Cuvânt și iubire

Părintele Protosinghelos Graţian Radu a fost una dintre personalităţile pe care am avut privilegiul să le cunosc trăind la “Vatra”, sediul Episcopiei Române Ortodoxe din America.
L-am cunoscut în amurgul vieţii, când viețuia, la limita sihăstriei, într-o casă, decentă, de pe proprietatea “Vatra”. Am avut vreme să mă apropiu de el şi, în anume fel, să mă împrietenesc cu el.
Date despre viaţă lui “europeană” am aflat din un articol semnat de către Protoiereu Sorin Petcu (într-un Buletin al Vicariatului Parohiilor româneşti de sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol) reluat şi în “Jurnalul de Argeş” din 12 Noiembrie, 2014. Articolul mi-a fost semnalat de Doamna Mariana Gurza căreia îi mulţumesc şi pe această cale.

Cel care avea să fie Protosinghelos Graţian Radu s-a născut în satul Cărpiniş Şuici (Argeş) în 1911 într-o familie de ţărani. Din cele ce îmi povestise GR zicea că prima lui amintire este legată de reîntoarcerea tatălui sau din Războiul Balcanic (1913). Spunea  ,,un bărbat neras mă sărută”. Tatăl lui i-a confirmat acest lucru mai apoi.
Îşi mai amintea de un drum la Piteşti, a cărui mărime îl înspăimântă, şi că acolo lui îi cumpărase două cărţulii cu ,,Familia Roadetot”, o poveste cu şoricei.
Şcoală primară o face în satul natal. Apoi, la nici 13 ani, a intrat ca ,,frăţior” la Mănăstirea Frăsinei. A făcut şcoală călugărească aspră acolo. Tot din acei ani îmi povestea că, fiind în gară la Piteşti, (el având vreo 15-16 ani) o faţă de vreo 14 ani, îndrăzneaţă, l-a întrebat, ”de ce te-ai făcut călugăr?”. Părintele, al cărui temperament se manifesta de atunci, i-a răspuns scurt, ”mi-au mâncat rațele păsărica”.  Cei din jur au izbucnit în hohote de râs şi au exclamat, ”bine i-ai zis părintele”.

G.R. a trecut prin mai multe mănăstiri şi finalmente a ajuns în obştea de la Cernica. Mai înainte însă şi-a făcut stagiul militar, ca sanitar şi a ajuns sergent major. Din anii milităriei povestea că Generalul care era  “şeful pieţii”,  i-a dat un bilet de liberă trecere şi i-a spus, ”cu asta poţi intră gratuit oriunde, doar la casele rău famate, nu”.
După militărie a revenit la Cernica şi a urmat cursurile Seminarului teologic pentru monahi. Acolo a avut colegi, între alţii, pe Felix Dubneac, Sofian Boghiu, Român Braga, pe viitorul Patriarh Teoctist şi alţii. Reflecatand la împrejurarea că mulţi dintre “cernicari” au ajuns Ierarhi, Părintele mi-a spus odată: “să fi rămas acolo ajungeam şi eu vreun ticălos de Episcop”.
Scurtă vreme după această GR a fost hirotonit deacon şi mutat la Mănstirea Sinaia, care avea un prestigiu enorm şi era loc de adunare pentru elitele vremii.

În cursul şederii la Sinaia a avut prilejul să îl vadă pe Generalul Ion Antonescu.
Era după prima slujba de dimineaţă, credincioşii ieşiseră şi, pe pardoseală Bisericii erau urme de zloată (era Toamna târziu, în 1940). Stareţul îndrumase câţiva monahi să mature podeaua când, brusc, a intrat Generalul şi fără introducere a început să zbiere, ”în mizeria asta vreţi să îl primiţi pe Maria Să” (urmă că la Liturghie să asiste Regele Mihai căruia, împotriva protocolului de adresare, Antonescu îi spunea “Maria Ta” şi “Maria Sa”. Corect ar fi fost să îi spună “sire” şi “Majestatea Sa”). Stareţul nu a mai avut cum să se explice. După plecarea lui Antonescu, stareţul i-a spus Părintelui Graţian (ale cărui simpatii legionare le cunoştea), ”Cu  “ăsta” nu o să aveţi zile bune”.
Puţină vreme după  “rebeliunea legionară”  Părintele Graţian a fost internat în lagăr. Acolo s-a deprins să fumeze (a fumat până pe la şaptezeci de ani). Povestea el că un alt deţinut politic îi spusese, ”păi nu vezi că toţi fumează, la ce să respiri fumul lor, respire-l pe al tău”, şi aşa s-a apucat de fumat.

Curând a reuşit să treacă graniţe în Serbia şi a ajuns în Germania unde, împreună cu toţi legionarii aflaţi acolo, a fost internat în lagărul de la Buchenwald că “oaspete al Furehrului” (un eufemism fără rost). Spre sfârșitul războiului Părintele s-a înrolat în batalioanele  “Armatei Române de eliberare”, organizate de către Germani, dar nu a mai ajuns să lupte. După război ajunge la Paris şi aici rămâne până în 1962 sau 1963.
În acei ani absolvă Seminarul “St Serge” din Paris. Seminar Ortodox de mare faimă unde au predate mari teologi că Sergei Bulgakov, Pavel Evdokimov, Loski şi alţii. Atunci primeşte Preoţia şi ridicarea la treapta de Protosinghelos (Arhimandrit). Tot în acei ani a fost, o vreme, foarte apropiat al Mitropolitului Visarion Puiu, la rândul sau refugiat, şi ajunge chiar figura central (superior) la Biserica “Sf. Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafail” din Paris; o redută a anticomunismului în acei ani. Pentru a se întreţine Părintele a lucrat că fotograf. Ca fotograf circula cu o motoretă/scuter  “Vespa” de care era foarte ataşat. A mai lucrat şi ca instructor auto la şcoli de şoferi. De atunci mereu folosea expresia, ”dreapta-i periculoasă, stânga este mortală” în referire la accidentele auto. Fire foarte aprigă Părintele a intrat în conflicte şi cu Mitroplitul Visarion Puiu şi cu ceilalţi clerici de la Biserică. În asemenea climat a primit invitaţia, de la Episcopul Valerian D. Trifa, de a veni în USA şi să devină preot în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române din America, ”Vatra”.

Ajuns în Statele Unite, o scurtă vreme, a stat la “Vatra” dar fără mare entuziasm. Apoi a fost numit preot la Biserica Sf. Nicolae din Canada (cea mai veche Biserica românescă din Lumea Nouă) şi apoi la Woonsocket, Rhode Island, de unde s-a şi pensionat la sfârşitul anilor 70 ai veacului trecut. Atunci a venit şi s-a aşezat într-o casă, proprietate a “Vetrei”. O casă decent şi categoric comfortabilă. Devenea în acest fel parte din “familia Vatra” cu Episcopul Valerian, Episcopul Nathanael, Părintele Ion Tocăniţă, Stelian Stanicel. Lui Stanicel, după o cină, Părintele Graţian i-a spus, ”în mine sunt la un loc un Dac şi Antonie cel Mare, dar cel mai adesea biruie Dacul”. Asta în referire la temperamental sau foarte iute. De fapt în câţiva ani Părintele Graţian a ajuns în conflict cu Episcopul Valerian. Nu era ura sau duşmănie, erau pur şi simplu două pietre foarte ţări care, ciocnindu-se, scoteau scântei. Episcopul Valerian, pe bună dreptate, îl acuză pe G.R de “neascultare”. La rândul sau G.R îl ascuza pe Valerian, şi avea la rândul lui dreptate, că este prea supus laicilor din Episcopie. Această iritare faţă de rolul laicilor în Biserica avea să evolueze şi la un moment dat a devenit o adevărată obsesie pentru Părintele G.R. Pe aceşti laici, ca şi pe conducătorii lumii, Părintele i-a cuprins în ceea ce el numea “masonaria”. După el cam toţi erau “masoni” sau controlaţi de “masoni” şi, în ochii lui, asta era la fel de rău. Când venea vorba despre asta se înfocă cu înverşunare. În plus, fire metodică, Părintele citea toate cărţile posibile despre  “conspiraţii”  şi  “asociaţii secrete”  care ar fi controlat lumea, multe dintre ele fantasmagorii. Iarăşi este posibil ca, până la un punct, să fi avut dreptate.
Oricum Valerian i-a luat dreptul de a mai sluji în cadrul Episcopiei. Spunea, şi asta chiar pe bună dreptate, ”cum poţi să te rogi pentru un Episcop pe care nu îl respecţi?”  Dar dincolo de asta nu i-a făcut Părintelui G.R nici o şicană. Părintele continuă să aibă “preoţia lucrătoare” şi putea sluji în alte jurisdicţii, bun înţeles, cu binecuvântarea Episcopului locului. Părintele G.R a aceptat, dar a început să circule fel de fel de scrisori şi  “dovezi” privind activităţile “masoneriei”. De fapt majoritatea vremii şi-o dedică cultivării acestei obsesii.

Părintele G.R. ştia, la nivelul de a citi bine, mai multe limbi. Nu ştiu în ce măsură le putea şi vorbi. În cazul limbii engleze niciodată nu a putut ajunge să poată purta fie şi o minimală conversaţie în engleză. Este posibil că împrejurarea că în exprimarea în limba română Părintele era un perfecţionist să îl fi inhibat şi împiedecat să folosească altă limba. În acelaşi timp Părintele purta o vastă corespondenţă, cu clerici şi laici din România şi diaspora, şi era foarte bine informat despre ce se întâmplă,şi în România şi în diaspora. El a publicat câteva interesante articole dar, obsesia lui cu “masonaria”,  a făcut că editorii să îl ocolească. Avea o trăită înțelegere a rânduielilor bisericești și o răspicată înțelegere a dogmelor. Nu era un om foarte învățat, dar era un om foarte inteligent. Respecta Ortodoxia, Biserica Ortodoxă și rânduielile ei cu strășnicie și iubea cu duioșie slujbele religioase. Credea în prietenie și loialitate.
În acei ani l-am cunoscut şi eu. Încet, încet, cu răbdare şi acceptând temperamenul Părintelui cred că i-am devenit apropiat.

