12 Apr
2012

„Accente de interculturalitate“

Veronica Balaj din Timişoara, este prezentă pentru a doua oară la Roma, de data aceasta pentru prezentarea unei carţi de poeme, “FUGA NEL CERCHIO” tradusă   de prof. Laura Mara.

Prezentarea va avea loc la PALAZZO MUNICIPALE din  Roma, la invitaţia Asociaţiei  Internazionale  de Solidaritate Culturală şi a ACCADEMIEI  “CITTA DI ROMA.”

La prima întâlnire a carţilor sale cu Roma, a fost vorba de romanul  “Baltazara” tradus de MARCELLA  MARONE. .

Interculturalitatea funcţionează atunci când oamenii   pun preţ  pe comunicare  , pe  interrelaţionare artistică, asa se face că, Marcella Marone  a stabilit  mai întâi legatura cu   Roamânia,  în mod special când, la Colegiul de Artă “Ion Vidu “din Timişoara, au fost interpretate  compoziţii  muzicale  semnate de  tatal ,  ei,   M.Marone, fost dirijor al Filarmonicii din Roma, muzician de expresie clasică .

“BALTAZARA”,    semnată de  Veronica Balaj,  a fost  o carte  care  s-a bucurat şi   de  o prezentare  specială,  prin cuvântul  spus atât de  prof.CLAUDIA MENICHELLI   cât  şi de    Av.Pierro Marrone, de  la Vatican.

La aceasta  nouă întâlnire    cu literaţii din Roma , Veronica Balaj   va prezenta poeme   în data 20 iunie , ora 14 ,30 la sala  de conferinţe   de la  Palazzo Municipale .  De menţionat că , mai întâi ,  cartea  a  fost prezentată  în CORRIERE  DI Roma, în septembrie anul   trecut, iar acum va fi în atenţie, prin   intervenţiile  susţinute    de prof. şi  poetul LUCIANO PIZZICONI,  preşedinte  de onoare al Asociaţiei Scriitorilor din Paris, memebru al mai multor Academii, şi prof. PRADO    DE FRANCESCO.

Să-i urăm succes   unui  scriitor român, Veronica Balaj, care încearcă  o comunicare  culturală prin limbajul literaturii !

MARIANA GURZA

12 Apr
2012

Emigrarea, zbor neînfricat într-o lume aflată mereu în schimbare

“Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, OCTAVIAN CURPAŞ, Editura „Anthem”, Arizona, SUA

Exilul românesc de după al doilea război mondial reprezintă un fenomen social, o dramă a istoriei naţionale, a celor dezrădăcinaţi şi a familiilor lor. Şi mă îndoiesc de faptul că acest fenomen s-a încheiat odată cu instalarea „democraţiei” din anii 90, mai ales în estul României, şi aici mă refer la Basarabia, unde şi astăzi destinele sunt măcinate de urmărire politică, privarea libertăţii de opinie, închisoare sau ameninţare cu moartea şi înfăptuirea crimelor odioase în cazul atâtor oameni de cultură din stânga Prutului. Din nefericire soarta celor exilaţi în Siberia a fost diferită de a celor ce au reuşit să părăsească România, plecând spre Occident.

Dumitru Sinu este protagonistul-narator al povestirilor în povestire, care întruchipează eroul mioritic nevoit să parcurgă traseul iniţiatic al călătoriei – căutării de sine. Viaţa bate filmul, iar realul transcende imaginarul în drumul personajului căutător de lumină şi eliberarea sa din labirintul transfugului. Renaşterea pe un nou tărâm trebuie să suporte traumatismele fătului la naştere, atât din punct de vedere biologic cât şi spiritual, maturizarea fiind un proces îndelungat şi dureros. Obstacolele depăşite sunt lecţii de viaţă însuşite de nea Mitică, ce îi trasează destinul alături de oameni care îl însoţesc de-a lungul timpului în aventurile sufletului exilat.

Octavian Curpaş, românul care a scris, de departe, cele mai multe articole despre statul Arizona din SUA, jurnalistul care susţine literatura şi cultura românească din diaspora, omul care a ştiut să transforme un dialog de suflet în operă literară, să asculte cu îngăduinţă şi să transpună cu rafinament istorii de viaţă în conţinut epic structurat în 30 de capitole, îşi deschide cartea EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX (Un alt fel de “paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite) prin reliefarea „oraşului moleşit de căldură” – Arizona – localitate adoptată de autor timp de şapte ani ( întâmplător sau nu, cifra magică a miturilor) şi locul în care „timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…”

Încă din primul capitol autorul ne anunţă că strădaniile eroului nostru nu au fost zadarnice, căci Dumitru Sinu este patronul hotelului unde începe periplul imaginar prin timp cu o serie de figuri şi simboluri care nu distorsionează totuşi realul, ci pun în ordine şi reactualizează straturile profunde ale interiorităţii sufleteşti după opt decenii de viaţă.

Punctul de plecare este satul românesc, Sebeşul de Sus din judeţul Sibiu, cu oameni din popor ce adună cu simplitate în coşul vieţii evenimente care nu pot fi ocolite, le depăşesc cu demnitate, stoicism şi înţelepciune. Firul epic este conturat de drumul parcurs „de la Panciova la Banovici”, după care întâmplarea îl duce pe nea Mitică în Franţa şi mai departe în Canada. Perioada în care Dumitru Sinu a locuit la Paris şi interferenţa sa cu personalităţi marcante ale intelectualităţii româneşti şi cu oameni de înaltă calitate morală reprezintă mai mult decât pagini de literatură, ci mai degrabă file ale inevitabilei realităţi. Aici soarta „fugarilor” români capătă un alt sens, iar drumul pe care purced ia cu totul altă întorsătură. Idealurile sunt atinse prin muncă şi strădanie. Acelaşi lucru se întâmplă şi după ce grupul de prieteni părăseşte Franţa şi se îndreaptă unul câte unul spre Canada, încercaţi fiind de alte greutăţi de care românii nu se lasă nici aici învinşi. „Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel.” De aici povestea continuă alături de familii, soţii, copii, cu toate aventurile sale şi se întoarce acolo de unde plecase, la satul natal, Sebeşul de Sus, pe care îl regăsim neschimbat în amintirile lui nea Mitică şi străin totodată în reîntâlnirea după o jumătate de secol.

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

XIX. Dr. TRAIAN STOICOIU, chirurgul preferat al pacienţilor din Calgary, Canada, la mijlocul secolului XX

Traian Stoicoiu este unul dintre intelectualii români care au avut curajul să părăsească România după instaurarea comunismului şi să se remarce într-o societate liberă, în care scara valorilor era respectată. Medic chirurg de excepţie, cu încă două specializări în palmares – cardiologie şi radiologie –, ajunge unul dintre cei mai renumiţi medici din Canada, fiind cunoscut drept cel mai bun specialist în chirurgie din Calgary-ul acelor vremuri.

Dumitru Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe când se antrena cu sârg la suta de metri: „Nu există ca tu să nu-i baţi pe toţi! Ai picior iute, de căprioară” – îi spunea Stoicoiu, tânărul medic de-atunci, fost fotbalist de performanţă de odinioară, cu care nea Mitică se intersecta deseori pe terenul de sport. Medic chirurg şi, în acelaşi timp, asistent universitar la Facultatea de Medicină clujeană, în puţinul timp liber ce-l avea la dispoziţie, Traian Stoicoiu se relaxa făcând sport. Dumitru Sinu participase la mai multe competiţii şi doar o singură dată ieşise pe locul doi, în rest, era numai primul. De-aici să i se fi tras, oare, lui nea Mitică agilitatea cu care a fugit din România în toamna lui 1948? Se prea poate! Complexele antrenamente care-au urmat în competiţia cu viaţa de refugiat, de-abia atunci începeau…

Deşi aveau preocupări diferite, prietenia lui Dumitru Sinu cu doctorul Stoicoiu a fost una specială. Astăzi, la mai bine de 12 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Traian Stoicoiu, nea Mitică mă pofteşte la ora aducerilor aminte şi îmi povesteşte despre omul, profesionistul dar mai ales despre prietenul Traian Stoicoiu.

Chirurg la Cluj, pribeag în Occident

Traian Stoicoiu s-a născutla Caracal, judeţul Romanaţi la 18 martie 1907, într-o familie de intelectuali. Bunicul său fusese judecătorla Tribunaluljudeţului Romanaţi, iar părinţii, cadre didactice.

La zece zile de la naşterea lui Traian, Matei şi Maria Stoicoiu, părinţii săi, pleacă din Caracal, fiind repartizaţi la şcoala din Vladimir – în sud-estul Gorjului, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, unde la 1780 se năştea Tudor Vladimirescu. Astăzi localitatea îi poartă numele. Dela Vladimir, tânăra familie de dascăli se mută însă din nou, stabilindu-sela Copăcioasa, satul natal al lui Matei Stoicoiu, mai aproape de Târgu Jiu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se refugiază în Moldova, de unde revinla Copăcioasa, în 1918.

Trei băieţi şi două fete aduseseră bucurie în familiei Stoicoiu: Nicolae, Traian şi Virgil (care, rând pe rând, vor părăsi România, urmându-şi destinele spre lumea liberă) şi fetele, Zoe şi Iuliana.

Nea Mitică îi cunoaşte pe Traian şi pe Nicolae. Nicolae Stoicoiu era inginer chimist, fost coleg de facultate cu doamna Sonia Bunescu şi cu Traian Niţescu – doi cunoscuţi şi prieteni ai săi. Nicolae şi soţia lui, Marioara, îi sunt, o perioadă, oaspeţi în California. Doctorul Stoicoiu, la care Nicolae, fratele său, venise în vizită, fiind foarte ocupat şi implicat în munca de chirurg, ce nu era tocmai uşoară, îl roagă pe Mitică Sinu să se ocupe de ei şi îi ducela Long Beach, unde locuia vechiul său prieten. După cum am arătat în capitolul despre inginerul Stoicoiu, acesta rămâne mai mult timp pe pământul american, dar spre sfârşitul vieţii se întoarce în România.

Pe Virgil Stoicoiu, avocat de profesie, nea Mitică îl întâlneşte la Paris, dar nu-l cunoaşte prea bine. I-l prezentase Traian, de la care aflase că era pasionat de politică.

Traian Stoicoiu a absolvit facultatea de medicină în 1935 şi. începând cu anul 1937, face parte din corpul profesoral al facultăţii, ca asistent universitar. Tânărul cadru universitar, care fusese şi fotbalist de performanţă, independent şi sigur pe sine, dar cu idealurile spulberate de orânduirea ce tocmai se instalase ca o volbură peste lanul său de vise, aparţine unei generaţii pentru care verbul a fugi (din România) devenise o obsesie…

Clujul acelor vremuri tulburi nu făcea notă discordantă faţă de alte centre universitare din ţară, devenite teatre de desfăşurare a acţiunilor mişcării legionare şi rezistenţei anticomuniste. Cei mai înverşunaţi dintre studenţi şi intelectuali aderau la doctrina legionară, alţii, simpatizau doar, fără a se implica direct, la fel ca Traian Stoicoiu. Începând cu mijlocul lunii mai 1948, comuniştii au început vânătoarea, şi, fără excepţie, au arestat masiv legionari get-beget şi simpatizanţi ai acestora, ceea ce i-a determinat pe mulţi să părăsească ţara.

Tânărul medic avea o educaţie aleasă, remarcându-se întotdeauna prin distincţie şi respect pentru cei din jur, iubindu-şi profesia şi dedicându-se acesteia. Trăia în Ardealul măcinat de animozităţi ce se manifestau între români şi etnicii maghiari, induse de însăşi situaţia din ţară – o Românie lovită de ciuma roşie şi frământată de mişcările de rezistenţă anticomunistă.

Sătul de situaţia incertă din România, în clocotul mişcării anticomuniste şi când pericolul arestărilor în rândul celor care nu agreau regimul era iminent, doctorul Stoicoiu renunţă la statutul de medic chirurg şi părăseşte ţara, ajutat de faimosul fotbalist de origine maghiară, Iuliu Bodola.

Iuliu Bodola a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut România. Născutla Braşovla 26 februarie 1912, debutează în oraşul natal,la Braşovia Braşov, apoi va jucala CA Oradea, Venus Bucureşti, Ferar Cluj şi, în final,la MTK Budapesta.Are 48 de selecţii în echipa naţională a României, pentru care înscrie 30 de goluri şi 13 în echipa similară a Ungariei. Participă cu echipa Românieila Campionatele Mondialedin 1934 şi 1938. Fostul său coechipier dela Venus Bucureşti, regretatul Ilie Savu îl caracteriza astfel: „…făcea ravagii printre adversari, având un şut necruţător şi lovind mingea la fel de bine cu ambele picioare”.

Are în palmares 112 goluri marcate în prima divizie românească şi alte 85 de goluri în prima ligă ungară.

Traian Stoicoiu o avusese pacientă pe mătuşa lui Bodola. Cum nu era naţionalist şi nu se alinia curentului antimaghiar al vremii, între el şi Bodola se născuse o relaţie de prietenie care-i va folosi ulterior, la plecarea din ţară. Bodola juca din anul 1946 la MTK Budapesta. Aflând intenţia tânărului medic, se oferă să-l ajute şi, la 18 august 1948, Traian Stoicoiu trece graniţa maghiară, în maşina personală a fotbalistului. Traversează Ungaria şi de aici ajung în Austria, de unde medicul român va pleca apoi spre Franţa, via Germania. După mai bine de un an, este prins la graniţa germano-franceză, unde face zece zile de puşcărie, dar reuşeşte să ajungă la Paris, în luna octombrie 1949.

