26 Mar
2012

O nouă ipoteză despre numele Basarabiei – Academician Florin Constantiniu

O carte incitantă, înnoitoare şi provocatoare (în înţelesul de invitaţie la reflecţie), este cea a istoricului de la Chişinău, Ion Ţurcanu, „În căutarea originii numelui Basarabia”, Chişinău, Ed. Labirint, 2010, 191p. Autorul nu mai are nevoie de o prezentare printre specialişti. Pentru marele public, voi spune însă că este una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriografiei de dincolo de Prut, autor, printre altele, al unei sinteze de istorie a Românilor şi al unei monumentale bibliografii a istoriei Basarabiei, cu o excelentă introducere de filozofie a istoriei. Ion Ţurcanu este un specialist de mare clasă, şi cuvântul său se cuvine ascultat cu cea mai mare atenţie. În istoriografia română, numele Basarabiei este dedus (inclusiv de semnatarul rândurilor de faţă) din stăpânirea exercitată, în secolul al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea, la nordul Dunării de Jos, de Ţara Românească, întemeiată şi condusă de dinastia Basarabilor. În această viziune, termenul de Basarabia ar fi desemnat, iniţial, numai partea de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru. După anexarea întregului spaţiu pruto-nistrean de către Rusia, în 1812, noii stăpânitori au extins denumirea asupra întregii provincii, care a căpătat astfel numele de Basarabia. Ion Ţurcanu respinge categoric teoria potrivit căreia Basarabia şi-a luat numele de la stăpânirea Ţării Româneşti a Basarabilor la nord de gurile Dunării. În absenţa unor mărturii sigure şi precise asupra hotarelor statului românesc de la sud de Carpaţi (titulatura lui Mircea cel Bătrân nu „străluceşte” prin precizie!), coincidenţa de nume dintre dinastia fondatoare a Basarabilor şi numele de Basarabia a fost prea izbitoare şi prea tentantă pentru ca istoricii să nu stabilească imediat legătura: primii Basarabi au stăpânit arealul pruto-nistrean şi au lăsat ca moştenire/amintire numele lor acelei zone. Logic, interpretarea este acceptabilă, dar, repetăm, baza documentară rămâne fragilă. Spiritul critic al lui Ion Ţurcanu a remarcat slăbiciunile acestei interpretări şi, considerând-o nesatisfăcătoare, a căutat alta. Într-o formulare mai pedestră, se poate spune că istoricul basarabean a inversat termenii interpretării şi a văzut în Basarabii de la Câmpulung şi Argeş o „prelungire” a populaţiei cumano-române sau româno-cumane (raportul numeric este greu de stabilit), strămutată, sub loviturile mongolilor, din spaţiul pruto-nistrean spre părţile Oltului. Iată esenţa noii interpretări în cuvintele autorului însuşi: „Basarabia [...] este un nume de origine cumană care, în perioada convieţuirii cumanilor cu autohtonii (românii – n.n.), în secolele XII-XIII, şi chiar până către mijlocul secolului al XIV-lea s-a afirmat anume în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, cu precădere între Prut şi Nistru. Sub presiunea mongolilor, o importantă masă de cumani amestecaţi cu români şi, probabil, cu slavi românizaţi, a migrat spre vest, din care foarte mulţi au staţionat la sud de Carpaţi, făcându-se cunoscuţi sub numele de basarabi sau basarabeni”[1].

Aşadar, nu Basarabia şi-a luat numele de la stăpânitorii ei temporari veniţi din sudul Carpaţilor, ci o populaţie de cumani şi români, trăitoare între Prut şi Nistru, s-a strămutat sub ameninţarea mongolilor, spre Olt unde s-a amestecat cu localnicii, cărora le-a adus şi numele de Basarab(ă), care înseamnă „tatăl dominator sau altfel, cel care subjugă, stăpâneşte [...] Basarab a însemnat conducătorul unei comunităţi, al unui sau ţări, în sensul cum avea să fie înţeles acest termen din urmă în evul mediu românesc. Altfel spus era un nume dinastic, cum fusese la alte popoare Arpad, Comnen, Riuric etc.”[2]. Autorul precizează că Basarab „nu este un nume propriu, iar asta înseamnă că, din naştere, eventual de la botez, întemeietorul Ţării Româneşti avea alt nume în afara celui dinastic”[3]. Revenind la Basarabia este de amintit că Ion Ţurcanu nu limitează toponimul la partea de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru, ci consideră că întreaga zonă dintre cele două cursuri de apă s-a numit – de la început – Basarabia. Spre deosebire de un şir de istorici români, care cred că, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, au existat două/trei formaţiuni teritoriale – una din ele în nord, având nucleul pe valea Râului Moldova, în vecinătatea căreia se afla Ţara Şepeniţului – şi alta în sud, cu centrul la Cetatea Albă, formaţiuni a căror individualitate s-ar fi păstrat în diviziunea administrativă de mai târziu a Moldovei, în Ţara de Sus şi Ţara de Jos, Ion Ţurcanu vede o împărţire nu pe orizontală (de la nord la sud, în Ţara de Sus şi Ţara de Jos), ci una verticală (de la est la vest, în Basarabia şi Moldova).

Demonstraţia istoricului de la Chişinău foloseşte un mare număr de izvoare narative şi cartografice, române şi, mai ales, străine. Una dintre cele mai importante informaţii îi aparţine lui Dimitrie Cantemir (de altminteri, cartea are şi o anexă, Dimitrie Cantemir despre Basarabia şi basarabeni). Nu sunt un specialist al evului mediu timpuriu în spaţiul carpato-dunărean, dar ipoteza lui Ion Ţurcanu mi se pare plauzibilă. Ea are avantajul că, spre deosebire de cea anterioară, dispune de mai multe date pentru a fi susţinută. Rolul cumanilor la începuturile societăţii medievale româneşti a fost pus în lumină şi de Iorga însuşi, care, în ultima sa mare sinteză de istorie a românilor a intitulat un capitol Simbiosa româno-cumană[4]. Problema a fost reluată de curând de Neagu Djuvara. Ipoteza lui Ion Ţurcanu va stârni – e de sperat – discuţii între specialişti şi, indiferent de soarta ei, va contribui cu certitudine la progresul cunoştinţelor noastre despre începuturile Moldovei şi Ţării Româneşti ca state medievale. Deocamdată, voi spune că, în ce mă priveşte (repet, ca nespecialist), ceea ce mi se pare vulnerabil în noua interpretare este „tăcerea” lui Grigore Ureche şi Miron Costin, care nu preiau informaţiile din cronicile polone în sprijinul viziunii lui Ion Ţurcanu, deşi, cum se ştie, Miron Costin a scris „De neamul moldovenilor”, unde a folosit multe izvoare străine. Explicaţia furnizată de autor este „disputa în contradictoriu dintre cărturarii moldoveni şi cei munteni asupra acestui subiect (existenţa Basarabiei ca individualitate teritorială – n.n.), în cadrul căreia moldovenii respingeau în principiu ideea că ar fi existat o Basarabie, ca şi informaţiile polone despre unitatea teritorial-politică (dar nu şi etnică) a spaţiului românesc dinainte de descălecare”[5]. Mărturisesc a nu fi convins de argument.

Relatarea lui Nicetas Choniates despre prinderea de către vlahi, în 1164, a lui Andronic Comnenul, fugar spre hotarele Galiţiei, nu constituie o dovadă a prezenţei românilor la nord de Dunăre întrucât traducerea corectă făcută de George Murnu a pasajului din cronicarul bizantin arată că viitorul împărat „a încetat să se mai teamă, ca şi cum (subl. n. F.C.) scăpase din mâinile urmăritorilor şi ajunsese la hotarele Galiţiei”[6]. Prinderea lui Andronic Comnenul s-a petrecut nu la nord, ci la sud de Dunăre, fugarul crezându-se în siguranţă, ca şi cum ar fi ajuns la hotarele Galiţiei. Evident, rectificarea nu afectează articulaţiile de bază ale demonstraţiei lui Ion Ţurcanu despre originea numelui de Basarabia. În afara problemei discutate aici, de semnalat informaţia dată de autor că, la 29 iunie 1946, F. Brovko, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenească, a înaintat un memoriu în care cerea constituirea unui republici unionale, care să cuprindă şi Moldova din dreapta Prutului, precum şi judeţele Maramureş şi Năsăud, considerate „leagănul poporului moldovenesc”[7]. Din fericire, acestei cereri nu i s-a dat curs. Reînnoiesc dorinţa ca stimulativa ipoteză a colegului de la Chişinău să prilejuiască o dezbatere fructuoasă în istoriografia română.
——————————————————————
[1] Ion Turcanu „În căutarea originii numelui Basarabia”, Chişinău, Ed. Labirint, 2010, p.155
[2] Ibidem, p. 137
[3] Ibidem, p. 138
[4] N. Iorga, Istoria românilor, vol. III, Ctitorii, Bucureşti, 1937, p. 52-57
[5] Ibidem, p. 157
[6] (Fontes historiae daco-romanae, vol. III, Scriitori bizantini, sec. XI-XIV, ed. Alexandru Elian şi Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Ed. Acad., 1975, p. 251, cu referinţele bibliografice).
[7] Ibidem, p.169

 

Sursa : Revista Art Emis

http://www.art-emis.ro

26 Mar
2012

La Catedrala Patriarhală o slujbă de pomenire pentru făuritorii Unirii Basarabiei cu România

La Catedrala Patriarhală, la 24 martie 2012, după Sfânta Liturghie, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal, a oficiat Slujba Parastasului pentru artizanii unirii Basarabiei cu Patria Mamă, după cum ne informează părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale şi Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
În cadrul slujbei parastasului au fost pomeniţi artizanii unirii, persoane care şi-au consacrat viaţa acestui ideal sfânt, persoane importante pentru conştiinţa unităţii naţionale, dintre care menţionăm: Nicolae Alexandri, Pantelimon Halippa, Ioan Pelivan, Nicolae Grosu, Ion Buzdugan, Onisifor Ghibu, Octavian Ghibu, Teodor Bârcă, Dumitru Mârza, Constantin Stere, Anton Crihan.
La final, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal, a rostit un cuvânt de învăţătură în care a elogiat personalitatea acestora şi importanţa acestui moment.


Pe 27 martie 2012 se împlinesc 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Unirea Basarabiei cu România a fost posibilă datorită personalităţilor istorice care la 1918 au avut curajul să realizeze actul pe care şi-l doreau toţi românii. Membrii Sfatului Ţării merită un omagiu deosebit pentru lupta pe care au dus-o pentru valorile fundamentale ale neamului românesc.

