18 Feb
2019

Marta-Polixenia MATEI: Eu, martorul!!

Marin BEȘCUCĂ

MAGISTER

 

Confesiunile unui poet

din Grădina Maicii Domnului

- prefață -

Un gând, un suflu, o strălucire din coda de cometă de gând, metafore curgând dintr-o peniță febrilă și de nestăvilit, atât de incisivă și sinceră și totuși atât de temută de marea majoritate a acelora care s-au apropiat de prelinsul ei … cerneala cheamă șipotul cuvântului la descătușare și coala o-mbrățișează atât de firesc, într-un vers ce se curge mai alb decât albul ei și totuși, zămislind atâtea curcubee … poemele lui Marin Beșcucă atrag ochiul minții să se deschidă avalanșelor de construcții metaforice, inedite, așternute de multe ori cu schepsis, alteori atât de directe, încât mintea cititorului o ia la fugă printre ele, neputându-se opri din alergarea căutării tâlcului fiecăreia, emoțiile vin în devălmășie să completeze tabloul și sunt atât de vii, aproape tangibile, încât parcă e suficient să întinzi mâna și să le simți mângâiul în buricele degetelor …

MAGISTER naște de la o asemenea întâlnire, acolo unde metafora și-a răsfirat degetele prin gândurile unui cititor sensibil și erudit care a perceput încă de la primele lecturi bogăția și inovația lexicală, creativitatea fără de margini, inegalabil de prolifică și atât de spontană, de firească, a poetului Marin Beșcucă.

Așa se leagă, pas cu pas, o prietenie virtuală deosebită între poet și cititorul Gheorghe Pârlea, cel care, deși înveșmântat în aura modestiei, este de fapt un personaj deosebit, nici pe departe un necunoscător al valorilor literare românești.

Domnul Trandafir, cum avea să-l alinte mai târziu poetul, fapt datorat statutului său de învățător, în care parcă sălășluiește mitul acelui personaj, dascălul de odinioară, descris în povestirea omonimă a ilustrului Mihail Sadoveanu, transpiră cunoaștere prin fiecare por, atât de profundă încât se simte parfum filozofic literar și de analiză de la distanță.

Și, ca să întăresc aceste spuse, îmi permit să inserez aici unul dintre comentariile dânsului pășind pe urma publicațiilor poetului. Este unul dintre multele prezente pe Facebook (o parte le voi aduce aici !), lumea în care cei doi interacționează, eu fiind martorul absolut la toate:

Sunt onorat, D-le Marin Beșcucă ! Vă reiterez mirarea şi preţuirea – efecte automate asupra mea, cititorul virtual – stări induse de forţa Dvs. creatoare, expresie a bogăţiei sufletești şi a capacităţii inestimabile în a valorifica diversitatea de nuanţe a tezaurului limbii române. Izvorul Dvs. creator excede puterea noastră de absorţie. Eu vă privesc ca pe un “fenomen”, ca pe un “accident măreţ al peisajului” literar, virtual (am reprodus o apreciere adresată lui Sadoveanu de George Calinescu, care, în accepțiunea mea, are un corespondent în ceea ce sunteți ca poet).

Cititorul – care aici este mai mult decât un simplu cititor ! – percepe substraturile cele mai rafinate ale creației poetului, fapt care îl bulversează, e atâta sinceritate și uimire, cheia descifrării nu îi pare deloc străină, lacătele minții nu au valoare pentru el, de parcă ar fi descoperit pe undeva ‚‚iarba fiarelor’’… și totul atât de firesc !

Iar poemele beșcuciene transpiră pură filozofie, uneori, pe cât de greu de contemplat și pătruns, pe atât de limpede, dacă te vii în lectură cu sufletul curat și cu mintea liberă de orice gând … te lași în scalda versului, iar acolo unde mintea nu reușește să deslușească, subintră sufletul, care percepe subliminal mesajul poetic și trăirile ardente ale suflului creator. Cert este că Marin Beșcucă nu se limitează la un unic subiect în poezie, el trece cu ușurință de la iubire la social, de la politică la suflet, de la limitatele valori umane la nemărginirea dumnezeirii, pasiunea pentru scris prinde forme originale și nemaîntâlnite în plan poetic la alți autori. Cu toate acestea, neîndoielnic, atât în placenta plămădiri versului cât și în ființa poetului, în lăuntricul cel mai adânc, două sunt constantele care ies la lumină, primordial, aș putea spune: DUMNEZEU și IUBIREA.

Despre unul dintre acele poeme insuflate de apropierea  Divinității Absolute, care a dus la un monolog interior, înțesat de întrebări și doar percepții subtile de răspunsuri, în care poetul nostru își lăsase gândurile pradă unor frământări existențiale devastante, același distins Gheorghe Pârlea sublinia o intuiție, aproape un răspuns perfect în sintonie cu poemul:

Un psalm al unui David de azi … De ce să privim cerul raportându-ne doar la stele, când, de când e lumea, Cerul e identificabil cu Persoana absolută, cu idealul Iubirii, cu arca Salvarii, cu forța Iertării … Și ce dacă ne îndoim ? Oare nu asta ne e însușirea care ne umanizează fundamental ? Căci numai noi ne balansam (prin intermediar) între: To be or not to be … (în limba intermediarului) …

Exact, ați intuit și domniile voastre, mesajul, dilema existențială nu e monopol Shakespearian, dar e inserat aici ca o aducere-aminte a marilor spirite creatoare … iar când fluidele intră in sintonie, sufletele se lasă într-o contopire aproape nefiresc de firească, e aproape imposibil să nu le percepi căldura suflului până în măduva senzorialului. Așa s-a ‚‚născut’’ spiritul MAGISTER, acolo, în virtual, cel care s-a autointitulat un simplu învățător, pentru poet a devenit un punct de reper de neclintit, MAGISTER este ÎNVĂȚĂTORUL, cel care a reușit, insinuându-i-se în inima versului, să-l explice cumva celor care nu au avut îndrăzneala să se apropie mai mult, îndemnând la descoperirea unui poet de excepție, nu pentru că o spun eu, Mărțișor, eu doar relatez ceea ce am perceput încă din primele lecturi ale creației sale: un potențial nemaiîntâlnit, inepuizabil, inegalabil, cum spuneam și la începutul simplei mele relatări.

Cuvintele mele sunt sărace, dar am spus odată, într-o explozie de sinceritate admirativă, celui care se așterne pe hârtie cu suflet cu tot: ‚‚TU TE–AI NĂSCUT POEM, tu nu scrii, TU TE SCRII !’’… iar MAGISTER, parcă în prelungirea gândului meu, veni adăugând:

Sunteți, dle.Marin Beșcucă, poetul care “curge” în ritmul râului de munte, Cuvântul dvs. urmează ondulația șuvoiului. Aș fi ales ca element de comparație pentru “curgerea” trăirii dvs. poetice – timpul fizic –  ca să evoc consecutivitatea curgerii, permanența, dar ceva nu merge în această alegere, căci timpul e liniar, monoton, or versurile dvs. nu urmează un astfel de ritm. Ele sunt împotriva timpului: sunt “contra conometru”, cum însuși recunoașteți. Sunteți deci un concurent al lui Cronos, un … super-Cronos. Sau altfel spus, în ce privește durata de conectare la starea poetică, sunteți un … Superman (și, apropo de personajul de film, mă întreb când vă dezechipați de recuzita care-l transformă pe omul comun în super-om?). Sincera mea prețuire !