Părintele Graţian Radu era ce se poate numi un “popă” bătrân şi frumos. Avea circa 1,80 cm înălţime, era voinic, cu o leacă de pântece, o figura deschisă dar cumva maliţioasă, ochi pătrunzători cu ochelari cu rame mari şi o barbă superbă, tăiată drept, deasupra pieptului. Nu era foarte exigent cu higiena (era un călugăr real) dar totdeauna ordonat, cu rasa curată, barba pieptănată şi cu nişte mâini puternice bărbăteşti şi foarte bine îngrijite.,avea o voce puternică, dar cânta blând, duios.
Vorbea cu mine, îmi împărtăşea din gânduri şi aşa am putut află detaliile de care pomeneam. Tot aşa am descoperit câteva lucruri excepţionale despre Părintele G.R.
El vorbea şi scria într-o limba românească de o frumuseţe absolut fără egal. Era limba “argeșană” dar în amestec cu “limba vechilor cazanii”. Părintele era conştient de modul magistral în care stăpânea limba şi o folosea cu meşteşug. Cele câteva amintiri, care se află în Arhivă Centrului de studii şi documentare (The Romanian-American Heritage Center), sunt doveziile acestui mare talent. O asemenea limba românescă frumoasă, personal, nu am mai aflat decât la Ion Creangă. În plus scrierea de mâna a Părintelui era de o frumuseţe specială: frumoasă, bărbătească, efectiv caligrafie artistică. Tot în acei ani un mare sprijin a primit Părintele din partea prietenului lui mai tânăr, Arhimandritul Roman Braga.
Roman Braga era duhovnicul Mănăstirii “Adormirea Maicii Domnului”, nou înfiinţată în vecinătatea  “Vetrei” (vreo douăzeci de kilometrii distant). Cei doi parinţi se întâlneau des şi chiar urmăreau împreună un program de lupte de circ (wrestling), o adevărată pasiune pentru Părintele G.R. Cum tot pasiune era dragostea lui pentru pisici; le hrănea, adăpostea şi ocrotea.
În această atmosfera anii treceau. Evenimentele din Decembrie 1989 din România, respectiv căderea comunismului, Părintele Graţian Radu le-a primit cu bucurie dar, îmi aduc aminte, că foarte direct m-a avertizat ”mă, tu crezi că o să fie bine?  N-o să fie, că “masonii” au planul”. Poate că de dată aia chiar o  “nimerise”!

La începutul anului 1991 Părintele, care era voinic şi vioi, a început să acuze o durere de spate. Spunea el că este o “răceală rea”. Finalmente s-a decis să meargă la doctor. Cum nu avea pe nimeni apropiat m-a rugat pe mine să îl însoţesc, lucru pe care l-am şi făcut. Am primit atunci cea mai superbă lecţie în ce înseamnă a te purta bărbăteşte.

Am ajuns la clinică din Jackson şi Părintele a fost consultat vreme de vreo două ore. I s-a aplicat toată bateria de analize, radiografi,  MRI, etc. În final doctorul l-a chemat în cabinet şi i-a cerut să vină cu o rudă apropiată. Părintele m-a numit pe mine.

În cabinet, după un schimb de introduceri uzuale, Doctorul a luat dosarul cu analize şi, în maniera efectiv brutală a doctorilor din USA, i-a spus Părintelui că este vorba de un cancer osos care s-a extins şi la plămâni şi alte organe, metastazat. În continuare, la fel de brutal, i-a spus că, în opinia lui, mai are de trăit două, maximum, trei luni. Eram la mai puţin de un metru distanţă de Părintele. Am văzut că înţelesese perfect ce spusese doctorul, ei bine, nici măcar nu a clipit! Pur şi simplu a acceptat pe loc diagnoza şi apoi cele câteva sfaturi date de doctor, mai ales cum să întâmpine durerile care urmau să vină. Apoi am ieşit afară. Eu am păstrat o tăcere stânjenitoare şi, după câteva minute, Părintele s-a uitat la mine ZÂMBIND şi mi-a spus:  ” băi Alexandre tu credai că moartea vine cu mâna în buzunar?  Vine ea cu ceva”.
În continuare, pentru circa şase Săptămâni Părintele a rămas acelaşi. Pierdea din greutate, mânca aproape numai banană dar era tot voios. Apoi brusc a intrat în criză finală. A fost dus la Spitalul din Jackson şi în două zile, timp în care a fost spovedit şi împărtăşit de către Episcopul Nathanael, a murit.

A fost îngropat în cimitirul de la “Vatra” şi este străjuit de o frumoasă cruce din Marmoră neagră. Până la plecarea noastră din “Vatra”, soția mea Larissa, căreia Părintele i-a fost foarte drag, i-a aprins la mormânt, seara, lumânări.

Părintele a fost o personalitate a exilului dar pentru mine a fost un om drag şi apropiat şi, mai ales prin modul în care a stat în faţă morţii, rămâne ca un exemplu de demnitate bărbătească şi creştină.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

15 octombrie 2017

„Acum, când soarele a căzut pădurea e o catedrală, dreaptă şi înaltă, cu vârfurile către cer. În liniştea ei se aude din când în când cântecul de orgă al vântului răcoros.

Brazii bătrâni săgetează cea din urmă pânză de lumină a cerului, cu aceeaşi sete acum, în apus, ca şi mâine, în aurora dimineţii. Brazii sunt fraţii tăi, omule înaripat.”

                     (ERNEST BERNEA-Seară în Pădure)

 

   Mirificele noastre Păduri primordiale pelasgo-traco-scito-geto-dace au zămislit un  ecou prelung în sufletul Codrului Verde de-Acasă cu o mândrie legitimă de nemurire şi legendă:

   Stejarul din Mamvri. Pe drumul central ce duce la Ierusalim în apropiere de Hebron, se află locul unde Patriarhul Avraam a omenit pe Cei Trei Îngeri ai Domnului-Sfânta Treime, înainte de catastrofa Sodomei şi Gomorei (Fac. 14, 13). Acea Icoană a Sfintei Treimi de la Stejarul Mamvri a fost imortalizată ca nimeni altul de marele pictor rus Andrei Rubliov (1370-1430), ca o sinteză absolută de puritate cerească şi de frumuseţe ideală dumnezeiască.

   Codrii Vlăsiei. Cunoscut şi sub numele de Codrii Vlaşilor-Vlahilor îmbrăţişau pădurile din jurul marii Cetăţii a ciobanului Bucur-judeţul Ilfov-Slănic-Coţofeneşti-Ploieşti-Prahova-Neajlov, Călugăreni-Giurgiu.

   La 1456, Vlad Ţepeş i-a înfrânt pe Vladislav Dan, potrivnicul său şi pe turci la Târgşor lângă Codrii Vlăsiei.

   Constantin Brâncoveanu a construit prin Codrii Vlăsiei drumul ce leagă Bucureştiul de Palatul Mogoşoaia, numit Podul Mogoşoaiei, care după Războiul de Independenţă din 1877-1878 s-a numit Calea Victoriei.

   Din Codrii Vlăsiei au rămas: Pădurea Pustnicu cu Mânăstirile Pustnicu şi Pasărea, Pădurea Snagov cu Mânăstirea Snagov, Pădurea Comana cu Mânăstirea Comana, Pădurea Râioasa, Pădurea Băneasa. În jurul oraşului Ploieşti întâlnim pădurile: Mislea, Plopeni, Păuleşti, Parc- Bucov, Româneşti. (Alexandra Bădicioiu, Codrii Vlăsiei se întorc. Cotidianul, 8 iunie 2005)

   Stejarul din Borzeşti. Pe şesul Trotuşului aproape de satul Borzeşti sub privirile curioase ale unui soare frumos de primăvară şi la umbra uriaşă a unui Stejar falnic, două tabere de copii închipuind una oastea tătarilor condusă de Gheorghe-un tânăr chipeş cu plete negre şi ochi de mure, iar cealaltă, oastea moldovenilor condusă de vlăstarul domnesc Ştefan-copilandrul cu plete blonde, cu ochi albaştri, gânditori, şi cu inimă cutezătoare.

   Gheorghe cu „tătarii” lui a pierdut şi a trebuit să suporte înfrângerea… A fost legat ca un „duşman” şi atârnat de Stejar pentru a fi spânzurat. Dar nenorocire. Tocmai atunci s-a năpustit viforul tătărăsc care l-au făcut victimă pe copilandrul Gheorghe.

   Acea confruntare copilărească avea să anticipeze peste 30 de ani o bătălie cruntă cu hoarda tătară, câştigată şi nimicită fulgerător de Marele Voievod Ştefan-Stejarul Moldovei, care avea să-l răzbune pe micuţul său prieten de odinioară, de copilărie, mucenicul Gheorghe.

   Cu oastea distrusă, de acelaşi Stejar atârna acum fiul hanului Mengli Gherei de peste Volga.

   (Nicu Gane, Stejarul din Borzeşti. Ed. Cartex 2000, Bucureşti-2007, p. 146)

   Codrii Cosminului. În anul 1497, regele Ioan I Albert al leşilor a invadat blânda Moldavie.

   Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei l-a aşteptat cu oastea între comunele Voloca pe Derelui şi Valea Cosminului lovindu-l pentru poftire, nemilos şi necruţător.

   După înfrângerea ruşinoasă a polonilor, marele Ştefan a ordonat curăţirea locului bătăliei şi cu prizonierii leşi l-a arat sădind stejari, iar locul s-a numit în popor Dumbrava Roşie.

   Din pădurea de atunci un stejar, străjer al veşniciei daco-valahe,localnicii îl numesc binemeritat Stejarul lui Ştefan cel Mare.

   Stejarul din Valea Otăsăului. În mirifica Ţară a Loviştei, pe porfira căreia s-a brodat vitejia şi martiriul legendarilor Câneji, din sângele inimoşilor valahi apărători de Glie şi de Dumnezeu, a odrăslit un arbore majestos şi falnic care, a ascuns în trunchiul său viguros pâlpâiri serafice din sânul poporului vâlcean-plămadă de literă, cuvânt şi artă, licăriri ale acelui areal divin încrustat cu rubinele jertfitoare ale pustnicilor şi smeritele safire ale monahiilor pe care cad strălucirile semeţelor frunţi de schituri şi mănăstiri, hrisoave de moşii, ranguri boiereşti, ruguri aprinse de spiritualitate ortodoxă, fascinaţia unui sentimental şi răscolitor folclor, înţelepciunea umorului oltean, fiorul Codrului verde, mireasma florilor şi taina Icoanei Maicii Domnului, care a pus temelie celebrei Mânăstiri DINTR-UN LEMN.

