte probabil într-o directă asociere de idei cu soarta strălucitului profesor Nae Ionescu, constată că împotriva lui Léon Bloy a fost dezlănțuit “tot arsenalul urii, calomniei, izolării, ca să-i acopere glasul” (p.20).

Despre inițiatorul Scolii trăiriste, un fost student consemnase cu justețe că esenţialul viziunii filozofice a lui Nae Ionescu “a fost adevărul creştin considerat ca un absolut” (Arşavir Acterian). La fel a fost văzut adevărul credinței și de Mircea Vulcănescu, sau de alți discipoli ai lui Nae Ionescu. In impresionanta și vasta sa operă, Mircea Eliade își axează cercetările asupra unui „homo religiosus”. Lui Cioran (care abia în anii târzii a devenit celebru, „prin interviuri sinistre”, cum îi scria lui Kraus) creştinismul îi apare ca o “avalanşă de indiscreţii metafizice”. Pentru că în viaţa de zi cu zi, în politică şi în afaceri creștinismul “a introdus moartea, suferinţa, pe Iisus şi pe Dumnezeu /…/ În zadar ne-am desţeleni din el, căci nu vom reuşi să-i uităm decorul, adică pe sfinţi” (https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/2018cioranperegrinare/ ). Discipolul lui Nae Ionescu stabilit la Paris, probabil chiar cu gândul la impresionantele prelegeri nae-ionesciene, n-a încetat să facă elogiul adevăratei filozofii: “La haine de la philosophie est toujours suspecte: on dirait qu’on ne se pardonne pas de n’avoir pas été philosophe, et, pour masquer ce regret, ou cette incapacité, on malmène ceux qui, moin scrupuleux ou plus doués, eurent la chance d’edifier ce petit univers invraisemblable qu’est une doctrine philosophique bien articulée.” (Cioran, Oeuvres, 1995, pp.1567-1588). Aventura ultimă a omului, în opinia trăiristului Noica**, ar fi ridicarea vieții profane, a istoriei, a vieții „la sacralitatea sensului și la conștiința lui de sine. Să vezi totul ca întruparea unui Logos pe care să-l deții”(vezi Dan Câmpean, Patrimoniul Constantin Noica, Deva, 1992, p.49). Premiat cu „Rivarol”, înstrăinatul Cioran atenționase pe cei care-i ascultau interviul înregistrat în 1950 că „meteci vor fi toți occidentalii rupți de Dumnezeu” (https://www.youtube.com/watch?v=4aBDCSsX0jg&t=614s ).

Note si considerații marginale:

*Când autoarei de poeme nerușinate îi ieșise cartea „Teze neterminate” pentru care a primit titlul de doctor în filozofie de la plagiatorul Ion Ianoși (plagiator după Kant-ul Rodicăi Croitoru), autoarea i-a oferit un exemplar lui Nicolae Breban. Venit din Franta, romancierul întai m-a invitat la o masă rotundă (la Radio) despre Lucian Blaga, apoi m-a publicat în revista pe care o conducea („Contemporanul. Ideea europeană). Ca s-o recenzez pe Marta Petreu cu TEZELE NETERMINATE mi-a dat cartea primită de la autoare. Așa am citit dedicația în care, vrând să-l flateze pe Nicolae Breban, fosta profesoară de socialism l-a numit „Stăpânul acestei lumi”. Ea n-a bănuit nici o clipă că folosește cu perfectă inocență chiar supra-numele lui Satan. A fost singura comandă de recenzie, când (după șapte ani) fusesem în fine publicată cu textele pe care le scrisesem (din 1984) despre filozofia lui Noica, texte care zăceau în portofoliul „Vietii Romanesti” (bine pazit de Baltag).