În ziua de 27 martie 2012, ziua Unirii Basarabiei cu România, la Mănăstirea Cernica se vor depune coroane și flori la mormintele membrilor Sfatului Ţării din cimitirul de la Cernica, printre care se numara Pantelimon Halippa, Ioan Pelivan si primul Mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu. Pentru aceștia, dar și pentru toți ce-i care s-au sacrificat pentru realizarea dezideratului Unirii, se va ține un moment de reculegere. De asemenea, în cinstea făuritorilor Unirii, soborul de preoți de la Cernica va desfășura o slujbă de pomenire. Comemorarea de la Cernica este deja o tradiție desfășurată de Organizația Studenților Basarabeni din București în fiecare an, în data de 27 martie.

La începutul secolului al XX-lea, în Basarabia au existat cărturarii de seamă, traducători şi autori de articole care au militate pentru idealul sfânt al unirii. Dintre intelectualii mireni, majoritatea cu studii teologice, menţionăm pe: Pantelimon Halippa (academician; luptător pentru unitatea naţională, vicepreşedinte 1917 şi preşedinte 1918 al Sfatului Ţării, ministru al Basarabiei în guvernele României după 1918), Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Daniil Ciugureanu, Pantelimon Erhan, Ştefan Ciobanu, viitor profesor universitar şi membru al Academiei Române, profesorii Iustin Frăţiman, Nicolae Popovschi, Vasile Stroescu (1845-1926), un militant pentru realizarea unităţii statale, care a acordat ajutoare masive şcolilor româneşti şi altor instituţii de cultură din Transilvania. Alături de ei au militat pentru unirea Basarabiei cu România, act proclamat de Sfatul ţării din Chişinău, la 27 martie 1918, ieromonahii Gurie Grosu şi Dionisie Erhan, preotul Alexandru Baltagă şi alţii.

Unirea Basarabiei cu România a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. în data de 25 septembrie 1917, La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Ca plan de acţiune imediată, Congresul a stabilit convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă. Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. Forul coordonator a fost Consiliul Directorilor, iar preşedinte ales, Ioan Inculeţ. Odată instaurat, Sfatul Ţării proclama la 25 septembrie/8 octombrie 1917, autonomia Basarabiei; Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească, iar la 2 martie, o delegaţie formată din Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi Dr. Ciugureanu se întâlneşte la Iaşi cu Primul Ministru al României stabilind cadrul de desfăşurare a evenimentelor premergătoare Unirii.

La 27 Martie 1918, ora 5 p.m., a avut loc Adunarea Sfatului Ţării. În sală au fost prezenţi toţi membrii cabinetului Republicii Moldoveneşti, precum şi Primul Ministru român, Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor.

Sfatul Ţării cuprindea: 103 basarabeni, 13 ucrainieni, 7 ruşi, 6 evrei, 5 găgăuzi, 2 nemţi, 1polonez şi 1 armean. În urma rezultatului votului (86 pentru, 3 contra, 36 abţineri, 13 absenţi) s-a declarat Unirea Basarabiei cu Ţara mamă. Ziarul ‘Tribuna’ din 30 Martie 1918, publica: Moţiunea Unirii, Te deum-ul, şi telegrama transmisă regelui Ferdinand, anunţând Unirea cu Ţara mamă.

Actul istoric al Unirii Basarabiei cu Ţara, glasuia: ‘În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica democratică moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunare, Marea Neagră, şi vechile granţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-si hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România’. (I. Nistor, “Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1991)

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”.

Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov. Reintegrată României în 1941-1944 a fost reocupată de trupele sovietice în 1944.

Autor: RGN Press
Sursa: rgnpress.ro
26 Mar
2012

Daris Basarab: Basarabie, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată

Veni-va totusi…

Recită actorul Florin Nan, versuri Daris Basarab

Daris Basarab

David Boris, alias Daris Basarab, s-a născut în Basarabia, în oraşul dunărean Ismail, veche cetate moldovenească, la 10 mai 1929.
În anul 1941, la 12 ani, aflat cu familia sub ocupaţie sovietică, scapă, ca prin minune, dintr-o coloană de deportaţi. Războiul de eliberare se termină lamentabil pentru basarabeni care, în 1944, sunt nevoiţi să ia drumul pribegiei.
Un lung şi istovitor periplu – Călăraşi, Râmnicul Sărat, Beiuş, Oradea – se încheie în Cetatea Episcopală unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle “Comisiilor mixte de repatriere”.
Inginer chimist din 1954, se dedică cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive – publicaţii, comunicări, brevete. În paralel, continuă visul din adolescenţă, scriind, de dragul scrisului, păstrând cu sfinţenie acest “secret”, dar cu gândul mereu la pseudonimul “Daris”, propus de talentatul său prieten şi coleg de liceu, idolul adolescenţei sale, şi el în căutarea unui pseudonim, la care nu a apelat niciodată.
O întâmplare fericită, o întâlnire de 50 de ani, şi, un coleg şi prieten, fac posibil un debut întârziat prin apariţia romanului Povod, la Editura SEMNE 2004 Bucureşti, sub pseudonimul Daris Basarab. Sertarul ce păstrează versuri şi proză, este mărturia unui vis adolescentin.

*

BASARABIE, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată.

Nu mai am cu cine discuta, despre tine, Basarabie, şi atunci, mă mulţumesc să te revăd în amintirile mele, pe care le deapăn în liniştea nopţilor când insomniile îmi dau ghes. Răsfoiesc, uneori, paginile scrise de alţii, care te-au cunoscut în trecut, sau ţi-au aparţinut. Rândurile unui Nistor, sau Iorga, sau Antonescu, îmi fac bine, pur şi simplu. Dar întâmplarea face să dau, fără să vreau, şi de altfel de rânduri, literare, cum s-ar spune, care m-au făcut, nu o dată, să le abandonez fără să ajung la capăt. Poate că înţelepciunea vârstei m-a înarmat cu o răbdare şi o curiozitate mărite, poate că aşa se explică faptul că m-am înhămat să trag până la capăt rândurile lui Geo Bogza din a sa ”Basarabia ţară de pământ”, zărită întâmplător în rafturile bibliotecii unui prieten. Un reportaj literar publicat în 1939, rod al călătoriei prin Basarabia, din primăvara lui 1934. Din capul locului autorul se vrea şi se declară un documentarist. ”Voiajul în urma căruia am scris acest reportaj despre Basarabia, a fost făcut în primăvara anului 1934. Desigur, că de atunci, s-au schimbat multe din cele cuprinse în această carte. Ele vor rămâne, totuşi, ca un document a unor vemuri triste, pentru a căror completă dispariţie mai trebuie luptat încă.” Reportajul s-a bucurat de aprecierea lui George Călinescu, care, în a sa Istorie a literaturii române, din 1941, scria despre Geo Bogza: ”procedează ca un fotograf de artă, şi deci ca un scriitor, intuind o notă dominantă şi apoi prin apropiere şi depărtare, scoţând clişee fantomatice, aproape neverosimile. Talentul său în acest gen e mare.” Oare aşa să fie?! La capătul lecturii, non stop de data aceasta, am rămas cu impresia că am de aface cu un reporter care a vânat cu obstinaţie senzaţionalul în grotesc, în hidos, sclav al unui şovinism prost disimulat. Aşa sunt, aşa scriu cei ce pleacă la drum cu idei preconcepute. Nu de astfel de ”document” aveau nevoie românii cu privire la Basarabia, impropriu denumită astfel Ţara de la Dunăre la Hotin, ţinut făcând parte integrantă din trupul mare al Moldovei. Fără să vreau, gândul mă duce la tristeţea care i-a măcinat pe basarabenii actului de la 27 martie 1918, care au realizat realipirea la Patria Mumă, întâmpinând o dureroasă indiferenţă din partea fraţilor de dincoace de Prut. Atunci, unirea s-a făcut numai datorită lor, şi numai lor! De ce această atitudine a mea faţă de un reportaj?! Nu voi căuta prea multe argumente în propriile-mi vorbe, voi da frâu liber autorului să se etaleze singur. În primul capitol – ”Cum începe Basarabia” – Bogza face dovada, prima dovadă, a caracterului tendenţios al ”reportajului”. O înmormântare în comuna Corjeuţi, judeţul Hotin. Senzaţionalul în grotesc, se revarsă asupra Basarabiei, asupra românilor moldoveni, fără a spune nici un cuvânt despre rutenizarea ”istorică” realizată de Austria în nordul Bucovinei şi, implicit, în fâşia îngustă dintre Prut şi Nistru din nordul Basarabiei, proces început după raptul din 1775 şi continuat până în anii 1900-1910. Basarabia românească, începea cu acest nord ”metamorfozat” al ei! Cucerit de această introducere, Bogza nu se dezminte şi continuă cu un alt capitol – ”Leizar Şimon personaj hotinian” – în care, pe româneşte spus, îşi dă arama pe faţă. Această caricatură de evreu este definită din titlu – personaj hotinian!? Şi drumul căutătorului de senzaţional continuă. Hotinul nu se lasă părăsit.