   Gorunul lui Horea. În anul 1784, sub Gorunul care-i va purta numele, Horea şi-a chemat fârtaţii moţi la lupta împotriva jugului asupritor al habsburgilor.

   Horea, Cloşca şi Crişan au biruit, dar Împăratul a cerut pace simulând încheierea unui tratat, pentru a trăda. Guvernatorul Transilvaniei, consilierul Mariei Tereza, evreul Samuel Brukenthal a înfrânt răscoala moţilor pregătind cea mai cruntă şi sălbatică răzbunare asupra capilor răscoalei: arderea pe tron înroşit, tragerea pe roată, sfârtecarea trupurilor în piaţă şi răspândirea lor pe la răscruci pentru înfricoşarea urmaşilor.

   Gorunul lui Horea în vârstă de peste 400 de ani cu grosimea de 9 m străjuieşte satul Ţebea din Hunedoara. Lângă el la 15 m nord stă de veghe Avram Iancu-Tribunul moţilor.

   Din ultima creangă a Gorunului ruptă de furtuna din 2005, s-a făcut Crucea lui Horea de 1,8m aşezată lângă mormântul lui Iancu în Panteonul Moţilor, unde şi Regina Maria şi regele Ferdinand au plantat câte un gorun.

   Teiul lui Eminescu. În Parcul Copou din Iaşi trăieşte un tei argintiu în vârstă de cca. 540 de ani din vremea Marelui Ştefan, dar este asociat ca dăinuire istorică cu Luceafărul Eminescu.

   Pădurea de argint şi Codrii de aramă.

   Pădurea de argint este o pădure seculară de mesteceni din preajma Mânăstirii Văratecului, care mai păstrează paşii Poetului nepereche, unde inspirat a scris versurile de aur din Călin…

   „De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet. (Mihai Eminescu, Călin… )

   Codrii de aramă au fost surprinşi de Eminul nostru într-o plimbare meditativă de creaţie, toamna când Gorunii au culoarea de foc, arămie. În aceşti Codrii s-a aprins şi marea dragoste a Luceafărului pentru Muza şi frumoasa poetesă, domniţa Veronica Micle.

   Pe urmele lui Eminescu au mai păşit: Vlahuţă, Hogaş, Regina Maria ş.a.

   Gorunul lui Zian Arsenie Boca. La 10 Mai 1929, promoţia de absolvenţi a Liceului Naţional Ortodox-Avram Iancu din Brad în frunte cu dirigintele, profesorul Candid Ciocan hotărăsc plantarea unui puiet de stejar. Toţi au participat, dar şi toţi au hotărât ca stejarul plantat să poarte numele şefului de promoţie, adică Gorunul lui Zian… El s-a dezvoltat frumos, ca un simbol al vigorii, al trăiniciei, al frumuseţii, al înălţimii idealului spiritual-moral pe care educatorii noştri ni le-au insuflat, ca să facă din noi caractere tari, puternice, personalităţi proeminente în slujba patriei şi neamului.” (Romulus Neag, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis, „Gândirea”, Serie nouă, anul VI, nr. 5-6/ 1997, p. 29)

   Pădurea Dobrina-Huşi. Pădurea Dobrina este Codrul care freamătă de Doine  şi Legende, care-şi pune mantia de April peste brocardul regal al Primăverii, unde rapsozii augustei naturi concertează madrigal după madrigal, fior după fior, încântare şi splendoare şi Dumbrava Verde în care s-a aprins flacăra dacoromânismului creştin în inimile înflăcărate sincere şi curajoase ale unui grup de liceeni puri ca floarea de păpădie, viitori naţionalişti eroi şi martiri.

   Pădurea Tâncăbeşti. Pădurea Tâncăbeşti şi-a tocmit Troiţă de Altar, sfinţit cu sângele curat al Celor 13 bravi Eroi-Martiri-Călăuzitori ai Neamului dacoromân, ai Bisericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ai Preacuratei Sale Maici Maria Vlaherna-Carpatina.

   Pădurea Verde. Pădurea Verde din Timişoara se leagă faimos de Rezistenţa Anticomunistă din Banat, locul unde securitatea timişoreană îi executa pe partizanii prinşi, întemniţaţi prin proces de condamnare, dar samavolnic scoşi din temniţe, omorâţi şi aruncaţi în gropi comune.

   La 2 August 1949, partizanii condamnaţi la închisoare: Aurel Vernichescu, Gh. Popovici, Th. Ungureanu, Gh. Smultea, Petre Puşchiţă, N. Ghimboaşe, Micluţ şi Gh. Luminosu, au fost luaţi din închisoare, executaţi în Pădurea Verde şi aruncaţi într-o groapă comună.

   Pe o colină la marginea Pădurii Verde a fost amplasată o Troiţă din lemn în 1990, iar în 2000 deţinuţii politici supravieţuitori au ridicat un obelisc înconjurat simbolic de „masa tăcerii” cu scaune de piatră.

   În 2014, Primăria Timişoarei a reabilitat monumentul înconjurându-l cu 43 de plăci de granit negru pe care au scris numele membrilor grupurilor de rezistenţă anticomunistă, a celor executaţi în Pădurea Verde şi a celor care au murit în urma torturilor prin diferitele închisori (www.activenews.ro/ Timişoara-Omagiu-adus-deţinuţilor-politici)

   Pădurea sculptată a Cimitirului vesel-Săpânţa. Acolo este locul de revelaţie şi fascinaţie unde omul creştin ortodox reprezentat de artistul popular nu-şi manifestă cu ostentaţie credinţa, ci ca pe ceva propriu, firesc, natural, românesc, hâtru, precum aerul, lumina, cântecul, ruga, vinul, apa şi umorul spre zâmbetul multora.

   Mânăstirea Măgura Ocnei-situată în mijlocul pădurii băcăoane de o frumuseţe răpitoare, pe platoul Măgurei cu altitudinea de 505 m. În regimul concentraţionar a funcţionat  ca penitenciar- sanatoriu TBC. Aici deţinuţii politici naţionalişti-creştini au creat Ordinul mistic ortodox al purităţii prigoniţilor, devenind un Rug Aprins al Sfinţilor Închisorilor: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Arhim. Gherasim Iscu, Constantin Oprişan, Gheorghe Jimboiu, Marin Naidim, Gheorghe Calciu, arhim. Justin Pârvu, arhim. Arsenie Papacioc, pr. Ilie Imbrescu, pr. Ilarion Felea, Dr. Ion Banea, Nicoleta Nicolescu, Ecaterina Gâţă, Aspazia Oţel Petrecu, Alecu Cantacuzino, Alecu Ghica, George Manu, Traian Trifan, Petre Ţuţea, pr. Dimitrie Bejan, pr. Dumitru Stăniloae, Theodor M. Popescu, Radu Gyr, Vasile Blănaru-Flamură, Ionel Zeană, Virgil Mateiaş, Virgil Maxim, Petru Baciu, Vasile Voiculescu, Demonstene Andronescu, Nichifor Crainic, Ernest Bernea, pr. Vasile Ţepordei, pr. Sergiu Roşca, Ieroschimonahul Nil Dorobanţu, Maica Teodosia-Laţcu, Maica Mihaela Portase, Maica Mihaela Iordache ş.a.

 

   Muntele Rarău adăposteşte în braţele sale largi poiana Sihăstriei, unde Voievodul Petru Rareş a ridicat Mânăstirea Rarău-una dintre cele mai frumoase mânăstiri din Ţara Dornelor, ce l-a avut între stareţi pe celebrul scriitor, poet mistic, pătimitor, mărturisitor şi martir-iniţiatorul Rugului Aprins, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor.

   Sfânta Troiţă se află la distanţă egală dintre mânăstirile Rarău şi Sihăstria Rarăului.

   Mânăstirea Sihăstria Rarăului sau Poiana Maicii Domnului simbolizează frumuseţea chipului monahal ortodox român în care se oglindeşte sublima frumuseţe a Fecioarei Maria.

   Din obştea slujitorilor se desprinde ca un Brad falnic ce nu se îndoaie, stareţul-arhimandrit Ioan-Ilarion Neagoe pe care am avut cinstea să-l cunosc şi să-l preţuiesc cu deosebită înflăcărare ca pe ucenicul Maicii Domnului şi al stareţului Daniil Tudor.

   Pădurea Muntelui Polovragi cu Mânăstirea Polovragi-Perla Gorjului înconjurată de cer, dragoste, apă şi pământ. Într-o zi de pelerinaj, ieşeam din Peştera Polovragi a lui Zamolxe mergând spre mânăstire. Chiar la ieşirea din peşteră m-a întâmpinat un corb care a croncănit şi m-a condus pe drumul mânăstirii aşezându-se într-un Stejar secular de pe vremea lui Vlad Ţepeş. Corbul face parte din heraldica noastră voievodală şi regală, pentru care am o deosebită preţuire. M-am urcat pe o creangă la circa 3 m sub el şi nu s-a mişcat.

   Ne-am salutat, ne-am fotografiat, apoi am coborât. M-a însoţit croncănind pe deasupra până în curtea mânăstirii, după care s-a îndepărtat: „Totul, de la împletitura albului cu verdele până la unirea pământului cu cerul, prin Muntele Athos pictat în pridvorul bisericii, absolut totul la Mânăstirea Polovragi îţi aminteşte de acel Rai…” (Oltenia de lângă Cer– Editura Mitropolia Olteniei, Craiova-2006)

   Pădurea Muntelui Oslea îmbrăţişează ilustra Mânăstire Tismana cu spiritul Domnului Tudor, al Maicii stareţe Tatiana Răduleţ şi al lui George Coşbuc cu celebrul foişor de creaţie de la poalele ei. Vecinul Vârfului Oslea este Muntele Cioclovina, care păstoreşte multe peşteri de pe vremea dacilor, precum şi cele două schituri Cioclovina de Sus şi Cioclovina de Jos. Singura vină a Muntelui şi a pădurii sale este frumuseţea de basm şi avântul apropieri de Cer:

   „Toate mănăstirile noastre, splendide monumente ale geniului nostru artistic, au fost aşezate în locuri chibzuit alese după criteriul frumuseţii, dar niciuna într-un cadru atât de romantic ca Tismana, cea dintâi ctitorie voievodală din ţara noastră, împreună cu Cozia… Natura ştie să imprime un sentiment al sublimului mai puternic decât opera de artă. Iar sublimul splendorilor de la Tismana e calm şi vital fiindcă peisajul e lipsit de tragicul turburător al stâncilor abrupte şi al prăpăstiilor dure. Acelaşi sublim îl trăieşti dacă urci poteca spre muntele Oslea, care domină mănăstirea.” (Nichifor Crainic, Sfântul Nicodim şi Mănăstirea Tismana. Amintiri din Oltenia. Ed Floare Albă de Colţ, Bucureşti-2015, p. 43, 48)

   Pădurea de la poalele Muntelui Buila-Vânturariţa, din masivul Căpăţânii, este straja Mânăstirii Arnota, de unde ctitorul Voievod Matei Basarab privea cu un ochi spre Severin şi cu celălalt până la Marea cea Mare. În apropiere se află schitul Pahomie legat de ieromonahul Iosaft-care a avut un rol deosebit în luptele Rezistenţei Anticomuniste din zona Arnota. „Schitul spunea nobilul profesor Gh. Boldur a avut un rol extraordinar în sinteza dintre credinţa creştină strămoşească şi rezistenţa armată anticomunistă.” (Gh. Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, vol. II, Bucureşti-1994, p. 92)

   Pădurea Muntelui Frăsinei cu Cele Şapte Coline-la sânul căruia se încălzeşte celebra ctitorie modernă a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica-Mânăstirea Frăsinei.