Urmează o perioadă de căutări, de emoţii şi examene pentru echivalarea studiilor, timp în care lucrează ca asistent medical la un spital dintr-un orăşel din apropierea Parisului. În momentul obţinerii dreptului de liberă practică, profesează ca medic, în acelaşi spital, iar în martie 1951 părăseşte Franţa şi pleacă în Canada, oprindu-se pentru început în Quebec.

Cu trei specializări în medicină – doctor la Calgary

Ajuns în provincia canadiană Quebec, după aproape trei ani de la plecarea din ţară, Traian Stoicoiu va lucra la un spital din Montreal. Perioada de şedere în capitala provinciei este una destul de agitată. De-aici, doctorul Stoicoiu începe colaborarea la radiourile diasporei şi are intervenţiila Radio EuropaLiberă. Nu poate profesa chirurgia, pentru că în Quebec exista un articol de lege, conform căruia medicii chirurgi nu aveau dreptul să opereze, decât după cinci ani de la stabilirea în Quebec.

Traian Stoicoiu nu stă pe gânduri şi se mutăla Calgary, unde se stabilise inginerul Traian Niţescu, prietenul său din studenţie, o reală personalitate în domeniul prelucrării şi comercializării produselor petroliere, preşedintela Petrofina, una dintre cele mai prestigioase companii de profil din lume.

Traian Niţescu părăsise România într-un mod inedit: trecuse Dunărea înot în Iugoslavia, împreună cu soţia sa, care neştiind să înoate, traversează apele fluviului ajutată de un cauciuc şi de soţul său, înotător desăvârşit. Nea Mitică Sinu auzise de aventura lui Niţescu în lagăr la Kovacica, unde inginerul român era cunoscut ca fiind un intelectual de mare clasă, cu un curaj de admirat. Nu-l văzuse însă niciodată, până în Canada. Aici îl vizitează de multe ori împreună cu doctorul Stoicoiu. Traian Niţescu îl simpatiza şi, de câte ori îl invita pe Traian la el, un uita să-i spună: „Dar adu-l şi pe Mitică cu tine!”, pentru că era o prezenţă agreabilă.

Până lucrurile intră în normalitate, Traian Stoicoiu locuieşte pentru o perioadă de şase luni la inginerul Niţescu. În acest interval, muncind intens, reuşeşte să înveţe bine limba engleză şi îşi susţine examenele de echivalare a studiilor. Avea şi înclinaţie spre învăţarea limbilor străine, pentru că vorbea fluent şi franceza, germana, italiana şi maghiara.

Urmează o perioadă parafată prin rezultate excepţionale care fac din doctorul român un nume strălucit pe firmamentul medicinei canadiene. Cele trei specializări în medicină, calităţile sale profesionale, susţinute de un caracter puternic, sănătos, îl propulsează în elita medicală din Calgary şi, într-un timp relativ scurt, devine cel mai solicitat chirurg din zonă: „nu-i plăcea să se laude, ci să acţioneze – îmi mărturisea de curând într-o convorbire telefonică, Gregory, băiatul domnului Stoicoiu – ştiind să explice foarte bine lucrurile, atât la clinică, cât şi acasă. A fost un excepţional profesionist, un permanent exemplu de corectitudine şi moralitate, dar şi un profesor desăvârşit în familie”.

Era preferatul pacienţilor proveniţi din ţările europene – sârbi, unguri, ruşi, cehi, slovaci şi desigur, români – iar dacă doreai cumva o recomandare către un medic bun, cu siguranţă că ai fi fost îndrumat spre Traian Stoicoiu.

Dăruirea sa profesională era completată de imensa dragoste de semeni, fiind un om plin de compasiune şi un generos fără margini. „Tatăl meu nu a fost unul care avea nevoie să atragă atenţia asupra sa, a fost mai degrabă tăcut, confident, un adevărat turn de tărie – îmi scria zilele trecute Rodica Stoicoiu, fiica chirurgului – nu cred că l-am auzit vreodată lamentându-se, dimpotrivă, el putea să împrumute din tăria sa şi altora şi să se îngrijească de problemele lor”.

„Nu a avut prea mult timp liber, dar cât a avut l-a petrecut cu familia!”

Traian Stoicoiu se căsătoreşte cu Helen, asistentă medicală la spitalul la care lucra – irlandeză de origine, născută în Quebec City –, o femeie tare cumsecade, de care nea Mitică Sinu îşi aminteşte cu plăcere şi care-i dăruieşte soţului său doi copii minunaţi – Gregory şi Rodica.

„Când mergeam la ei în vizită,la Calgary, stăteam aproape toată noaptea la poveşti cu Traian. Cu Helen vorbeam mult despre irlandezi, despre suferinţele şi despre ţara lor. Aflasem cum şcolile le-au fost distruse şi cum au fost nevoiţi să plece la studii în alte părţi ale lumii, şi cum limba irlandeză era interzisă în vremea aceea, inclusiv în Canada. Helen era foarte simpatică – mărturiseşte nea Mitică – iar irlandezii sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în exil: muncitori, corecţi, prietenoşi”.

Irlandeza este o limbă străveche, de origine celtică, făcând parte din grupa insulară a aşa-numitelor limbi Q-celtice (goidelice), alături de limba scoţiană şi limba manx. Este cunoscută şi sub numele de limba gaelică, dar acest termen este incorect şi nu este precis. Astăzi are statut de limbă oficială în Irlanda, dar majoritatea populaţiei vorbeşte limba engleză, ca urmare a interdicţiei acestei limbi, în vremurile de frământări şi războaie dinaintea câştigării independenţei ţării, în anul 1937. Emigranţii irlandezi din acele timpuri au dus odată cu ei în exil tradiţiile şi cultura ţării lor. Pe alocuri, în Statele Unite, Canada şi Australia, se mai întâlnesc vorbitori de limbă irlandeză autentică, dar în toate aceste ţări utilizarea limbii irlandeze este în declin, în favoarea limbii engleze.

Copiii lui Traian Stoicoiu urmează îndeaproape exemplul părintelui lor. Educaţia primită în familie, sub supravegherea atentă a mamei, mereu în preajma lor, dar şi prin dragostea şi învăţămintele primite, în puţinul timp liber pe care doctorul îl avea la dispoziţie şi îl petrecea în exclusivitate în familie, sunt astăzi oameni realizaţi, împliniţi, educaţi în spiritul respectului faţă de muncă şi mai ales faţă de oameni, făcând cinste numelui Stoicoiu.

Greg Stoicoiu şi premierul Canadei Stephen Joseph Harper într-un proiect de anvergură – Istoria hocheiului

 

În 1960 se naşte primul copil al familiei Stoicoiu, Gregory. Îşi face studiile în oraşul natal, la Calgaryşi se orientează spre arte, obţinând Bachelor of Arts in drawing and painting – licenţa în arta desenului şi picturii. A studiat şi este preocupat de istorie. Istoria este una din pasiunile sale, dar nu singura.

Gregory îşi aduce aminte cum, în timpul liber, tatăl lor îi ducea în mijlocul naturii, la pădure şi la pescuit. Vânătoarea nu-i plăcea, pentru că iubea tot ce este viu şi, prin natura profesiei, el lupta pentru a salva vieţi omeneşti. Detesta politica, dar iubea sportul: fusese sportiv de performanţă, îi plăcea să-l practice şi o făcea doar ocazional, când îi permitea programul. Probabil aşa s-a născut pasiunea lui Gregory pentru sport.

Astăzi cele două mari pasiuni ale sale se regăsesc într-o preocupare deosebită: face parte din departamentul de cercetare, într-un proiect de mare anvergură: o carte despre istoria hocheiului, în care este foarte implicat însuşi actualul premier al Canadei, Stephen Joseph Harper. Lucrează de şapte ani la această carte şi Greg mi-a mărturisit că are schiţa cărţii asupra lui, oriunde se duce: „I’m a hockey guy” – mi-a spus Greg în finalul discuţiei.

Cuvintele lui vin ca o confirmare a faptului că pasiunea pentru sport, în special pentru hochei, este evidentă şi susţinută prin implicarea şi dăruirea de care dă dovadă în proiectul amintit. Va fi o surpriză deosebită pentru canadieni, unde hocheiul a devenit un sport popular – mai ales după 1870, când un grup de studenţi ai universităţii din Montreal introduc primele reguli cu privire la pucul de joc şi la numărul de jucători. Pe de altă parte, implicarea directă a premierului Harper în scrierea cărţii, cu siguranţă că va creşte cota ei valorică şi interesul cititorilor canadieni şi ai iubitorilor acestui sport din Canada şi din toată lumea.

Stephen Joseph Harper, născut la 30 aprilie 1959, actualul premier al Canadei este liderul Partidului Conservador, devenind prim-ministru în fruntea unui guvern minoritar, în urma alegerilor federale din 2006. Este primul premier din partea Partidului Conservator recent constituit prin fuziunea partidelor Conservator Progresist şi a Alianţei Canadiene. Este membru al Parlamentului canadian încă din anul 1993, când devine deputat de Calgary-vest, ocupând această funcţie până în 1997. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Reformei, este primul parlamentar care s-a alăturat Coaliţiei Naţionale a Cetăţenilor. În 2002, reuşeşte să reintre în structurile Parlamentului Canadei, ca lider al Alianţei Canadiene, succesoarea Partidului Reformei, şi reprezintă zona Calgary sud-vest. În 2003, ajunge la un acord cu liderul Partidului Conservator Progresist, Peter McKay, şi cele două partide fuzionează, formând Partidul Conservator. Este primul lider non-interimar, ales în martie 2004, în fruntea acestei grupări politice. La alegerile federale din octombrie 2008, Partidul Conservator al lui Harper câştigă cu o minoritate vizibilă, câştigând 143 de locuri din 308, în Camera Comunelor. Dar, în martie 2011, al patruzecilea Parlament canadian este dizolvat, ca urmare a votului de neîncredere din partea partidelor de opoziţie. La 2 mai 2011, în urma alegerilor federale, partidul lui Harper câştigă majoritatea, cu 166 de scaune parlamentare, şi se instalează un guvern majoritar format din conservatori.

Din biografia îndrăzneţului premier reiese faptul că are o legătură strânsă cu comunitatea din Calgary, căreia îi aparţine şi fiul doctorului Stoicoiu, Gregory, apropiat ca vârstă cu premierul. Stephen Joseph Harper s-a născut şi a studiat la Toronto, unde a absolvit liceul şi a intrat apoi la Universitatea Toronto, dar după două luni a renunţat şi s-a mutat la Edmonton, Alberta. Aici a lucrat pentru început în sala de e-mail a companiei Imperial Oil, ca apoi să avanseze şi să lucreze în resortul sisteme informatice din cadrul companiei. Reia studiile postliceale la Universitatea Calgary, obţinând licenţa în economie. Tot în cadrul acestei universităţi, dar ceva mai târziu, va obţine şi titlul de master în economie, în 1993. Legăturile lui Stephen Harper cu Universitatea Calgary sunt foarte puternice, drept care se întoarce adesea aici şi participă la conferinţe şi evenimente academice. Este cel mai recent prim-ministru, care, după Joe Clark, fost premier în perioada 1979-1980, nu are studii juridice.

Împătimit iubitor al hocheiului pe gheaţă, încă din copilărie este fan al echipei Toronto Maple Leafs. În prezent lucrează la această carte – de care mi-a vorbit şi Gregory Stoicoiu –, despre istoria hocheiului şi, ocazional, scrie diverse articole pe această temă.La Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă pentru Juniori din 2007, Haper a apărut pe reţeaua de televiziune TSN, în cadrul emisiunii ce transmitea în direct finala Canada-Rusia. Cu această ocazie, a intervenit cu comentarii şi a fost intervievat asupra pasiunii sale pentru acest sport, şi a preocupării speciale pentru scrierea istoriei hocheiului, lucru care necesită însă multe ore suplimentare de muncă. Dar, când pasiunea există cu adevărat, se găseşte şi timpul necesar şi calea prin care poţi să guşti satisfacţia împlinirii.

Revenindla Gregory Stoicoiu, aş adăuga, ca o opinie personală, că în faptul că lucrează alături de premierul Stephen Harper la elaborarea unei cărţi despre istoria hocheiului, rezidă un caracter deosebit al acestuia, marcat prin seriozitate, pricepere şi dedicare. Are cui să-i semene: Gregory a avut un model excelent în persoana tatălui său, despre care, spre finalul conversaţiei noastre, îmi zicea: „He was a tremendous person. He was my best friend” – a fost un om excepţional, a fost cel mai bun prieten al meu.

Dar nici sora lui, Rodica, nu este mai prejos. Se bucură de cele mai înalte titluri academice în domeniul teologiei.

Doctor în teologie, profesor universitar în Maryland, USA – Rodica Stoicoiu

 

Al doilea copil al lui Traian şi Helen Stoicoiu este Rodica. Ea vine pe lume la doi ani după fratele său Greg, în anul 1962. Locuieşte în Maryland, Statele Unite. Este profesor de teologie la „Mount St. Mary’s University”, din oraşul Emmitsburg.