Ce contează pentru Bogza că timpul alocat Basarabiei se scurge? El insistă – dughenele evreilor, ”pustiul şi singurătatea”, oamenii, comerţul în general – ”un om înviat din lumea morţilor, vine să-ţi vândă”. Sfânta mizerie şi numai atât?! ”Bărbi negre, sure, năclăite, murdare. Bărbile oamenilor din Basarabia! În această abundenţă de păr, gura e o tăietură orizontală, şi atunci când se deschide, neagră, pare o gură de prăpastie.” Mici frânturi din imensa înşiruire de imagini ”fantastice, aproape neverosimile”. Talentul său în acest gen e mare…Da, în acest gen! O fi talentul mare, dar documentarea în domeniu, care trebuie să preceadă un reportaj ”document”, chiar exprimat într-o formă literară elevată, lipseşte la d-l Bogza. Să nu fi răsfoit dumnealui, înainte de plecare, Istoria Basarabiei a lui Ion Nistor, sau notele de drum ”Trei zile în Basarabia” ale lui Nicolae Iorga, sau datele statistice şi informaţiile istorice lăsate de Ion Antonescu încă din anul 1919, în a sa cărţulie ”Românii – Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor”, sau, etc., etc?! Posibil, dar greu de crezut. Am ajuns la parcurgerea a peste 30% din reportaj şi mă las dus de Bogza, tot prin Hotin, la o sinagogă, la o acţiune electorală, la nivel de bandă electorală!? Pro ”naţional ţărănismus”…Totul i se pare grotesc, dezgustător, precum cerşetorii din primul capitol, care, pe lângă aspectul înspăimântător, mai cerşesc şi în limba rusă – ”Cred că nici o limbă din lume nu e mai proprie lamentaţiei, văicărelii, ca limba rusă”. !??? Măi, să fie! El, care recunoaşte din capul locului că nu cunoaşte limba rusă, omul de litere plin de talent, se încumetă la astfel de afirmaţii! Limba rusă, la general definită, numai la auzul ei, rostită de nişte cerşetori! Limba lui Tolstoi şi a lui Puşchin, a lui Dostoievschi şi Lermontov, a lui Cehov şi a lui Esenin, devine în imaginaţia ”dirijată” a lui Bogza, o limbă proprie lamentaţiei şi văicărelii. Bravo maestre! Halal să-ţi fie! Şi spectacolul fantastic şi deplorant continuă cu incredibelele ”mori de vânt”. Şi iarăşi, românii moldoveni sunt ocoliţi, nu afli nimic semnificativ despre ei. Afli în schimb despre copiii evrei. ”E o diferenţă de cel puţin o mie de ani între ei şi viaţa zilelor noastre”. Sunt copiii evrei din Basarabia şi Bucovina. Morile de vânt!? ”Cărui, meşter medieval i-a dat această născocire prin minte?”…”…, o moară de vânt în asemenea împrejurări, nu-i chiar un lucru peste care să poţi trece cu una, cu două. Nu ştiu chiar de ce o fi râzând lumea, că acela pe care servitorul său gras şi poltron îl botezase Cavalerul Tristei Feţe, a fost cuprins de furie la vederea morilor de vânt, şi s-a năpustit asupra lor, într-un atac executat după toate normele cavalerismului, şi pe care larga noastră înţelegere omenească, la care am ajuns azi, îl găseşte perfect justificat?…” Oare, un om de cultură, un literat de talent, cum a fost considerat Bogza, avea nevoie de o astfel de ”interpretare” a lui Don Quijote, pentru a scoate în relief, acest spectacol fantastic al morilor de vânt, mori de vânt care, în viziunea lui apar ca ”…foarte agresive şi atacurile pe care ele au obiceiul să le dezlănţuiască asupra oamenilor, sunt unele dintre cele mai periculoase. Aşa încât don Quijote a avut perfectă dreptate, să atace el, cel dintâi”. Şi, mai departe, în mod obsesiv, ”In ceea ce mă priveşte, spirit mai puţin combativ decât eroul lui Cervantes, mărturisesc că morile de vânt sunt acelea care au sărit mai întâi asupra mea, şi m-au atacat fără milă…” El, reporterul de talent, fotograful de artă, vorba lui Călinescu, a văzut neverosimilul şi grotescul, acolo unde , orice om sensibil, atât la creaţiile naturii cât şi la cele ale omului, ar fi văzut un peisaj aparte, mai rar întâlnit, plin de trăsături romantice, de frumos. Citind rândurile scrise de Bogza, nu rareori presărate cu adevărate comori de expresie literară, nu poţi să nu te întrebi, de unde această pornire, aş zice de rea credinţă, asupra unui ţinut românesc, împânzit de români moldoveni, de obiceiuri româneşti. Oare chiar nimic nu l-a atras, nimic nu l-a fascinat?! Departe de mine gândul de a-i contesta talentul literar, talentul de scormonitor al reporterului. Mă închin în faţa unor rânduri ca cele ce urmează. ”Închipuiţi-vă ceea ce se petrece în fiecare zi cu soarele şi cu florile lui, în Basarabia. Dimineaţa la ora cinci, el începe să se ridice de peste câmpiile răsăritene ale Rusiei. De cum a apărut deasupra orizontului, din Basarabia, o provincie întreagă de flori îi răspunde, privindu-l atent, cu interes, ca pe un cunoscut aşteptat care vine. Sute de mii, milioane de sori în miniatură, îl întâmpină şi nu-l mai pierd din ochi. O provincie întreagă, magnetizată ca de o baghetă magică, execută, clipă de clipă, aceeaşi mişcare. Când soarele e sus, florile îşi resfrâng capul, ca un om care goleşte o sticlă cu apă. Căldură cotropitoare a după amiezii. Soarele coboară, şi florile după el, nepărăsindu-l o singură clipă. Şi apoi crepusculul. Câmpiile de floarea soarelui privesc toate, ca un amfiteatru cu milioane de spectatori, cum soarele apune. E ultimul act din spectacolul imens şi colectiv al heliotropilor.” Frumos, foarte frumos! Dar oare e ceva specific numai Basarabiei? Nu e ceva întâlnit de reporterul scriitor şi în alte părţi ale Ţării, în Bărăgan de exemplu?! Rânduri minunat formulate, care vin să îndulcească textul. Şi chiar dacă i-au fost inspirate de privelişti întâlnite în Basarabia, este prea puţin, da, prea puţin pentru a îndulci gustul amar al întregului reportaj. La numai câteva rânduri, reporterul îşi revine şi se repede, precum Don Quijote, asupra Basarabiei. ”După câteva luni de zile, floarea soarelui e coaptă. O nouă recoltă invadează pieţele din târgurile mocirloase ale Basarabiei. Oamenii îşi pregătesc bani de câte un leu să cumpere căniţele în care e vândută. În China e orezul. În alte ţări e nuca de cocos. În Basarabia e floarea soarelui.


Hrana naţională. Stema atâtor lucruri care se petrec în această provincie. Simbol al plictiselii şi al sărăciei. Sute de mii de oameni rod, de dimineaţă până seară, sămânţă de floarea soarelui.” Am parcurs mai mult de jumătate din reportaj şi continui să mă învârt cu Bogza, pe o rază de nici 50 de kilometri, prin acelaşi Nord Extrem al Basarabiei, locuit de o majoritate ruteană, după cum am mai spus, adusă la finele secolului al 18-lea de austrieci. Aici îi place lui Bogza, aici setea lui de grotesc este satisfăcută, aici vorbeşte el, la marele general, de Basarabia. Câtă deosebire între impresiile culese de el în 1934 şi cele lăsate cu atâta căldură de Nicolae Iorga, despre Basarabia, încă din anul 1926! Şi iar rămân cu Bogza în zona Hotinului, mai precis, la vreo 35 de kilometri, la Lipcani. Apropo de Lipcani, reţin noi fraze care mă indispun. ”De abia acum am înţeles bine de tot, am simţit eu însumi, din ce realitate grozavă vine pictura lui Chagall de exemplu, sau montările regizorului Sternberg. Am înţeles pe uliţele acestea atrocea dramă omenească, din croitoriile, cizmăriile şi brutăriile basarabene.” Şi mai departe! ”Nimeni nu-şi poate închipui tristeţea sfâşietoare, mizeria penibilă, atmosfera de catastrofă care pluteşte în aceste locuri. O spaimă subită, a necunoscutului, te molipseşte în câteva clipe. Eczema de pe lucruri ţi se întinde pe suflet, cenuşie, te asfixiază. Nu într-o insulă pustie, fără ţipenie de om, ar putea fi locul celui mai amarnic exil; ci aici, într-unul din târgurile acestea mizerabile…O săptămână, două, şi un om care ar veni din părţile luminate ale lumii, at înnebuni sau s-ar sinucide.” Dezarmantă această tendinţă de a caracteriza prin extindere, mereu prin extindere la ceea ce înţelege el prin ”Basarabia”, a unor aspecte particulare, locale, extrem de locale. Este, pot spune, sclavul senzaţionalului, caracteristic multor reporteri care-şi bazează cariera pe căutarea acestui element atât de comercial! În sfârşit, o delimitare teritorială. Prins, într-o noapte, alături de un soldat, într-o gară, o haltă, se simte obligat să precizeze. ”Nici nu puteţi bănui câte lucruri interesante, poate spune un soldat, noaptea, într-o gară pierdută, în Nordul Basarabiei.” Mă liniştesc, nu cine ştie cât, dar mă liniştesc. Din păcate nu ţine mult. Vine călătoria cu trenul de la Lipnic la Atachi, unde, pe malul rusesc se află Moghilevul. Traseul curios al căii ferate pare să-l fascineze pe excursionistul Geo Bogza. Dar, dar revine la generalizări. Rămas în continuare prins de acest Nord Extrem al Basarabiei, reporterul implică întregul teritoriu al provinciei. ”Poate din toată Basarabia, în afară de Delta Dunării, singură porţiunea aceasta din nord, dintre Lipnic şi Atachi, corespunde aşteptărilor excursionistului convenţional, acela care vrea să vadă lucruri interesante în sensul obişnuit al acestui cuvânt, acela pentru care se întemeiază societăţile de excursii şi se face afişul de propagandă, cu o mostră de peisaj. Un afiş de propagandă se poate face şi pentru porţiunea Lipnic – Atachi. Excursioniştii vor găsi destule prilejuri să exclame, să pună binoclul la ochi şi să fotografieze.” Nici de data aceasta, însă, capitolul nu poate rămâne cu o amprentă cât de cât pozitivă, un strop patriotică. Atachi îi oferă ocazia să-şi revină. Căutarea unui hotel, a celui mai bun, îi permite să mai puncteze o dată, negativ, bineînţeles. ”Din felul cum mă priveau, încordaţi, hămesiţi, se vedea cât le e de foame, cum abia aştzeptau ca să sosesc. Ştiam că n-am să rămân.” Da, nota reportajului rămâne pe linia de plecare. Totul este numai şi numai mizerie, pe care excursionistul reporter o caută, iarăşi, cu ostentaţie. Şi acest drum al căutării continuă. Un nou prilej îi oferă spectacolul deprimant dat de cizmăriile şi croitoriile din târgurile basarabene. Introducerea în acest capitol este evidentă. ”Două, trei nopţi petrecute pe străzile desfundate ale târgurilor basarabene, şi ceva a început să supureze înăuntru. Bubelor urâte ale târgurilor, le răspund alte bube identice, interioare.” Sau, ”Atunci când îţi dai seama de toate acestea, că hidoşeniile pe care ochiul le surprinde speriat, zac şi în străfundurile adânci ale oamenilor, în care s-au scurs pe nesimţite, abia atunci sesizezi ce lucru îngrozitor poate fi viaţa de provincie basarabeană,…Din aceste întunecimi, se desprinde uneori câte o mogâldeaţă care înaintează într-un dans grotesc, semănând uneori a ţap, alteori a cămilă. Sunt locuitorii târgurilor basarabene, oameni în a căror suflete, monstruozităţile şi chirciturile străzii, au încolţit alte monstruozităţi şi alte chircituri.” Este capitolul în care Bogza pare că se dezlănţuie. Nimic în Basarabia anului 1934 nu este ca ”dincoace de Prut”…”În Muntenia, sărăcia oricât de crâncenă ar fi, rămâne sărăcie; penibilă, câinească, dar pură sărăcie. Cu câte lucruri nu se complică ea în Basarabia!” Şi continuă generalizările. ”Iată, de exemplu, sunt disperări multe, şi mizerie destulă, în cizmăriile din Vechiul Regat. Dar se pot compara acestea cu cizmăriile din târgurile Basarabiei?”Chiar aşa să fi fost prăpastia dintre această provincie românească, atât de râvnită şi de sfârtecată, şi restul lumii civilizate reprezentată de Ţara de ”dincoace de prut”, de Vechiul Regat?! Mă îndoiesc! Nu mă mai pot îndoi, însă, de reaua credinţă a autorului acestui ”document”. Era prima vizită a scriitorului reporter în Basarabia şi, cu o plăcere sadică, se învârtea, precum câinele după propria-i coadă, într-o zonă deromânizată, în jurul Hotinului. Neapucând să coboare, încă, nici până la Soroca, mai trânteşte o constatare generalizantă. ”De la Hotin până la Cetatea Albă, Basarabia e un vast teren pe care circulă cele mai ciudate tipuri, cei mai scorburoşi oameni.”Lăsând la o parte cizmăriile şi croitoriile arhaice, precum morile de vânt, Bogza nu se mulţumeşte să încheie acest capitol înainte de a mai plasa două-trei perle generalizatoare. ”Instituţia normală de comunicaţie în Basarabia este trăsura. E veche, sigură şi merge în toate părţile. Trenul e o excepţie, ca şi automobilul, de altfel…Nu cred însă că numărul lor să depăşească pe acel al unei staţii de taxiuri din Bucureşti. Această raritate a automobilelor în Basarabia o atestă şi caii de la trăsuri care, ori de câte ori se întâlnesc cu unul din ele, se sperie şi încep să fugă peste câmp de frică, aşa cum numai la început de tot, înainte de război, se petrecea în Muntenia…Dacă vreţi să vă întâlniţi cu feluri de viaţă pa care le credeaţi apuse, de acum o sută de ani, veniţi în Basarabia.” Superbă invitaţie, superbă caracterizare, superbă comparaţie! Cum probabil Soroca nu a stârnit nimic deosebit în sufletul de căutător al reporterului, cartea îl coboară repede în mijlocul Tighinei, cam repede, parcă, dacă ţinem cont de mijloacele de transport atât de bine caracterizate cu câteva pagini mai înainte. Şi aici, parcă mânat de nu ştiu ce pornire à la don Quijote, Bogza caută şi găseşte caii de bătaie – ruşi, evrei, ţigani corturari, şi lupta reîncepe. ”În Tighina, pe străzile largi şi pline de noroi ale oraşului se plimbă, într-o parte şi alta, o mulţime de Ruşi. Şi Basarabia începe să fie altfel…Acolo unde sunt Ruşi, totul se schimbă. Viaţa capătă o savoare de lucru necioplit care se urneşte greoi; e ca un hamal osos, cu spete largi, cu cizme înalte şi grele, lipăind prin noroaie, prin gropi, fără să se uite unde calcă, având în fundul oaselor o rezistenţă, o vitalitate adâncă şi nesecată. Miroase a grajd, a cai şi a bălegar, dar robustă, e grea şi ţeapăn proptită în pământ…Vitalitatea asta grosolană îşi are străzile ei, chiotele ei, cârciumile şi ceainăriile ei mai aes, cărora le imprimă un speci fic, cum nu se poate realiza în nici o altă parte, decât acolo unde sunt ruşi mulţi, ciolănoşi, neciopliţi şi murdari. Acesta este un specific numai al oraşelor din Basarabia. Mai este apoi şi un alt specific, tot numai al oraşelor din Basarabia. Sunt în total două. Pe cel de al doilea îl crează evreii…Şi unul şi altul au, drept material în care se realizează, aceeaşi temă, viaţa în mizerie, în murdărie şi nevoi.” Şi iarăşi se confirmă impresia iniţială. Pe Bogza nu l-a interesat Basarabia românească, Basarabia moldovenilor. Trei sferturi din reportaj nu s-au referit măcar o singură dată la moldoveni, la români!? Se ştie că prin 1934, viaţa din Basarabia nu era uşoară, dar oare Vechiul Regat reprezenta într-adevăr ţara belşugului general, ţara tuturor cuceririlor civilizaţiei?! Mă îndoiesc şi de data aceasta!