Și da, Marin Beșcucă este un scriitor care pare a fi într-o continuă competiție cu timpul a cărei goană e necontenită, versul său fiind o specie de Perpetuum Mobile, concepția lui creatoare violând orice lege  cunoscută a dinamicii poetice prezente sau trecute. Și totuși, el însuși, poetul, se zugrăvește cu extremă umilință spunându-și ‚‚eu, biet om’’. Magister pare să îi dea o forță de nedescris, aproape că nu realizează asta, dar observatorul din mine stă mereu la pândă și scoate luminii ceea ce s-ar vrea invizibil, pentru mulți … iar eu, eu am zărit mugurul acestei prietenii încă din primul zvâcnet, deși e o prietenie atipică, legătura dintre cei doi fiind una strict legată de considerente literare, aici nu există influențe străine, două spirite libere în sensul cel mai profund al acestei conotații, unul emițător, iar celălalt receptor, la fel ca în cea mai elementară definiție a comunicării, însă în perfectă sintonie, aproape simbiotică.

Mai spilcuiesc încă unul dintre aspectele acestei relații între cei doi instaurate:

Cuvintele mele însă nu sunt efectul prieteniei în sine, ci reacția la forța creatoare a poetului asupra cititorului copleșit de mirare.

Sau, raportându-se la Universul poetic beșcucian, Domnul Trandafir afirmă candid că este, fără a exagera nici măcar o infinitezimă:

… o lume originală și de aceea o pătrundem greu: nu ne e … familiară. Chiar asta înseamna poezia mare, dădea de înțeles George Călinescu: poetul facil umblă prin locuri comune, arhicunoscute, cel care scrie ce nu s-a mai scris e … cel care rămâne. Prețuire Poetului !

Bineînțeles, ca să puteți pe deplin înțelege, ar trebui să vă cufundați serios în lectură și nu, nu vă speriați, poemul său nu este unul ermetic, poemul său deschide ferestrele minții către un altfel de limbaj al cunoașterii lăuntrice, ceva complicat de simplu, sau poate doar simplu, dar extrem de complicat, cum de multe ori îi place poetului să se raporteze la versul său. Gheorghe Pârlea însă reușește cumva să pătrundă dincolo de scoarța acestui complicat, care nu este deloc o aparență, poezia lui Marin este saturată de profunzimi uneori amețitoare, sunt atâtea metafore care dau năvală în simțiri, plecând uneori de la un vers relativ banal, construcțiile sale urmăresc mereu un crescendo specific, le vezi urcând Everestul, apoi dând năvală peste cel care citește aidoma unei avalanșe care dă totul peste cap, răsturnând până și cele mai complicate teorii filozofice, revenind mai apoi cu nonșalanță spre concepte bazilare cum ar fi lăfăiul într-un sărut, tremurul unui mângâi, fiorul unui pătruns de privire …

Gheorghe Pârlea, cum vă spuneam, chiar dacă nu realizează sau, din enorma sa modestie, nu vrea să recunoască, reușește chiar mai mult decât o autentică pătrundere în acest univers poetic, ceva îl împinge spre analiză, între cei doi canalul comunicării funcționează aproape perfect, poetul și cititorul se simt reciproc.

În sufletul poetului, deopotrivă, Domnul Trandafir își câștigă aura de MAGISTER în fața căruia simte nevoia de a se confesa, de a împărtăși celui care este în măsură să înțelegă mare parte a frământărilor sale interioare și să le explice cumva celor care încă nu au reușit să pătrundă dincolo de scutul metaforei.

Deși poetul, într-un nu foarte departe, îi cere favorul unei cronici literare, Magister se vrea rămâne în umbra simplității și, într-o convorbire căreia i-am fost martor pe Facebook Messenger, el afirmă:

Dle Marin Beșcucă, trebuie să vă dau niște relații despre persoana mea, căreia Dvs. îi acordați un credit excedentar. Sunt un simplu învățător, pasionat de literatură (ca cititor și, sporadic, ca autor de exerciții aflate în proximitatea literaturii). Trăiesc “la țară” și, în consecință, am o gospodărie pe cap care îmi ocupă 5-6 ore pe zi. Stau prost și cu vederea (am cataractă la ambii ochi, într-un stadiu operabil). Scriu și public rar texte pe care nu le pot considera altfel decât “exerciții literare”. Îmi permit, foarte rar, și câte o “impresie de cititor” asupra unor cărți “ușoare” ale unor apropiați. Dumneavoastră sunteți un poet complex, profund. Ar fi firesc să fiți deja în atenția unor exegeți consacrați. Transfigurarea Dvs. poetică are profunzimi pentru care eu n-am capacitatea și instrumentele necesare spre a le sonda. Desigur, faptul că am privilegiul de a avea cărțile Dvs. în biblioteca mea – oferite cu o generozitate pe care nu o merit – impune datoria de a semnala acest răsfăț al meu prin voia Dvs.

Dar, revine cu o undă de promisiune și, infirmând cumva cele spuse în precedență, confirmă o bucurie poetului:

Chiar aveam în intenție să se întâmple asta. Prin urmare, fie și sub influența factorilor perturbatori deduși din cele de mai sus, când voi găsi oportunitatea pentru acest gen de exercițiu o voi face cu plăcere. Nu chiar curând, fiindcă sunt implicat, între altele, în alcătuirea unei monografii de uz local pe care trebuie să o termin în luna iunie. Tot respectul și admirația celui cu privilegiul întâmplării de a vă cunoaște (evident, prin intermediul nobilului Dvs. Verb) !

Aduce apoi, într-o excelentă expunere, una dintre perlele sale de analiză, iar dumneata, cititorule îți poți expune în contradictoriu părerea, dacă nu ești de acord, asupra unui poem care înglobează filozofii demne de invidiat chiar și celor mai mari gânditori ai secolului nostru … conceput de 01 iunie 2018, CONFESIUNI DIN PLACENTĂ (pe care veți avea plăcerea să-l descoperiți în evoluția acestei cărți):

De Ziua Copilului, deduc eu, cititorul puțin pătrunzător în adancimile filozofiei Dvs. poetice, vă dedicați o rememorare a “istoriei” personale. Un parcurs retrospectiv, de la entitatea programată de Dumnezeu spre a se întrupa în placenta mamei, la desăvârșitul corespondent al ei de peste timp. Acum, un spirit rar (pentru mine, nemaiîntâlnit) în ce privește motivația (intrinsecă, firește) și puterea sa de a se dedica contemplării Omului în relația lui cu Creatorul său. În ce mă privește, raportându-mă la complexitatea atributelor care dau naștere creației Dvs. poetice, Dle Marin Beşcucă nu pot decât să vă ofer simplitatea mea, aflată într-o perplexă mirare când, prin Dvs., constat DIFERENȚA care particularizează oamenii. Adaug, firește, consecința: ADMIRAȚIE!

Apoi vine cu unele aprecieri referitoare la un poem care pune (delicat însă) problema educației morale pe care tinerele noastre vlăstare o primesc în acest secol cibernetic, al vitezei și al nepăsării, al goanei către o fericire care, dacă te intri in complicat, nu se mai găsește pe nicăieri, deși pare împrăștiată pe oriunde, în care, nonșalant, un copil își ucide bunica, înjunghiind-o pentru că a îndrăznit să-l oprească de la jocul preferat:

Mă copleșiți, Dle. Marin Beșcucă ! Și – în această răvășită stare de răsfăț neașteptat și nemeritat – simt că nu mai pot alege cuvintele … M-ați gârbovit sub această dulce povară ! Cu voia Dvs., o voi împărți cu acei cobreslași ai mei, acum pensionari, pe vremea cărora încă mai supraviețuia spiritul haretian, pe vremea cărora nepoții sărutau mâna bunicilor, necunoscand ispita cuțitului care ucide blândețea bătrânilor.