Cu masteratul luat la „University of Notre Dame” şi doctoratul la „The Catholic University of America”, autoare a cărţii „Genesis, Evolution and the Search for a Reasoned Faith”, în prezent, predă, într-un spectru larg, cursuri de Istoria Bisericii, Teologie Fundamentală şi Sacramente. Este implicată atât în latura academică, cât şi în cea pastorală, fiind şi director de liturghie la parohia „St. Agnes” (este specializată în „Teologia liturghiei”). Aria cercetărilor sale cuprinde dialogul ortodox-catolic, teologia trinitariană şi istoria bisericii primare. În prezent, Rodica Stoicoiu se concentrează şi asupra altor articole din domeniul teologic, de care se va folosi în editarea viitoarelor sale cărţi.

Printre alte lucruri pe care mi le-a povestit despre tatăl său, Rodica Stoicoiu îşi aduce aminte cum, la înmormântarea lui, au luat cuvântul câţiva dintre participanţii la funeralii, cunoscuţi, prieteni sau foşti pacienţi, adresând ultimul lor omagiu celui plecat în eternitate, într-un cadru marcat de sobrietate şi respect. Au fost reliefate omenia, generozitatea şi robusteţea lui morală şi mai ales faptul că neîntrecutul chirurg a ajutat pe toată lumea: unora le-a găsit de lucru, altora, le-a împrumutat sau le-a dăruit bani, fără a aştepta să-i fie restituiţi, cum, pentru o parte dintre ei, a girat la bănci, pentru a-şi cumpăra case. „Toţi au vorbit despre un om, despre un prieten, despre un profesionist care a trăit o viaţă de generozitate tacită”…

„Singurul prieten pe care-l am este Mitică Sinu!”

 

Pe Traian Stoicoiu şi Mitică Sinu îi lega o prietenie frumoasă şi veche, încă din tinereţe, când alergau pe aceeaşi pistă… Doctorul Stoicoiu, fostul fotbalist care-l încuraja pe Mitică „să lupte pentru suta de metri şi să devină campion, câştigase competiţia cu profesia, ajunsese un medic de marcă în Canada, avea o familie frumoasă şi mulţi prieteni dragi în jur.

Nea Mitică s-a întrecut pe sine, a învins capcanele exilului, a ignorat greutăţile, s-a împlinit în plan familial, avea propriul său hotel şi o duzină de prieteni de calitate.

Analizaţi în profunzime, cei doi au avut dintotdeauna cel puţin o trăsătură de caracter comună: dragostea de oameni, care alături de generozitate, compasiune şi demnitate, constituie principalele linii directoare ce marchează vieţile lor. După trecerea graniţelor României, traseele urmate de cei doi prieteni sunt diferite, însă drumurile lor se intersectează – prima datăla Paris, şi apoi, în Canada.

Timpul petrecutla Montreala fost scurt, însă după stabilirea doctorului Stoicoiu la Calgary, Dumitru Sinu îl vizita destul de des. Trăgea la casa familiei Stoicoiu şi petreceau ore întregi povestind şi depănând amintiri.

Nea Mitică rămânea de multe ori fără niciun ban, era un împătimit jucător la bursă… Atunci îl suna pe Traian, dându-i de înţeles că situaţia lui financiară nu era din cele mai bune şi încercând să-i spună, pe ocolite, că are nevoie de bani. Stoicoiu însă i-o reteza scurt: „Spune de cât ai nevoie – 2.000, 3.000?” – şi-i oferea ajutorul. Traian Stoicoiu îl înţelegea şi-l ajuta, pentru că ţinea foarte mult la el şi, în plus, avea şi de unde.

Se întâmplase ca Traian Stoicoiu să fie prezent la o cină, cu încă câteva familii de români. Comunitatea românească era destul de unită şi românii noştri obişnuiau să petreacă împreună cu diverse ocazii. Vreo doi dintre cei prezenţi au făcut imprudenţa să-l bârfească pe nea Mitică… Atât i-a trebuit doctorului Stoicoiu: s-a ridicat imediat de la masă, şi-a luat pălăria şi paltonul şi a plecat spunându-le doar atât: „Acum puteţi vorbi de Mitică, dar în prezenţa mea, nu!”

„Eu am aflat de acest incident de-abia peste câţiva ani. Nici n-am apucat să-i mulţumesc, pentru că Traian nu mai era…” – îşi aminteşte Mitică Sinu.

Români bogaţi din Calgary!

 

Doctorul Stoicoiu era unul dintre cei mai de vază români din Calgary, în perioada aceea, alături de preşedintele companiei Petrofina, inginerul Niţescu, nume marcant al petrochimiei mondiale şi un recunoscut inventator.

Dar vârfurile în materie de avere erau Prinţul Şuţu, Negroponte şi un moldovean, Mike Porojne.

„Prinţul Şuţu deţinea în zonă terenuri întinse şi ferme renumite – îşi aminteşte Mitică Sinu. Când treceai cu trenul prin acea zonă, se anunţa: Acum trecem prin domeniul Prinţului Şuţu!”

Foarte bogat era şi un alt român din Calgary, Mike Porojne. Făcuse bani mulţi, pentru că madame Porojne avea un unchi care lucra la primărie. Cunoscând proiectele care erau în obiectivul administraţiei locale, acest unchi sfătuieşte familia Porojne să cumpere terenuri în zonele de interes, unde urma să se investească masiv şi să se construiască edificii de interes guvernamental. Cum preţul de răscumpărare a terenurilor sau imobilelor din zonele ţintă, era mai mare decât preţul pieţei, cei despăgubiţi câştigau în plus. Având informaţia de la sursă, Porojne câştigă sume considerabile, pe care apoi le reinvesteşte în tot felul de afaceri profitabile. „A ajuns să deţină un hotel pe care l-a vândut mai târziu cu opt milioane de dolari – îşi aminteşte nea Mitică – dar nu s-a jenat să-mi spună: Mitică, în viaţa mea, eu n-am citit o carte”…

Fiica lui Mike Porojne era căsătorită cu băiatul unui preot din România. Mare comunist, popa! Când mergea în vizită, în ţară, bogătaşul canadian de origine română era primit cu mare pompă, fiind invitat la recepţii alături de oficialităţile locale, şi bucurându-se de o atenţie deosebită. Când revenea în Canada, fireşte, nu avea ce vorbi de rău de comunişti, lui îi mersese bine în ţară! Doctorul Stoicoiu purta adesea discuţii contradictorii cu Porojne şi nu ezita să-i spună că cel mai diabolic sistem din câte-au fost vreodată este comunismul şi că el, Porojne, habar nu are cine sunt comuniştii

 Comuniştii şi regimul lor draconic îl determinaseră pe Traian Stoicoiu să părăsească România. A trăit mai bine de o jumătate de veac departe de ţară, printre străini, şi nu s-a mai întors vreodată acasă… Poate că ar fi făcut-o dacă s-ar mai fi întâlnit o dată cu Brâncuşi, aşa, ca în anii tinereţii, în parcul oraşului Târgu Jiu…

 Doctorul Traian Stoicoiu şi Brâncuşi

 

Oltean din Copăcioasa Gorjului, cu tatăl judecător, ani buni în slujba dreptăţii la Tribunalul Judeţean Romanaţi, Matei Stoicoiu, se întoarce în ţinuturile natale imediat după naşterea fiului său, Traian, cunoscutul chirurg de mai târziu, din Calgary.

Nu se cunosc date certe despre ascensiunea profesională a lui Matei Stoicoiu, ştiu însă de la nepotul său, Gregory, că a fost un dascăl renumit al Gorjului şi el, şi soţia sa, şi că la un moment dat a ajuns director de şcoală. Am mai aflat dela Grgorycă se cunoştea bine cu Constantin Brâncuşi. Că au fost sau nu colegi de şcoală, aşa cum au apărut unele informaţii în presa românească, în anii trecuţi, nu am aflat, însă că relaţia dintre cei doi era apropiată ştiu din sursă directă şi sigură. Matei Stoicoiu şi Brâncuşi au discutat mult pe marginea monumentelor sculptate de maestru, în timpul întâlnirilor lor.

Gregory mi-a mai relatat că şi tatăl său a avut onoarea să stea de vorbă cu Brâncuşi. Era student la Clujpe vremea aceea şi venise acasă, ocazie cu care, Matei Stoicoiu l-a prezentat ilustrului sculptor. Ceea ce Gregory mai ştia de la tatăl său este faptul că, în timpul întâlnirii cu Brâncuşi, în parcul de la Târgu Jiu, Traian Stoicoiu aflase mai multe detalii despre renumitele monumente brâncuşiene. Nu putea să-mi precizeze dacă Brâncuşi le-a denumit Masa tăcerii sau Masa apostolilor neamului, nici dacă inegalabila Coloană a infinitului ar fi fost de fapt Coloana sacrificiului infinit, sau Poarta sărutului ar fi purtat denumirea de Monumentul întregirii neamului. Dar sigur este faptul că aceste memorabile opere brâncuşiene au fost comandate şi executate în memoria eroilor neamului.

Prin 1950, după ce a ajuns în Franţa, Traian Stoicoiu a avut bucuria să-l întâlnească din nou pe Brâncuşi, de data aceastala Paris.

Constantin Brâncuşi a fost şi va rămâne un simbol pentru sculptura românească, unic în felul lui, iar adevărul despre operele lui nu-l va şti nimeni, niciodată, decât autorul, şi acest adevăr s-a aflat doar în gândirea artistică şi creativă a ilustrului sculptor.

Traian Stoicoiu s-a stins din viaţă în anul 1999… „Despre morţi să vorbim numai de bine!” – spune o vorbă veche românească –, dar nu acesta este motivul pentru care am prezentat în termeni elogioşii personalitatea lui Traian Stoicoiu. Mă gândeam la acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român.

august, 2011

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

 (Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XIX. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