Să cobori de la Hotin la Tighina şi să nu întâlneşti nimic specific românesc! Să cauţi răul de dragul senzaţionalului, iar specificul să-l culegi de la minoritari! Şi drumul denigrator al vânătorului de grotesc nu se popreşte. Bogza nu mai coboară spre Cetatea Albă, nu-l mână frumoasele cuvinte scrise de Iorga în călătoria pe malul Nistrului, când a coborât până-n sudul cel mai sudic al Basarabiei, nu-l atrag şi alte minorităţi cu ale lor minunate sate. Este vorba de elveţieni, nemţi, francezi, care au contribuit enorm la dezvoltarea acestei părţi a Basarabiei. Nu, Bogza se întoarce şi o ia înspre Bălţi, ca să mai atragă atenţia cu încă un titlu de senzaţie – ”Un oraş din infern”. ”Mă vor crede oamenii? Oraşul acesta din Basarabia e un oraş al infernului, e tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa pământului.” !!!…”Închipuiţi-vă un câmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. Cuiva i-a dat prin minte să clădească deasupra acestui câmp, un oraş. E Bălţi”…”Municipiu e Bălţi, dar un municipiu al foamei, al mizeriei şi al deznădejdii. Oraş mai bântuit de atâtea flagele, mai canceros şi mai penibil, nici că se poate.” Muştele şi murdăria sunt elementele care-l întâmpină, îl izbesc pe Bogza. E în elementul său, poate scrie. ”Oamenii acestui funest oraş, n-ar putea fi spălaţi cu toate apele pământului. Ar fi şi inutil de altfel. Murdăria lor, nu e numai murdărie din punct de vedere sanitar, e o murdărie în care se complac cu deznădejde, o înverşunare fiziologică şi o sfidare grotească adresată întregii lumi.” Grotească prezentare, înt-adevăr! Şi ca să încheie ”cum trebuie”, conchide retoric. ”E un oraş cu oameni vii, sau un oraş cimitir, un oraş cu cadavre intrate în descompunere?” Şi, colac peste pupăză – ”Dar nu eram în nici un infern, ci în Basarabia, pe străzile îngrozitoare ale celui mai blestemat oraş din această provincie, ea însăşi atât de blestemată…” Aşa să fi fost?! Atunci, cum se explică invazia de funcţionari şi diriguitori care au copleşit în acei ani această ”blestemată” Basarabie, venind din paradisul Vechiului Regat, pentru a se îmbogăţi, pentru a ridica corupţia la nivel de principiu?! Veneau şi nu se grăbeau să fugă înapoi îngroziţi. Şi asta a continuat până la raptul din 1940. Şi s-au întors pe meleagurile natale, bine căptuşiţi şi plini de regrete pentru ceea ce au lăsat. În gura lor, Basarabia era un fel de Eldorado pierdut. Nu se speriaseră nici de ruteni, nici de evrei, nici de ruşi, nici de gropi, nici de muşte. Se speriaseră doar de raptul istoric, de perspectiva de a fi prinşi de bolşevici! După un titlu incitant şi promiţător – Misterele Chişinăului – entuziasmul lui Bogza pentru senzaţional se stinge. Cişinăul, care avea să fie considerat al doilea oraş al României, îl obligă la rezerve, la un ton mai puţin arţăgos. ”…mă pomeneam acum prizonier în cartierele elegante ale Chişinăului, învârtindu-mă între oameni bine îmbrăcaţi, care aveau să dea mâna şi să invite la un aperitiv pe autorul unui reportaj despre provincia lor…” Cum însă nu asta căuta reporterul, frumosul, normalul, trebuiau să ascundă ceva. ”Străzile pe care mă învârteam, strada Puşchin şi Alexandrowskaia prea erau lungi, prea erau frumoase, pentru ca toată această frumuseţe să nu fie plătită cu mizerie, pentru ca pe undeva să nu se afle un corolar sinistru al ei.” Şi a căutat plin de speranţă, acel ceva care scăpa privirilor sale pătrunzătoare. Mahalalele cu viaţa de noapte. Găsise sursa. Dacă existau ”Misterele Parisului”, trebuiaun să existe şi ”Misterele Chişinăului”! Speranţele însă i-au fost înşelate şi resemnat a notat. ”Mi-am dat seama că misterele pe care mi le anunţase C., nu sunt. Oamenii de aici n-au cuţite. Când fac rost de o bucată de pâine, o rup în două cu mâna…” ”Misterele Cişinăului? Ploşniţe, păduchi, foame, mizerie. Aşa sunt poate, de altfel, misterele tuturor mahalalelor din lume.” Da, a găsit, totuşi, ceva, o explicaţie. Finalul reportajului se opreşte la ”Viaţa pe Nistru”, acest fluviu mic, dar cu implicaţii istorice atât de mari, şi nu numai pentru România. Într-un fel, şi remarca lui Bogza spune acelaşi lucru, dar în modul său fireşte. ”Ce ar fi fost Basarabia fără Nistru?


Provinciei blestemate, bântuită de atâtea flagele, îi trebuia un cancer suprem, o bucată de carne vie, sângerând permanent, pentru ca imaginea ei să fie completă.” Chiar dacă nu este evident, mă bucur că am găsit un punct de convergenţă. Şi Bogza încheie periplul său spunând un mare adevăr. ”Afară, sub cerul înalt, acoperit de o puzderie de stele, apele Nistrului curg liniştite, despărţind Europa în două.” Remarca este valabilă şi acum, în pragul mileniului trei…

21 martie 1999
Bucureşti

Daris Basarab

http://www.darisbasarab.com/

26 Mar
2012

Scriitorul Ioan Miclău ne dăruieşte din zestrea sa, “CUVINTE DE MINTE”

IOAN MICLĂU

 

 

Întâmpinare

 

                    MOTTO:

                             “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”                                                                                                                                     (Sfânta Evanghelie după Ioan)

                                                             

       “Ioan Miclău este un scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: „Poezii alese” (vol. I, II), „Teatru”, „Fiica Zeiţei Vesta”, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins ca principalul animator al grupării scriitorilor români din Australia, având o activitate cetaţenească uimitor de tenace şi de echilibrată . Fondator al Bibliotecii ” Mihai Eminescu ” din Cringilla , Australia , ridicată şi înzestrată cu efortul său generous, Ioan Miclău a dat un exemplu de  spirit întreprinzător şi voinţă românească printre străini devenind un model ce va trebui luat în seamă întotdeauna când se vor aminti faptele brave . Si pentru aceasta scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu , în 2006 . “(Artur Silvestri)

        Scriitorul Ioan Miclău ne propune o nouă carte :“CUVINTE  DE  MINTE” aparută la Editura “Cuget Românesc-Bârda”.

      Aşa cum precizează, autorul a reuşit “să adune de prin toate scrierile anterioare vreo 500 de proverbe, ziceri de minte şi înţelepciune, cam în ideea de care amintea Preabunul Român Tainic  Artur Silvestri!

      Un demers de prezentare  a cărţii,  la cererea autorului, mi-l asum,  pornind de la “un cuvânt care poate fi arbore”, citându-l pe Constantin Noica: “Ca s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.”