Par oare acestea cuvintele unui necunoscător ? Forța sa analitică este excepțională, sinceră și chirurgicală, à propos de cuțit … MAGISTER este acel spirit acut și neobosit care știe perfect unde să caute și ce trebuie să găsească, de aceea poetul nostru, de undeva, DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI, alege să i se confeseze poetic lui … de ce tocmai lui ?… nu mă întrebați, citind, veți afla ! Ce pot eu să vă spun este faptul că acești doi iluștri s-au ‚‚simțit’’ unul pe celălalt, și-au găsit tacit ‚‚perechea’’ analist – analizat, între ei existând o anumită simbioză, cum am amintit și la începutul relatării mele, iar respectul și admirația sunt reciproce, fiecare a văzut în celălalt ‚‚floarea de colț’’ …

Sunteți rar, între ceilalți – nu zic unic, fiindcă nu pot avea imaginea întregului care vă include. Dar eu chiar intuiesc unicitatea poetului din Dvs. în peisajul poeziei care îmi e la îndemână.

Și da, peisajul poeziei astăzi este atât de vast, dar, din păcate, mereu se ivesc unii care-l vor îngustat în tipare reduse și care, în loc să promoveze inovația, geniul creator, originalitatea, se înghesuie la a sufoca orice depășește limitele propriilor lor puteri de pătrundere, sunt acei critici literari care n-au învățat încă acel concept de critică costructivă, e atât de ușor să ,,demontezi’’ ceea ce n-ai fost nicicând capabil a construi … gândul m-a dus fără să vreau la Alex Ștefănescu, Marele … ha, ha !

Încă de la prima lectură am simțit în poemele lui Marin spiritul ,,vinovatului de frumos’’ cum învăluie și năucește simțurile celui care se afundă în lectură, versurile sale nu sunt deloc ușoare, nu sunt un firav șipot de pârâiaș, sunt Dunăre cu izvor năvalnic, albiile filozofiei lui sunt adânci, atât de adânci !… odată prins în vârtej nu poți decât să te lași dus de val … iar valul te poartă prin atâtea dimensiuni ce deseori se suprapun, poetul știind pătrunde cu adevărat universul interior uman, iubire, ură, zbucium, viață, moarte, credință, social, politic, teluric, celest, nu este ungher nescotocit, până și timpul pare că nu mai are unde să se ascundă … trecut, prezent, viitor, trec toate prin sita metaforei lui, cum ar zice MNERU: nanometric ! Și o spune și Magister altfel, dar la fel de minunat:

Văd în dl. Marin Beşcucă – poetul care ne copleșește cu zbuciumul său în a dezlega, prin verbul versului, tainele ființării umane – punctul de la intersecția dintre Verticală și Orizontală. Punctul acesta e omul “delegat”/predestinat spre a percepe și trăi – și în numele celorlalți semeni – epifania întâlnirii Cerului cu Pământul. E atâta presiune asupra Poetului, suportată și în numele nostru, încât numai cititorul, prin empatia specifică “martorului” la suferință, îi poate “depresuriza” parțial starea, spre a suporta o nouă reîncărcare și menținerea perpetuă ca punct aflat la răsCRUCEA Verticalei cu Orizontala.

Verticala și orizontala … lumea imaterială intersectată cu cea materială, sacrul și profanul, Dumnezeu Nemărginirea și Creația Sa limitată, omul … ei da, poetul ne aduce aceste planuri paralele, antagoniste și totodată complementare, intersectate pare-se, nu doar cu Universul său lăuntric, ci și cu transpunerea acestuia în poem, transmițând cititorului mult mai mult decât o înșiruire de sentimente.

Aduc aici un pasaj în care, regăsindu-și unul dintre edictele sale analitice citate într-unul din poemele lui Marin despre și dinspre CREDINTĂ, Magister Gheorghe Pârlea s-a adresat din nou poetului cu deosebită aplecare către mesajul filozofic transmis de către acesta:

Faptul că ați integrat și modesta mea percepție asupra Poetului care sunteți în discursul Dvs. liric de aici, mă onorează. Dar nu e de trecut cu vederea și că, prin asta, ne convingeți că Poetul pe care îl  întruchipați  dovedește  că nu e închis în mod egoist și distant în propria “carapace”, în turnul său de fildeș, traducându-se poetic doar pe sine, ci – din contra – e deschis cu generozitate spre lume, absorbind-o prin ochiul său spiritual, “cel de-al treilea ochi”, apoi reflectând-o și restituindu-ne-o concentrat într-o oglindă cu “marca” matricei sale poetice. Iar noi ne vedem în ea, în oglinda aceasta nefamiliară lumii “nonpoetice”, cu rezerva proprie de (i)material poetic (inactiv) din noi, cu propria noastră resursă poetică, activată spre a putea recepta creația poetică. Și trăim această restituire funcție de valoarea resursei noastre poetice. Poezie există și în cel care nu o poate crea (a spus-o Nichita Stănescu). Altfel, poetul n-ar avea receptor/cititor de poezie. Sunt sigur că Poetul nostru de aici știe bine asta, de vreme ce noi, cititorii, îi simțim pregnant prețuirea. Să i-o întoarcem numaidecât și pe a noastră: Cinstire Poetului !

În egală măsură, pe cât de mișcat poate fi cititorul de mesajul poetic subliminal în pătrunderea înțelesului acestuia, poetul, la rându-i rămâne mut de uimire în fața acestor afirmații, de aici nevoia de ‚,confesional’’, de aici, acest semn de recunoștință pentru acest om deosebit, ale cărui capacități de pătrundere intelectuală în anatomia versului său sunt cu adevărat unice, poetul descoperind în Domnul Trandafir CITITORUL, nu acela care trece doar cu privirea și deslușește cuvinte, ci acela care se intră în inima metaforei, chirurgical, disecând carne, suflet și filozofii de poem … el reușește să realizeze cumva o radiografie a acestor elemente, având la îndemână și instrumentul interpretativ.

Ceea ce eu am adus aici e pentru ca oricare alt cititor ar răsfoi aceste prime pagini să poată înțelege natura acestei relații deosebite cât și gestul poetului de a-i dedica un întreg volum de poeme Domnului Trandafir sub formă confesională, ca de la egal la egal, mai mult decât amical și formal doar în limita în care politețea obligă, MAGISTER este un suflu de sinceritate și se simte reciprocitate în toate acestea !

Eu, Mărțișor, am fost martorul acestor conversații pe FB și Messenger, unele dintre ele le-am adus și Domniilor Voastre și sper ca Domnul Gheorghe Pârlea să nu se supere pe umila mea îndrăzneală, unele sunt adevărate ‚‚scrisori’’ de taină, altele sunt scurte, dar prețioase analize literare pe care nu le-am vrut pierdute pe undeva, prin universul ciberneticii și al virtualului modern, ci am dorit să se rămână de mărturie aici.

Read More »