   Pe locul secularelor schituri de lemn, cu faimosul cimitir sacru, unde monahi îmbunătăţiţi duhovniceşte şi-au cioplit în trunchiuri de copaci locuri de veci. Înainte de obştescul sfârşit călugării se aşezau în picioare, în rugă în scorburile copacilor, apoi adormeau cu psalmii de mulţumire Bunului Dumnezeu, intrând astfel în nemurire ca Vlăstari ai Pomului vieţii.

   Am avut bucuria cerească să-l cunosc pe marele monah isihast, scriitor Ghelasie Gheorghe, cu care m-am împărtăşit deseori ca sub forma unei amplitudini mistice copleşitoare.

   În mica Dumbravă, străjuită de cireși sălbatici și nuci,  a parcului meu din arealul Răzăşoaei unde stăpânesc un corp de pădure numit Codrul Răzeşoaiei, pădurea cea mare se întinde până la poalele Mânăstirii Neamţ,  am plantat:

  Trandafirul Sf. Fecioare Maria, Leandrul Apostolului Andrei, Bradul lui Corneliu, Bradul lui Şaguna, Bradul lui Zian Boca, Bradul lui Nil Dorobanţu, Bradul lui Radu Gyr, Bradul lui Pan Vizirescu, Bradul Mariei Cantemir, Bradul lui Aurel State, Bradul lui Andrei Ciurunga, Bradul părintelui Dimitrie Bejan, Gutuiul lui Păstorel Teodoreanu, Salcâmul lui Bălcescu, Pinul lui  George Coşbuc, Pinul lui Vasile Băncilă, Bradul lui Valeriu Gafencu, Bradul lui Nae Ionescu, Bradul lui Mircea Vulcănescu, Bradul monahului Atanasie Ştefănescu,Bradul lui Artur Silvestri,  Salcâmul lui Mihai Viteazul, Salcâmul lui Tudor Vladimirescu, Bradul lui George Manu, Bradul lui Gheorghe Cantacuzino, Gutuiul Mariei Tănase, Alunul lui Iancu Jianu, Zarzărul lui Marin Sorescu, Trandafirul Mariei Lătăreţu, Teiul Ioanei Radu, Nucul lui Petre Ţuţea, Nucul lui Ernest Bernea, Teiul lui Eminescu, Bradul lui Ioan Ianolide, Bradul lui Amza Pelea, Leandrul  Cuvioasei Parascheava şi cel mai recent, ieri, în ziua cinstirii Cuvioasei Maice Parascheava, Gorunul Reginei Maria.

   Sufletul Pădurii creşte în om, făcând să vibreze în el tainele cuvântului, luminii şi cântului.

   În fiecare adâncitură de gând se leagănă o inocentă rămurică.

   În fiecare cuvânt ales se preling şoaptele unei crengi şi mireasma unei flori.

   În fântâna faptelor tale se răsfrâng ca într-o icoană cerul şi corola unui falnic stejar.

      STEJARUL

   „A mai rămas de vorbă cu păstorii,/ Pe câmpul gol, stejarul solitar,/ Bătrânii spun că poartă-n el istorii/ şi că-i demult stăpân pe-acel hotar.// S-a năpustit asupra lui furtuna/ Şi-l scutură cu sete de păgân,/ Îl bombardează trăsnetele-ntr-una/ Şi răni adânci pe trupul lui rămân.// Îl bate crunt cu bice lungi de ploaie/ Şi urlă peste el văzduhul tot,/ Iar vânturile-l rup, dar nu-l îndoaie/ Şi-i muşcă de mânie câte-un ciot.// Se pare a fi acum la o răscruce/ Dar norii sparţi aleargă şi s-adun,/ Iar cerul îi trimite să-l usuce, Buchetul lui de raze cald şi bun.” (Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi… Ed. Eminescu, Bucureşti-1999.

   (Poezia a fost scrisă pe 12 septembrie 1954, la Securitatea Braşov în celula 12)

———————————–

   Gheorghe Constantin Nistoroiu

   Duminică 15 Octombrie-2017, Brusturi-Neamţ.

   +Sf. Mc. Luchian, Savin, Vars, Eftimie cel Nou.

Muzeul Arta Lemnului din Câmpulung Moldovenesc a găzduit pe data de 28 septembrie 2017 o dublă lansare de carte, „Statele din sud-estul Europei (1804-1999)”, autor Ioan Popoiu, ediţia a doua revăzută şi adăugită, apărută în vara acestui an la Editura Pro Universitaria, şi antologia de poezie „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”(Editura Singur, 2017), în care istoricul şi omul de cultură câmpulungean apare în calitate de caoautor. Volumul de istorie a fost prezentat de profesorul Gheorghe Rusu, iar cel de poezie de subsemnata.

La volumul colectiv al grupului de poeţi întâlniţi mai întâi la Radio Romantic şi apoi între coperţile unei cărţi, am adnotat câteva impresii, cu precădere despre textele care aparţin dlui Popoiu.

Ne-am obişnuit să vedem în Ioan Popoiu un riguros şi neobosit cercetător al istoriei, aplecat asupra trecutului, pe care îl disecă cu acribie şi îl explică pe înţelesul tuturor celor interesaţi. El abordează procesele istorice prin prisma cauzalităţii, depistând întotdeauna cauzele lor cu o precizie de cronograf, dar interpretând efectele mereu într-o manieră inedită şi surprinzătoare.

Nu ar trebui poate să ne surprindă faptul că un istoric scrie poezie, au făcut-o şi Iorga şi Haşdeu, un spirit luminat este incomplet, pesemne, dacă nu dă expresiei sale la un moment dat şi această haină de gală. Numai că poezia lui Ioan Popoiu, atâta câtă cunoaştem din placheta sa de debut poetic intitulată „Vifor eretic”, nu este un strai strălucitor, ci capătă uneori aspect de zeghe a unui prizonier în propria-i existenţă, alteori de giulgiu ce înfăşoară un suflet înfrânt şi lipsit de speranţă. În asta stă de fapt surpriza pe care ne-o oferă lirica sa. Un teolog creştin, de la care te-ai putea aştepta să fie un propovăduitor al iubirii şi armoniei universale, ne propune o viziune sumbră asupra vieţii, pe care scriitorul George Bodea o numeşte, în recenzia sa intitulată „Erezia ca o formă a exasperării”, „spaimă bacoviană”. Este în fapt o culegere de anti-psalmi, în care autorul îşi relevă dezamăgirea, disperarea şi răzvrătirea faţă de alcătuirea sinistră şi atroce numită omenire: „Jocurile au fost făcute de un/Demiurg atroce/care plăsmuie necontenit/„alte paiaţe” râzându-şi în barbă”, spune poetul. Citind până la capăt volumul am înţeles că, în pofida titlului, creaţia poetică a dlui Popoiu nu este un act de rebeliune faţă de Creator, ci strigătul unui Ioan în deşert, căci o lume oarbă, mânată de cruzime şi pragmatism, golită de iubire şi de sens, numai deşert se poate numi.

Volumul în care Ioan Popoiu ni se prezintă în calitate de coautor este o culegere de poezie cu un titlu lung şi vag, ales parcă anume să incite la lectură şi meditaţie – „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni”. Într-adevăr, o antologie, aparţinând ea oricărui gen literar, aduce între coperţile sale eforturile literare ale unor poeţi care pornesc în această aventură cu şanse egale, lăsând cititorului privilegiul de a descoperi şi aprecia nivelul artistic al fiecăruia.

Evoluţia şi răspândirea în masă a noilor tehnologii nu avea cum să nu influenţeze şi poeţii şi chiar Poezia. Poeţi dintr-o nouă generaţie, la care se adaugă şi cei cu vechi state de plată la Euterpe, dar receptivi la noua alfabetizare, au devenit internauţi şi se întâlnesc pe site-uri literare, bloguri proprii sau reţele de socializare. Această cale de difuzare a informaţiei a pătruns rapid în spaţiul intim al fiecărui utilizator, iar omul, dornic să comunice şi mai ales să se comunice, a început să profite din plin din ea. Că poeţii au început şi ei să se bucure de ocazia de a se face cunoscuţi sau de a-şi consolida popularitatea în rândul cititorilor e un lucru bun. O capcană există totuşi, „like-metrul” nu indică întotdeauna realitatea, nici comentariile de complezenţă nu te asigură că productul tău liric a ajuns cu adevărat la destinatarul său, şi anume conştiinţa cititorului virtual. Poţi să cazi cu uşurinţă în vedetism, şi am văzut nenumărate cazuri de aşa-zişi poeţi care îşi trăiesc gloria virtuală, dar pe care posteritatea (şi sunt totuşi optimistă în ceea ce priveşte gustul estetic al acesteia) nu îi va conserva în rândul valorilor. Ori poţi să cazi în depresie dacă strădania ta literară valorează totuşi ceva, însă nu te bucuri de aprecierea celor din lista de „prieteni” şi nici cu încrederea de sine nu stai prea bine.