Destine umbrite

MARIANA GURZA – POETA CU SUFLET DE ÎNGER

Prin bunăvoinţa scriitoarei Mariana Gurza, în octombrie 2009 a intrat, cu titlu de donaţie, în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui un exemplar din cartea Destine umbrite, apărută la Editura Atticea, Timişoara, 2008.
Lecturând cartea m-am dus cu gândul la ceea ce spunea Sfântul Antonie: „Dacă vom privi cu băgare de seamă şi vom descrie, fiecare după putinţă, faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum ni le-am dezvălui unul altuia, putem fi siguri că, din ruşinea de a fi cunoscuţi în întregime, vom înceta de a mai adăposti în inimă ceva necurat.”
De obicei, trăirile şi mişcările sufleteşti le păstrăm fiecare în unghere ascunse ale minţii şi inimii noastre. Oamenii duc vieţi de tăcută disperare. Cei care au avut experienţe dintre cele mai triste pot dobândi şi manifesta compasiune, pot dărui înţelegere şi iubire. Astfel se îmbunătăţesc şi se îmbogăţesc duhovniceşte şi prind puterea şi înţelepciunea de a dezvălui amarul şi tristeţea. Acest lucru încearcă şi reuşeşte, cu măiestrie şi pioşenie, Mariana Gurza în cartea ce poartă un titlu atât de sugestiv Destine umbrite. Întâlnim aici mărturisiri şi confesiuni veridice despre fragmente din viaţa sa şi a altor semeni, umbrite de vicisitudinile istoriei, de întunericul minţii şi micimea sufletului unora sau, pur şi simplu, de încercări ale destinului. De asemenea, autoarea ne prezintă bucuria trăirii întru Hristos, într-o Românie binecuvântată de Dumnezeu, Care, după opinia sa este Român.
Spiritul cărţii Marianei Gurza lucrează pentru realizarea unui minus de durere, a unui minus de nepăsare şi egoism şi a unui plus de înduhovnicire.
Lucrarea este alcătuită din 4 capitole: I. Spiritul locului, II. România tainică, III. Feţe bisericeşti, IV. Sărbători în clepsidră.
Sensul principal al primului capitol este nevoia de identitate a fiecăruia dintre noi. Autoarea consideră că pentru a-ţi cunoaşte identitatea este nevoie de căutare, raportare şi întoarcere întotdeauna la rădăcini: „Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvinte între mine şi restul lumii încremenite în taină. O legătură sfântă pornind de la rădăcini la cer, de la străbuni la mine, de la acel loc mirific al părinţilor mei spre sufletul meu fremătător”.
Căutarea după 1990 a propriilor rădăcini a înălţat-o spiritual. Descoperindu-şi obârşia, a căpătat şi propria-i identitate. E drept că nu a găsit răspunsuri, aşa cum şi-ar fi dorit la toate întrebările. De ce? Pentru că acestea se află în afara oricăror raţiuni, a oricărei logici umane. Însă a realizat un lucru esenţial. Descoperind-şi filonul familiei, arborele genealogic, i s-au mai potolit dorurile de tată, de moşi şi strămoşi, de neam şi a căpătat putere sfântă de a înfăptui câte ceva în memoria înaintaşilor. Neastâmpărul interior de a-l descoperi şi cunoaşte pe unchiul Vasile Plăvan – avocat, publicist, gazetar, a motivat-o să scotocească continuu prin cărţi, publicaţii periodice şi alte documente, dar să şi discute cu diferite persoane care ştiau câte ceva despre el. Descoperă astfel informaţii despre viaţa şi activitatea lui Vasile Plăvan, despre lucrările sale, despre moartea prematură la numai 49 de ani. Marele Om Vasile Plăvan a luptat pentru unirea românilor din Bucovina, vorbind şi revoltându-se pentru toate faptele privind dezrădăcinarea românilor din locul naşterii şi strămutarea pe pământul aceleeaşi ţări, dar ei fiind consideraţi străini. Mariana Gurza reuşeste să facă o restituire a memorie sale prin publicarea lucrării „Boabe de lacrimi” a unchiului său.
Al doilea capitol al cărţii este o mărturisire de credinţă şi izvor de bucurie duhovnicească: „Da, îmi iubesc ţara! Un sentiment înălţător! Îmi iubesc neamul! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunată şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe. Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă”.
În acest capitol, scriitoarea aduce un „Argument” inspirat povăţuindu-ne că, numai prin „Identitate şi valoare” vom putea scrie o „Epistolă” cu „Ţara în suflet”. „Clipa sacră, în loc sacru” se întâlnesc pe „Piatra nestemată a Moldovei” şi prin „Metania Cuviosului Peon Sihastrul” vom nădăjdui să ajungem „Spre rădăcini spirituale” pentru a evita „Insomnii cu întrebări”.
Şi cum altfel ne-am putea păstra identitatea de neam, ţară, limbă, dacă nu printr-o biserică sfinţitoare şi lucrătoare. În bisericile şi mănăstirile cu adâncime de zile şi trăire, sau în cele mai nou zidite şi sfinţite, slujesc sfinţi părinţi, despre care povesteşte cu evlavie şi smerenie Mariana Gurza în capitolul „Feţe bisericeşti”. Întâlnirea autoarei cu sfinţii părinţi români (arhimandrit Arsenie Papacioc, arhimandrit Iustin Pârvu, mitropolit Antonie Plămădeală, mitropolit Nestor Vornicu, arhimandrit Ciprian Zaharia, protoiereu stavrofor Milovoi Stoin ş.a.) au sporit-o în credinţă şi iubire, iar din acestea dăruieşte la rându-i celor care vor dori să se aplece asupra cărţii domniei sale.
Şi parcă, nu ar fi atât de armonios alcătuită lucrarea Marianei Gurza, dacă nu şi-ar fi dezvăluit, în ultimul capitol al lucrării sale, trăirile duhovniceşti cu ocazia celor două mari sărbători ale creştinătăţii: Învierea Mântuitorului nostru (Sfintele Paşti) şi Naşterea Domnului Iisus Hristos (Crăciunul). Spiritul acestor sărbători la români este profund, ne îmbie la iertare şi iubire, la pregătire pentru a primi lumină în sufletele noastre şi a lumina la rându-ne. „O lumânare nu pierde nimic dacă aprinde altă lumânare”. Autoarea, ea însăşi o rază de lumină gata oricând să ajungă la sufletele celor care au deschiderea de a cere şi a primi lumină.
Cartea prezintă o vizibilă armonie a sufletului său cu lumea, cu semenii, dar şi cu Dumnezeu. Proza Marianei Gurza are aceeaşi muzicalitate şi culoare ca şi poezia sa. Volumul Destine umbrite, asemenea poeziilor sale, este un cântec care mângâie şi alină sufletul, este lumina discretă care te acoperă de speranţă şi bunătate.
Lucrarea Destine umbrite nu trebuie doar citită, ci este ca o carte de rugăciune, pe care s-o ai permanent la căpătâi. Are rol mesianic, de a dechide drumuri noi, de a îndrepta pe cei rătăciţi pe calea dreaptă şi adevărată, aduce cititorului o clipă de uitare de sine, un zâmbet sau o lacrimă de înduioşare pentru suferinţele altora.
Citind cartea, putem cunoaşte sufletul autoarei. Cunoscând un suflet înălţător, putem prinde aripi pentru a ne înălţa noi înşine, pe aceeaşi cale: apropierea de Dumnezeu, sporirea în credinţă, dobândirea smereniei şi a adevăratei iubiri, a păcii inimii. Este o carte de profundă revelaţie.
Acest volum este o sinceră călătorie în spiritualitatea românilor de ieri şi de mâine, prin trăirile de azi, durabilă în timp şi spaţiu. Este este o pledoarie convingătoare pentru însuşirea şi interiorizarea adevăratelor valori umane, spirituale. Este un fel de fir al Ariadnei pentru ieşirea din imensul labirint pe care-l reprezintă viaţa noastră actuală prin care rătăcim fără noimă.
Se cuvine să spunem câteva cuvinte şi despre autoarea volumului Destine umbrite. Poetă şi scriitoare, cu 8 volume publicate, care s-au bucurat de cronici generoase bine meritate. Arta scrisului este pentru Mariana Gurza un mod de viaţă, un motiv de bucurie şi împlinire. Tematica abordată în scrierile sale se desprinde din viaţa umană dar şi din planul ceresc, iar inspiraţia este divină.
Este un fin psiholog, un „cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, „scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.
Dacă o cunoşti pe Mariana Gurza, de la început îţi poţi da seama că este o persoană foarte bogată sufleteşte. În timp, cu migală, răbdare, smerenie şi multă râvnă, şi-a construit „o făbricuţă de gânduri bune”, precum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul. Însă ceea ce este înălţător, este faptul că aceste gânduri le oferă semenilor săi, astfel ele fiind „sămânţa” care poate rodi în mintea şi sufletul celor care o primeşte, dar este adevărat că, această rodire, depinde de „pământul” în care a ajuns. Astfel poţi învăţa de la autoarea Mariana Gurza că atât culmile cât şi văile parcurse în viaţă se află sub binecuvântarea Domnului.
Ştim cu toţii că empatia este rar întâlnită în zilele noastre. Trecem liniştiţi pe lângă oameni cu diverse nevoi, necazuri, lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti fără să reacţionăm. De la o simplă răsfoire a cărţii, orice cititor, şi cel avizat şi cel mai puţin cunoscător al tematicii abordate, va observa empatia autoarei faţă de semeni, aceasta fiind una dintre virtuţile sale. Empatizând cu personajele reale ale cărţii, Mariana Gurza demonstrează că se cunoşte foarte bine pe sine, însă îi cunoşte şi pe ceilalţi, are capacitatea şi abilitatea de a intra în relaţie cu semenii, de a „intra în pielea lor” şi se comportă în consecinţă. Astfel nu intră cu bocancii în gândurile şi sentimentele celorlaţi, ci dimpotrivă îi ascultă, îi înţelege, îi mângâie şi în măsura în care poate îi ajută.
Pentru Mariana Gurza, nu este suficient doar să cunoască şi să emane compasiune pentru nevoile oamenilor, ci gândul bun trece la faptă. A încurajat şi ajutat tineri poeţi şi scriitori să-şi publice şi să-şi lanseze cărţile. Este implicată în activitatea filantropică a Asociaţiei „Învierea” de la Biserica din Şuşenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud. Şi exemplele ar putea continua.
Aş putea conchide că virtuţile personale le-a transferat acestei cărţi. Aşa cum te simţi în preajma Marianei Gurza, tot atât de bine te simţi şi citind cartea, în care sunt îngemănate trăiri personale, reflecţii, meditaţii, experienţe de viaţă, asigurând cititorului pacea sufletească pe care ne-o dorim cu toţii.
“Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu… “ încheie minunat Mariana Gurza cartea Destine umbrite.

Vasilica Grigoraş

http://prodiaspora.blogspot.com/2009/11/destine-umbrite.html

12 Apr
2012

The Romanian Exile of the 20th Century

Written with a philological subtleness, by Octavian Curpas, “The Romanian Exile of the 20th Century” transposes the readers into the lives and the vast array of emotions immigrants feel while being uprooted from their own sweet yard, whose smell of flowers and folk songs of youth will ever reverberate in their minds. The trip of self-discovery is sprinkled with ambitions, pitfalls, frustrations, despair and inner-struggle as well as with achievements and rewards. From Sibiu, my own native region to LA, my own adopted City of Angeles, Dumitru Sinu aka Mitica has seen it all and has, through trials and tribulations, achieved the much
desirable- American Dream. A story of love, hard work, and determination!

Aura Imbarus Ph.D.
Los Angeles, California

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

XVIII. TIBERIU CUNIA – 63 de ani în exil, o carieră strălucită şi-un premiu „von Humboldt”!

 

 

 

Preocupările din ultima vreme referitoare la viaţa românilor care au părăsit România imediat după instaurarea regimului comunist, constituind fără îndoială primul val de refugiaţi politic declanşat cu repeziciune în anul 1948, m-au condus spre informaţii interesante şi la identificarea unor persoane cu istorii de viaţă palpitante. Destăinuirile lui nea Mitică Sinu mi-au stârnit curiozitatea de a afla cât mai multe lucruri despre viaţa şi activitatea contemporanilor săi, a celor care asemeni lui au avut tăria să-şi înfrunte destinul, urmând calea exilului. Aşa am reuşit să intru în contact cu profesorul Tiberiu Cunia, aromân de origine, refugiat din România în toamna anului 1948. În prezent, la venerabila vârstă de 85 de ani domnul Cunia vieţuieşte în statul New York şi încă mai are preocupări care-l onorează. Este interesant de urmărit ascensiunea unui om pasionat de ştiinţă şi nu numai, spre o carieră încununată de realizări impresionante, dar şi de cunoscut preocupările sale curente, privind păstrarea şi conservarea culturii şi limbii neamului său, aromânii. 63 de ani de exil, urmând o traiectorie sinuoasă, presărată cu temeri şi inedit, cu întristare şi exaltare, cu reuşite şi eşecuri s-au scurs într-o manieră în care, optimistul şi temerarul luptător a ieşit învingător în faţa tuturor piedicilor. Dumitru Sinu are ocazia să-l cunoască pe Tiberiu Cunia în anii pribegiei, drumul său spre libertate şi împlinire urmând o traiectorie comună, pe alocuri, cu cea a profesorului Cunia. Şi astăzi cei doi păstrează legătura şi îşi deapănă la telefon mai ales, ore în şir, amintirile…
Domnul profesor Tiberiu Cunia se bucură de un statut cu care puţini dintre confraţii noştri români sau de alte naţionalităţi se pot mândri: deţinător al Premiului von Humboldt pentru activitatea stiinţifică desfăşurată în domeniul silviculturii şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti.

Drumul către împlinire profesională nu a fost simplu, a necesitat muncă, dăruire, sacrificiu şi rigurozitate, dar toate acestea nu aveau şanse de reuşită dacă nu erau făcute cu pasiune şi seriozitate.

Primii 22 de ani…

S-a născut la 10 ianuarie 1926 la Edessa, în Grecia, într-o familie de aromâni. La câteva luni după naşterea sa, familia lui părăseşte Grecia refugiindu-se în Cadrilaterul românesc, la Bazargic (în Bulgaria de astăzi), unde rămân până în 1940, când soarta le deschide drumul către Constanţa. După studiile primare şi gimnaziale pe care le absolvă la Bazargic, urmează cursurile liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa.
Fiu de învaţător de oraş şi în acelaşi timp al unui neam cu o istorie zbuciumată, aparţine unei clase sociale neagreate de regimul comunist de-abia instaurat, iar intrarea pe un loc fruntaş (al doilea pe lista de admitere) la Facultatea de Silvicultură – pe-atunci parte integrantă a Politehnicii bucureştene -, nu-i aduce decât necazuri. Încă din 1946 când îşi începe studiile universitare, se raliază mişcării de rezistenţă anticomuniste, oripilat de alegerea sa injustă, în lipsă şi fără a-şi depune vreo candidatură, în structura de conducere a Uniunii Naţionale a Studenţilor Români, organism controlat în totalitate de către comunişti. Refuză categoric funcţia şi devine un înfocat luptător anticomunist: prin structura sa şi prin apartenenţa la neamul aromânesc, fiind în plus şi-un „răzvrătit cu gura mare”, atrage suspiciunea ce rezidă în urmărirea de către securitate a fiecărei mişcări pe care o face.
Prigoana comunistă îl determină ca după 15 mai 1948, când au început arestările masive în rândurile studenţilor, să se ascundă pentru o perioadă în Bucureşti, pe la diverse rude sau prieteni ai săi şi-ai familiei. Are curajul să se prezinte la două examene din sesiunea din vară a anului II universitar, după care se ascunde în munţii Arefului, în Argeş, o scurtă perioadă. Cum securitatea avea peste tot informatori şi se făceau descinderi şi arestări în masă, precauţia, flerul şi, de ce nu, şansa îl direcţionează din nou spre Bucureşti, unde-şi pregăteşte de această dată plecarea peste graniţă. Grupul de studenţi din care face parte alături de Genu (Eugen) Ştefănescu, Sandu Ionescu (ambii prieteni şi ortaci de pribegie ai lui nea Mitică Sinu) şi Tiberiu Ionescu, toţi colegi de facultate şi prieteni nedespărţiţi, plănuise să treacă la sârbi pe la Turnu Severin, traversând Dunărea înot. Tiberiu Cunia însă nu ştia să înoate şi cu toate că prietenii săi încercaseră să-l pregătească, va ajunge la sârbi pe uscat, trecând graniţa prin Banat, sprijinit de oamenii rezistenţei.
Nesiguranţa vieţii ultimilor ani petrecuţi în ţară era urmată de-acum de un alt fel de nesiguranţă, pentru că perioada ce o va traversa se afla sub semnul pericolelor şi al deciziilor ce trebuiau luate imediat, fără ezitare. Norocul îşi putea spune cuvântul, dar la fel de bine putea fi inexistent. Însă Tiberiu Cunia a avut principii de viaţă bine determinate şi fundamentate cu precizie de matematician, pe logică. Toate acţiunile sale şi reuşitele lor au avut un important suport în exerciţiul de voinţă şi acceptare, pe care l-a rezolvat întotdeauna cu demnitate. Şi-a dorit o altfel de viaţă, şi-a trasat liniile directoare, a urmat algoritmul pe care mintea sa strălucită şi l-a plăsmuit şi a luptat pentru a-şi realiza dezideratele: „Am acceptat rezultatele acţiunilor mele fără să mă plâng. Ceea ce nu poţi schimba trebuie să accepţi. Astfel, am avut totdeauna, ceea ce numim peace of mind, adică liniştea sufletească. Acest lucru m-a ghidat întotdeauna. Când am fost sfidat de problemele vieţii, am încercat să le schimb. În aceasta constă voinţa omului”.