16 Feb
2019

Monah IUSTIN T.: Iubirea şi nemurirea nu se aşteaptă…

Să facem un joc cu timpul. Şi cu iubirea. Fiindcă timpul a ajuns cea mai rea măsură a vieţii noastre. Şi a iubirii. Şi a lui Dumnezeu însuşi. După timp ne măsurăm fericirea, după timp ne închipuim nemurirea, după timp aşteptăm chiar iubirea lui Dumnezeu.
Dar dacă nu jucăm jocul bine? Dacă fricile şi spaimele noastre vin chiar din asta? Nu am lăsa orice să învăţăm să jucăm corect, să devenim liberi, împăcaţi şi iubiţi?
Hai să învăţăm să jucăm jocul în timp. Dar fără el…
Să descoasem un pic nemurirea. De câte ori ne gândim la nemurire, forţăm reprezentarea ei să încapă într-un timp al minţii noastre. Ne gândim mai degrabă la o „prelungire” a timpului vieţii noastre, sau la un „timp” în care vom fi nemuritori. Ca şi cum există un timp confecţionat, în care meseria noastră va fi nemurirea, dar care încă nu a venit. Între timp, nu ne rămâne decât un fel de grijă sentimentală a nemuririi, o aşteptare vagă pe ceas, ca un fel de emisiune la ora 20.00. Dar o nemurire „în viitor” e tot timp şi tot angoasă. Nu e de mirare că fugim din răsputeri de o astfel de nemurire şi de însăşi gândul la ea, chiar dacă am şti c-o primim ca răsplată. Nu avem ce face cu ea decât să stăm cu „grija” ei. De aceea gândul la o nemurire viitoare n-are nimic de-a face cu nemurirea. Ba chiar e una din sursele noastre de spaimă zilnică, adoptată ca o condiţie ca moralitate şi de pioşenie. Tocmai de aceea fugim în adâncul nostru de moralitate şi de pioşenie. Sau cel puţin de versiunea lor contrafăcută. Nu! Nu poţi să fii nemuritor şi să fii îngrijorat că eşti nemuritor. Şi nu poţi să aştepţi nemurirea pe secundele ceasului. Singura nemurire de care te poţi bucura cu adevărat este aceea deja aici şi nu încă
Nemurirea este strâns legată de iubire. De câte ori ne gândim la iubirea lui Dumnezeu, o plasăm într-un loc astfel încât să putem fugi de ea. La fel ca şi nemurirea, o aşezăm ca răsplată fie la capătul vieţii noastre, fie la capătul unui timp moral, fie la capătul unei virtuţi. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să întârzie până s-a împlinit acea virtute, acel timp moral sau viaţa însăşi. Iubirea trebuie să vină „după”, e un after-school după ce ţi-ai făcut toate temele, şi de-aici motiv pentru noi, din scrupulozitate, să ne apărăm de ea la nesfârşit. Căci frica noastră cea mai mare este ca nu cumva să fim iubiţi acum, în slăbiciunile noastre, printre păcatele noastre, între-timpul zbaterilor noastre. Păcatele vor aduce inevitabil suferinţe şi dureri, dar nu am şti ce să facem cu Iubirea dintre ele şi mai presus de ele. Acea Iubire nu va valida niciodată greşelniciile noastre, ea ne va îmbrăţişa de dragul a ceea ce suntem, în pofida a orice! Căci avem un Creator minunat care găseşte timp să ne iubească printre păcatele noastre. Fiindcă timpul dintre oricare două păcate e al Lui, şi e nesfârşit, ca iubirea Lui.
Şi aici ajungem al cuvântul încuietor de minte al părintelui Rafail Noica. Zice Dumnezeu omului: „Nu aştepta să fii desăvârşit ca Eu să te iubesc…”. Dar de ce? Ce rost are să mă iubeşti dacă nu sunt desăvârşit? Toate astea le-ar obiecta raţiunea noastră morală. Şi ce rost mai are strădania pentru virtute, după care ne măsurăm vieţile? Însă înţelepciunea acestui cuvânt este aceasta: „Nu înceta să vrei să fii desăvârşit (dar nu aştepta să fii), ca să te iubesc…”. Sau: „Nu înceta să vrei să fii vrednic de iubirea Mea, dar nu aştepta să fii vrednic de ea…”. Ce metaforă mai năucitoare şi mai paradoxală decât aceasta? Nu înceta şi nu aştepta! Între aceste două minuni de gând se măsoară viaţa noastră. Înaintea nemuririi şi a iubirii.
Altfel spus… Nu aştepta să fii nemuritor, ca să trăieşti… Nu aştepta să-ţi crească copiii şi să ajungă „la casa lor”, ca să-ţi împarţi viaţa cu ei… Nu aştepta să-ţi termini ratele la bancă… Nu aştepta să te muţi la casă nouă, ca să trăieşti sub Cer… Fiindcă veşnicia încape între oricare două clipe din viaţă, între oricare secunde pe ceas. Este nesfârşit timp de trăit între evenimentele vieţii noastre şi printre ele. Un răstimp. La fel ca Iubirea. Nu înceta şi nu aştepta rugăciunea de seară, pentru ca Eu să te iubesc… Nu înceta şi nu aştepta să te laşi de fumat, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să te vindeci de boală, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să redai examenul la anul, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să nu mai fii singur, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta rezolvarea problemelor căsniciei, pentru ca Eu să te iubesc…
Şi la urmă de tot. Nu aştepta terminarea Crucii vieţii tale… Nu aştepta Raiul… Nu aştepta nici măcar nemurirea… pentru ca Eu să te iubesc! Fiindcă iubirea Mea este însăşi Raiul şi nemurirea!
Joc frumos şi neaşteptat!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

16 februarie 2019

                 

 

16 Feb
2019

Poduri Literare: Sibiu-Chișinău-București+donație de carte

Publicul cititor de la Chișinău și din toate regiunile Basarabiei, precum și ale României, este invitat de Uniunea Scriitorilor de Limbă Română la o dublă sărbătoare de suflet:
- lansarea celor trei volume ale Antologiei „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni”;
- lansarea cărții de poezie „Poeții nu știu să moară” de Tudor Gheorghe Calotescu de la București, membru al USLR, Redactor-șef adjunct al Revistei „Poduri Literare”.

Postul Popas TV va realiza de la întâlnirea noastră, o ediție a emisiunii „De la suflet, pentru suflet”.

Moderatorii evenimentului: Ștefan Sofronovici (Chișinău) și Viorica Toaca Osipova (Anenii Noi), colegi de la USLR.

Autoarea Antologiei, Mioara Hususan, moderatoare la Radio Romantic cu Bucurie și Armonie din Romania, a făcut un gest nobil, publicând gratuit, trei volume de versuri, cu ocazia Centenarului Marii Uniri. Printre beneficiarii proiectului, sunt mai mulți membri ai USLR.

Poetul Tudor Gheorghe Calotescu vine de asemenea cu un gest nobil – donație de peste 50 de exemplare ale noului său volum poetic pentru:
- Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”
- Biblioteca Națională
- colegii basarabeni de la USLR

Din programul manifestării:
- Recital de versuri;
- Surprize muzicale de la tânăra interpretă Maria Onică;
- decernarea diplomelor de Excelență și a celor de Onoare;
- înmânarea primelor legitimații actualizate

Uniunea Scriitorilor de Limba Română (USLR) cu sediul la Chișinău, organizează evenimentul la inițiativa liderului Diana Ciugureanu-Zlatan.

Parteneri:

Popas TV, Chișinău, Director General – Svetlana Snegur
Radio Romantic cu Bucurie și Armonie;
Revista „Logos&Agape”, Timișoara, Director – Mariana Gurza;
Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (ASCIOR), Buzău – Președinte – Nicolae Musat;
Revista ASCIOR „Orizonturile Bucuriei”;
Revista „Ferma”, București;
Revista USLR „Poduri Literare”;
Asociația Cultural-Ortodoxă „Poduri de Dor”, președintă – Diana Ciugureanu-Zlatan

————————-

Diana Ciugureanu-Zlatan

Chișinău, Moldova

16 februarie 2019

14 Feb
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (III)

I. Creştinismul daco-roman (secolele IV-VI)

Despre originea apostolică a creştinismului românesc. O problemă controversată este aceea privitoare la apostolatul Sf. Andrei în Scythia (Dobrogea). Cum s-a născut această tradiţie? După cum rezultă din cuprinsul epistolelor, regiunile sud-dunărene învecinate au fost evanghelizate direct de Sf. Apostol Pavel şi ucenicii săi. În ceea ce priveşte ţinuturile noastre, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu arată că, după o tradiţie consemnată de Sf. Ipolit (170-226), Sf. Apostol Andrei a vestit evanghelia „sciţilor şi tracilor”. Ideea aceasta-prezenţa Sf. Apostol Andrei în Scythia – este amintită şi într-un pasaj din Istoria bisericească a lui Eusebius din Caesarea (265-339), unde scrie că acesta a propovăduit şi în Dacia Pontică, viitoarea provincie Scythia Minor (Dobrogea). Eusebiu citează pe Origen, Comentarii, III, Facere. Tradiţia conform căreia Sf. Apostol Andrei a predicat la sciţii din Pontul Euxin a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti, precum călugărul Epifanie (sec. VIII), în „Viaţa Sf. Apostol Andrei”. La noi, tradiţia referitoare la Sf. Andrei a fost consemnată, pentru prima dată, de mitropolitul Dosoftei, în „Vieţile sfinţilor”. El mai adaugă că în sprijinul evanghelizării Daciei Pontice vin şi unele colinde şi creaţii folclorice din Basarabia şi Dobrogea, care amintesc de trecerea Apostolului prin aceste ţinuturi, ca şi unele toponime precum peştera Sf. Andrei, pârâul Sf. Andrei ş.a. Pe baza acestor surse, Pr. Păcurariu scrie: „creştinismul românesc este de origine apostolică”.