Antologia de faţă, coordonată de doamna Mioara Hususan, realizatoare a unei emisiuni de radio cu numele pe care l-a dat şi volumului, ne propune un buchet de unsprezece poeţi – trei poeţi şi opt poetese mai precis –, în care fiecare coautor se prezintă singur printr-un scurt cv sau prin câteva rânduri-gânduri şi prin câte nouă poeme, pe care le-a considerat reprezentative pentru creaţia proprie sau care sunt, dacă e să ne luăm după simbolistica cifrei, aproape de desăvârşire. Pentru Dante, de exemplu, nouă este simbol al dragostei, dar şi cifra cerului. Pentru a înţelege semnificaţia lui nouă în volum trebuie să aflăm ce i-a adus împreună pe aceşti creatori de versuri, ce i-a determinat să-şi verse individualităţile lirice într-un suflet comun, curgător printre oameni. Şi aflăm din prefaţa cărţii că ei s-au întâlnit pe unde scurte, în cadrul unei emisiuni de radio, că poemele lor trimise în ionosferă şi reflectate de aceasta au plutit în eter, au atins cosmicul, mai înainte de a se aşterne cuminţi pe hârtie întru a noastră delectare. Venit pe calea aerului, volumului i s-ar potrivi firesc titlul „Desant”, aşa cum se numeau antologiile debutanţilor din anii ‘80.

Poemele incluse de dl Popoiu în acest volum sunt extrase din partea a doua a plachetei sale de debut, şi anume din ciclul „Anticamera sfârşitului”. Încercând să facem abstracţie de calitatea de istoric a domniei sale, cât şi sau mai ales de cea de teolog, încercăm să dăm Cezarului ce i se cuvine, şi poetului aprecierea talentului său. În primul rând remarcăm, parcurgând volumul, că nici factura poemelor, nici valoarea poeţilor cuprinşi în el nu este egală. Tonul, arhitectura constructului liric, modalitatea de expresie, chiar tematica aleasă îi deosebeşte. Şi dacă fiecare om este o insulă, mai ales poeţii, Ioan Popoiu este un atol în inima căruia vulcanul nu s-a stins, pregătit oricând să erupă. Şi chiar proclamă asta în poemul „Transparenţă a lumii”: „nu mai eşti aici/ nu-ţi mai aparţii/ bulgăre de foc/ în cuprinsul/ Inelului”. Între „visurile cu flori” ale unei coautoare, de exemplu, şi „condotierul solitar” al lui Ioan Popoiu găsim deosebiri majore de înţelegere şi de exprimare a imaginii realităţii. Căci arta, în special cea care operează prin cuvinte, este chatarsis şi, deşi am promis că nu fac referire la veleităţile sale de istoric, poetul Ioan Popoiu respectă adevărul şi arde în numele lui, manifestând o înţelegere interioară frustă a realităţii şi nu una idealizată şi edulcorată. Un poem nu transmite întotdeauna poezie şi în textele propuse de poetul câmpulungean în acest volum, spre deosebire de alte texte incluse, vocea lirică nu cântă, nu se tânguie, nu psalmodiază, ci strigă pur şi simplu nişte adevăruri cutremurătoare pe care refuzăm să le vedem sau să le înţelegem. Este şi el un romantic, cu siguranţă, dar unul wagnerian, care cântă pe toate coardele sufletului. Aşa cum a remarcat şi profesorul George Bodea, „Dincolo de dispunerea pe cicluri şi texte poetice de sine stătătoare, avem de a face cu un amplu poem în al cărui chenar negru apar din când în când acorduri luminoase”. Este şi cazul poemelor incluse în această antologie, un metatext, în care fiecare dintre poeme este replica unei cutremurări metafizice, o undă care se propagă de la primul până la ultimul vers. Întâlnim în aceste poeme o duplicitate a instanţei lirice, eul liric se divide în două personaje lirice care intră în dialog, unul din ele fiind maestrul omniescent, detaşat de întâmplările fiinţei pe care le relatează sau le prevede, asumându-şi chiar o poziţie demiurgică, şi discipolul, un damnat, ostracizat al propriei existenţe, receptorul intermediar al mesajului pe care poetul ni-l transmite. Această anamorfoză, un joc de oglinzi care reflectă în mod paradoxal întunericul, multiplicând angoasele şi amplificând tenebrele sufletului, nu este decât expresia unui peisaj interior răvăşit de „seisme” existenţiale. Lexicul predilect al poemelor lui Ioan Popoiu este unul din câmpul semantic al condamnatului la neîmplinire de sine: „coşmar”, „prăbuşire”, „umbre”, „eşec”, „singurătate”, „anihilare” s.a.m.d.

Cronotoposul existenţei fiind unul abrutizant, eroul liric îşi revendică idealurile pierdute, patria mitică, Arcadia, în plan terestru, şi ceea ce numeşte el „Marele Rotund” sau „Necuprinsul” în plan cosmic, o transcendere în fond a spiritului uman către divinul a cărui sămânţă este. Poetul pare să fi atins această stare de graţie în poemul mai sus amintit, „Transparenţă de lumină”, când „eşti numai Spirit/ flacără înlăuntru Abisului”. Devine tot mai limpede că eroul liric al lui Ioan Popoiu este unul de factură romantică, chiar dacă versificaţia este una de timp modern. Stilul anticalofil al liricii sale nu ne împiedică să recunoaştem un poet original şi autentic, un poet care scrie deja istorie şi va scrie şi istorie literară.

—————————–

Bibliotecar ,

Luminița IGNEA

Câmpulung Moldovenesc

Sursa:  https://www.crainou.ro/2017/10/13/ioan-popoiu-un-poet-care-scrie-istorie/

 

Draga A., ma intrebi, mereu, de ce nu am mai dat vreun “semn de viata”, ma intrebi de ce nu scriu proza, sau eseuri. Ma intrebi, de ce nu pictez si ma intrebi, daca in general, am mai “produs” ceva? Da, am mai scris versuri, sau mai bine zis, am facut niste incercari sa termin o poezie, inceputa demult si de asemenea in acesti ultimi cinci ani, de cind ne cunoastem, am incercat sa pictez. Stii bine ca nu am iesit din casa de vreo opt-noua  ani, ani de asteptare, ani in care am sperat sa uit lumea inconjuratoare si sa fiu uitat de ea, dar mai ales ani in care sa pot calari liber pe valurile propriilor furtuni si calvaruri. Bine, am mai iesit, din cind in cind, pe terasa si in curte, mai ales pe terasa, unde mi-am instalat sevaletul. Ideia a fost sa pictez natura din jurul fiordului, asa cum ea se vede atunci cind o privesti, intotdeauna, din unul si acelasi loc. Da, am stat mult pe terasa, in fata sevaletului si fiordul a stat alaturi de mine, incit acum nici nu mai stiu daca cineva ne-ar putea desparti, fara sa ne distruga. Acum, dupa cinci ani de “convietuire”intima si exclusiva, mi-am dat seama ca natura nu se lasa pictata sau “imortalizata”. Fiordul, in una din acele nopti “albe”, interminabile, cind oamenii obisnuiti se transforma in creaturi “valsaliene”, a incercat sa-mi spuna ca nu exista “natura” si nu existam “noi”, noi cei care credem ca existam independent, ci, spunea fiordul, noi nu suntem altceva decit celulele unui corp urias care exista si incearca disperat sa se cunoasca. In fond, spunea fiordul, nimeni nu stie nimic, dar ignoranta este arma convenientei, arma supravietuirii superficiale. I-am dat dreptate si cu toate ca i-am dat dreptate, de sute de ori am incercat sa prind in pinza, vintul sau dansul frunzelor de mesteacan in toi de vara sau linistea invaluita in ceata plina de mister a nordului, acea liniste sfisiata de strigatul disperat al pasarilor marine sau sfisiata de zumzaitul bondarilor si al  altor fiinte inaripate pe care le ignoram sau incercam sa le distrugem cu o lovitura de palma. Oricum, pinza, tabloul fiind deja preconcepute, misiunea si ambitia mea umana m-au fortat sa continui, sa perseverez. Dar, pentru ca, ba nu am gasit culoarea optimala, atunci cind trebuia sa o am la imdemina, ba ca nu am fost sigur daca vintul, linistea si zgomotele care o intaresc, pot fi redate in asa maniera, incit si altii, in afara de mine sa le vada exact asa cum sunt, incremenite in timp, pinza tabbloului meu a ramas imaculat alba, ca o marturie a libertatii profunde si totale care zace in esenta naturii si care nu poate fi incatusata de nimeni, muritor ori nemuritor. M-ai intrebat, de ce nu fotografiez fiordul si imprejurimile spectaculoase, dar trebuie sa-ti marturisesc ca, in opinia mea, fotografiile sunt doar niste imagini moarte ale unor clipe, care se “compromit” si se lasa “documentate”. Nu au nimic de a face cu esenta naturii, nu au nimic de a face cu arta naturii, deci nu au nimic de a face cu natura in sine.

Cu toate precautile posibile, realitatea banalului, m-a atins si pe mine si voi incerca sa-ti redau cit mai sincer episodul neobisnuit, pentru mine, care, in fond, a generat aceasta confesiune, acesta destainuire.