**A.I.Brumaru a publicat prima oară în volum eseul lui Noica intitulat „Modelul Cantemir în cultura noastră, sau, Memoriu către Cel de Sus asupra situației în cele Trei Țări Românești” (București, Ed, Atena, 1995) după o dactilogramă circulând în samizdat de prin 1973 de când a fost scris în stil, să-i spunem, „cioraniano-vulcănescian”. De la ultimul a luat cadrul posibil/ real iar de la primul a împrumutat ideea „gălbezii” Mioriței transpusă în prejudecata unei veșnici rămâneri a românilor în aria posibilului. Cu precizarea că Noica era perfect conștient de miracolele întâmplate în istoria spiritualității românești odată cu apariția creatorilor excepționali iviți (crede Noica pe urmele lui Cioran) din magma eternului posibil cu neisprăvirile și neîmplilirile lui. Nici inițiatorul Școlii trăiriste nu fusese uitat de discipolul Constantin Noica, pentru că în opinia filozofului Nae Ionescu un român n-ar fi scris niciodată partea a doua din Faustul goethean, lipsindu-i înclinația spre „faptele cezarice”, pusă de însuși Goethe pe seama Dracului. Cu omul românesc mereu sub vremi, Noica scrie că la români interesul s-ar fi axat pe mântuirea sufletului, Acest interes i-a lipsit lui Faust (după opinia lui Nae Ionescu) din pricina panteismului goethean. Eseul lui Noica mai conține dojana că românul ar tot începe și n-ar duce nimic la bun sfârșit, cam ce constatase la lăutăristul Andrei Pleșu rămas în mijlocul drumului, indiferent de calea pe care a apucat-o. Noica nu a vrut să treacă nesemnalat lăutărismul impostorilor din mediul universitar al României de după ocupația sovietică. Poate de aici i s-a tras cenzurarea eseului său nepublicat ani de zile. Fatalitatea rămânerii impostorilor în neîmplinirile posibilului nu era însă de trecut în Memoriul către Cel de Sus. Dar era reală. Si Noica voia în final să arate că posibilul e mult mai vast decât realul. El invocă exemplul acelui posibil românesc al rugăciunilor (pentru fratele Alexandru) dintr-o mânăstire moldovenească, posibil cu mai multă cuprindere decât realitatea prezenței armatei staliniste. Când s-au văzut ultima dată în 1985, necunoscutul autor al Memoriului către Cel de Sus (i.e Noica venit din cușca de după Cortina de fier) îl îndemna și pe Cioran (la 74 de ani aflat în plină glorie) să se apuce să scrie lucruri serioase. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran, un mistic în lumea filozofiei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/ ). Dar îndemnul la scris îi fusese mai caracteristic savantului Eliade care și-a amintit (pentru românii liberi cu care împărțea exilul) de spusele lui Nicolae  Iorga: „Să știți că eu nici în mormânt n-am să mă odihnesc! Am să fiu cu ochii pe voi, am să vă îmboldesc  și am să vă mustru ca să nu vă lăsați pe tânjală, să nu uitați ce aveți de făcut, să nu vă uitați datoria față de cei care au fost și, mai ales, cei care vor veni!” (cf. Mircea Eliade, Nicolae Iorga, în rev. „Uniunea Română”, dec. 1948).

Repere bibliografice:

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.
  • Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983, anul “Mircea Vulcănescu”, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, aprilie 2001, p. 38.
  • Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un “sonor” dicţionar , în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, iulie 2001, p. 32-33 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/, sau fragmente in revista canadiană: http://www.alternativaonline.ca/IVS1602.html  .