Începuturile exilului şi supliciile lui în Iugoslavia

 


Începutul anilor de pribegie se află sub sceptrul unor elemente de gândire logică, care l-au ajutat să pătrundă încrezător în universul unei altfel de lumi, să înceapă lupta pentru o altfel de viaţă, pe care şi-a dorit-o, şi-acum avea posibilitatea să construiască, piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă, edificiul spre care ţintea.

În Iugoslavia, domnul profesor Cunia petrece şase luni, în diferite lagăre de concentrare şi de muncă forţată.
După o perioadă scurtă de detenţie la închisoare la Vârşeţ şi Biserica Albă, a ajuns în lagărul de concentrare de la Kovacica, de unde după aproximativ o săptămână a fost trimis cu un grup la muncă, în minele de cărbuni de la Banovici. Aici s-a întâlnit cu doi dintre colegii de facultate – Genu Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu – care reuşiseră să treacă Dunărea înot (Sandu Ionescu fusese repartizat cu un alt grup, în alt lagăr de muncă).
Deşi condiţiile de lucru şi traiul erau acceptabile, fiecare dintre cei aflaţi acolo se gândea la o modalitate de evadare şi de urmare a drumului ce avea să-i conducă spre prosperitate. „Oficialităţile iugoslave se purtau ca nişte comunişti veritabili, convinşi” – relatează profesorul Cunia, pentru că de-abia italienii şi francezii i-au considerat pe refugiaţii români „amici ideologici”, în calitatea lor de opozanţi ai comunismului.
Tiberiu Cunia reuşeşte să evadeze, împreună cu câţiva colegi, dar sunt prinşi şi închişi la Tuzla.
După o lună au fost mutaţi în Voivodina, aproape de graniţa cu România, la Zrenianin. Şederea la Zrenianin a fost mai lejeră, ziua se puteau plimba în interiorul lagărului, puteau socializa, se puteau cunoaşte mai bine. În lagărul de la Zrenianin cunoscuse o seamă de oameni luminaţi, aproape de care timpul a trecut mai uşor şi o oază de cultură regăsită în prezenţa unor persoane speciale, i-au făcut viaţa mai uşoară. Printre aceştia se numărau: unul din discipolii lui Nae Ionescu – ilustrul mentor al titanilor Noica şi Cioran – de numele căruia nu-şi aminteşte, ci doar de discuţiile pe teme filosofice pe care le avuseseră, avocatul Cristescu, cu care se ştia din închisoarea de la Tuzla, muzicianul Muşat, Crihan, omul politic basarabean care avusese un rol decisiv în alipirea Basarabiei la patria mamă în timpul Primului Război Mondial. La un moment dat Tiberiu Cunia este trimis cu un grup de refugiaţi la graniţa cu Italia, să muncească într-o fabrică de cărămidă, la 30 de kilometri de graniţa italiană, lângă Mala Bukovica. Şansa de a pleca mai departe spre Vest capătă noi valenţe şi grupul de români face planuri de evadare.
Rămâne în aşteptarea unui moment favorabil, care vine de la sine într-o bună zi, când un lucrător de la fabrică îi ajută să părăsească lagărul: „Am pariat din nou pe şansă şi am câştigat” – accentuează domnul Cunia. După ce grănicerii iugoslavi îi deposedează de toate bunurile valoroase ce le mai deţineau, ajung pe pământul italian. Parcă cineva din umbră mânuise mersul lucrurilor aşa fel încât refugiaţii să poată trece „bariera roşie” spre lumea liberă. Să fi fost o comandă politică a sârbilor? Să fi fost o condiţie pusă de Occident lui Tito? Nu se ştia, important era faptul că pentru prima dată după şase luni de incertitudini, Tiberiu Cunia şi camarazii săi se simţeau liberi cu-adevărat.
Însă, pentru fatalistul Cunia începea o perioadă care stătea sub semnul unei întrebări fireşti: „De ce am ajuns aici? Ce voi face? Dacă nu mă temusem de spaimele vieţii de lagăr, îţi dai seama că acum, cu atât mai puţin, astfel de întrebări m-ar fi speriat. Iar acum, cu mentalitatea mea fatalistă, mă pregăteam să înfrunt o realitate pe care n-o puteam controla, deşi ştiam că multe, multe lucruri pot depinde de mine! Vremea probei venise!”

Drumul spre vest: Trieste – Cinecitta – Grugliasco (Torino)

 


Se ştia în cercurile intelectualităţii româneşti din diaspora că Franţa este idealul occidental pentru desăvârşirea studiilor multora dintre refugiaţii acelor timpuri. Şase luni de viaţă în lagărele iugoslave fuseseră şi pentru Tiberiu Cunia prilej de meditaţie, atât cât se putea medita în acele condiţii de incertitudine, pentru făurirea unor idealuri de viitor. Primul pas era făcut: scăpase de Iugoslavia şi ajunsese în Italia, care nu era altceva decât o poartă deschisă spre viitor.

În Italia trece succesiv prin mai multe lagăre, începând cu cel de la Trieste, apoi la Cinecitta, lângă Roma şi, în fine, la Grugliasco, lângă Torino. Era împreună cu Genu Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu – Sandu Ionescu făcând parte din alt lot. Profesorul Cunia îşi aminteşte acest episod: „Într-o seară, împreună cu Genu Ştefănescu şi Tiberică Ionescu am luat trenul italian spre frontiera franceză; eu eram cu o mandolină în mână, ca să arătăm cumva, că suntem turişti – mandolină pe care o cumpărasem în Italia, la Trieste, cu banii primiţi de la fratele meu din Viena. Am trecut prin spatele postului de observaţie fără să fim luaţi în seamă, şi, peste munţi, urmând tot timpul direcţia spre vest, am ajuns la o şosea, în Franţa. Hălăduiam pe prima şosea franceză din viaţa noastră, în căutarea unei direcţii”…

Franţa – probă de minte, inimă şi… noroc!

 

Ajunseseră în Franţa, se simţeau şi mai liberi decât până atunci. Speranţele tinerilor studenţi români atingeau acum alte valenţe pentru că ştiau ce doresc, îşi cunoşteau potenţa intelectuală şi doreau, mai mult ca orice, să reuşească. Trec cu bine etapele întocmirii documentelor de emigrare după ce stau 24 de ore în închisoare, conform legilor franceze în vigoare, câştigă simpatia grănicerilor şi poliţiei locale iar apoi, cu bilete de tren spre Paris în buzunar şi cu o adresă unde puteau găsi sprijin în capitala franceză, urcă în primul tren spre „oraşul luminilor”, făurindu-şi planuri măreţe pentru un nou început.
După două săptămâni petrecute în condiţii insalubre, alături de „cloşarii’ de pe malurile Senei, dar cu un acoperiş deasupra capului şi masa asigurate, tinerii au fost mutaţi din căminul aparţinând „Armatei Salvării” – locul care le fusese recomandat la intrarea în Franţa -, într-un alt gen de cămin, cu condiţii mult mai omeneşti, unde au primit ajutoare de la IRO (International Refugee Organization) şi au stat până la plecarea la Nancy, pentru continuarea studiilor universitare. S-au bucurat de ospitalitatea franceză, au fost înscrişi la scurt timp la facultatea de la Nancy şi au beneficiat de bursă – norocul a fost de partea lor, pentru că era în valabilitate o înţelegere între Franţa şi România, anterioară venirii comuniştilor la putere, prin care statul francez acorda un anumit număr de burse de studii tinerilor eminenţi. „România care ne alungase şi ne obligase să trecem printr-un teribil purgatoriu, ţara care, dacă am fi ratat evadarea, ne-ar fi primit cu cătuşele pregătite – acum, ajunşi departe de ea şi împotriva voinţei sale, ne-a ajutat involuntar” – menţionează Tiberiu Cunia în amintirile sale.
Cu bune şi cu rele în mijlocul diasporei franceze, tinerii studenţi ai Şcolii Superioare de la Nancy au ocazia să întâlnească pe parcursul celor doi ani petrecuţi între Nancy şi Paris, nume mari ale culturii României postbelice: „Noi românii eram grupaţi în jurul bisericii ortodoxe române de pe Rue Jean de Beauvais, în jurul centrului catolic de pe Rue de Ribéra, în jurul unui centru de ajutorare a românilor refugiaţi etc. Nu vreau să vorbesc despre dezbinările şi luptele fratricide din interiorul nostru; nici despre tulburările ocazionate de căsătoria fostului rege Carol cu Elena Lupescu şi oficiată la Paris de către parohul Martinian Ivanovici, ci despre relaţiile cu românii de acolo – ca marele savant Mircea Eliade, renumitul sculptor Brâncuşi, Prinţul Nicolae, politicienii Negruţi şi Penescu, profesorul Petre Sergescu (fostul rector al meu de la Politehnica din Bucureşti, care ne-a invitat de mai multe ori la el acasă), comandantul legionar Vasile Iasinschi şi mulţi, mulţi alţii de care nu-mi mai amintesc…”. Tot la Paris se întâlneşte cu nume de seamă ale diasporei aromâne, cu care, 30 de ani mai târziu, va pune bazele primului Congres Internaţional de Limbă şi Cultură Aromână.
Dar în această perioadă are loc un incident care-i lasă un gust amar: „Ora 25”, romanul de succes al scriitorului român Virgil Gheorghiu a fost lansat şi la Nancy. Cei patru studenţi „forestieri” români – pentru că la câteva săptămâni după ce Tiberiu Cunia, Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Ionescu ajunseseră la Paris, a apărut şi fostul lor coleg, Sandu Ionescu, de care se despărţiseră în Iugoslavia -, bucuroşi că fuseseră prezenţi la lansare, l-au căutat pe Virgil Gheorghiu pentru a-l saluta. Erau mândri fiidcă un român avusese de un asemenea succes. Gheorghiu însă n-a vrut să stea de vorbă cu ei, le-a întins o fotografie cu un autograf şi asta a fost tot: „…Te duci la cineva cu dragoste şi te vezi respins! Ne-a lăsat un gol în suflet. Noi, refugiaţii români dezvoltaserăm în Franţa un fel de esprit de corps, o mentalitate de clan, de simţăminte de fraţi. De aceea, primirea extrem de rece a lui Virgil Gheorghiu ne-a dezamăgit extrem de mult. De altfel, am auzit mai târziu de la cei din Paris care trăiseră cu el împreună mai mult timp, că după ce devenise celebru Gheorghiu se ferea să-i mai vadă…”

Student la Nancy

 


„Aşa cum n-am întrebat destinul de ce mă persecută, la fel nu-l întrebam nici de ce mă ajută. Luam lucrurile aşa cum erau. Ştiam că viaţa mea va fi plină de situaţii necunoscute şi-mi propusesem să nu cheltuiesc energie gândindu-mă la ceea ce nu exista încă. Eram însă în permanenţă pregătit să răspund din punct de vedere psihic, în primul rând, oricărei situaţii. Dacă nu primeam bursă? Ei bine, nu ştiu acum ce aş fi făcut, dar precis că nu m-aş fi speriat. Aş fi căutat o soluţie şi în mod cert aş fi găsit-o” – frumos gândea Tiberiu Cunia la cei 23 de ani ai săi, când devenise student bursier al Şcolii Superioare din Nancy!

Student la Şcoala Superioară din Nancy, tânăr, optimist, liber şi dornic de realizare, Tiberiu Cunia pune aici bazele viitoarei sale cariere. Era conştient de şansa pe care o avusese dar la fel de bine ştia că drumul spre desăvârşire profesională nu va fi uşor. Depăşeşte cu abilitate greutăţile privitoare la limba franceză, pe care o ştia binişor dar nu-i cunoştea expresiile idiomatice. Nu-i este uşor să-şi ia cursurile pentru că la vremea aceea nu se găseau sub formă tipărită, fiind nevoit să copieze, seară de seară, cursurile de la colegii francezi.
Vacanţele, fiind necuprinse în renta bursieră, era nevoit să lucreze pentru a avea din ce trăi, şi astfel după primul an, în vara lui 1950 lucra lângă Biarritz la o fabrică de cherestea, împreună cu Tiberiu Ionescu, la debitarea manuală a scândurilor. Pentru un viitor inginer silvic era chiar utilă această practică, direct în producţie. Şi importanţa acestor ani petrecuţi în şcoala franceză de silvicultură s-a simţit mai târziu, după ajungerea în Canada. Astăzi câţi studenţi gândesc, oare, aşa? Şi câţi efectuează o astfel de practică şi nu duc la facultate doar dovada scrisă a trecerii lor printr-o fabrică, ajungând ingineri fără ca măcar să ştie ce este acela un fierăstrău?
După al doilea an de studii şi o lună de turnee prin marile păduri franceze, Tiberiu Cunia îşi ia examenele de absolvire şi, cu diploma în buzunar, se întoarce la Paris. Şansa, într-adevăr, fusese de partea lui şi de această dată!

La răscuce de drumuri: „Alea jacta est!”