 Unii istorici, precum Zeiller, consideră „ambiguu” pasajul scriitorului bisericesc Eusebius din Caesarea, „o simplă posibilitate” de propovăduire a legii noi în provincia romană Scythia Minor (Dobrogea). Mulţi teologi şi istorici români echivalează Scythia cu ţinutul dobrogean, cu zona coloniilor greceşti vest-pontice, unde Apostolul Andrei ar fi întemeiat primele comunităţi creştine. Alţi cercetători manifestă reţinere faţă de eventualitatea prezenţei apostolului în ţinuturile româneşti, fără a o respinge, iar unii istorici apreciază informaţia lui Eusebiu ca fiind „dificil de verificat”, iar tradiţia constituită în jurul misionarismului Sf. Andrei în Scythia „frizează legenda”. Geneza şi evoluţia tradiţiei scythice a misiunii Apostolului Andrei este interesantă. Astfel, în cea mai veche scriere apocrifă, „Acta Andreae”, din a doua jumătate a secolului al II-lea d. H., se spune că Apostolul Andrei s-ar fi îndreptat spre popoarele „din jurul Mării Negre”, spre Scythia. Dar conform actului apocrif, traseul apostolului a fost Thracia (Philippopol), Macedonia (Thessalonic), apoi Achaia (Grecia), cu oraşele Corint, Megara şi Patras, unde a fost şi răstignit, aşadar, nu apare nici o menţiune despre prezenţa lui Andrei în Scythia. Prin urmare, o tradiţie explicită despre evanghelizarea Scythiei de către Sf. Apostol Andrei nu este menţionată în cele mai vechi scrieri apocrife. În acelaşi timp, Origen (184-253) nu menţionează nicio tradiţie asupra misiunii Apostolului Andrei în „Scythia”. Deci, în nicio lucrare anterioară „Istoriei bisericeşti” a lui Eusebius (secolul IV), nu se face menţiune la o tradiţie certă privitoare la vestirea Evangheliei de către Apostolul Andrei în Scythia. Ca pentru a întări această concluzie, istoricul D. M. Pippidi a făcut o analiză istoriografică şi filologică a fragmentului din Eusebiu, în care este menţionat Apostolul Andrei în Scythia, din care rezultă fără echivoc că „şubredă şi izolată, tradiţia păstrată de Eusebiu despre o misiune a apostolului Andrei în părţile dunărene nu rezistă criticii”.

După secolul al IV-lea, cultul Sf. Andrei se va amplifica-datele diferitelor tradiţii din literatura populară, din apocrife, din Istoria lui Eusebiu au fost juxtapuse şi substanţial îmbogăţite. Însă cultul consacrat lui nu indică o veneraţie aparte acordată Sf. Apostol Andrei în zona Dobrogei (Sciţia Minor). În teritoriile din nordul Dunării, cinstirea Sf. Apostol Andrei, în secolul al IV-lea, este pe deplin confirmată de un fragment de calendar gotic, redactat în Tracia, unde în 29 noiembrie se menţionează: „În Goţia, dincolo de Dunăre, apostolul Andrei”. Zeiller se întreba: „Această menţiune a Sf. Andrei n-ar putea fi un ecou al tradiţiei, care face din el apostolul Traciei şi Scythiei”? În secolul al VII-lea se naşte cea mai „politizată” dintre tradiţiile alcătuite în jurul apostolului Andrei: sfinţirea de apostolul Andrei a primului episcop de Constantinopol, legendarul Stachys. Această legendă a sfinţirii acestuia a avut drept rezultat reluarea legendei despre misiunea Sf. Andrei în Scythia. Tradiţia scythică revine, din secolul VIII, constant în scrierile ecleziastice sau istoriografice bizantine,  Sf. Andrei ar fi hirotonit ca episcop, la Odessos (Varna), pe Ampliat, însă Zeiller a arătat că nota din Sinaxarul Bisericii din Constantinopol este nulă, lipsită de orice valoare. În continuare, inspiraţi de literatura apocrifă şi cultă, Simeon Metaphrastul (secolul X) şi Callistos Xantopulos (secolul XIII), autori şi a altor mistificări, au menţionat predicarea Evangheliei de către Sf. Andrei în „pustiurile scythice” – Dobrogea, părţile răsăritene ale Daciei sau sudul teritoriului ei.

Apoi, simplu, din literatura bizantină, tradiţia scitică a trecut în literatura populaţiei supuse Constantinopolului. Tradiţia apostolatului Sf. Andrei în Scythia, neverificată, a generat, la rândul ei, legenda creştinării de către acesta a românilor, ruşilor, gruzinilor şi altor popoare din zona Mării Negre. Pe de altă parte, în onomastica medievală, numele Andrei lipseşte, iar Sf. Andrei nu i s-a dedicat nicio biserică. Pornind de la toate cele enumerate mai sus, Petre Ş. Năsturel ajunge la următoarea concluzie: tradiţiile populare ce fac din Apostolul Andrei evanghelizatorul românilor sunt lipsite de orice valoare documentară şi trebuie respinse din rândul mărturiilor invocate în acest sens. Repetată de reprezentanţii bisericii, popularizată prin diferite mijloace de informare, tradiţia scythică a misiunii apostolului Andrei a devenit o componentă a conştiinţei comune şi cu greu va putea fi dislocată. Mai mult, tradiţia a trecut în istoriografie, riscând să se transforme dintr-o chestiune de identitate naţională într-un alt mit. Nici Sf. Filip, aşa cum s-a susţinut, n-a fost în Scythia. Prin urmare, cf. lui D. M. Pippidi, Petre Ş. Năsturel şi N. Zugravu, apostolii Andrei şi Filip n-au predicat niciodată în Scythia, acestea sunt doar tradiţii legendare, aşadar, creştinismul daco-roman din spaţiul carpato-dunăreano-pontic nu are o origine apostolică. Problema prezenţei Sf. Apostol Andrei în Scythia Minor rămâne deschisă, urmând ca cercetări ulterioare să facă lumină în această privinţă.