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Pe urmele Occidentului …(Mircea Vulcănescu despre codul moral modern şi despre necesitatea revizuirii spirituale), în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 147, mai 2001, p.6-7.
  • Isabela Vasiliu-Scraba, Mântuirea prin «trecerea în virtual», în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 148, iunie 2001, p.6-7; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/
  • Isabela Vasiliu-Scraba, Oroarea de metafizică în receptarea operei lui Mircea Vulcănescu , în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 149, iulie 2001, p.6-7.
  • Isabela Vasiliu-Scraba, “Scăparea prin tangentă”, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 150, august 2001, p. 4-6.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre “codul etic al românului”, în rev. “Viaţa Românească”, București, Anul XCVI, nr. 5-6, mai-iunie 2001, p.254-256.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Istoria României şi istoria filosofiei Româneşti, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 152, octombrie 2001, p. 4-5.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu. Tabel cronologic, Partea întîi: 1904-1910, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 154, decembrie 2001, p.9-10; Partea doua: 1910-1916 în nr. 155, ianuarie 2002, p.6-7; Partea treia: 1917-1921, în nr. 156, februarie 2002, p.6-7.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu, în rev. “Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, dec. 2001, p.6.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, O tardivă (dar zguduitoare) victorie în lupta de clasă şi eroul ei: Florin Faifer, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 4.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzura într-o carte divulgînd cenzura, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 157, martie 2002, p. 7.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu şi valorizarea etosului tradiţional românesc, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 159, mai 2002, p. 4-6.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, O camuflată replică la articolul nostru “Anul 1983 a fost anul «Mircea Vulcănescu»”, în rev. “Asachi” Piatra Neamț,, Anul X, nr. 160, iunie 2002, p. 7-9 ; preluat si în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VI, No. 11-12/65-66, nov.-dec. 2002, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. II- III.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu sociolog, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 161, iulie 2002, p. 4-6.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, O nouă megatendinţă, mereu nouă de jumătate de secol, în rev. “Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, nr. 166, dec. 2002, p. 1-2. ; cu titlul „Elemente pentru o topologie a prezentului” și în rev. „Origini/Romanian roots”, SUA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

  • Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, București, Ed. Enciclopedică, 2000.

  • Gabriel Bălănescu, Din împărăția morții, Madrid, 1981.

  • Prof. Tudor Păcuraru (în colab.), Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București, Ed. Curtea veche, 2018, p. 140; despre arestarea pe timp de sase ani a filozofului Constantin Noica si rolul avut în 1957-1958 de turnătorul Zigu Ornea/ Orenstrein, un informator al Securității comuniste „autoproclamat director al Editurii Minerva” (cf. T. Păcuraru, Op. Cit). Ideologul comunist Zigu Ornea a fost mediatizat intens în cripto-securismul brucanian de după 1990 ca si turnătorul Lucian Boia (vezi Adrian Dumitru, Lucian Boia recunoaște că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani, in „Evenimentul zilei” din 3 iunie 2019; https://evz.ro/lucian-boia-recunoaste-securitatea.html ).

  • Ion Varlam, Pseudo-România –Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, Bucureşti, 2004.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos. Eseuri, Slobozia, 1997, ISBN 973-98247-6-5.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment Mircea Vulcănescu, p. I.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică”(despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori “invizibili”, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 6-7-8/96-97-98, June-July-Aug. 2005, p.35.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran şi multiplele virtuţi ale procedeului complementarităţii, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.IX, No. 9-10/99-100, Sept.-Oct. 2005, p.83-84.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger: C-tin Oprişan, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 1-2-3/103-104-105, Jan.-Febr.-March 2006, p.110-115 ; o variantă în „Revista Rost”, București, an VI, nr.70 din decembrie 2008, p.25-30.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Din ungherele democraţiei actuale, în rev. „Origini/Romanian roots”, vol.X, No. 4-5/106-107, April-May 2006, p.35.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Constante ale manipulării în bio-bibliografia lui Mircea Vulcănescu, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VI (XLI) nr. 6, iunie 2006, p.3.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade şi Culianu în universul minciunii post-decembriste, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII), nr.6 (312) iunie 2008, p.24-25.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembrista, perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, anul VIII, nr.87, martie, 2009, p.4254-4255.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Un hocus pocus şi o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr.83, noiembrie 2008, p. 3895.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr.84, dec. 2008, p.3956.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Precizări în ţara lui Eliade, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.85, ian. 2009, p.4038.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani,Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Batjocorirea martirilor neamului în proiectul Mânăstirii de la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XIV, No.6-7-8 (143-144-145), June, July, August 2009,p. 19-20.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Alterarea adevărului pe fundal de Mircea Vulcănescu, partea I-a în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 12 (121), decembrie 2017 (anul XI), p13; partea II-a în „Acolada”, Satu Mare, nr. 1 (122), ian. 2018 (anul XII), p13.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Hydra cripto-comunistă la Râpa Robilor din Aiud, în rev. „Origini/Romanian Roots”, vol.XVI, No.11-12 (148-149), November, December 2009.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de “Istoria credinţelor” (Ed. Polirom, 2007) şi ratatele colaborări ale lui Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX(XLIV), nr.4(322), aprilie 2009, p.22.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: pe hârtie în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ; extrase au fost publicate și în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 3 (100)/ 2016, p.14.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, pe hârtie fagmente au apărut în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/    ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. Arges, Anul VII (XLII) nr.6 (300)  iunie 2007.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, texte în română si în engleză, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000.