 

Odată revenit la Paris, Tiberiu Cunia se gândea la găsirea unui loc de muncă. În domeniul forestier, Franţa îi oferea prea puţine variante, ştiuse de la bun început că aici va putea studia şi mai puţin se gândise să rămână pentru a munci. Era un om liber, cetăţean al lumii, cum îi plăcea să spună şi era momentul să-şi aleagă drumul spre o carieră.
Împreună cu colegii săi, se orientează spre FAO, forul internaţional care repartiza specialiştii din întreaga lume, spre ţări mai puţin dezvoltate. Depun documentele necesare şi în final se hotărăsc încotro s-o apuce: Tiberiu Cunia şi Eugen Ştefănescu pleacă spre Canada, Tiberiu Ionescu în Maroc, iar Sandu Ionescu rămâne în Franţa, dar nu va practica niciodată silvicultura, orientându-se spre un alt domeniu, în care prosperă şi, mai târziu, fiind căsătorit cu o elveţiancă, se mută în Elveţia, unde trăieşte şi azi.
Uneori, în viaţă apar momente în care trebuie să iei deciziile rapid, fără să te gândeşti prea mult la urmări. Tiberiu Cunia depusese la FAO solicitarea pentru obţinerea unui loc de muncă şi între timp auzise că americanii înfiinţaseră la Strasbourg o universitate pentru studenţii refugiaţi din Europa de Est. Profitând de oportunitate, se înscrie aici pentru un doctorat în matematici. Paradoxal, când deja era cu biletul de vapor pentru Canada în buzunar şi avea toate aprobările pentru emigrare, primeşte şi de la Strasbourg înştiinţarea că este acceptat cu bursă. Din nou se afla într-un moment de răscruce: de unde să ştie care-ar fi fost decizia corectă?
„De multe ori mă întreb care mi-ar fi fost viitorul, dacă acceptam bursa. Mi s-ar fi schimbat cariera, viaţa, căsătoria, copiii, totul… Am plecat spre Canada şi nu m-am mai uitat înapoi. Alea jacta est! – cum spunea latinul – zarurile au fost aruncate!”

Canadian International Paper Co: „Te angajăm, dar trebuie să începi de jos!”

 


Iată cum a fost întâmpinat tânărul Cunia în prima zi de muncă la Canadian International Paper Co! Nu era o problemă, era obişnuit de-acum cu sistemul occidental şi ştia că este doar o perioadă de provizorat, necesară pentru ca angajatorul să se edifice asupra capacităţii sale intelectuale şi profesionale.

Ajunsese în Canada, la Halifax, întâmpinat de prieteni cu care ţinuse legătura. Şocurile nu i-au lipsit, de cum a pus piciorul pe pământ nord-american. „De la Halifax, am luat trenul până la Montreal unde, la gară, ne aşteptau prietenii. Mi-aduc aminte când la coborâre i-am spus prietenului meu Stanciu că vreau să mergem întâi la poliţie, să mă înregistrez. El a râs şi mi-a spus: Ce poliţie? Aici eşti în America, unde oamenii nu se prezintă la poliţie şi n-au nici măcar un buletin de identitate!”
A urmat o perioadă de căutări pentru a găsi un loc de muncă în domeniul pentru care se pregătise, depunându-şi curriculum vitae la diferite companii forestiere. Între timp, pentru a-şi asigura cele necesare traiului, lucra ca om de serviciu la Spitalul „Sacre Coeur” din Montreal. Până şi-a făcut un rost dormea pe la prieteni, când la unul, când la altul… Cum optimismul şi încrederea nu l-au părăsit niciodată, iată că norocul îi vine în ajutor şi este angajat la sucursala canadiană a uneia dintre cele mai mari companii de celuloză şi hârtie de pe continentul american şi chiar din lume, celebra CIP – Canadian International Paper Co.
Pionieratul în compania în care va munci mulţi ani de-acum înainte (1951-1968) şi-l face în pădurile canadiene, la Clova, una din cele 5 divizii forestiere ale companiei, în calitate de asistent-măsurător. Aici începe să înveţe limba engleză şi dupa 6 luni se descurcă chiar bine. Din vara lui 1952 – prima sa vară canadiană, este transferat la un turn de observaţie contra incendiilor, după ce în prealabil făcuse un curs în acest domeniu. Lucra în echipă cu prietenul şi colegul său, Eugen Ştefănescu: „A fost o perioadă greu de uitat pentru mine. Nu doar pentru că ea marca începutul carierei mele de forestier. Dar mai mult pentru că lunile petrecute la turn au fost luni de linişte sufletească, de reculegere, de meditaţie într-un mediu atrăgător, în mijlocul naturii. Eram departe de atmosfera încărcată din Europa, de consecinţele marelui război. Singura legătură cu civilizaţia era un telefon de pădure (nu-mi aduc aminte să fi avut şi un radio!) şi odată pe lună, un drum de-o zi întreagă, pentru a ne aduce proviziile.” În al doilea an petrecut în pădurile canadiene urcă o treaptă profesională şi devine asistent-verificator.
Muncea cu conştiinciozitate dar se săturase de plafonare, pentru că tânărul inginer ştia că poate mai mult. Îşi argumentează în faţa conducerii nemulţumirea şi susţine ideea că poate mai mult. Iniţiativa dă roade şi este repartizat pentru a face studii de producţie, pe teren, în pădurile canadiene.

Studii de producţie, statistici forestiere şi cercetări operaţionale

 


Perioada care urmează în viaţa domnului Tiberiu Cunia este una de muncă asiduă, de studiu efectuat pe teren, de calcule şi analize cărora le găseşte rezolvarea prin noi metode logice, matematice. Avea un atu considerabil în ascuţimea minţii şi înclinaţia nativă spre matematică, reuşind să promoveze ideile sale la nivelul companiei şi să îşi aducă o contribuţie substanţială la cercetările de producţie. Reuşita testărilor efectuate în cadrul staţiunilor de cercetare ale companiei, rezultatele obţinute, seriozitatea şi ambiţia tânărului inginer Cunia vor duce la următorul pas în carieră, transferarea lui la sediul central al companiei, la Montreal.

Cercetările sale, susţinute şi de un mediu de muncă adecvat – pentru că are şansa să lucreze cu un şef excepţional, în persoana lui Greg Belcher –, dau rezultate care-i ridică enorm cota profesională. Publică articole în revistele de specialitate, sintetizând rezultatele cercetărilor, participă la simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice, ţine cursuri de specialitate despre metodele statisticii aplicate în silvicultură şi cercetărilor operaţionale, în faţa colegilor din toate cele cinci divizii forestiere, dar şi a specialiştilor din afara companiei. Se specializează şi în domeniul informaticii – era perioada în care apăruseră IBM-urile şi implementarea noilor tehnologii era iminentă. Cu înclinaţii certe spre matematică şi logică, urmează cursurile facultăţii de matematică la Universitatea McGill de la Montreal unde îşi ia şi masteratul.
După o perioadă de muncă asiduă şi studiu intens, Tiberiu Cunia are nevoie de o vacanţă şi merge în Europa.

Vacanţă în care m-am căsătorit

 


Pleacă la Paris unde avea foarte mulţi prieteni şi apoi la Viena, la fratele său, Taşcu, pe care nu-l văzuse de 16 ani, din 1941, când acesta părăsise România, cu destinaţia Germania.

La Paris este întâmpinat cu bucurie de către comunitatea aromână. Doarme în prima noapte la prietenul său, Demostene Nacu, unde o cunoaşte pe Florica Varduli, cumnata acestuia, venită la Paris să-şi ajute sora care avea doi copii mici. Nu se gândeşte la căsătorie, dar pe parcursul şederii la Paris prietenii îl sfătuiesc că ar fi cazul să-şi întemeieze şi el o familie. Fiind o fată bună, cunoscută de toţi prietenii lui, o aromâncă cinstită şi demnă, dedicată familiei, Tiberiu Cunia se hotărăşte şi o cere în căsătorie, imediat după întoarcerea de la fratele său.
Totul se întâmplă cu repeziciune, fără a mai exista timp fizic pentru declaraţii de dragoste şi preambuluri, şi Florica este cerută de soţie de la cumnatul său, Demostene Nacu. Acceptă fără ezitare să-i devină parteneră de viaţă: „…am făcut căsătoria civilă întâi, la primăria satului unde locuia Florica, într-o vineri dimineaţă. Duminica a fost oficiată căsătoria religioasă la biserica românească de pe Rue Jean de Beauvais. Am făcut o nuntă mare, fiindcă aveam mulţi prieteni la Paris. În luna de miere am petrecut o săptămână la unul din hotelurile pariziene, aproape de Turnul Eiffel.”
După acestă vacanţă, prelungită cu o săptămână şi având acordul conducerii companiei, Tiberiu Cunia împreună cu tânăra sa soţie revine la Montreal, pentru a continua seria cercetărilor şi studiilor de care era legat atât de mult.

Un profesionist pentru care doctoratul nu contează

 

Revenit la Montreal Tiberiu Cunia reia serios munca de cercetare şi studiu; începe studiile de doctorat. Având masteratul luat, se înscrie direct în anul II de studiu pentru a-şi completa cunoştinţele în matematici avansate şi statistici. Anul III şi următorii ar fi fost necesari pentru elaborarea tezei de doctorat.
Evenimente neprevăzute, independente de voinţa domnului Cunia, aduc însă o răsturnare de situaţie în planurile sale. Anul II este terminat cu succes de eminentul doctorand, însă îi moare îndrumătorul de lucrare, ba mai mult, îi pleacă şi profesorul de statistică din cadrul universităţii Mc Gill, unde studia. Erau puţine cadre didactice specializate în acel domeniu atunci şi pentru a continua trebuia fie să schimbe tema de doctorat, fie să se transfere la o altă universitate.
Alege varianta a doua şi reia studiile doctorale la Universite de Montreal, unde de data aceasta face un an de statistici aplicate. Dar, ironia sorţii face ca şi pofesorul cu care studia aici să plece pentru doi ani la Sorbona, în Franţa: a rămas din nou fără profesor îndrumător. „Dar acest lucru nu m-a deranjat prea mult. Toată viaţa am avut un defect: nu am fost ambiţios. Nu mă interesa doctoratul în sine. Mă dusesem la universitate să învăţ. Şi s-a întâmplat bine, pentru că am învăţat şi baza teoretică, şi cea a aplicaţiei în domeniul în care mă consacrasem. Am promis la universitate că la întoarcerea profesorului de la Sorbona, mă voi apuca de teză” – dar n-a mai făcut-o niciodată.
Statistician desăvârşit, cercetător de seamă şi descoperitor al unor metode statistice care l-au făcut celebru în domeniu, domnul profesor Cunia scrie nenumărate articole despre inventarele  forestiere şi metodele statistice de analiză, unele fiind clasificate ca nişte contribuţii majore în domeniu. Pasionat şi dedicat muncii sale, iată că inginerul român care sosise la 23 de ani pe pământ american, ajunsese într-un timp relativ scurt într-o poziţie privilegiată în lumea ştiinţifică forestieră din Canada, graţie inteligenţei sale şi seriozităţii cu care se implicase în muncă. Primul departament de Cecetări Operaţionale din industria forestieră din lume este înfiinţat de către Tiberiu Cunia şi şeful său, Greg Belcher, în aceeaşi perioadă.
Între 1965-1966, a predat timp de zece luni cursuri de biometrie forestieră şi cercetări operaţionale ca profesor-invitat, la Universitatea Yale din New Haven, Connecticut, această etapă de viaţă profesională constituind primul său contact cu mediul universitar.
Sesiuni ştiinţifice, simpozioane, articole de specialitate publicate în diverse reviste stiinţifice de prestigiu, prelegeri şi cursuri din domeniul în care devenise senator de drept, îi aduc profesorului Cunia satisfacţie şi împlinire profesională. Dar nu se va opri aici, pentru că acumulările substanţiale îl îndemnau să le împărtăşească şi celor care se pregăteau pentru domeniul forestier.

„Forget the doctoral studies!” sau profesor universitar fără doctorat

 


Primele oferte de a îmbrăţişa profesoratul au venit în perioada 1963-1967, de la mai multe universităţi americane. Din motive personale, refuză, continuându-şi munca de cercetare care-i oferea atâtea satisfacţii.

Însă acumulările masive rivalizau de departe cu ale oricărui cadru universitar. Din toate părţile veneau semnale care-i atrăgeau atenţia că o carieră universitară era următorul segment spre care trebuia să se îndrepte. Faptul că un profesionist ca Tiberiu Cunia nu avea doctoratul constituia un paradox pentru alţii, în timp ce pentru dânsul era nesemnificativ. Personalităţi ştiinţifice ale lumii forestiere, precum Harold Young – profesor de biometrie forestieră la Universitatea din Orono-Maine – se străduiesc să-l convingă să-şi îndrepte atenţia spre catedră şi să-şi finalizeze teza de doctorat, oferindu-i terţe variante. Tiberiu Cunia este însă neclintit în convingerile sale. Peste tot, la toate universităţile la care Young intervine, pentru a-şi continua doctoratul trebuia să mai urmeze un an cursurile, or domnul Cunia avea deja un număr considerabil de cursuri şi diplome, care nu erau la îndemâna oricui. Erau chestiuni mai mult formale, dar pe care Tiberiu Cunia nu le acceptă. Şi totuşi, graţie unui concurs de împrejurări, în anul 1967, este solicitat la Universitatea Syracuse… La insistenţele decanului Colegiului Silvic Syracuse, merge la o discuţie, fiind asigurat că nu se va discuta problema doctoratului: „Forget the doctoral studies! – uită de studiile doctorale, i-a spus decanul.
Nu se putea despărţi de Montreal, de comunitatea românească de-acolo, unde avea foarte mulţi prieteni. S-ar fi simţit complet dezrădăcinat pentru că între prietenii săi români şi aromâni avea sentimentul acela de „acasă” şi nu-şi mai dorea o nouă desprindere de cei cu care se simţea „acasă”… Dumitru Sinu îmi povestise de toate întâlnirile şi petrecerile lor, pentru că era un grup bine închegat, în care prietenia făcuse minuni. Îşi dorea ca urmaşii săi să poată învăţa şi franţuzeşte, şi englezeşte, dar să nu uite nici limba română, nici aromâna. Şi totuşi tentaţia exista…
După ce se sfătuieşte cu soţia şi se întâlneşte cu decanul universităţii respective, fiindu-i acceptate toate condiţiile puse – inclusiv un salariu mult peste cel al decanului – ia hotărârea de a se muta împreună cu familia la Syracuse. Întâmpină greutăţi cu obţinerea vizei, dar reuşeşte şi de această dată şi, în ianuarie 1968, cu câteva luni întârziere faţă de data din contract, îşi începe cariera universitară. De-aici înainte, Tiberiu Cunia se va adânci şi mai mult în munca de cercetare împreună cu masteranzii şi doctoranzii săi, pentru că devenise profesor universitar plin, îndrumător de masterate şi doctorate, organizator şi coordonator de acţiuni ştiinţifice în America şi în întreaga lume, paradoxal, fără a avea doctoratul.