În Moesia Inferior şi Dacia, la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, spiritualitatea păgână prezenta condiţii similare, tendinţe apropiate, orientări comune, aceasta continua să aibă adepţi, mai ales în zona rurală. În ceea ce priveşte începuturile şi ascensiunea creştinismului în spaţiul ponto-dunărean, în epoca romană, o problemă controversată este aceea a izvoarelor privitoare la aceste începuturi. Am văzut mai sus că ideea originilor apostolice ale creştinismului daco-roman este şubredă. Opinii divergente au generat şi datele transmise de doi autori creştini, Tertulian (160-240) şi Origen (184-253). Referitor la urmele creştine în zonă, cele mai vechi monumente creştine de pe teritoriul României  provin din aşezările situate pe limesul dunărean şi litoralul pontic: în Moesia Inferior (Dobrogea), Dacia romană, teritorii din afara sa. În perioada creştinismului timpuriu, în spaţiul românesc asistăm la începuturile „penetraţiei păgâne” în creştinism. Limba primară a creştinismului, a evanghelizării şi a liturghiei celor mai vechi comunităţi din Orient şi Occident a fost greaca comună (koine). Abia din secolul II, în provinciile latinofone, limba latină a început să se substituie limbii greceşti – din acel moment, creştinismul devine un „factor de latinizare”. În spaţiul românesc, situaţia era asemănătoare: în oraşele greceşti din provincia Moesia Inferior, predicarea Legii Noi a început şi s-a făcut constant în limba greacă, dar în mediul latinofon din teritoriul moesic al Dobrogei şi al sudului Moldovei, şi mai ales în Dacia, provincie occidentală prin administraţie, orientare economică, compoziţie etnică, statut lingvistic, tablou religios, latina a devenit, în secolele II-III, limba liturghiei. Petre Ş. Năsturel:daco-romanii au avut, la un moment dat, o liturghie latină, fapt probat şi de existenţa în limba română a termenului „meserere”, ce provine din latinul miserere. Primii creştini din spaţiul românesc împărtăşeau învăţătura cea dreaptă, fapt ce se deduce din afirmarea divinităţii lui Iisus Hristos, numit cu titlurile „Domn” şi „Mântuitor”. În contextul religios al secolelor II-III, dominate de păgânism, are loc penetraţia şi asimilarea unor elemente păgâne de către creştinism, iar autori cunoscuţi precum Ignatie Teoforul, Tertulian, Clement Alexandrinul, Iustin Martirul, Origen scriu despre creştini, care încă nu se debarasau de vechile credinţe, consumau carnea victimelor sacrificate idolilor, nu respectau învăţăturile Mântuitorului, aveau îndoieli sau păreri greşite despre unele practici sau se întorceau la credinţele tradiţionale. Descoperirile creştine din spaţiul românesc conturează aceeaşi imagine: noua credinţă a preluat practici păgâne ce primesc semnificaţii noi, creştine.

O stelă descoperită la Tomis prezintă un interesant sincretism de idei păgâne şi creştine. Valori noi sunt exprimate în termeni vechi, asistăm acum la un adevărat amalgam de concepţii, toate denotă o atmosferă de sincretism al ideilor, întrepătrundere a credinţelor, de comuniune a simbolurilor. În Dacia, imaginea Bunului Păstor de pe unele geme evoca creştinilor episoade din mitologia orfică sau cea a lui Hermes, era popular cultul zeiţei egiptene Isis. În provincia nord-dunăreană, figurile fantastice, şerpii au contribuit la fundamentarea „iconografică” şi chiar lingvistică a „dracului” românesc, pe care V. Pârvan l-a derivat din toţi „idolii şi demonii păgâni” combătuţi de creştinismul în ascensiune. Din secolul al III-lea, a început să se generalizeze şi sensul creştin al termenului înger, din latinul angelus, la care au contribuit nu numai concepţiile creştine, ci şi influenţele orientale şi cele greco-romane. Însuşirea unor acte, gesturi şi lexeme creştine a fost facilitată de realităţi similare din cultele păgâne din Moesia Inferior şi Dacia. O dată cu ascensiunea treptată a cultului Fecioarei Maria, a fost asimilată şi vechea terminologie păgână, Născătoarea de Dumnezeu îmbracă aspecte particulare în spiritualitatea românească, iar L. Blaga se-ntreba: „Nu devine Maica Domnului uneori o zeiţă a fertilităţii”? O dată cu dezvoltarea cultului martirilor, printre ruralii nord-dunăreni, după 350, se generalizează termenul sânt din latinul sanctus. Sunt şi alte vocabule specifice universului spiritual păgân care au contribuit la închegarea terminologiei creştine româneşti, în teritoriile Moesiei Inferior (Dobrogea) şi Dacia: monumentum – mormânt, tacere – a tăcea, comendare -a comânda, basilica -biserică, Domine Deus – Dumnezeu. Concluzie: începuturile creştinismului popular românesc datează încă din perioada preconstantiniană.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

13 februarie 2019

13 Feb
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Aiud-Temnița-Iad și Raiul Deținuților Creștini (partea a II-a)

„FIŢI OAMENI DE ONOARE şi MAI PRESUS de PARTIDE

   SLUJIŢI: PATRIA, PATRIA, PATRIA!” (Petru Gheorgheoni)

 

    „Faptul  că lucram împreună cu aceşti oameni remarcabili îl consideram un privilegiu sau, mai degrabă, un dar providenţial. Nichifor Crainic şi Radu Gyr îmi spuneau că sunt volumele lor de poezii şi că, fiind mai tânăr, trebuie să le scot în afara închisorii, lucru ce mi-l sugera deseori şi filosoful Petrovici.

   De la Crainic şi Radu Gyr, am învăţat sute de poezii, aşa încât, în ianuarie 1957, când m-am eliberat din Aiud, aveam în memorie peste 10.000 de versuri.”

              (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 67,70, 87, 94, 120,135, 168)

   De fapt este impropriu spus ca expresie: x, y, z, mort la Aiud, mort la Aiud…

   Corect ar însemna: x, y, z, condamnaţi la moarte de regimul comunist şi ajutaţi de

   administraţia închisorii: omorât la Aiud, omorât la Aiud…

   Râpa Robilor-marea groapă comună a Aiudului era mereu flămândă de schelete.

   Eroii-Martiri erau aruncaţi goi în groapă, uneori ciopârţiţi, fără cruce, fără preot, fără

   slujbă, acoperiţi cu pământ, cu crezul şi iubirea lor faţă de Patrie şi Dumnezeu.

   Prea multă jertfă curată, angelică, sfântă a primit această Râpă veşnic nesătulă:

   „Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă,/ Cimitirul nostru tace, adastă;/ Aşteaptă

   sicrie sărace,/ Cu număr de smoală scris pe capace…”

                      (Radu Gyr, apud, Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 93)

   Deţinuţii politici, naţionalişti religioşi sfidau însă prin mistica trăirii lor groaznicele grozăvii oferite cu generozitate de regimul ateo-comunist, impunându-şi regula vieţii în sistemul concentraţionar al suferinţei: rugăciune, răbdare, credinţă, curaj, meditaţie, acceptare, nădejde, chiar iertare pentru călăi, după teologie, urmează alte preocupări de spirit elevat: „Într-un colţ, câţiva se perfecţionează în limba franceză, declinând şi conjugând. Dincolo, se face filosofie. Câţiva, pe lângă Gabriel Bălănescu, vorbesc despre poezie, literatură şi ziar… Eu stau lungit pe podele cu faţa-n sus şi cu mâinile puse cruce pe piept, gândindu-mă la viaţa veşnică… Staţionarea noastră pe podele durează luni la rând, vânătăile de pe şolduri se adâncesc şi reumatismele cresc.”

   (Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea Mare, vol. 3, Ed. „Credinţa strămoşească”, p.95)

    Aula încremenirii din forumul morţii de la temniţa Aiudului se numea Zarcă şi era cea mai fioroasă şi cea mai demonică încăpere care l-ar fi cutremurat şi pe necuratul.

   „Aici, la Zarca, au fost ucişi, în ger, în goliciune, în foame şi bătăi cei din grupul lui Agapi, în urma unei rebeliuni din interior (îmi scapă anul)…Sancţiunea a fost izolarea, goi goluţi, în plin ger, de -30 grade, cu geamurile de la camera de tortură de la Zarca sparte, drept pat betonul de pe jos, tavanul velinţă. Mai întâi le-au căzut degerate urechile, apoi vârfurile nasurilor albite de ger şi sprâncenele, genele, şi au sucombat pe rând, strânşi ciorchine unul în altul. Aşa i-au dus, sunând ca toaca, în car, la groapa comună, aşa a intrat în legendă grupul Agapi. Ei erau oameni de la dreapta eşicherului politic, hotărâţi a desfiinţa mitul comunist al anihilării adversarului… Foame, teroare, frig, era exact lecţia ce ni se aplica la Zarca Aiudului ardelean. Această Zarcă, mormânt al miilor de oameni nevinovaţi, în decursul a două secole de persecuţii fără egal, de la teroarea absolutistă monarhică la teroarea bolşevică, stârnea groaza în cei urmăriţi de regim numai când i se pronunţa numele diabolic. Era un fel de ecou, de groapă comună, contur de gamelă sură în zeamă neagră” (Vasile Scutăreanu, op. cit., p. 43-44)

   AIUD, care-şi propaga ecoul anagramă: IADU! IADU! IADU! IADU! IADU! IADU!