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18; on-line în revista canadiană „Alternativa”; http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html .

  • Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca ; pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/   , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011,  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46  . Iată și un scurt comentariu la acest eseu : „Va multumesc pentru acest minunat articol, de fapt o analiza atat de pertinenta asupra romanului lui Eliade. Voi citi cu mare bucurie tot ceea ce-mi trimiteti. In vremurile tulburi pe care le traim avem nevoie de astfel de texte, de astfel de idei si sentimente care ne pot zidi sufleteste. Lumina Invierii sa va aduca spor de binecuvantare cereasca.Sarbatori fericite! Pr. Simion Felecan, München”.

Cuvinte cheie: Filozofie creștină # Mircea Vulcănecu # Heidegger # Nae Ionescu # Scoala trăiristă # Mircea Eliade # Cioran # Noica.

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf.

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/misterul-creaturii-hieroglifa-vulcanesciana/

Impresii de lectură:

„Articol plin de învataminte. Nu l-am gasit lung si nu cred ca ar fi trebuit scurtat. Aproape fiecare fraza este o analiza care deschide alte perspective, caracteristic stilului D-vs, “une marque de fabrique” cum se spune în Franta.

Am fost încântat de la bun început de cuvântul aievea care este unul dintre cele mai frumoase din limba româna ; cu cele cinci vocale care îmbraca singura consoană e o placere sa-l pronunti !

Unul dintre citatele din Mircea Vulcănescu parca a fost scris zilele astea ; premonitoriu ! De fapt, tot ce este apocaliptic este actual, în afara timpului masurat pe ceas si calendar…” (Dimitrie Cădere, Franța, 7 mai 2020).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/misterul-creaturii-hieroglifa-vulcanesciana/

10 May
2020

Ierodiacon IUSTIN T.: Împărtășania „aseptică” e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi…

Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din cand in cand, ratiunea, ca sa stim sa ne gestionam mai bine emotiile. Ca să nu avem numai reacții „emotionale” și atât…

  Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și… la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu „a cui” altă rațiune vom gândi…?

   Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea „dumnezeului” lumii fără Dumnezeu – dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului.

   Cu toții am auzit de ultimele măsuri, „recomandări” impuse de Ministerul de Interne pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în conditiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: „recomandarea” să „evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință…”.

  În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft?

   Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului – în care credem că medicament al vieții veșnice – de pe poziția celui care, de principiu, nu crede!

   Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României.

   Și ce ni se propune/dispune să încalcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire („cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau…”), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: „Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați…”.

   Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului „exterior”, dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic?

   Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul „exterior” al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj… atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă „profanarea” Tainelor – privirea Tainelor din perspectiva celor „profani”. La fel ca și cerința de a „demonstra” ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei.

   La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut „aseptic” după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie „sigur”… Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei…

   La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm „Medicamentul” ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecatoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e „colectivismul” secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită „ordine publică”.

   Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de „răul” nostru… Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin „colectivisme” peste noi care ne omogenizează  pe toți. Același gen de „colectivisme” din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul „liber-cugetător” nu-l va lăsa să „cugete” decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât „conștiința” ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă.

   Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un „aluat” comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest „colectivism” al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni, nu sunt Supermani, și moștenesc și ei fricile, insecuritatile și vulnerabilitatile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă… Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchirceste și se incuibeaza în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună.

  Și dacă vrem Supermani, să știm că Supermanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Fiindcă preoții și călugării sunt printre cei mai atacati si disprețuiți oameni din această țară. De ani de zile. Să nu credem că asta nu lasă urme în suflet, chiar și la cei mai tari… E Crucea noastră, dar n-o putem duce fără încurajarea poporului. Fără să fim încurajați să suferim ce suferim, fiindcă dragostea poporului, ca trup al Bisericii, e cu noi. Fiindcă oricine – privat mult timp de dragoste, barfit, dispretuit – devine o umbră din omul care-a fost. Și din cel care ar fi putut să fie…

   Să fim curajoși împreună. Să ne apărăm libertatea împreună. Și să (re)învățăm să gîndim critic împreună. Religioși sau mai puțin religioși. Pentru că nimeni nu ajunge la potențialul lui de om adevărat și împlinit atunci când se lasă strivit de „colectivismele” lumii fără Dumnezeu. Acea „colectivitate” ne va face mereu să ne simțim singuri. Dar comuniunea cu un Cer deasupra – și, cine știe, poate și un Creator – ne va face să ne simțim cu toții, ca chipuri ale aceleiași Persoane. Și părti din aceeasi Fericire.

   Dumnezeu cu noi!

——————————–

Ierodiacon Iustin T.

9 mai 2020

10 May
2020

Boris DAVID: E luna mai…

Boris David (Daris Basarab)

(n. 10 mai 1929, Ismail –   d. 1 septembrie 2015, București )

 

E luna mai…

 

E luna mai ce-aduce iar tristeţea –

Tristeţea anilor ce vin –

În casă-s flori ce-aduc tandreţea,

Şi-năbuşă al meu suspin.

 

E luna mai cu flori şi cu capricii –

Un amalgam de bun şi rău –

Cu-n soare ce trezeşte vicii,

Şi-n suflet sapă-un mare hău.

 

Chiar şi-n politică are răsunet –

Noi am avut un 10 mai!

Pe cei nemernici, ca un tunet,

Maiu-i trezeşte pe-al meu plai.

 

Se umflă-n pene, se revoltă,

Stâlcind azi sensul lunii mai.

9 mai ’93

 

 

Ce trec eu astăzi în revistă…

 

Ce trec eu astăzi în revistă,

E-un lung şirag de amintiri –

Chiar dacă-mi par doar amăgiri,

În sufletu-mi ele există.

 

Chiar dacă trecerea-n revistă

E-un semn ce-anunţă despărţiri –

Cu izul lor de împliniri,

Mai mult ca ieri, ele persistă.

 

Preziua morţii te împinge

Să retrăieşti ce-a fost mai bun –

Regretele sunt doar un fum,

Iar fumul cerul nu-l atinge.

 

De-aceea trecerea-n revistă

E-un lung şirag de despărţiri…

17 apr.’95

 

 

Hristos a înviat!

 

„Hristos a înviat!”„Adevărat a înviat! ”

Sunt vorbe ce le spunem de milenii –

Legende însuşite de mirenii

Ce clerul îl urmează ne-ncetat.

 

Din Biblii ştim de prorocirea,

Cea care, spune Testamentul, s-a-mplinit,

Mesia s-a născut şi a murit,

Când va veni, salva-va omenirea.

 

Credinţa-n Înviere şi-n Apoi,

Hrăneşte ce numim speranţa,

Avea-vom, oare, cutezanţa,

De-a crede suferind în noi?!