       Să fie vorba despre o carte minimalistă? Dând posibilitatea celorlalţi  de -a reflecta asupra acestor termeni , mă grăbesc să adaug că cei mai mulţi scriitori minimalişti evită adverbele şi descrierile. Personajul principal devine chiar cititorul; acesta trebuie să determine înţelesul “cuvântului” pe baza propriilor experienţe şi mai puţin pe contexul autorului.

Volumul “CUVINTE  DE  MINTE”,  reuşeşte să ne capteze de la bun început prin reflecţii privind arta: “A intra în poezie, înseamnă a ieşi afară în universul mare, spre a pândi  şi prinde din realitate visele imaginaţiei proprii; altfel  zis, visele pot deveni realitate atâta vreme cât imaginaţia noastră le poate intui”.

Aranjarea “cuvintelor” în ordine alfabetică sugerează credinţa poetului Ioan Miclău în puterea lor ca  “voce a inimii” ca să-l citez pe Confucius.

Autorul  vede literatura română,  trimiţând la  B.P.Haşdeu,  ca “o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce creşte în individualitatea sa”. Ioan Miclău este convins de necesitatea cuvintelor, “umbra de aur în conştiinţă a materiei (Nichita Stănescu).

”Cuvintele de minte” sunt  acumulate de către scriitorul Ioan Miclău în ani de trudă pe câmpul literaturii române. Demersul său editorial s-a născut din dorinţa autorului de a transmite celor de faţă dar şi celor ce vor veni proverbe, ziceri de minte şi înţelepciune” , ca  zestre  şi carte de învăţătură.

Zilele vieţii sunt ca valurile râului, deşi prezente, sunt totuşi noi. De unde vin? Din Marea spre care se reîntorc. Aşa şi zilele vieţii, dinspre sfârşit răsar cu aştrii cei cereşti!” spune atât de poetic şi de profund Ioan Miclău.

 

Mariana Gurza

Timişoara

(CUVINTE DE MINTE- IOAN MICLĂU, Ed.Cuget Românesc, Bârda, 2012 Întâpinare)

 

26 Mar
2012

Manifestul inimii de ROMÂN – Adevărul istoric despre un ţinut numit TRANSILVANIA!


Zaharia Bala

Deşi suntem o naţie cu un trecut zbuciumat, înscris cu litere de sânge în analele istoriei universale, graţie inteligenţei, înţelegerii şi înţelepciunii de care a dat dovadă de-a lungul secolelor, poporul român a reuşit să-şi păstreze demnitatea, integritatea şi, nu în ultimul rând, valorile sale naţionale. Respectând istoria altor popoare  şi-a respectat şi apărat propria istorie, iubindu-şi dintotdeauna rădăcinile şi locurile moştenite din moşi strămoşi, trăind în bună înţelegere cu toate neamurile pământului, indiferent de naţionalitate şi manifestând în permanenţă dragoste de semeni şi condescendenţă faţă de toţi aceia care au încercat să-i ştirbească imaginea şi să atenteze la integritatea teritorială a României. Ceea ce se petrece astăzi în România, ne determină însă, şi pe noi, cei care aparţinem acestui popor dar vieţuim departe de ţară, să facem cunoscute câteva adevăruri istorice incontestabile, care ne dau dreptul să luăm atitudine, cu aceeaşi înţelepciune cu care au făcut-o şi înaintaşii noştri. În tot ceea ce întreprind conducătorii etnicilor maghiari din România începutului de mileniu III, mai ales în ultimul timp, se observă cu uşurinţă încercarea vădită de re-maghiarizare a Transilvaniei. Sunt agreate acţiunile extremiştilor maghiari îndreptate împotriva românismului şi eroilor neamului – oponenţi ai încercărilor de maghiarizare a Transilvaniei de-a lungul istoriei, (de exemplu, Avram Iancu, batjocorit de ziua naţională a Ungariei, în mod public, de către un extremist maghiar); solicitarea autonomiei ţinutului secuiesc şi încercarea de emitere a unei monede secuieşti, denumită SIC şi a efectuării tranzacţiilor bancare în această monedă; extinderea maghiarizării în şcoli, etc.

De ce am sta impasibili la această încercare, când istoria ne oferă dovada existenţei noastre milenare în acest teritoriu?! Pentru că avem dovezile istorice clare că românii au locuit din vremuri străvechi pe teritoriul transilvan, că ungurii au pus piciorul pe pământ românesc de-abia în secolul IX, că poporul român a suportat cu stoicism jugul străin, indiferent dacă asupritorii au fost ungurii sau alte naţii care au râvnit la bogăţiile şi frumuseţile acestor ţinuturi binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu dorim altceva decât să ne fie respectate drepturile de stăpâni deplini ai Ardealului nostru!

ISTORIA vorbeşte, iar documentele NU MINT!

În secolul al IV-lea î.Hr, se stabileau pe teritoriul Transilvaniei – “ţinutul de dincolo de pădure” , regionim derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075 – primele comunităţi de celţi, venind dinspre apus, urmaţi de alte grupuri ajunse pe acest teritoriu în acelasi secol. Nu există dovezi care să ateste conflicte cu aoutohtonii, dimpotrivă, multiple dovezi arheologice din această perioadă dovedesc convieţuirea lor paşnică (obiecte de ceramică dacică în morminte celtice – Apahida, judeţul Cluj).
În secolul I d.Hr. şi la începutul secolului al II-lea, centrul politic al Regatului Dacia se afla pe teritoriul Transilvaniei, la Sarmisegetusa Regia, în Munţii Orăştiei.
În anul 106 d.Hr. împăratul roman Traian a cucerit Dacia regelui Decebal, începând organizarea acestei noi provincii romane. Aproape 265 de ani a rămas administraţia romană pe teritoriul Transilvaniei, organizând şi dezvoltând o provincie romană înfloritoare, construind oraşe (Apullum- Alba Iulia, Napoca-Cluj, Potaissa-Turda, etc), construind drumuri şi colonizând cetăţeni romani pe teritoriul Daciei. De-abia în anul 271 împăratul Aurelian a decis retragerea administraţiei în sudul Dunării. În paralel, sunt dovezi incontestabile ale existenţei creştinismului în aceste teritorii, Biserica Ortodoxă Română atribuind Apostolului Andrei începutul creştinării dacilor. Gepizii, populaţia germanică, adeptă a arianismului, au dominat temporar Transilvania în secolul VI, şi erau tot creştini!
Au urmat invaziile succesive ale popoarelor migratoare – între secolele III şi X – goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, protobulgarii, maghiarii si pecenegii. Populaţia autohtonă s-a retras spre munţi din calea năvălitorilor, cautând să-şi apere teritoriile străbune.
Pentru evoluţia istorică a Transilvaniei, stabilirea ungurilor în Pannonia a fost determinantă: să luam aminte, se întâmpla în anul 896! „Mileniul întunecat” – cuprins între anul 271 şi începuturile evului mediu românesc ( secolelel IX-XII) a constituit în permanenţă un subiect de controversă pentru istorici, cu conotaţii politice şi naţionaliste, în acest sens, existând două terorii istorice care se exclud reciproc: cea română şi cea maghiară.
Istoriografia română susţine că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o mare parte a populaţiei romanizate a ramas în zonele în care locuia, între care şi în regiuni din Transilvania de astăzi. Dar această teorie nu exclude nici deplasări limitate şi timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord, şi din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.
Poziţia istoriografiei maghiare şi a unei părţi a celei de limbă germană este divergentă, contrazicându-se cu istoriografia română. Se încearcă demonstrarea faptului că românii au emigrat treptat, din sudul Dunării (din zonele montane ale Serbiei, Bulgariei, Macedoniei, Bosniei de azi) în Banat, Crişana, podişul transilvan şi Maramureş, fiind colonizaţi aici de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia atât din substrat, cât și cea romanică, precum și unele străromânești. De asemenea, istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni. Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită (Tribalia, valea Timocului, Banatul sârbesc).Sunt multe controverse între cele două istoriografii şi fiecare vine cu argumentele sale, însă lucrurile s-au desfăşurat după cum spune istoria şi continuitatea românismului în Transilvania este dovedită clar.
Spre mijlocul secolului X, două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula şi kende au început ocuparea Transilvaniei, avansând  dinspre vest, pe văile râurilor Someş şi Mureş. Ocuparea integrală a ţimnutului ntransilvan s-a finalizat de-abia la sfârşitul secolului XII, în timpul regatului lui Bela al III-lea al Ungariei (1172-1196, prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali.
Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat, despre Transilvania, teritoriul acesteia se regăseşte sub denumirea latină, Terra ultra silvam – „ţara de dincolo de pădure”.
În paralel cu procesul de ocupare, între secolele XI-XIII în Transilvania a avut loc un intens proces de colonizare, pentru că împotrivirea populaţiei române, autohtone a ridicat mari probleme cuceritorilor maghiari. Ungurii au fost nevoiţi să invite colonişti din diferite popoare europene ( saşii, secuii şi Cavalerii teutoni).  Concomitent cu aceste procese, regii unguri au început să-şi organizeze structuri proprii, laice şi ecleziastice, organizarea administrativă şi ecleziastică debutând prin secolul al XI-lea în teritoriile anexate regatului ungar. Prima biserică romano-catolică din Transilvania, cel mai vechi monument sacral maghiar datează de la începoutul secolului XI, însă primele comitate maghiare din Transilvania sunt atestate documentar de-abia din secolul XII.
Despre organizarea teritoriului şi etapele de dezvoltare ulterioare, despre statutul şi organizarea comunităţilor care convieţuiau în Transilvania ( români, maghiari, saşi, secui) se pot spune multe, însă în speţă, pe noi ne interesează evoluţia din punct de vedere istoric, a Transilvaniei.  Un recul semnificativ în desfăşurarea acestor procese care aveau loc concomitent pe teritoriile transilvănene ocupate de unguri (organizarea politică, administrativă şi colonizarea) s-a înregistrat prin anii 1241-1242, odată cu marea invazie mongolă, când trecerea hoardelor tătare a lăsat o Transilvanie pustiită şi arsă.
Spre sfârşitul  secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, elitele nobililor  societății transilvane, saşi şi secui, s-au organizat  treptat în stări, care, datorită structurii preponderent etnice, au fost denumite oficial pe la 1500 – națiuni. Membrii stărilor acestora,  organizați în congregaţii sau universităţi, au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382), datând din anul  în anul 136,  atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”).
Începând cu anul 1375, Transilvania se confruntă cu un nou pericol – cel otoman de această dată. Un rol important în oprirea temporară a năvălitorilor otomani l-a avut Iancu de Huneadoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, care, concomitent s-a străduit să sporească autonomia voievodatului transilvan faţă de regatul ungar. În faţa năvălitorilor turci, Transilvania îşi uneşte eforturile cu cele ale Moldovei lui Ştefan cel Mare, doar erau ţări surori!
Transilvania a fost zguduită în această perioadă, de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438), cauza principală a acestei răzvrătiri de amploare fiind nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală.  Ca urmare  a acestei revolte se semnează actul de constituire al uniunii între marea nobilime, cler, orășenii sași și răzeșii secui, Unio Trium Nationum, acţiune îndreptată împotriva țăranilor maghiari şi români din Transilvania, românii fiind considerați națiune tolerată. Uniunea celor trei națiuni a funcționat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918, data Marii Uniri.
Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala țărănească in Regatul Ungariei contra magnaților (grofilor), din 1514, condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja. Decesul prematur al lui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului  XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi Mohacs (29 august 1526), bǎtălie la care Transilvania nu a participat, au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere ca şi contra-regi pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya (1526-1540) şi a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540), au facilitat intervenţia turcilor. În urma acestor evenimente, practic regatul ungar s-a scindat. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate din Transilvania i-au jurat credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul lui Ioan Zapolya şi au recunoscut suzeranitatea înaltei Porţi asupra Transilvaniei. acest acord a pus bazele Principatului Transilvaniei, primul lui principe fiind Ioan Sigismund (1542-1571). Recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent , Principatul Transilvaniei platea turcilor o dare de 10.000 de ducaţi, numit „munus honorarium”, calitate în care participă ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani si încheie o serie de tratate cu ţări europene, de pe o poziţie de egalitate. principatul nu includea Banatul ( stăpânit de turci) şi nici Crişana, după 1660, transformată în vilayet, cu centrul la Oradea.
În 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania, dar nu reuşeşte să-şi îndeplinească visul de a uni cele trei ţări surori: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor  habsburgi.
La sfârşitul secolului XVII, Transilvania intră în componenţa imperiului austriac., ca principat autonom. Invazia austriacă se produce în 1685 iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Serbia, turcii cedează austriecilor Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavoni, Banatul rămânând sub stăpânire turcă până în 1718.
În aceasta perioadă în Transilvania au loc o serie de mişcări spirituale, prin care se solicita unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt ce a constituit deschiderea căii spre emanciparea culturală a românilor transilvăneni.  Blajul a devenit un centru de spiritualitate românească odată cu stabilirea reşedinţei Bisericii Române Unite de către episcopul Inocenţiu Micu-Klein în această localitate simbol, punând în acelaşi timp bazele Şcolii Ardelene. Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crişanei, au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.
Rărirea populaţiei transilvane în timpu celor aproximativ 150 de ani scurşi de la 1526, după eliberarea ei de sub suzeranitatea turcească, a determinat Curtea de la Viena să repopuleze ţinuturile transilvane , aducând colonişti şvabi şi admiţând români din Moldova şi Ţara Românească, care emigrau din cauza stăpânirii fanariote. S-au  înregistrat însă şi mişcări ale populaţiei din Ardeal în sens opus, spre Moldova şi Ţara Românească. Recensămintele populaţiei efectuate de către Imperiul Austriac în 1712-1713 atestă existenţa unei majorităţi româneşti clare în rândurile populaţiei din Transilvania.
Între anii 1868 şi 1918, Transilvania afost încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare, implementată de autoritățile maghiare. Nemulțumirile și opoziția multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil în regiunea multietnică Transilvaniei înainte de 1918.
La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Ungaria își proclamă independența, incluzând în teritoriul său și Transilvania.
În aceste condiții, conducătorii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918.
Prin actul istoric de la 1 decembrie 1918, se realizează visul de veacuri al românilor şi Transilvania este alipită României. După unirea din 1918 cu România, timp de un an și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului român, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.
Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuniști, care proclamă Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaționale.
La data de 4 iunie 1920 , prin tratatul de la Trianon se delimitează frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia, se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres, un tratat dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureșul istoric și din Banat. Puterile Antantei au insistat însă pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial.
Este bine cunoscută străduinţa Ungariei, între cele două războaie mondiale, de a anula Tratatul de la Trianon, considerat a fi o nedreptate istorică. Horty, conducătorul maghiar din perioada interbelică susţinea cu tărie că România este „inamicul numărul unu al Ungariei, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei”.
Prăbuşirea sistemului de alianţe ale României (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), în contextul ascensiunii Germaniei naziste oferă un culoar favorabil Ungariei, de a cere revizuirea fontierei cu România, de după Primul Război Mondial.
Astfel că, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Ungaria smulge României teritoriul actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timiș și Caraș-Severin) au rămas în componența regatului României.
Revenirea la graniţele stabilite la 1 ianuarie 1938 între România şi Ungaria  (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) se înfăptuieşte de-abia în 1947, prin tratatele de la Paris.
Iată, în linii mari, care a fost succesiunea evenimentelor istorice petrecute de-alungul veacurilor în „ţara de dincole de pădure” – Transilvania.