“Este ajun de “midsommar”, mijlocul verii scandinave, toata lumea este libera si femeia care ajuta in casa, este plecata undeva, in nord, la familia ei. Abia acum imi dau seama cit de dependent am ajuns sa fiu de aceasta fiinta straina, de aceasta servitoare care, imi asigura linistea de zi de zi. Dintr-o data sunt nevoit sa gatesc, sa spal vase si mai ales, sa-mi fac singur rost de hirtie cerneala si culori, care fara sa-mi dau seama, s-au terminat. Nu pentru ca ardeam de nerabdare sa scriu sau sa pictez, ci mai mult impins de nelinistea ca aceste lucruri mi-ar lipsi, daca, cine stie cum, lucruri demne de insemnat isi vor cere acest drept, m-am hotarit sa-mi parasesc sanctuarul protectiv si sa-mi procur un minimum necesar. Nu atit practic-fiziologic, cit psihologic! Ingrijorat si nesigur de abilitatea  mea de a clarifica aceste piedici practice, am purces la drum. Am intrat nelinistit, in orasul care nu s-a schimbat aproape deloc in acesti ultimi ani, doar zgomotul continuu si mirosul de benzina arsa si dizel sunt mult mai accentuate acum, ametindu-ma. Plimbarea de doua ore de acasa si pina in centru, m-a obosit, m-a sleit de puteri, asa ca cu multa satisfactie m-am asezat sa iau o cafea la cafeneaua mea preferata. Aici, ca si la mine acasa, timpul a murit, nimic nu s-a schimbat si fiind destul de devreme, am gasit o masa la umbra, de unde puteam sa vad atit piata, cit si deschiderea panoramica inspre fiord. Nu era prea multa lume prin oras, majoritatea oamenilor fiind probabil plecati la tara sau in concediu, dar cumva aceasta filtrare, selectare, de indivizi a facut ca fiecare sunet, fiecare miscare sa fie mai acuta, mai penetranta. Dupa citeva momente de tensiune sociala, m-am linistit savurind cafeaua si coniacul servite instantaneu, fara intrebari, de batrinul, imortal chelner, Sven. Acest lucru mi-a creat un moment de deruta, punindu-mi instinctiv intrebarea; chiar am revenit dupa noua ani, sau a fost doar ieri, ziua, cind mi-am luat ramas bun ultima data de la Sven! Mi-am revenit insa repede la “realitate”, atunci cind am observat si citeva figuri “cunoscute”; doctorul de circa, un fost coleg, antrenorul echipei de fotbal si inca citeva persoane care odata mai demult imi erau cit de cit apropiate si care acum erau vie marturie ca timpul nu a stat pe loc. Ei nu m-au recunoscut, asa cum eram “deghizat” cu palaria de Panama trasa putin pe ochi si cu ochelarii de soare destul de mari si inchisi la culoare si m-am bucurat de acest moment “incognito”, moment in care spiritul pietii mi-a invadat fara rusine cugetul, transformindu-ma intr-un simplu obiect auxiliar, un fel de ornament public si nimic mai mult. Cumva, aceasta stranie situatie, mi-a adus aminte de trecut, de nenumaratele episoade de “convietuire” cu locul si timpul, de acele momente de exclusivitate in care, eu, omul, nu mai avea rost de sine statator, ci doar era. Atunci, mai demult,am incercat chiar sa numesc aceasta “stare”, spunindu-i; “existenta”, “viata constienta”, “traire adevarata”, “experienta”, etc., dar acum stind cu ochii pironiti la frumusetea fiordului, toate cuvintele si gindurile din trecut,  si-au pierdut,  brusc, importanta. Nu stiu cit timp am ramas asa, imobilizat in ginduri si amintiri, dar la un moment dat, am simtit cum cineva imi violeaza singuratatea si , fara sa vreau mi-am intors privirea spre lume. La citiva pasi de masa mea, cu un pahar mare plin cu vin, in picioare si putin nehotarita, era aceasta femeie tinara, care pentru o fractiune de moment, am crezut ca era Ana, dar bine-nteles ca nu putea sa fie ea. Se apropia incet si am avut destul de mult timp sa o studiez. Era inalta, zvelta, cu o piele usor bronzata, in perfecta armonie cu parul ei lung de culoarea spicului de griu.

Mai toate mesele erau acum ocupate de perechi de tineri vorbarete si atunci, ea, firesc, s-a indreptat spre masa mea. Politicos m-a intrebat daca astept pe cineva si daca ii permit sa se aseze la masa “mea”, fiind si singura masa mai libera si mai la umbra. Sigur ca da, putea sa stea la “masa mea” si dupa ce s-a asezat, fiecare din noi si-a consumat bautura in tacere. La un moment dat, si-a scos o tigare si m-a intrebat, rosindu-se putin la fata, daca nu cumva am foc. Nu aveam, dar om de moda veche, m-am ridicat repede si i-am adus o cutie de chibrituri de la bar, aprinzindu-i tigarea. Probabil ca gestul meu a impresionat-o si dupa ce mi-a multumit, a inceput o conversatie, de care eu, la inceput, nu prea aveam chef. Am recunoscut, undeva, curiozitatea feminina si mai ales ascunsa in acea curiozitate, investigatia potentialului viril. Inocenta tonului si a privirilor, era mai mult decit fermecatoare; – “de unde vin?, sunt intr-adevar suedez cu acel accent de extrem nord, aproape finlandez?, – de ce port palarie si ochelari asa de mascanti? -ma ascund oare de cineva? Surprins de franchetea si simplitatea tonului, i-am raspuns ca sunt un animal nocturn, venit dintr-un nord care acum nu mai exista si ca ochelarii ma protejeaza de ea, pentru ca stiam ca ne vom intilni si chiar mai mult decit atit, ochelarii, in primul rind o protejeaza pe ea  de necunoscutul meu! M-a privit staruitor si a ris putin nesigur si neincrezator, banuind ca poate rid de ea. Astepta, cumva, o reasigurare, un gest sau un cuvint care sa readuca banalitatea cotidianului, dar, vezi, ea nu stia ca eu eram doar un om plecat sa-mi fac rost de hirtie si de cerneala. Si de culori. Privind-o am tresarit, era din nou Ana, cu ochi verzi-cenusii, cu nas si gura perfecta scandinava, nemachiata, un fel de sculptura de lut insufletit din care, ea, femeia, se cerea afara. Tinuta si miscarile ei dovedeau o virilitate feminina puternica, o sexualitate stapinita dar exploziva in senzualitate. Vedeam privirile geloase ale masculilor de la alte mese, masculi care habar nu aveau ca eu nu aveam nimic de a face cu aceasta fiinta. Nu-mi amintesc toata conversatia dusa, deoarece vorbele noastre se amestecau cu amintiri, ginduri, visuri si fantezii, care pentru moment erau singura “realitate” posibila si deci ireale. Mi-a spus ca locuieste singura, intr-o casa de-a lungul fiordului, ca a studiat artele si ca intr-o perioada de activitate intensiva, a muncit, dar ca acum nefiind nevoita, nu mai lucreaza. Mi-a spus ca o fascineaza, mersul balantat intre frumos si odios, intre bun si rau, intre iubire nemarginita si ura, cum deopotriva o fascineaza viata si o imspaiminta moartea. Si, eu cu ce ma ocupam?, Unde traiesc? Caci era prima data ca ma vedea in acest oras (ea se stabilise aici de 3-4 ani). – Sunt afacerist, doar intrecere, i-am spus si am tacut. Aveam niste presimtiri ciudate. –Voi mai trece pe acolo, la cafenea? Am dat din umeri, sigur, cine stie, cred ca da! Eram aproape convins ca voi trece pe acolo, merita sa trec, nu-i asa?  Atunci, la malul fiordului, coplesita de frumusete si devorata de tinerete si pasiuni, am vazut-o pe Ana. Ma privea, cu aceiasi intelegere, cu care m-a privit ultima oara, ma privea cu acelasi repros, amintindu-mi de greseala pe care ea mi-a iertat-o, dar pe care eu nu pot sa mi-o iert, si anume aceea de a lasa-o sa creada, sa-si imagineze un viitor impreuna cu mine. Imi amintea, ca nu am avut curajul si bunatateasa-i spun adevarul, acel groaznic adevar despre mine, pe care doar tu il cunosti. Cind si-a dat seama de subiectivitatea timpului cu privire la efemeritatea trupului, era deja prea tirziu.  A imbatrinit linga mine si tu stii ca un timp  a fost fericita, inconstient fericita. Stiu cu siguranta ca asa este, deoarece chiar citeva clipe inainte de a muri, Ana, mi-a spus ca “fercirea adevarata este inconstienta”. Apoi imaginea Anei, a disparut in adincurile fiordului albastru, imaculat si rece. M-am ridicat brusc, aproape violent, de la masa luindu-mi grabit un ramas bun, pierzindu-mi pasii in neregularitatile drumului.

In zilele care au urmat, nu am putut sa nu ma reintorc si de la distanta sa privesc, sa “spionez” piata si cafeneaua. Era acolo, la acea masa, singura. Parca astepta pe cineva sa vina. Ultima data cind am vazut-o, arata exact cum arata Ana cind am intilnit-o pentru prima oara. Atunci m-am hotarit sa nu ma mai intorc acolo niciodata”.

Sursa:http://georgeanca.blogspot.ro/2017/10/hinduitate-dodiastica.html

Anca are douã iubiri: România și o Indie în care poate  regãsi în felul lui ceva din România în care s-ar gãsi ceva din India.

            Bate la ochi înainte de toate celelate enciclopedizarea hinduisticã, redusã la noțiuni și nume proprii mitologice, politice, culturale, cuvinte și sintagme ca imagini-borne pentru un labirint fãrã ieșire și fãrã scãpare, uzându-se de ceea ce Cicourel & Garfunkel au numit Principiul Etc.; se livreazã esențialul în zbor, avându-se cumva certitudinea cã lectorul știe la fel de bine ca autorul despre ce este vorba. Termenii indieni sunt angajați pentru a explica un context, ca elemente pentru asociații, uneori aiurea, India e apropriabilã metaforic, cu termeni românești și europeni: “aici e vorba de a te lãsa vizitat de metaforele poetismului românesc biciuit de primãvara hindu.” Astfel, se poate referi la “romantismul lui Krishna” (Ion Iuga în India). Rareori, în poeme din New York Ramayana, dominã sapiențialul descriptiv, dacã nu și decriptat. Via-vai prin texte: Seeta, Rama, Hanuman, Ravana, Ganesh, Savitri, Radha, Kali, Vidu,Bali, Kalidasa, Gandhi.