 

   La Aiud se continua bătaia pe aceeaşi partitură ca şi la celelalte penitenciare celebre, sinistre: „… Intrau în celulă, te puneau pe masa aceea, şi-ţi dădeau cât credeau ei de cuvinţă. Aveau nişte bâte ca nişte melesteie lungi, de cauciuc băţos.”

     (Pr. D. Bejan, Bucuriile SuferinţeiViaţa unui Preot Martir, Hârlău-Iaşi, 2002,p. 95)

   Toţi delicvenţii gardieni, dintre care unii cu tâlhării destul de grele şi crime la activ arătau ca nişte fiare sălbatice, ca nişte hiene ce-şi priveau hulpave prăzile, jinduind în fiecare clipă, în fiecare moment să-şi încolţească şi să-şi strivească victima.

   Într-una din seri, victimă a fost părintele Constantin Stoicescu… Într-un târziu, a fost adus de gardian şi împins în încăpere, unde a căzut moale pe duşumea. Mi-am dat seama că fusese bătut crunt, tot corpul era o vânătaie peste care năclăia sângele.”

                             (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 130)

   Regimul totalitar comunist care s-a aşternut şi a ocupat samavolnic, sfâşiind şi ciopârţind Regatul Român Creştin condus de un rege nevolnic, neputincios, neprietenos neamului creştin, prietenos însă ocupantului străin ateu, ne-a lăsat moştenire aproape seculară un popor disperat, sfărâmat, prăbuşit, paralizat, năucit.

   „Un POPOR năucit şi disperat priveşte neputincios cum se prăvăleşte în neant societatea şi economia în care trăieşte, atâta cât a mai rămas după al doilea război mondial şi ce a mai putut încropi în cei peste patruzeci de ani de comunism.

   Este poporul român, care din 1940 încoace nu a mai zâmbit şi numai Dumnezeu ştie ce păcate plăteşte, că este supus unui calvar atât de prelungit şi dureros, astfel:

   -În 1940 au fost rupte din trupul ţării provincii întregi cu milioane de fraţi români;

   -Oştirea română a fost târâtă într-un război nimicitor de la Nistru până la Stalingrad şi de la Stalingrad la Praga, de către cei mai odioşi tirani ai tuturor timpurilor, A. Hitler şi I.V.Stalin. Sute de mii de ostaşi nu s-au mai întors acasă;

   -Rănile lăsate de război şi armistiţiu înrobitor impus de Stalin, s-au oblojit cu multă migală, multă trudă şi multe abţineri, dar nu s-au vindecat niciodată:

   -Triştii ani de comunism ar putea fi descrişi lapidar în câteva cuvinte sugestive; KGB, consilieri sovietici, sovromuri, dosare de cadre, securitatea, cenzura, ascultarea convorbirilor telefonice, cultul personalităţii, două ore de televizor, ziare standard, viza de ieşire din ţară, munca forţată, dărâmarea bisericilor, cartele, etatizarea conştiinţei, etc., etc.” (Hristea Ieronim, Tot Adevărul, Samizdat, p. 3-4)

   Ştiindu-se de condiţiile umane de la Sanatoriul T.B.C. al penitenciarului Târgu-Ocna, administraţia de la Aiud, unde predomina teroarea, tortura, tratamentul diabolic prescris bolnavilor, a înfiinţat o secţie de T.B.C., pentru a-i readuce pe cei bolnavi de la Târgu-Ocna, nu pentru a li se ameliora suferinţa, ba din contră, pentru a le agrava şi mai mult puţinele zile care le-au mai rămas în calendarul vieţii.

   Între 1955-iulie 1957, secţia TBC avea în primire următorii suferinzi: dr. Ionel Zeană, ing. Gheorghe Jijie şi Ştefan Sabo din Bucureşti; Vasile Marcel Popa, student, Nicolai Popa, Bordei Zamfir şi Grigore Caraza din Neamţ; Atanasie Berzescu-teolog din Lugoj; Vasile Alupei-elev din Zemeş-Bacău; D. Mitoiu-preot din Băceşti-Vaslui; Aurel Vişovan-student din Sighet; I. Mocanu-profesor, Teleorman ş.a.

   Cu toată bunăvoinţa autorităţilor penitenciarului  de a înlesni soarta arestaţilor cu Secţia TBC, starea deţinuţilor naţionalişti creştini ortodocşi din  Aiud arăta tot la fel:

 

   „Rupţi şi slabi şi ciuruiţi de ploaie,/ Vineţi în amurgul citadin,/ Zornăind sub bura de venin,/ Poticniţi în lanţuri şi noroaie,/ Strâmbi de lanţ, de burniţă, de foame,/ Ducem boarfa noastră-ntr-o boccea/ În oraşu-n care nu ne vrea,/ Beat de aburi calzi şi de reclame.” (Radu Demetrescu Gyr, apud, Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI-2004, p. 53)

   Unul dintre protagoniştii închisorii Aiud a fost nemţeanul Grigore Caraza care, beneficiind de 3 procese a executat 23 de ani fără compromis, dar cu demnitate.

 

   În ziua de 31 August 1949, s-a coborât Apocalipsa stalinistă şi peste Poiana Teiului. Tânărul Grigore Caraza iniţiatorul grupării anticomuniste „Frăţia de Arme”, a fost arestat la 3 zile după ce fostul său colaborator al rezistenţei Pamfil Sălăgeanu fusese arestat şi-l dăduse în primire. Toată Valea Bistriţei a căzut în ghiarele sfâşietoare, pătate de sânge curat, ale Securităţii: Borca, Buhalniţa, Crucea, Farcaşa.

   Între cei arestaţi se aflau şi monahii: Varahil Moraru, Ioasaf Marcoci, Chesarie Ursu de la Mănăstirea Durău, Filaret Gămălău, stareţul Mănăstirii Rarău, preotul Vasile Gheorghiasa, părintele Mihai Mitocaru din Roman cu cei doi copii, primari, învăţători.

   În 18 Februarie 1950, Caraza a primit în baza Dosarului nr. 45/ 1950, prin Sentinţa nr. 166/  1950, 8 ani de închisoare corecţionară.

   Eliberat în 1957, rearestat în 1958, anchetat 9 luni, a primit în baza dosarului nr. 336/ 1959, prin Sentinţa nr. 349 din 16.06.1959, 23 de ani muncă silnică şi 7 ani degradare civică. În temniţa din Constanţa a stat înmpreună cu camarazii Lotului Răchitoasa, 11, în lanţuri 106 zile, apoi după un popas de o lună la Jilava, au ajuns a doua oară la fioroasa temniţă Aiud.

   Pe când târa lanţurile grele, sub suferinţa apăsătoare, sufletul creştinului Grigore se elibera cugetând mottoul lui Victor Hugo: „Omul e făcut nu ca să târască după el lanţuri, ci să-şi deschidă aripile.”

   Batjocura delicvenţilor gardieni, părea mai usturătoare ca supliciile lanţurilor grele.

   „-Doamne, mă gândeam, Tu ai suportat bătăi, ţi-a fost coasta împunsă, ai avut coroană de spini pe cap, ţi-au fost bătute piroane în mâinile şi picioarele Tale, dar, totuşi, lanţuri nu ai purtat!” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 132)

   Ilie Tudor-tatăl marelui rapsod al tezaurului nostru folcloric, Tudor Gheorghe, arestat în decembrie 1958, a avut şi el parte, cântăreţ bisericesc fiind, de partitura lanţurilor grele în concertul prea prelungitei Simfonii a Suferinţei creştin-ortodoxe.