După 30 de ani, din nou „acasă” – congresul IUFRO la Bucureşti

 


A făcut parte din mai multe asociaţii de forestrie şi biometrie forestieră (statistică şi cercetări operaţionale), naţionale şi internaţionale, unde a desfăşurat o activitate intensă: SAF – Society of American Foresters şi ASA – American Statistical Association din SUA şi CIF – Canadian Institute of Forestry din Canada, sau internaţionale – IUFRO – International Union of Forest Research Organizations. „Numărul adunărilor şi al congreselor pe care le-am organizat personal sau al celor în a căror organizare am fost direct implicat este de aproximativ 30-40. În special, ca leader de Subject Group de la IUFRO, am organizat reuniuni internaţionale (în domeniul biometriei şi inventarelor de păduri) în mai multe ţări ale lumii”.

Astfel, organizează primul congres internaţional dedicat inventarierii forestiere naţionale, la Bucureşti. Se întâlnise cu colegii români încă din 1971, la Gainesville, şi acolo se născuse ideea de a organiza şi în România o astfel de manifestare. Cu toate greutăţile întâmpinate în perioada premergătoare desfăşurării lui, congresul a fost o reuşită. Peste 100 de participanţi de pe mapamond şi-au prezentat lucrările în faţa unei audienţe de elită, organizarea întrecând aşteptările tuturor.
„Organizarea congresului a fost foarte bună. ICAS-ul (Institutul de Cercetări Agricole şi Silvicultură) s-a întrecut pe sine însuşi”- povesteşte domnul Cunia. Atât şedinţele zilnice cât şi activităţile recreative, inclusiv excursia pe teren în pădurile de pe Valea Prahovei, au fost foarte bine organizate. „Gândurile mă duceau la circumstanţele în care am plecat şi la faptul că dacă mă prindeau atunci, acest congres nu ar fi avut loc…” – spune Tiberiu Cunia.
Relaţia Domniei Sale  cu institutul român de specialitate continuă  şi se intensifică după acest eveniment, deschizând specialiştilor români porţile spre ştiinţa forestieră mondială. În preajma ieşirii la pensie, dat fiind faptul că atenţia profesorului Cunia avea să se îndrepte înspre un alt domeniu, face o donaţie substanţială institutului bucureştean: „Am făcut vreo 50 de pachete mari de cărţi, reviste şi alte publicaţii, cam de vreo 20-25 de kilograme fiecare, şi le-am trimis cu poşta la Bucureşti. Biblioteca ICAS-ului s-a mărit cu peste 100 de cărţi de matematici, statistici şi cercetări operaţionale; numerele din ultimii 30-40 de ani de la cinci-şase reviste de specialitate şi copii după multe articole. La biblioteca institutului, ICAS-ul a amenajat o încăpere specială cu materialele primite de la mine, pe uşa căreia au scris: Biblioteca Prof. T. Cunia”.
Ca dovadă a recunoştinţei pe care ştiinţa silvică românească o poartă domnului profesor, în 1994 îi este decernat titlul de Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu Şişeşti” – cea mai mare cinste de care se poate bucura un silvicultor. „La sfârşitul şedinţei, câţiva participanţi au venit să mă felicite şi mi-au spus că, dacă nu se înşală, este pentru prima dată când cineva care a primit diploma de membru de onoare a vorbit şi despre altceva decât despre silvicultură”- Tiberiu Cunia vorbise prea puţin despre silvicultură, ci atinsese în special problema culturii şi limbii aromâne, care va constitui preocuparea sa de bază în anii ce vor urma.

FAO şi experienţa birmaneză

 

În ceea ce priveşte activitatea profesorului Cunia în cadrul Food and Agriculture Organization (FAO) – ramură a Naţiunilor Unite, care asigură asistenţă şi ajutoare, printre altele, în domeniul agriculturii şi silviculturii ţărilor mai puţin dezvoltate, aceasta a fost relativ limitată, dar a existat. Participă la un proiect amplu în Birmania, un contract încheiat de Colegiul Syracuse cu FAO, care avea ca obiectiv acordarea asistenţei necesare înfiinţării unui institut de cercetări forestiere la Yezin. A mai existat un contract, de această dată încheiat de către profesorul Cunia în nume propriu, a cărui ţintă era elaborarea unui plan eşantional pentru un nou sistem de inventar forestier naţional, bazat pe metodele moderne de statistică. A fost o experienţă profesională şi personală interesantă, de care Domnia Sa îşi aminteşte cu plăcere. Porneşte singur, fără familie, în „aventura birmaneză”, cum mai poate fi numită această perioadă din viaţa distinsului domn Tiberiu Cunia.
Pe lângă misiunea ştiinţifică, pentru care profesorul Cunia plecase în Birmania şi de care se achitase cu profesionalism, această experienţă i-a creat posibilitatea de a cunoaşte încă o ţară, încă un popor, încă o cultură, mult deosebite de cele întâlnite până atunci.
Pe parcursul carierei universitare şi, implicit, a celei de cercetare ştiinţifică, Tiberiu Cunia face o serie de turnee profesionale, participă la multiple schimburi de experienţă, simpozioane şi congrese, fiind una dintre cele mai cunoscute personalităţi din domeniul ştiinţelor silvice din lume.

„Nu faci nimic, ei ţi-l dau fără să-l ceri!” – Premiul von Humboldt

 


Premiul von Humboldt reprezintă cea mai înaltă distincţie de apreciere a activităţii ştiinţifice a savanţilor americani din partea Germaniei: „Este răspunsul cavaleresc al Germaniei la planul Marshall prin care America a ajutat întreaga Europă Occidentală – dar în primul rând Germania – să se refacă economic, după devastatorul război al II-lea mondial. Naşul său este fostul cancelar german Willy Brandt. Spre deosebire de bursele von Humboldt, care sunt deschise pentru merituoşii din toată lumea, premiul este decernat dintr-un fond special, administrat numai de von Humboldt, şi se adresează în exclusivitate savanţilor americani. Statutul său de excepţie, scopul său special, acela de stimulare a raporturilor ştiinţifice dintre Germania şi America, au făcut ca premiul să se bucure de anumite privilegii. De exemplu, el nu este taxat de statul american aşa cum se face cu orice alt premiu. În al doilea rând, propunătorul e un om de ştiinţă german. În cazul meu, a fost vorba de decanul facultăţii de silvicultură din Freiburg, Dieter Pelz, care-şi făcuse doctoratul cu mine, în America. În al treilea rând – şi deosebit de important – este faptul că strategia premiului nu sunt banii, ci tratamentul special care se acordă laureatului. Acesta este invitat 6-12 luni în Germania, pe cheltuiala statului german şi cu un program extrem de generos şi atrăgător în ceea ce priveşte contactele cu lumea germană, cu Germania reală. Eşti un fel de invitat de onoare al Germaniei” – explică domnul profesor.

Primeşte această distincţie în anul 1983, însă, datorită unor probleme de sănătate, nu poate onora invitaţia Germaniei decât un an mai târziu. Stagiul oferit de nemţi îl va efectua în două etape: în primăvara lui 1984 şi apoi, pe timpul verii anului 1985, când organizează, împreună cu decanul Universităţii Freiburg, al doilea congres pe tema inventarelor forestiere. Perioada petrecută la Freiburg se remarcă printr-o activitate de îndrumare şi colaborare directă cu profesorii şi studenţii acestei instituţii de învăţământ, dar nu este lipsită nici de activităţi extraprofesionale, vizitând o mare parte a Germaniei şi făcând câteva incursiuni în Franţa.
În plus, aici i se va accentua dorinţa de a contribui nemijlocit alături de confraţii săi, la conservarea şi păstrarea culturii şi limbii aromâne. Participă la primul Congres Internaţional de Limbă şi Cultură Aromânească, organizat la Universitatea Manheim de către profesorul Vasile Barba, un alt intelectual de marcă, cu care va colabora foarte mult în anii ce urmează, în domeniul ligvistic.
La întoarcerea în Statele Unite, un coleg american de-al domnului profesor a făcut imprudenţa să îl întrebe: Cum ai făcut să capeţi premiul von Humboldt? Amuzat, Tiberiu Cunia i-a răspuns simplu şi elegant: „Foarte uşor, nu faci nimic! Ei ţi-l dau fără să-l ceri”.

„Sângele nu se face apă!” – Un aromân dedicat neamului său

 


„Spre sfârşitul vieţii mele, m-am consacrat unei alte activităţi, diferite, într-un domeniu cu totul nou, devenind lingvist amator (nu autodidact, cum spun eu, pentru că nu am studiat deloc lingvistica şi legile ei). De mult timp mă preocupa ideea că neamul nostru aromân e pe cale de dispariţie. Răspândit în cinci ţări balcanice, cu părţi din neam complet izolate – contactele fiind extrem de rare între aromânii dintr-o ţară şi alta -, prigoniţi în fiinţa lor naţională, fără şcoli, căci ele au fost închise – o parte după războiul balcanic din 1912-1913 şi restul după ultimul război mondial din perioada 1939-1945 – fără o limbă literară, fără cărţi, fără activităţi culturale la radio sau televiziune, existenţa poporului aromân, ca etnie separată, era într-o stare precară, menită unei dispariţii rapide” – motivează Tiberiu Cunia aplecarea sa spre lingvistică.

Câţiva întelectuali de origine aromână aflaţi în străinătate sunt din ce în ce mai preocupaţi de situaţia precară în care se găsea cultura şi limba etniei din care proveneau şi, începând din 1976-1978 când s-au reîntâlnit, după 30 de ani,  în România, au pus bazele unei iniţative a cărei ţintă era menţinerea şi conservarea culturii şi limbii aromâne.
Mai târziu, Tiberiu Cunia se afla la Freiburg, graţie premiului von Humboldt şi,  împreună cu Vasile Barba, iniţiază şi organizează cursuri de limbă aromână, la universitatea din Freiburg, pe care le frecventau tineri aromâni aduşi din Balcani. Profesorul Vasile Barba, „motorul’ angrenajului ce se formase din acest inimos grup de intelectuali aromâni, organizează în 1985 primul Congres Internaţional de Cultură şi Limbă Aromână, în Germania, la universitatea din Manheim. Un al doilea congres este organizat la Bridgeport, Connecticut, în Statele Unite, în 1986, de către Tiberiu Cunia şi profesorul Aurel Ciufecu.
Împreună cu Vasile Barba şi cu doi lingvişti, A. Caciuperi şi N. Samarandu, profesorul Cunia iniţiază un alt proiect: standardizarea sistemului de scris aromân şi eliminarea diacriticelor, pentru facilitarea editării de materiale şi cărţi în limba aromână. Această ortografie fără semne diacritice este astăzi cea folosită în mod exclusiv, de aromânii din Serbia, Macedonia, Bulgaria şi Albania, şi de majoritatea celor din România şi din Grecia.
În 1988 Tiberiu Cunia înfiinţează la Syracuse Editura „Cartea Aromână”, iar primele cărţi sunt publicate în anul 1989. Sub semnătura profesorului Cunia, apare Dicţionarul român-aromân, cuprinzând în jur de 25.000 de cuvinte, structurat pe baza unui dicţionar similar, al lui Tache Papahagi. Editura „Cartea Aromână” a publicat până în prezent peste 150 de cărţi, broşuri şi reviste (în forma de carte de 170-220 de pagini), aproape toate în limba aromână. Câţiva ani mai târziu, înfiinţează „Rivista di Litiratură şi Studii Armâni”, care apare de două ori pe an, în formă de carte cu 160-250 de pagini.
Predarea limbii aromâne în şcoli din diferite ţări şi tipărirea de cărţi şi reviste în limba aromână, cărţi şcolare şi de literatură, pentru uzul copiilor la şcoală şi al părinţilor, acasă, cere o anumită standardizare a limbii literare aromâne şi a ortografiei. În acest sens, la Congresul Internaţional de Limbă şi Cultură Aromână din 1996 (Freiburg) şi ulterior la Bitolia, în Macedonia (1997) – unde a fost organizată o întâlnire a scriitorilor, editorilor şi filologilor aromâni din fiecare stat balcanic -, s-a decis întocmirea unui îndreptar ortografic şi ortoepic al limbii aromâne. Acesta este ultimul proiect la care s-a angajat Tiberiu Cunia.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Aromâne este în curs de finalizare. De curând, printr-un mesaj personal, domnul profesor Cunia mi-a vorbit puţin despre acest proiect de anvergură: cuvântul aromânesc neaoş – pentru că există puţine neologisme în limba aromână – este prezentat cu pronunţia lui, prin despărţirea cuvântului în silabe şi cu accentul arătat pe silaba în care cade. Este apoi explicat sensul cuvântului în limba română, apare o listă cu sinonimele fiecărui cuvânt, sunt date exemple în care se arată contextul şi forma în care acel cuvânt se foloseşte, expresii idiomatice aromâneşti, în care înţelesul cuvântului se schimbă şi, în final, traducerea cuvântului aromânesc în limbile română, franceză şi engleză.
„Este un dicţionar masiv, ce va avea, probabil, vreo 2.000 de pagini, comparabil DEX-ului românesc, publicat de Academia Română – menţionează domnul profesor -. Dicţionarul propriu zis, care se întinde pe 1.600 de pagini, este terminat şi verificat. Acum am început să scriu o prefaţă, iar mai târziu voi adăuga două anexe (una asupra sistemului de scris, cu toate regulile lui, diferite de regulile de scriere românească, şi o anexă cuprinzând gramatica limbii aromâne). Acestea, probabil, vor ocupa încă cel puţin 400 de pagini. Sper să-l termin înainte de iarna ce vine, pentru a fi tipărit înainte de venirea verii 2012. Dicţionarul va putea fi consultat şi online, dacă voi găsi un tânăr care s-o facă; îl avem deja în computer şi va fi distribuit prin internet către toţi aromânii. Fiind în computer, va putea fi corectat sau îmbogăţit prin adăugiri de cuvinte noi, introducere de neologisme etc. În plus, se pot face dicţionare mai mici, şcolare sau de buzunar, şi cuvintele pot fi traduse, graţie facilităţilor oferite de computer, şi în alte limbi balcanice (greacă, albaneză, bulgară etc). Posibilităţile sunt nenumărate”.
Întrebându-l despre posibile proiecte, profesorul Tiberiu Cunia mi-a răspuns: „Proiecte? Am multe! Dar timpul este scurt şi nu ştiu dacă voi mai putea face multe…”