            Rama/yana constituie un soi de jolly joker: element de coordonare, compensare, de îmbogãțire semnificativã, de saturare. Doar câteva din Rechinuri: “Cãlãtoria în diaspora Ramayana”, “Rama de treci codrii de aramã crenguțe de fontã ram-ram…”, “mai toate ramayanele pre creștet”, “pe rotile o pisicã-și/toarce Ramayana”, “copiii indieni englezi nu mai sunt cu Ramayana ci cu Harry Potter”,“tovarãșul Bengal Ramayana”, “Ravana deghizat în Rama”, “ce sobru mã port în conferințele Ramayana nici eu nu mã mai recunosc din khanda în khanda”, “rutina Shakespeare/în zarcã/în Ramayana/alb în nealb…” Așadar, dodieri constând în cãutarea de distanțe geografice, enciclopedice, istorice, culturale în cadrul unei sintagme raportabile la termenul unic sau în diverse sintagme de confruntare. Dacã s-ar avansa în acest sens genealogic: Rama e al șaptelea avatar al lui Vishnu, Parasurama, distrugãtorul șatriilor al șaselea, Balarama e fratele mai mare al lui Krishna, s-ar putea afirma: Pancha Anca sau Paranca al 1946-lea. Sunt jucate personaje reale și literare din spațiul indian: mãritatã cu Valmiki, Sita produce fiul Kusha (Rama better than Rama, New York Ramayana). Se exploateazã personajele mitice în alte relații: “între ciclon și înec/pe sub umbre de libelule/Rama nu-l bate pe Ravana/de-l va izbi pe demon el e Rama/Ravana numai nu-l ucide nemuritor” Se și transplanteazã, se aclimatizeazã nume cu încãrcãtura lor de semnificații în alte zone: “lord Hanuman” (Rechinuri). Hindusul e valorificat în asociații de aproximare a altor realitãți: “Ganesh în America ar fi tema” (Ganesh, New York Ramayana). Și încã, se creeazã nume în bazã indianã și europeanã, conferindu-li-se valori politice, etice, evaluãri: Ravanaraja Marx (Ramaraja, idem).

            Asocierile de realitãți spirituale și culturale române și indiene sunt numite “animalitãți remitologiza(n)te”. Anca se referã temerar la “Poetica ramayanicã a basmelor românești” (Rechinuri), “Rama și Varaha ca Harap Alb”; “Harap Alb e Rama, Fata Împãratului Roș e Sita, Ravana Spân și Roș.”; “Maimuța (Hanuman) sãrise Himalaia în China și de acolo pe drumul mãtãsii în Harap Alb”;“Brahma Vishnu Shiva/Rig Veda Voluspo Luceafãrul/Strigoii Memento Mori/ devenirea nihilistã bhava vibhava”; “Ramayana e Sita România”. Raporturi uneori complicabile spațial: “opritu-m-am gând meteorilor/vaporul tot pe apã ce-i pasã/Indiei de un român în Egipt/treceam la alt subiect” (frumos mi-ai fi, partea nimãnui).

            Sanskritikon (2002) este cel mai voluminos și relativ cel mai complicat țãcãnit montaj dodiesc determinat de hinduitate și de relațiile ei cu românitatea, în mãsura în care haosul primește eventual un aspect cantitativ, nu structural relevant. Pentru cine a parcurs textul, titlul va implica douã realitãți prin vocabulele de bazã unificate, dar și o trimitere latino-elinã, mãcar la Petroniu. Volumul format A4, 530 pagini, include tot ce trebuie pentru a dezechilibra echilibre și a echilibra dezechilibre: prozã, documente, eseuri, adaptãri, versiuni, retroversiuni, poezii populare românești, poezii proprii. Motivația apariții: un mod de a susține o manifestare cultural-științificã românoindianã, ocazia fiind un simpozion din anul 2001 și acordarea titlului de doctor honoris causa unui profesor indian de cãtre celebra Universitate din Oradea.

            Primul text: Sanskritorium. O prezentare, s-ar putea îndrãzni, un raport dodiesc al simpozionului: “simpozionai pe școalã sanscritã”. Puncte spațiale centrale: Oradea și Vâlcea. Din perspectiva Anca, deja excedarea printr-un tip de scris pe care nu-l agreeazã: “ce de condens nealergizant o naturã ficționezi personaje idee subiect pretext nu homosexualitate nu tutun nu mafie dharma de interior coagulant neirositor cu prindere în miere și nici nor abia soare scuturãtor…” Scrie, totuși. Sintetizând în funcție de câteva Schwerpunkte, revenind și chiar conferind textului sensul, oricum nonsintetizabil, text parțial rimat, uneori succesiune de versuri de 6-7 silabe, în manierã folcloricã și bolintineanã: Oradea, prostata cuiva, granguri centrali, locali, români, indieni, unguri, țigani, laudatio, pisoare, circ politic curent în ocazii festive, participanți fãrã habar, totul în perimetrul formalismului penibil și grotesc. “nu mã interesa nimic pe nimeni totul umpluturã”…“Satya Vrat cu Iliescu unu’ zice cã bine veni în România ãlãlalt cã mare fericire de l-ar vedea în India ce-și puteau spune mai știi…” Trimiteri în toate pãrțile — foc de artificii, paie și uneori rachete multifocoase: “… se cantilenizeazã în Nord poezia e numai revelație cantilatrizeazã Pãunescu piața Ferdinand Isaia româno-maghiar ce scrii acolo perle de boalã concert fata asta indiatã mâini de pianistã sãrmanã largo pianul monosilabe thai alb-galb suferiți-vã incontinența paraliziei fericiți mai repede thailandezii din Chicago…” El însuși: “curran a și murit culoar albastru ce destele pe fulgiverzi pepiedest eyes wide shut meci maci mã înecai cu biscuiți în vecinãtatea lui Iliescu ce nãpãd iar nu-mi mai trebuie India cum o sã faci ce face președintele doamnefere ete și-n sanscritã pe o sare semene iasca arsã…” Detalii extra știinþifice ale manifestãrii științifice formale cuplate cu cele politico-polițiste oficiale: “sepepeul vã roagã sã fiți cât mai scurt sepepeul vã roagã sã nu mai fiți deloc taie microfonul la guerra delle parole silenzio leni întrupate puiuți stresul se duse fetele sã-ți fi ras caracterul în India atâta kitsch la vârf stimulație persuționatã”…“aici vorbiți-le ungurește din gesturi fãrã secrete”…“cheamã-ți câinele ungurește”…“avan pe românește țigãnește”…“Așteptãm sanscritiștii și cu mine sã ne ducem din Hurezi la Râmnic sã ne conferențiem ca la piațã la bâlci subiectul fiind pe tapet onorariu i-am scris numele și nimic la sumã…” Pe parcurs, versificãri turistice în maniera Apunake: “…pe aceastã coajã spartã în obrazul indiot îmi acced pisica moartã ka trei zile antidot ce-mi tragi biciul de sub coarne cã te-ncornozez orez filigoarne de pe zer ne ceartã în auz Hurez când și regele dormise pe aici o sãptãmânã el știuse ori trecutul nevoirii ori fântânã unde-i stanța mijlocitã o-ngroparãți pe Anica hunduie hinduși faianța de titanic la mãmica.

            În fine, cu ocazia acestui event, și lehamitea de India: “nici așa n-am ce mai cãuta în India precum nici în America nicãieri poate nici în RSA”, “sunt gata sã mã spãl de India sã-mi nãpârlesc zorzoanele organizaționale întru promovarea țiganiadei…”, “India e țigãnia lumii”, “nu mã mai întorc în iad indian mi-ajunge supraiadul românesc sulfuric…” Indienii sunt hoți de hoteluri și trenuri: “un indian mai înainte la o reuniune ecumenicã n-a mai lãsat nimic în camerã și omul din vagonul de dormit mã pusese sã le spun cã nu sunt de unicã folosințã prosoapele și sã nu le ia mai bine nu…” Indiațiganii:“…de-am pus-o-n prizã pe coana mare ce se trezea croncãnind ce unic se ucide indienește cât de obligați om fi sã ne lãudãm țiganul cu ciocanul și d-ãilalți sã ne doarã piciorul lovindu-i cu predice…” În ansamblu, “… viața s-a tuciurit poza sanscritã mã va însoți în toatã agonia n-am decât sã mã amuz de rafinamente cacofonice românizate școalã mai vedea ne-am pierdut idealismul”. De aici, la ilustrarea prin hinduși a sensurilor globale ale aiurelii: “din vechi își fãceau viața așa nesuferitã cã se epopeizaserã dupã vede și upanișade apropiați așa evrei prin greci în timp ce dacii precum celții or noi arãtarea în scris prin nemți vreun artificiu studios ce povârnire de nonsens…” Finalul, un soi de anacolut pentru textul anterior : “și-ai lui Tiberiu zoaie otrãvite pe toatã spãlãtura sug și umbra sângelui de rãdãcinã sã-ți tot omoare pãrinții dã-le la români cancer la plãmâni lansãm Baudelaire cu Chirata Faust cu Coja interzis și de CIA și de KGB și de SRI nu se poate fãrã diplomã se include în steganograma prezentã zero imaginație pratibha”. Cum s-a mai precizat, o unitate de realitate propriuzisã sau descrisã nu e dodiacã, dar devine prin relaționarea cu o alta, cu un alt nivel de percepție spaþialã, temporalã sau, în ansamblu, situaționalã. Rațiunea unui atare tip este aproximabilã prin exemplul fractalelor, în viziunea lui  Mandelbrot: pe hartã, coasta americanã a Atlanticului e o linie de aproximativ 2400 kilometri, cifrã obținutã cu ajutorul unei scãri anexate hãrții de cartograf; concret, ținând seama de ceea ce hãrțile ignorã obiectiv — golfuri, capuri, peninsule —, aceeași coastã mãsoarã peste 20000 kilometri. Dupã Sanskritorium, urmeazã 15 pagini cu documentația “Întâlnirii Culturale Româno-Indiene” din sept.-oct. 2001, tutelatã de Academia Internaționalã “Mihai Eminescu”, fondatã în 1981 în New Delhi, având ca misiune “promovarea studiilor eminesciene în lume, organizarea unei școli de indianisticã în România, cercetãri de antropologie literarã” Activitãți: “întâlniri academice, expoziții, lansãri de carte, publicații proprii, acordarea de premii și diplome.” Scopul manifestãrii concrete: “Conferirea titlului de Doctor Honoris Causa a Universitãții Oradea, d/lui prof. Univ. Satya Vrat Shastri, Susținerea unor conferințe; Sinergia culturilor și civilizațiilor.” Ținte: specialiști în cultura indianã, cercuri academice și culturale, elevi, studenți, cei interesați în cunoașterea spiritualitãții altor popoare, reprezentanți ai minoritãții romanes. și tot așa, gazde, coordonatori, cazare, transport, experți, buget, sponzori, precizarea etapelor itinerariului dus±întors… E suficientã nu confruntarea, dar numai gândul automat al alãturãrii celor douã prime secțiuni ale cãrții pentru a produce fractalitatea-nonsens.