 

Nu ştiu – prea multe întrebări purtăm…

Răspunsuri vom primi, peste milenii…

————————

Boris David alias Daris Basarab

București

7 May
2020

Mariana GURZA: „Solari într-o lume glacială”

Motto:

           Drumul spre „înţelepciune” sau spre „libertate” este un drum spre centrul fiinţei tale. Aceasta este cea mai simplă definiţie care se poate da metafizicii în genere.

 

Mircea Eliade

 

Poezia Constanţei-Doina Spilca este presărată cu adevărat de enigme metafizice.

În spatele lor, veghează acel el ce este prezent în fiecare respiraţie de vers. Cronos ticăie în zgomot de praf de stele. Dialogul cu macul, ,,toiag printre amintiri”, este unul firesc, şi de fiecare dată apare curcubeul. Eternitatea are şi ea piatră de hotar. Iubirea i-a rămas muză, prezenţă tăcută cu fiecare scurgere a timpului. Veşnicia cuvântului îi mângâie tâmpla în sunetele abacului ce-i numără ridurile. Acel el, o priveşte zâmbind cu fiecare răsărit de soare.

O poezie interesantă, în mişcare, aici şi în spaţiul cosmic, cum ar spune şi Blaga. Pentru Doina – Constanţa Spilca, poezia este ,,esențializare, Univers în bob de slovă.

O poetă discretă, iubitoare de neam, pământ românesc şi frumos. Un fin observator al realităţii, un om al artei prin ceea ce face.

Metafora și filozofia îşi găsesc locul în spaţiul poetic. Meditativă, nu-i scapă nimic din esenţa vieţii. Îşi doreşte să rămânem solari într-o lume glacială

Un volum ce merită lecturat cu seriozitate. Atât poezia, cât şi interviurile aduc în faţă un creator interesant prins în vâltoarea vieţii.

Parcursul liric este unul edificator. Poeta Constanţa – Doina Spilca ni se destăinuie şi ne sfătuieşte ,,să nu ne rinocerizăm” pentru a rămâne în normalitate.

————————–

Mariana Gurza

Timișoara

7 mai 2020

 

(Preafață la volumul ,,Enigme metafizice”, Editura Hoffman, 2020)

7 May
2020

Ierodiacon IUSTIN T.: Casa cu mălini de negăsit…

Lucrurile frumoase ne plasează într-un alt spațiu, un fel de Nicăieri al acestei lumi. Nu simțim că ele sunt aici, ci „undeva”… la adevărata lor „adresă”.

Înseamnă, cum s-ar zice, că orice lucru Frumos e o Utopie ce nu e de aici, ci doar își face loc, undeva, pe lumea noastră…

Așa și casa cu mălini înfloriți de la Putna, în tonuri de alb-auriu, scăldați în lumina caldă a amurgului. Da. E aici. Și totuși, e parcă într-un sublim Nicăieri… Un Nicăieri ca o metaforă a unui loc ce nu poate fi găsit pe lume, dar există oriunde în altă parte…!

Nu ne rămâne decât să găsim acel loc de Nicăieri al frumosului.

Pentru că și Dragostea e tot… Nicăieri. Și ce bine că e așa! Altminteri, ar fi trebuit s-o găsim într-un loc precis, în această lume… Ce bine că există un Nicăieri al Dragostei!

Și Dumnezeu e, bineînțeles, tot Nicăieri… Cum să fie El determinat de un loc? Ce bine că suntem înconjurați de acest „Nicăieri” al Lui, ca sa putem întinde mâna în oricare parte după El…!

Frumosul e, deci, ca o ghicitoare, un joc spiritual al Existenței. Dacă vrei să intri în „jocul” lui, trebuie să-l întrebi:

– Frumosule, unde locuiești…?

Și-ți va răspunde și te va provoca:

– Undeva. Într-un loc. Nicăieri. La o casă cu mălini…

Spor la căutat locul de Nicăieri al Frumosului…!

——————————–

 Pr. Iustin T.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 26472

Ultimele Comentarii