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona(Din vol.”EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” – de Octavian D. CURPAŞ, cap.XVIII. )

Revista Phoenix Mission Magazine, Arizona

12 Apr
2012

Avem şi români valoroşi! Din pacate mulţi dintre ei se afirmă şi sunt mai bine cunoscuţi în străinătate, decât în propria lor tară.

 

 

 

Cu ocazia festivalului romanesc de la Sacramento, unde au participat peste 2500 de romanasi, am avut placerea sa ma reintalnesc cu o veche prietena, Aura Imbarus, nominalizata la Premiile Pulitzer pentru cartea sa de debut, „Out of the Transylvania Night”.

Aura Imbarus, sibianca la origine, a parasit Romania in anul 1997, cand Zeita Fortuna i-a zambit si a ajutat-o sa tragalozul cel norocos la Loteria Vizelor, ocazie cu care a poposit pe Pamantul Fagaduintei incautarea El Dorado-ului!

In Romania a lucrat ca jurnalista pentru Radio Contact, Jurnalul National si Gallup Poll si are un PhD in Filologie cu distinctia „Cum Laude” in timp ce in USA, a absolvit UCLA si are o cariera in invatamant unde predaca profesor la liceu si lacolegiu.

Motto-ul dupa care Aura Imbarus isi traieste viata este simplu si inspirational: „Vreau sa-mi traiesc viata la maxim si sa ajut si pe altii. Vreau sa ma bucur de fiecare clipa din viata mea si sa folosesc fiecare zi ca un noupotential si o noua oportunitate in viata mea”. Aura nu iese niciodata din casa fara zambetul ei sincer si molipsitor, pe care il afiseaza non-stop, un smile permanentcare transmite o stare de optimism si iradiaza fericire. Dupa festivalul romanesc de la Sacramento, am avut placerea sa stau la o sueta prieteneasca cu Aura,in urma careia a rezultat acest interviu:

Viorel Vintila: Aura, spune-mi te rog de ce ai scris aceasta carte, care a fost motivatia si de ce ai ales acest titlu care este foarte „catchy” si capteaza atentia publicului cititor inca de la titlul de pe coperta?

Aura Imbarus: In primul si in primul rand, cartea a fost scrisa si dedicata mamei mele care a decedat in anul 2009, din cauza unui cancer la ficat. Titlul initial a fost „Transylvania Night”, deoarece m-am nascut in Transilvania, titlu caruia i s-a mai adaugat un cuvant de catre publisherul meu si asa s-a nascut „Out ofthe Transylvania Night”.

In carte sunt scrise experientele mele prin care am trecut in timpul regimului comunist, experiente care m-au depresat foarte mult si mi-au marcat existenta. Dupa ce am castigat loteria vizelor in 1997, am reusit sa evadez din acea „noapte” a Transilvaniei, care parea sa nu se mai termine… insa, acum dupa 14 ani de America, ma reintorc intotdeaunacu drag in Transilvania, si mai ales in Sibiu.

V.V.: Am citit ca ai fost nominalizata la premiile Pulitzer. Spune-mi te rog cate ceva despre premiile Pulitzer in general si despre nominalizarea cartii tale in special.

A.I. : Joseph Pulitzer a fost de fapt un emigrant ungur, care a venit si s-a stabilit in Columbia, NY. Columbia University face aceste nominalizari, dupa caretot ei aleg castigatorii respectivi.

Initial premiile Pulitzer se acordau doar pentru jurnalisti, dar acum s-au extins si in literatura si compozitii muzicale; eu am fost acceptata in cursa premiului Pulitzer, dar nu am fost selectata.

V.V.: A fi acceptata in cursa pentru aceasta prestigioasa distinctie, este in opinia mea o mare realizare. Cartea ta se gaseste pe rafturile celor mai prestigioase lanturi de librarii din USA, cum ar fi Borders si Barnes&Noble, dar si pe situl Amazon.com. Cei mai multi cititori sunt din randul americanilor sau din randul romanilor din America?

A.I.: Intr-adevar cartea se gaseste in Borders, Barnes&Noble si Amazon.com si cred ca americanii au fost mai interesati de cartea mea, datorita faptului ca americanii stiu si sunt curioside mitul Transilvania si Dracula, stiu de Nadia Comaneci, de Ilie Nastase, de Hagi …. apoi din gura in gura, zvonul despre cartea mea s-a transmis si romanilor din USA, mai ales datorita faptului ca personalitatea Nadiei Comaneci a „endorsed” cartea mea.

V.V.: Care este relatia ta cu Nadia Comaneci? Am vazut ca pe coperta este acel „endorsment” in care Nadia a scris: ” Aura’s courage shows the degree to which we are all willing to live lives centered on freedom, hope, and an authentic sense of self. Truly a love story! —Nadia Comaneci, Olympic Champion and Co-Founder of the Nadia Comaneci Children’s Clinic in Bucharest „ ( Curajul Aurei ne prezinta gradul in care suntem cu totii dispusi sa ducem o viata bazata pe libertate, speranta, si un sentiment autentic de sine). Cum ai reusit sa o faci pe Nadia sa iti dea acest „endorsment”, care este mai mult decat un vot de confidenta pentru cartea ta.

A.I.: In cartea mea sunt mai multe fragmente unde amintesc de numele Nadiei, de anul 1976 la Montreal, unde a obtinut un „perfect ten”. Nadia a fost idolul meu in copilarie si am incercat si eu sa merg la gimnastica, dar faptul ca eram prea inalta si putin cam in varsta pentru gimnastica, m-a facut sa renunt si sa ma orientez spre balet, dar Nadia a fost inspiratia mea.

Nadia tine legatura cu Cristian Topescu si eu o cunosc pe sotia sa, care lucreaza pentru TVR, la sectia germana. De asemenea Beatrice Ungar, care este cumnata lui Cristian Topescu, este editor sef la un ziar local din Sibiu, mi-a dat si ea un „endorsment”. Am luat legatura cu managerul Nadiei, si l-am rugat daca poate sa-i prezinte cartea Nadiei, iar raspunsul Nadiei a fost foarte prompt si pozitiv si ca atare mi-a facut aceasta mare onoare ca numele ei sa fie pe coperta cartii mele impreuna cu cateva cuvinte frumoase.

V.V.: Cartea ta se pare ca are un succes destul de bun in USA… ai incercat sa o lansezi si in Romania?

Ce proiecte de viitor ai?

A.I.: In Romania, am avut o lansare in mediul german in Sibiu, prin bunavointa lui Beatrice Ungar, insa cartea nu a fost tradusa inca in limba romana, dar sper ca pana la anul sa se publice si in limba materna. Vis a vis de scris, mai am inca un contracat cu acelasi publisher care mi-a publicat „Out of theTransylvania Night” si pentru ca multa lume m-a rugat sa scriusau sa am seminare pe teme motivationale, de self-help si inspiration, m-am hotarat sa scriu si o carte in domeniul motivattional, desprecum ai putea sa incepi de la zero o viata noua intr-o tara straina, dupa care sa te ridici si sa renasti precum pasarea Phoenix, din propria cenusa.

V.V.: Cum ti se par romanii din USA si ce crezi ca lipseste comunitatii romane – care in opinia mea exista, dar lipseste cu desavarsire – sa fie mai unita?

A.I. : Sunt foarte multi romani in America si chiar astazi la festivalul romanilor din Sacramento am aflat ca ar fi peste un milion de romani in State; chiar in Sacramento este o comunitate destul de mare, dat fiind faptul ca sunt 18 biserici romanesti. In primul rand cred ca am putea fi mult mai uniti in sensul ca am putea sa ne sprijinim unii pe altii, cum fac de fapt armenii, italienii sau evreii; cred ca ar fi un pas inainte daca nu ne-am mai uita la capra vecinului si daca am putea sa ne uitam la partea pozitiva a lucrurilor si sa ne ajutam, sa ne tragem unii pe altii in businesurile pe care le-am putea face impreuna. Eu cred ca romanii sunt foarte bine dotati din punct de vedere artistic si daca ar avea si dorinta de a seajuta mai mult unii pe altii, atunci cred ca am fi fost mult mai inaintati ca si cultura si ca popor decat suntem acum. Din pacate cred ca sunt foarte multe „bisericute”, si aici nu fac referire la cele religioase, ci la acele grupuri care sunt dispersate si separate, in loc sa fim un grup foarte unit; numai asa ne-am putea ajuta unii pe altii mult mai bine. Insa aceasta coeziune, aceasta unire trebuie sa vina din interior. Trebuie sa incetam sa mai credem ca vecinul nostru este „our enemy” sau competitorul nostru. Cred ca inca mai avem acea frica cu care am crescut in regimul comunist, cand tot timpul te uitai peste umar si iti era frica ca cineva te toarna la Securitate si probabil ca acel comunism ne-a facut sa ne manifestam ca atare… probabil va trece mult timp pana cand romanii se vor deschide cu totul si vor dezvolta acel spirit de intrajutorare.

V.V.: Stiu ca in Sibiu inca mai exista o comunitate germana puternica… care este mentalitatea comunitatii germane si spune-mi te rog daca esteintr-adevar o comunitate unita?

A.I.:Comunitatea germana din Sibiu este foarte stransasi chiar primarul este de origine germana… ei, de fapt, sunt foarte buni comercianti; intotdeauna au incercat sa se sprijine unii pe altii si cred ca romanii ar putea invata foarte mult de la comunitatile minoritare din Transilvania, cum ar fi ungurii si nemtii. Am putea sa recreamsi sa copiem aceasta matrice, sa o aplicam si in USA si sa incercam ca noi, romanii, sa fim cat mai uniti.

V.V.: De curand te-ai intors din Romania. Cum ti se pare orasul tau natal, Sibiu?

A.I.: Orasul a suferit o transformare in bine, pozitiva, sunt foarte multe businesuri ale italienilor, ale germanilor, ale ungurilor, care au un impact pozitiv, ridica cultura si dau stabilitate financiara romanilor. Forbes, a numit Sibiul, „Europe’s 8th most idyllic place to live” si in anul 2007 a fost numit Capitala Culturala Europeana. Desi am plecat din Romania, eu tin la radacinile mele cu care am crescut si cu care m-am nascut si oriunde ma duc sunt mandra ca sunt Roman si sunt mandra de tara unde m-am nascut.

V.V.: Cu ce te ocupi in prezent si unde locuiesti in California?

A.I.: Locuiesc de 14 ani in Los Angeles, dimineata predau filozofie, stiinte umaniste si literatura americana la un liceu, iar seara predau creative writing si composition la un colegiu. Incepand cu ora 10 pm, pana dupa miezul noptii, ma dedic scrisului.

V.V.: Draga Aura, multumesc mult, iti doresc multa bafta si sper sa ne revedem si cu ocazia altor manifestari romanesti organizate de comunitatea romaneasca din USA.

A.I.: Si tie iti urez mult succes cu cartea, ,,Romanas la San Francisco,” pe care stiu ca ai publicat-o si lansat-o in Romania, si de asemenea multa bafta si sa ne revedem cat mai curand!

Viorel Vintila

Sacramento – SUA

http://www.clipa.com/a2976-Interviu-cu-Aura-Imbarus-nominalizata-la-Premiul-Pulitzer.aspx

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 9490

Ultimele Comentarii