   „Au venit 5 fierari cu nicovale mici şi lanţuri, ni le-au fixat la glezne cu brăţări de fier, fixate cu nituri pe nicovale. Doi cu o chingă. Piciorul meu drept de stângul vecinului. lanţul avea circa 60 de cm. Am fost prins de părintele Sârbu.” (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Ediţia a III-a, Constanţa-2010, p. 21)

   Nu numai administraţia comunistă avea slăbiciunea de a pune deţinuţii politici-religioşi în lanţuri grele, ci şi monarhia germană a dinastiei Hohenzollern, străină de neam, de credinţă, de tradiţie, nestrăină însă de împilare, de uciderea lui Mihail Eminescu, de uciderea miilor de ţărani răsculaţi, de aţâţarea politicienilor corupţi între ei pentru a fi uşor de manevrat, de afacerile veroase dinastice, de genocidul de stat comis de Carol al II-lea, de rapturile şi dictatele somate de vrăjmaşii seculari, uşor acceptate.

   S-a întâmplat în 9 Decembrie 1942, când un grup de naţionalişti români, creştin ortodocşi au plecat din Gara Capitalei peste mantia albă a Carpaţilor şi a Podişului Transilvaniei cu lanţuri la picioare, legaţi doi câte doi în cadenţă cu loviri şi injurii.

   Ajunşi la destinaţie li s-au tăiat lanţurile şi au fost repertizaţi la parter în celule. Pe peretele parapet două icoane împărăteşti i-au îmbrăţişat: Icoana Mântuitorului-Pantocreator şi cea a Maicii Sale cu Pruncul, ambele realizate de Costin Petrescu.

   Sub lumina proniatoare ţâşnită din aurele dumnezeeşti, Virgil Maxim a izbucnit:

   „-Fraţilor, nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul e cu noi. A venit aici înaintea noastră. Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam. El nu este pe Cruce! Ci pe Scaunul de Slavă, Biruitor. Noi suntem acum pe Cruce. Ca să ne ispăşim păcatele şi să ducem, prin El, neamul acesta la biruinţa împotriva celui rău, ca să ne învrednicim de aceeaşi slavă!

   Maica Sa a venit la căpătâiele noastre, să ne vegheze suferinţele şi durerile sufleteşti, rugându-se pentru noi Fiului său.” ( Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim, Bucureşti-2002, p. 73)

   Icoana Mântuitorului de la Aiud Îl reprezenta aşadar pe scaunul de slavă. Pe Cruce erau doar tinerii deţinuţi politici-religioşi. Lângă ei au ajuns şi elevii din Frăţiile de Cruce (F.d.C). Au stat un an, apoi trei ani la mina din Baia Sprie şi din nou la Aiud. Şeful F.d.C. Virgil Totoescu care a pătimit 14 ani în închisori, a stat „6 luni de zile în lanţuri la Aiud, în Zarcă.” (interviu realizat de Dragoş şi Ioana Ursu, la 11 Noiembrie-2009, 14 şi 21 August 2010 cu fostul deţinut-religios Virgil Totoescu; Dragoş Ursu/ Ioana Ursu, Aiudule, Aiudule…Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, p. 50)

 

   Închisoarea împrumuta caracterul administratorului-director, iar acela la rândul lui cimenta în pereţii, în zidurile ei cernite de vieţile curmate prea devreme, prea nevinovate, faima lui funestă de fost individ şters, poate chiar nul într-o societate, care a parvenit rapid alăturându-se partidului-proletar sau ţâşnind în rândurile Securităţii diabolice, împrumuta nu chipul fiindcă el, ei, directorii-temniceri, nu mai aveau de mult chip divin sau uman, ci o înfăţişare schimonosită, vulgară, plină de ură, de venin, de violenţă, de bestie, de brută, de bădăran.

   Pe lângă toate acestea temniţa Aiudului purta încă efigia unei împărătese diabolice care avea pe conştiinţa ei murdară, criminală mii de vieţi ale ţăranilor valahi cărora Dumnezeu le dăduse Moşia şi Libertatea nemuririi dacice, dar pe care invadatoarea habsburgică îi făcuse sclavi, şerbi pe fosta lor moşie smulsă de grofii ticăloşi.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 13 februarie 2019

11 Feb
2019

Adrian BOTEZ: Autobuzul întârziat (poeme)

AUTOBUZUL ÎNTÂRZIAT

 

aştept autobuzul – care

nu mai vine : ştiu că – odată şi

odată – tot va

veni – dar

când ? – a depăşit orice-ntârziere

decentă…

 

de-atâta-aşteptare şi

nervi – când – în sfârşit

va veni autobuzul (cu o atât de mare

întârziere !) – în semn de

protest – nu mă voi urca

eu

într-îmsul – ci-l voi sudui – îl voi

înjura birjăreşte : în locul meu

se va strecura – în

autobuz – o umbră

sperioasă – politicoasă – care

nici măcar

nu-şi va lua

bilet

dus-întors

***

 

VIAŢA DUBLĂ A SCRISORII

 

abia după ce

visez cum am trudit (ideal şi

inspirat-luminat) – să

scriu Scrisoarea – şi mai

visez şi că

deja am expediat-o ! – …mă

trezesc – foarte

ambiguu – ponciş – îmi

şterg – de zor

ochi-ochelarii – şi

arţăgos – încep să chibzuiesc – să mă

frământ – cum şi de unde să încep a

plămădi şi

rândui-orândui –  rudimentarul

realul chip al

Scrisorii

***

                                                                  

SĂ NU LIPSIŢI : AZI – ŞI HOTARELE-S FURATE!

 

hârşit – cu câte-un tigru pe ureche

vrea să ucidă-n mine firea veche…

degeaba strig că sunt un Tămăduitor :

El îmi decapitează Vorba  - c-un topor…

 

îmi pun pe cap căciula-mi prigonită :

Istoria acestui Neam – scuipat pe plită

n-a protestat – în faţa unui General :

i-a furnizat un tub cu Prostenal

 

…de când Călăul poate murdări latrina

Istoria-are răgaz să-şi mediteze vina :

a  fost prea demnă – în trecutu-uitat

 

iar pe „superiori” – cam rar i-a salutat…

Istorie şi Neam – îngemănate

să nu lipsiţi : azi – şi hotarele-s furate!

***

 

BAL CATASTROFAL

Read More »

11 Feb
2019

Georges Friedenkraft: Taine

“Anima, Pasărea sufletului”, Sigrid Hofmann

Taine

Nu-ți pot dezvălui tainele mele/

În mine ele sunt încă în pârg
(Mei Er, poetă contemporană din China)

Nu-ți pot destăinui tainele mele

Semințe de chimion în germinare
În temniță de humus zăvorâte
Visează la-ncolțirea viitoare.

Tainele mele sunt omizi gingașe
Visând în crisalidă, moleșite,
Cum se vor transforma în fluturi.

Tulburător, misterul, pe care ți-l ascund
Fiori ți-ar da, te-ar face să roșești, ca o elevă,
Ca salcia ce  freamătă în vânt.

Îngăduie tainelor mele să se coacă
Plesnind apoi rotunde, rumenite,
Trezindu-se la viață, iar de-o să ai răbdare,
În ziua cuvenită, ți le voi divulga.

Georges Friedenkraft, Franța

Traducere : Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Je ne peux te dire mes secrets//Mes secrets sont des graines de fenouil/Enfermées dans leur prison d’humus/Mais qui/rêvent de germer//Mes secrets sont des chenilles/Doucement assoupies dans la chaleur du cocon/Mais qui rêvent de devenir papillons//Je ne peux te révéler mes secrets si troubles/Ils te feraient rougir comme une écolière/Ils te feraient /frémir comme un saule à la première brise//Non, laisse mes secrets mûrir en moi/Laisse-les exploser à la vie/Alors peut-être, si tu es patiente/Un jour je te les dirai.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 18219

Ultimele Comentarii