Ce fac maghiarii în România de astăzi?

Evenimentele care se succed neaşteptat în sfera politicului din România începutului de mileniu III, vizând încercările de re-maghiarizare a Transilvaniei istorice, graţie clasei politice UDMR-iste, se desfăşoară nestingherite şi sunt agreate şi încurajate de către guvernul maghiar. Poruncile “comănduirii” de la Budapesta sunt respectate cu sfinţenie de prepuşii lor în Guvernul României de azi şi toate acţiunile pe care se străduiesc să le întreprindă în acest sens din 1990 încoace, stau mărturie vie a luptei pentru atingerea aceluiaşi “nobil” scop, de reconstituire a Ungariei “Mari”.

Suntem îndreptăţiţi să ne exprimăm îngrijorarea faţă de atitudinea şi acţiunile etnicilor maghiari de la putere, faţă de străduinţa lor necontenită de a organiza cât mai multe şi mai ample acţiuni în întâmpinarea înfăptuirii re-maghiarizării, care se manifestă în România acestor timpuri.

În data de 15 martie 2011, de Ziua Naţională a Ungariei, un extremist maghiar din  Miercurea Ciuc s-a dedat la un fapt incalificabil, batjocorind memoria unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului românesc, Avram Iancu. Asemeni hortiştilor, care au dezlănţuit teroarea printre românii din Transilvania săvârşind cele mai cumplite atrocităţi şi împărţind chinuri şi moarte celor care le-au stat în cale, acest criminal modern hortist, trăgea spre spânzurătoare, cu ştreangul de gât, un trup de păpuşă în costum moţesc, reprezentându-l pe Avram Iancu. Cu sânge rece şi o meticulozitate de criminal versat, a agăţat de o grindă păpuşa, simulându-i spânzurarea. Şi asta se petrecea într-un loc public, în centrul oraşului Miercurea Ciuc, în văzul trecătorilor, copii şi adulţi, într-o regiune (Harghita) înfierbântată de extremismul celor care defilează mereu cu stindardul autonomiei asa zisului ţinut secuiesc pe la toate forurile naţionale şi internaţionale!
Întâmplarea din 15 martie este un exemplu edificator al faptului că maghiarii nu se mai tem de nimic, ne denigrează pe faţă, ridică steagul secuiesc pe-o instituţie fundamentală, permite unui vicepreşedinte al Ungariei să se laude că susţine autonomia.  Este o lecţie de cinism fără precedent şi un afront adus unui neam întreg.

Cine a fost Avram Iancu? Un mare român, un erou al neamului şi-un neînfricat luptător pentru drepturile românilor, în propria lor ţară, Transilvania. Cu ce şi pe cine a deranjat Avram Iancu (1824-1872), fiu de ţăran moţ de la Vidra, intelectual ardelean, avocat de profesie, care a avut un rol deosebit în Revoluţia Română de la 1848 din Transilvania? A luptat doar pentru drepturile românilor! El a fost conducătorul de fapt al ţinutului Ţării Moţilor, din Munţii Apuseni, fiind în 1849 în fruntea armatei românilor transilvăneni, aliată cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluţionare ungare ale lui Kossuth, împotrivindu-se proclamării de către acesta, a unui stat naţional ungar care să includă şi Transilvania.

Avram Iancu a fost „soldatul conştient al ideii naţionale”, a cărui spadă „a lovit de la înălţimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui” – după cum spunea Aron Cotruş, o personalitate a literaturii române postbelice. Avram Iancu, „verigă dintr-un lanţ de evoluţiune universală” care s-a înfăţişat „de la început într-o armură complexă de luptător pentru soarta integrală a unui neam”. El a avut curajul să susţină ideile românismului în faţa împăratului habsburg Franz Iosef, să refuze o decoraţie în cabinetul acestuia şi să-i spună: „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.
Şi-acum, într-o societate românească civilizată, în care sunt respectate drepturile minorităţilor naţionale şi poate li se permite mult prea mult faţă de cât ar trebui, un extremist maghiar săvârşeşte o faptă impardonabilă, batjocorindu-ne eroul naţional.
Alte exmple: dacă facem o incursiune prin evenimentele petrecute în Clujul ultimilor ani, ceea ce constatăm ne îngrozeşte! Cu prilejul aşa zisei reinaugurări a statuii lui Matei Corvin – unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, care a condus ţara între 1458 şi 1490 -, forţele extremiste declarate au organizat o acţiune de etalare a urii şi dispreţului faţă de România, acţiune clară de tip extremis fascist. Tot la Cluj, promovarea valorilor cultural-artistice ungureşti se bucură de alocarea unor sume uriaşe din partea Ministerului Culturii, la conducerea căruia se află un ministru UDMR-ist, în persoana domnului Kelemen Hunor.Un exemplu clar, şi destul de recent este diferenţa dintre sumele alocate Operei Maghiare şi cele destinate Operei Române din Cluj în anul 2010 – mărturie stau cifrele! Pentru proiectele culturale româneşti nu sunt bani, însă pentru colaborările cu instituţii de profil din Ungaria şi nenumăratele delegaţii efectuate în scopul schimburilor de experienţă nu există bariere financiare!
Exemplele pot continua făcându-se referire şi la alte judeţe din Ardeal, dar ar ocupa prea mult timp pentru a le enumera.
La 25 august 2011, senatorului PSD, Lia Olguţa Vasilescu, a făcut o declaraţie  publică, la Conferinţa de presă organizată la Craiova, conform căreia “extremiştii maghiari se pregătesc să emită o monedă, denumită SIC, care să ruleze strict în Ţinutul Secuiesc”, criticând aspru Guvernul Boc pentru neluarea de atitudine în faţa unei astfel de iniţiative. În declaraţia sa, senatorul PSD susţine că în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş “oficialii maghiari au început să recunoască faptul că au în vedere înfiinţarea unei bănci care ar urma să se numească Siculorum Bes-Bank, denumire care vine de la Ţinutul Secuiesc, şi care ar urma să emită un SIC”. “Este un atac direct la adresa suveranităţii statului român!” – declară Lia Olguţa Vasilescu.
Sunt multe întrebări fără răspunsuri clare şi susţinute din partea celor responsabili de păstrarea unui echilibru în abordarea problemelor naţionale ale statelor membre UE. Sunt multe întrebări la care proprii noştri guvernanţi nu dau şi nu vor să dea răspunsurile pe care poporul român le aşteaptă.
Oare acest gen de acţiuni – alături de multe altele organizate fără teamă de către conducătorii maghiari, susţinute şi finanţate de către “dispozitivul central” de la Budapesta -, ce demonstrează ? Nu cumva că ungurii vor din nou o Ungarie “Mare”? Vor oare o reeditare a Dictatului de la Viena?

Ungurii cred că au drepturi pe care de fapt nu le au, şi am ilustrat acest fapt prin însăşi istoria Transilvaniei prezentată, în linii mari, în cele prezentate anterior. Însă ei au acea „credinţă fanatică” în apartenenţa Transilvaniei la regatul ungar.
Credinţa noastră, a românilor, în drepturile noastre este puternică şi de netăgăduit,este credinţa în revoluţionarii de la 1848 care au pus bazele statului român modern, ca apoi să-şi câştige independenţa!

Da, aceeaşi „credinţă fanatică” în unitatea naţională a avut-o naţiunea română când a fost încercată de Primul Război Mondial şi apoi şi-a împlinit visul prin înfăptuirea României Mari!
Nu acceptăm să stăm nepăsători faţă de ceea ce se petrece azi într-o ţară în care tânara generaţie învaţă din manuale de istorie golite de conţinutul lor patriotic, la sugestia liderilor maghiari. Nu accepatăm ca România să rămână o ţară fără busolă şi să al cărei scop să se îndepărteze de intereseul naţional!

De ce NU, Ungariei „Mari!”

Niciodată n-a existat Ungaria “Mare”,dar România Mare  a fost  şi este o realitate istorică, nu o fantasmă! Niciodată Principatul medieval ungar, plăsmuire a Bisericii Catolice, nu s-a putut compara, printre altele, ca omogenitate etnică, cu Principatele Române! Până la evenimentele de la Mohacs, timp de 500 de ani, regii Ungariei, de origine maghiară  se pot număra pe degete, şi asta spune mult! Transilvania continuă să existe alături de principatele – surori Moldova şi Ţara Românească, dar Ungaria dispare, după 1527! Noi, românii, existăm în filele unei istorii, nu ne pot contesta dăinuirea, ca naţie, nici falsificatorii istoriei şi nici cei care deformează realitatea istorică, susţinând contrariul.
Transilvania devine principat autonom după înfrângerea ungurilor la Mohacs! Noi am avut principi ardeleni, dar trecuţi la calvinism – drept urmare, în secuime s-au produs fisuri în populaţia românească, ponderea românilor ajungând la un prag inadmisibil de 5%, deşi natalitatea românească se ridica la cote superioare faţă de secuime în aceste regiuni! În statistici, toţi românii care vorbeau ungureşte erau evidenţiaţi ca unguri! De-alungul istoriei, cine şi-a mai permis să facă aşa ceva cu o naţie de sine stătătoare, ca naţia română? Desfiinţarea şcolilor româneşti au produs o deznaţionalizare cruntă iar obligarea copiilor români de a urma şcolile ungureşti a avut urmări grave: “En olah vaghok” , “Eu sunt român”! – iată cum îşi declinau naţionalitatea puii de român!
După încheierea alianţei celor trei naţii (ungurii, saşii şi secuii), cunoscută sub denumirea “Unio Trium Nationum”, după Răscoala de la Bobâlna şi după “Pactul celor patru religii (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), religia ortodoxă era “tolerată” în Transilvania… Cum se poate ca religia ortodoxă să devină “religie tolerată” într-o vatră românească în care copiii români au fost creştinaţi cu multe secole înaintea ungurilor? Cum se poate ca naţia română să fie o naţie tolerată în propria ei ţară, Transilvania?  Noi, românii aparţinem de drept acestui pământ!
De unde a existat (şi încă mai există) atâta înverşunare şi ură în sufletul maghiarilor, îndreptată împotriva întregii suflări româneşti din Ardeal? Ce dovadă mai bună a existenţei acestei uri diabolice am putea avea decât raderea de pe suprafaţa pământului nostru strămoşesc a celor 230 de sate româneşti în timpul Revoluţiei de la 1848, când 40.000 de români au căzut în luptă şi pagubele au depăşit 30 de milioane de florini-aur?
De ce au defilat ungurii sub stindardul respectării legii naţionalităţilor, când procesul de maghiarizare a cunoscut culmile gloriei sale pe timpul guvernării odioase a baronului Dezider Banffi (1895-1899), proces de o virulenţă neîntâlnită până atunci? Respectând legea naţionalităţilor au desfiinţat oare şi Partidul Naţional Român din Transilvania?
De ce românii care au trăit în suferinţă mulţi ani sub dominaţie maghiară nu au recurs la răzbunare şi au fost toleranţi şi împăciuitori, după ce şi-au câştigat libertatea, pe când românii care au rămas în Ungaria au suportat un regim drastic de discriminare şi maghiarizare permanentă?
Există o mulţime de motive care ne determină să nu rămânem nepăsători la ceea ce se petrece în România şi să luăm atitudine în faţa celor care vor mai mult decât li se cuvine şi râvnesc, fără nicio jenă, la ceva ce nu le aparţine şi nici nu le-a aparţinut vreodată. Noi nu suntem o naţiune răzbunătoare, suntem un popor paşnic şi primitor, am trăit în bune relaţii cu naţiile care s-au stabilit de-alungul istoriei pe pământul transilvan, fie că au fost unguri, saşi, secui sau alte popoare. Însă, ce este al nostru apărăm cu sfinţenie! Şi Transilvania ne aparţine, aparţine României Mari şi nu Ungariei iar dreptul incontestabil asupra pământului transilvan îl au şi l-au avut  dintotdeauna, românii – ISTORIA este dovada şi documentele ei!

Zaharia Bala – membru al „National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C.
septembrie 2011

 

26 Mar
2012

Sfinţirea bisericii ortodoxe din satul Inceşti, comuna Ceica, judeţul Bihor, va avea loc pe data de 20 iulie 2014

Pe data de 20 iulie 2014 va avea loc sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor. La acest eveniment vor participa mai multe personalitati si lideri locali din judetul Bihor. Intrucat o parte dintre fiii satului nu mai locuiesc de multa vreme în casa copilariei lor, nici macar în judetul Bihor si nici macar în tara lor de bastina, un asemenea eveniment este ocazia fericita în care unii dintre ei se pot intalni si depana amintiri în mijlocul consatenilor, rudelor si prietenilor din copilarie.

Printre cei ce au parasit România de cateva decenii se numara si domnul Zaharia Bala. Personalitate marcanta in Lumea Noua si unul dintre romanii care fac cinste tarii natale si numelui de român, acesta s-a stabilit in Statele Unite ale Americii in 1987.

Zaharia Bala – un român patriot

Zaharia Bala a vazut lumina zilei in satul Incesti, a crescut si a participat impreuna cu parintii sai la toate muncile agricole, la fel ca multi alti romani remarcabili pe care viata i-a purtat pe alte meridiane ale Terrei.

Indiferent în ce loc de pe pamânt s-ar stabili, oamenii asemeni lui Zaharia Bala au radacinile adanc infipte în pamântul patriei, iar satul lor natal este locul în care se intorc mereu cu dor si drag ca sa-si incarce bateriile si sa-si alimenteze ideile, realizarile si misiunea care li s-a dat pe acest pamant. „Nihil est agricultura milius, nihil utilirius, nihil dulcius, nihil dignius” (Nimic nu este mai bun, mai util, mai dulce, nimic nu face pe om mai liber si mai demn decât agricultura),  spunea Prof. Univ. Dr. Nicolae Vasilescu în cartea sa, “Agricultura în proverbe si cugetari”.

Domnul Zaharia Bala pretuieste si acum aceleasi principii de viata valoroase care provin din traditiile satului romanesc arhaic. Tocmai de aceea, el a ales sa participe la festivitatile dedicate sfintirii bisericii din satul natal, imbracat în costumul popular traditional, retraind o frantura de viata la fel ca altadata.

Din Romania in sudul Californiei

Din 1987 Zaharia Bala locuieste în America, in sudul Californiei. A adus cu el valorile romanesti si a promovat toata viata cinstea si bunul simt ca pe o carte de vizita cu care deschide orice usa si obtine orice rezultate si-ar propune. Asemeni multor romani care si-au petrecut copilaria în satele Romaniei, domnul Bala transmite ceva din spiritual ancestral al asezarilor romanesti, fiecarui om pe care-l intalneste în activitatea sa de zi cu zi, chiar daca au trecut multi ani de cand, copil fiind, a deschis abecedarul si cartea de geografie în satul sau din Tara Crisurilor.

A promova Romania ca pe o destinatie turistica rafinata si stilizata a devenit un stil de viata pentru Zaharia Bala, omul care contribuie la imaginea Romaniei în SUA mai mult decat targurile de turism de pe Coasta de Vest si care si-a castigat stima si respectul americanilor, datorita valorilor si principiilor sale morale ireprosabile. De altfel, Zaharia Bala a fost invitat de mai multe ori la cina cu presedintele Bush.

Domnul Zaharia Bala este un membru marcant al “National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C. Republican Congressional Committee l-a decorat pe dl Bala cu medalia de aur Ronald Reagan.
Zaharia Bala este totodata si un prosper om de afaceri. Detine mai multe tipuri de afaceri si proprietati imobiliare in California si Arizona, dar si in Romania. Prin munca sustinuta, cinste si integritate, Zaharia Bala contribuie la consolidarea imaginii Romaniei peste ocean si, în acelasi timp, la prosperitatea tarii sale natale.

20 iulie 2014

In data de 20 iulie 2014, dimineata la orele 8:30, un mare convoi de masini va pleca din parcul aflat in fata Hotelului Dacia din Oradea. Prieteni si cunostinte care doresc sa se alature acestui convoi de masini, pot sa o faca.

Cetatenii din satele invecinate si toti cei care-l cunosc pe domnul Zaharia Bala sunt invitati si rugati sa fie prezenti in satul Incesti la ora 9:00 dimineata, inainte de inceperea slujbei de sfintire a bisericii, pentru a avea ocazia sa-i stranga mana acestui roman remarcabil si sa se fotografieze impreuna cu dumnealui.

Dupa slujba religioasa, domnul Zaharia Bala isi va exprima gandurile si sentimentele fata de cei prezenti intr-o alocutiune care se bazeaza pe experienta traditionala, dobandita de ilustrul fiu al satului Incesti peste ocean.

Va urma un moment emotionant, în care lumea satului de altadata va fi adusa pe retina celor prezenti printr-un gest simbolic al domnului Bala, care intentioneaza sa urce dealul imbracat in costumul popular traditional al satului. Domnul Zaharia va evoca muncile campului asa cum si le aminteste – va da cu coasa, va merge cu plugul si va evoca prin scurte demonstratii practice, viata taranului roman din Campia de Vest si dealurile Bihorului.


O vacanta acasa

La eveniment au fost invitati, si au confirmat deja participarea, o serie de jurnalisti si reporteri americani, care vor imortaliza momentul si-l vor face cunoscut intregii planete.

Festivitatile vor continua cu o serbare campeneasca, o masa festiva cu mancaruri si bauturi traditionale romanesti. Atmosfera va fi intretinuta de cantareata de muzica populara Florica Opris Abaghioaiei, care va interpreta melodii din folclorul local pana in zori.

Motivul pentru care anuntam atat de repede evenimentul din 20 iulie, 2014 este ca si alti fii ai satului din diaspora sa afle despre initiativa laudabila a consatenilor si sa aiba timp suficient pentru a-si planifica o vacanta acasa, un concediu de neuitat în Romania, în acea perioada.

Nationalism, libertate si nemurire

Sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor, este un eveniment unic si incarcat de simboluri si emotii pentru toti fiii satului Incesti, ale caror inceputuri sunt legate de aceste plaiuri mioritice.

Petre Tutea spunea ca: “Nimeni nu poate interzice unui popor sa-si traiasca traditia si istoria cu gloriile si înfrîngerile ei. Etnicul este punct de plecare si universalul punct de sosire. Eu, ca nationalist, am gîndit multa vreme ca natiunea e punctul terminus al evolutiei universale, dar cand dispare nationalismul dispar popoarele si intram în Turnul Babilonului. Popoarele sunt legate de biserici pentru ca fara nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are în substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber”.

Evenimentul din 20 iulie 2014 de la Incesti este un asemenea moment de nationalism, de libertate si de nemurire. Organizatorii va asteapta cu drag si va promit ca veti trai momente de neuitat la Incesti – Ceica, judetul Bihor.

O mare sarbatoare în lumea ortodoxa

Cu toate ca de obicei stirile se anunta imediat dupa ce s-au intamplat, iar daca este vorba despre un eveniment programat, ziarele scriu despre el cu cateva zile mai devreme, de data aceasta, anuntam un eveniment care va avea loc peste doi ani si de aceea este necesar sa facem cateva precizari.

Sfintirea unei biserici este o mare sarbatoare în lumea ortodoxa  si adesea reprezinta un eveniment unic în viata oricarei comunitati. Odata ce este terminata constructia unei biserici si ea este inzestrata cu toate odoarele de cult, urmeaza ceremonia de sfintire a bisericii, asa cum este descrisa ea in Cartea de sfintire, dupa un ritual vechi, transmis din generatie in generatie si nealterat de trecerea timpului.

Sfintirea bisericii reprezinta cel mai important, cel mai fastuos si cel mai complicat ritual ortodox si se face de catre un episcop impreuna cu un sobor de preoti si este de o importanta covarsitoare, pentru ca odata sfintita, biserica devine lacasul lui Hristos. Ceremonia are prototipul din Vechiul Testament, de la sfintirea Cortului Marturiei (Ies., 29, 32-37) si a templului lui Solomon (II Paral., cap. 5-7). In crestinism, ca locas de inchinare, Biserica este Casa lui Dumnezeu (I Petru, 4, 17) sau “Biserica lui Dumnezeu” (I Cor., 1, 2) in sens de loc pentru rugaciune a obstei crestine.

Asadar, peste doi ani, în data de 20 iulie 2014 constructia  bisericii din Incesti – Ceica, judetul Bihor va fi terminata si inzestrata cu toate obiectele de cult necesare, iar Episcopul Oradiei si Bihorului, Sofronie Drincec, insotit de preacuvioasele maici de la Manastirea Sfanta Cruce din Oradea si un sobor de preoti, vor sfinti biserica si-i vor da hramul.

Octavian Dumitru Curpaş
Phoenix, Arizona, SUA

 

25 Mar
2012

CARTEA “ÎN DOUĂ LUMI” DE BEN TODICĂ A PRIMIT BINECUVÂNTAREA DOMNULUI

Biserica Parohiei Ortodoxe Române Dacia-Timişoara

În data de 23 martie 2012, a avut loc Manifestarea cultural-religioasă şi educativ-ştiinţifică internaţională dedicată marelui cărturar şi patriot român bănăţean IOACHIM MILOIA „PER ASPERA AD ASTRA”, ediţia a IX-a, organizată de Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, sub egida Consiliului Judeţean Timiş.

 

Manifestarea a debutat la ora 15, în Biserica Parohiei Ortodoxe Române Dacia-Timişoara, binecuvântarea manifestării fiind făcută de către Prea Onoratul Părinte dr. IOAN BUDE, Protopop al Protopopiatului Ortodox Român Timişoara I, Paroh al Parohiei Ortodoxe Române Dacia – Timişoara.

A urmat un cuvânt de salut din partea organizatorilor şi au fost prezentaţi oaspeţii şi invitaţii de onoare ai manifestării, după care au susţinut comunicări ştiinţifice în plen.

În finalul simpozionului au fost lansate cărţile: Aurel Turcuş, Muzeografie timişoreană, ediţia a II-a, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012 ; Tiberiu Ciobanu, Istoria medievală a Banatului reflectată în opera lui  Ioachim Miloia ; Ben Todică, „În două lumi”, ediţia a II-a , Editura Singur, 2011.

Aşa cum promisesem la ultimul simpozion organizat de Fundaţia „Ioan Slavici” din Timişoara, unde fusese lansat volumul românului-australian Ben Todică, am participat la această manifestare deosebit de interesantă, pentru a putea dărui cărţi şi a primi „sfinţenia” locului.

Prin bunăvoinţa Prea Onoratul Părinte dr.IOAN BUDE, Paroh al Parohiei Ortodoxe Române Dacia – Timişoara, periodic, întâlnirile cultural-religioase organizate în Sfanta Biserică, au devenit o necesitate sufletească pentru toţi.

Doamne ce bine este să-ţi poţi lansa o carte în Sfânt Lăcaş, în Casa cea mai aleasă a Domnului!

A treia lansare a cărţii “În două lumi”, o  încercare  de apropiere,  de  misterul, lui Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. După cum ştim cu toţii, noutatea absolută a creştinismului constă în faptul că el este revelaţia în Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat – a Sfintei Treimi.


 

Ţinând în mână volumul “În două lumi” semnat de  Ben Todică, am avut un sentiment de împlinire, de împăcare cu mine însă-mi aflându-mă înconjurată de îngeri şi sfinţi, şi parcă dintr-un loc anume, mă privea timid Ben Todică.

Un sentiment firesc, gândindu-mă la faptele ziditoare ce rămân în urma noastră.Un gest de preţuire pentru scriitorul Ben Todică, trăitor în Australia, dar cu inima mereu ACASĂ. Un prim volum  „Între două lumi” apărut în 2009, acum o altă carte, care înmănunchează interviuri, ecouri, DOR.

Dorul de ţară este arzător; preocupat de Ciudanoviţa, locul unde şi-a trăit tinereţea, grija sa faţă de minele părăsite, un semnal subtil privind Roşia Montană.

Ben Todica, “un ambasador al românilor de pretutindeni”, de care putem fi mândri. Nu este singurul. Românii noştri au ştiut să sfinţească locul dintotdeauna…

Prezentându-l pe autor, vorbind despre preocupările şi dorurile sale, cuvintele izvorau ca o „apă vie” în faţa unui auditoriu cuminte şi legănat de actul de cultură, din frumoasa noastră biserică.

Ochii Prea Onoratul Părinte dr. IOAN BUDE, îi simţeam întăritori, pe când citeam parcă din altă lume, cuvântul de început al autorului.

Am început să realizez cât de aproape sunt de creatorul meu, să simt că sunt plămădit după chipul şi asemănarea sa, că atunci când vorbesc, Dumnezeu este în mine şi că eu nu aş exista fără el – “pentru că la început a fost cuvântul şi cuvântul era Dumnezeu“.

Scriitorii care m-au luminat, parcurgându-mi cartea, sunt scăldătoarea prin care Dumnezeu căleşte sabia sfinţilor, sunt cel mai mare dar şi scut împotriva neştiinţei şi al întunericului, sunt bucuria trecerii într-o nouă lume. Sufletul îmi este plin de un mănunchi de emoţii unice. Sunt Binecuvântat de Cuvântul în care m-am născut! Am exclamat şi am plâns tremurând precum oţelul trecut din flăcări în gheaţă. Dragă cititorule, nu gândi ce am scris, ci simte ce poate face limba prin cuvânt! Tu eşti cuvântul!”Ben Todică

 

Alături de mine, oameni de seamă ai Banatului. Oameni ai CETĂŢII! Pentru o clipă, am încercat să găsesc în gând  o definiţie a Omului. Aşezarea noastră, în faţa Sfântului Altar, mi-a amintit ce spunea Sf.Ioan Gură de Aur.

“Ce este omul?”…

Omul…Omul este o binecuvântare a lui Dumnezeu, un fiu al Lui, el este trup şi suflet… iar trupul…este împreună lucrător cu sufletul în drumul spre mântuire…Sfântul Ioan Gură de Aur spune simplu…că “Omul este un altar”!

Cărţile, un dar din partea autorului, în semn de respect şi preţuire pentru Oameni. Le-am citit bucuria în ochi la primirea cărţilor. Am fost impresionată de reacţia caldă a domnului Cercetător ştiinţific  dr. Ioan Haţegan de la Academia Română Timişoara.

Da, “Omul este un altar”!

… “Faptele Apostolilor (20,35) Pavel aşijderea grăieşte: “Trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.”În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţă şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd şi îndrăzneţ – să se întoarcă asupra-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul “Nemo dat quod non habet” aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Tu care ceri numai imposibilul şi făptuieşti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă.” (Dăruind vei dobândi de Nicolae Steinhardt)

Manifestarea cultural-religioasă şi educativ-ştiinţifică „Per Aspera Ad Astra”, ediţia a IX-a s-a bucurat de o largă participare şi o intensă mediatizare în presa scrisă şi audio-vizuală timişoreană.

Volumul În două lumi, avându-l ca autor pe scriitorul Ben Todică, s-a bucurat de aprecierea celor prezenţi. Felicitări BEN TODICĂ!

Biserica Parohiei Ortodoxe Române Dacia-Timişoara, prin Parohul ei, Prea Onoratul Părinte dr. IOAN BUDE, Protopop al Protopopiatului Ortodox Român Timişoara I, mi-a făcut ziua mai frumoasă, iar cartea ta, acum străluceşte…printre mir şi tămâie mirositoare…

 

Mariana Gurza

Timisoara

23.o3.2012

 

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 22272

Ultimele Comentarii