            Norul vestitor. Meghaduta, în similimetru antic european, Kalidasa: soțul trimite la soațã un prieten care sã-i transmitã intensele lui sentimente: în locul lui vorbește amicul, ocazie pentru o variantã de uniune artificialã mai complicatã, sfârșitã echivoc. Imagini idilice în cadru indian natural: “spânzurat peste unde neveste pierzându-și printre trestii/haine albastre prinse-n degete lunecând buci pe maluri/greu adevãrul sã le lași baltã cine-a gustat dulceața/ îndãrãt nu se mai dã vãzând-o goalã coapsa femeii” Culori  fãrã nuanțe: “compacte iederi formulate a yeti verde pe zid roșu/între arcade cãlãtorite fãrã forme salutare arhitecte”.

            Poemul frumos nescris, dificil de diferențiat de adaptãri; iar metru de anticariat, solemnitate; sarcasm; autobiografie, codificare a unei iubiri, voyeurism: “aburesc monștri mistici//se converseazã în așteptarea douãpicioarelor supãrate/în cazul supraviețuirii cu ce se va ocupa stânga dreptul/grãiește șefa organizației menopauze ca o soacrã/fericitã numai pentru atât și totuși vai e dimineațã” “fie-mi fumul fãrã umor și negri plãmânii de râs/pe ziua de azi se gândi chiar zeița sã-mi zicã prieten/de fumez cu tatãl niponei fãrã lotus în minte/o cafea marathã și amabilitãți întru Ganesh//de-am fumat asearã la șuetã cu o zgâtie de stea/numele bunicului ei și al unui cartier vecin în sens opus/pașii domnișoarei Saraswati pãrãsind de basant vecinii/de-i vizitase cam pe jumãtate cred cã și-n altã atmosferã” “text șah în décor de nuntã strãinã chiria gustului de noi/noaptea unei extinse scolii și bãtãi de farfurii iuþi/ mozartian consum de baterii în apropierea coatelor/mutasei vizuina pe nemâncare morții nuntașe de ce” Miroase a moarte, una întâmplatã inspirând “estetica sinuciderii”; existã o copilã. “cu plãcerea vechilor incesturi în neprotocolar remeber”;“nu dezgrop aluzia la sinucidere și asigurarea de tinerețe/cronica și ea cânta-n monorime prelungi de acoperire/multe nunți ne-o fi dat soarta a maiascunde/în câte-o scenã de masturbație incestuoasã”; ești acolo prin naștere nuntã și incinerare/nu ești acolo la naștere la nuntã la incinerare”; “demulta ruinã se încãlzea nevãzutã”/pârjolind incestuoase limbi de balaur înverzit”; “s-a nãscut/la noi fiind al vostru s-a nãscut la voi murindu-ne”;“ perversiunea iubirii de orice fel hãrãzindu-se reflecției”;

“sã vã spun cum erați când nu vã eram aproape/sã vã spun când veți fi când nu vã voi fi aproape”;“teanc astrogramele tanc incomunicabilitatea brânci ancore/diafanitatea aruncã ochii înapoi privirlor afunde horã/coada se rupe în gheațã și totuși voi pierde laptele dublu/învrednicitã disperare îndestulând singurãtatea cu sare”. “semnul murãturilor simetric reînvierilor tevaturate/împãcat nu numai cu țãrușul înfipt în urechi strãbune/nu numai cu gândul rãzgândirii neadormiților/relativi umilindu-se mai tuturor umilitorilor omili//timp tãiat împrejur ras de cvasitotalitatea firelor/carte format mare deschisã pe genunchii toropiți într-una” Codificãri de situații prin numere, indicând douã vârste diametrale copulabile: “nu se vorbește nu se tace noi zidurile și hârtii peste nãri/nu așteptare nici amintire cu adevãr minciunã cucu/jucam lecturi mai liber cât gândurile proprii pironindu-se/trecuții patruzecișicincilor necopții unsprezecelui plus//entuziasmul cãlãtoritului înapoi apoi cãzânda inadaptare/proiecția falei și injuriei într-o emisiune de autodistrugere/dacã nu creștere dinspre unsprezece plus pânã la patruzeci și cinci/și retragerea într-un sat loc pretutindeni pentru cea castã/binele boicotului dintr-un fragment împuiat ca de limbi/îl discutarãm pe marginea acestei întreisprezeciri în/onoarea adulterãrii tãcerii și nu pe tema adulterului/celei de-un aer fumãtor expirat nefumãtorului ras//de-l expirase și ea invitatoarei zecimale iart”…“acum copilãria-i se însingurase/cât sã permitã dragoste și adulter și doliu în amurg”…“la revedere limbilor reprimate vorbirii celui ce-ai fi fost/a doua oarã doar simetrie pãrãsitã cu dragã inimã-n zare/accentul împins peste hazardul familiar și sfârâindu-te/nelimpede habar n-ai de ceartã și cine te mângâie acum.”

            Precizie voyeuristicã și ambiguizãri prin ermetizare: “cine la fel hãlãdui-se-va-n ore și ani inflaționate/în dos de pervaz la distanța dosnicei misteriozitãți/convertite dupã cuvântul de-asearã mai la urmã/pe sobrietatea suferindu-se tot mai înghițitã îmbucãturã/n-ai ieșit panseul și s-a exteriorizat însã odalisca la țintã genunchii depãrtați tangenți coatelor palmele pe obraz acum/cotul drept sub palma stângã streașinã frunții pâlnie bãrbiei/tâmplã și-n diagonalã gâtul se ridicã și reintrã-n întuneric” Ultima strofã: “domnu’ poreclit optimist și-a bãtut joc de respectabile bocitoare/face pe prostu’ pânã la ziuã și nici nu se trezește nimic/ceea ce chiar n-ar fi nimic pretenția poemului râdeți/cu alte gânduri decât cele promise și necuvenite”. Poemul frumos n-a mai fost scris pentru cã fundamentalã este dodia.

            Ganesh. Upanișadã în soninde. 126 bucãți de câte 14 versuri. Ganesh? Cel determinat de Shiva, cel care îndepãrteazã orice obstacol din cale? Zeu suprem, ca la o oarecare sectã? Remarcabil înainte de toate: Anca a renunțat la bibliografia de inimã: Eminescu, Brâncuși, Eliade. Colecția nu prezintã semnificație în succesiune; se începe în mediu satirizabil sau chiar pamfletar local românesc, se ancoreazã în depresiv. “zilele-și fãceau nevoile-n closetele vieților noastre/te rog sã nu profanezi cu porcãrii trecutul/vreau sã spun pânã în ziua de doisprezece/trece pe dinaintea curții de jos privegheatul/oalele și ulcelele glazurate de îngheț/cum cã la tropic asta nu se pomenește/o lungești și sari spune ce ai de spus/n-aș mai vrea cum deschid gura și aștept sã vã speriați și sã începeți sã râdeți de/mortul cu gura deschisã pe nepusã masã/când noi știm cã îi este sete și nu poate bea/poate doar din bãrbile lãsate în amintirea lui/din dumicați picați din gurã cu dinții/din mânã cu degetele din zile din zile” (3) “nu eu port crucea clopotului cu automobilul negru/ nici ea nu mã poartã mi-am cenzurat lirismul/de când am plecat în cãutarea fetelor rujate/ce-și pãrãsiserã pãrinții fie și-ntr-un spital/mi-am imaginat cã sunt mama mea pãrãsitã /de tatãl meu cã sunt sora mea pãrãsitã/de bãrbatul meu ce fel de femeie credeți/cã poate fi o femeie de-o clipã douã trei/de pânã la sfârșitul zilelor numai/de un timp mai scurt ca o liturghie/gândindu-se în capul lui Zeus din nou/și încã nehotãrâtã de a mai fi zeus/de-a face curat în oul lui Brahma /acum și pururea și-n vecii vecilor amin” (17)

            Autoprezentându-se fãrã reticențe: “îmi jurasem sã mã rãpun ori sã fiu liber/retoric în toate lanțurile ocazionale aveam/limba juratã mâinile bãtãtorite cu tremurici/sexul masturbat de muște anticoncepționale/cã nu eram bãrbat cã nu eram femeie nici /bou nici vacã și când spun vacã mi-e bine/îmi jurasem sã intru ori sã ies dintr-o vacã/nu abia dacã-mi dorisem abia dacã-mi lãsasem/ochii în ochii lor de mã împiedicam de orbi și ei de mine/cãci ei știau suprema decențã de a nu se/ciocni cu vacile și nu cã-mi doream sã fiu vaca/orbilor nici nu e vorba despre mine nici despre/orbi doar cã nu mã vãd niciodatã în cei mai mari ochi” (42)

            Timpul: “n-a venit nimeni ieri a venit cineva azi/cel ce n-a venit ieri poate vine mâine/împreunã cu cel de azi noi ne ducem/care ieri care azi care mâine sã nu/mai venim nici ieri nici azi nici mâine/nu se poate zice cum se zice așa nu mai merge…” (26)

            O gagicã: Dora. “Ce s-a ales de Dora s-a ales ăi de cei cu Dora/ce s-a nãscut din împreunarea lor a/venit a plecat și Dora se fãcea cã vine/noaptea sã pizduie strigoii prostituați/ în oficii altfel impotent o știe toatã lumea/am o amețealã o vãd pe Dora bipeda/unisexuala pișãcioasa și pe ochii curviei/ arde soarele peste nimic decât peste/prãjina de Dora s-a pișat din picioare/s-a-nvârtit și parcã se mișcã nu se/știe încotro spre a potrivi ochiul în cãtare” (53)

            Scene bazate pe grotescul definit kayserian: “ne-a ieșit înainte un cap de femeie de elefant fum/tãiat de sabie în ceațã de totdeauna roșu/ca un penis de câine ca un slogan ca umbra/urinei pe zi de pe copac aruncatã pe câine” (50) Ultimele versuri din 126: “homeopatie patie liniștitã de simptomele/nedezvãluite din asemãnarea cu Ganesh.” Care Ganesh? Unul care s-a nãscut pentru dodii.

            Tulsidas. “mai bine aș porni înapoia parodiei pe românește rãzboiul nunții într-un echilibru tulsidasian Cãlin Nebunul Sfânt Hanuman mena ar vorbi omenește mierlã darmite oștenii lui dumnezeu ne scenarizãm ori strãini pe maidan ori pe surpriza ultimului crãciun” “din zece-n zece zile înshumarea câte unei litere insinucrate ca pentru lungirea kuberalã de la al banilor puber omului i-o mai fi și fricã și nu de ce-a auzit copii și la business exagerat caietul și ziua simbologic am rãmas de cãruțã morenã.” Tulsidas, cãlcând peste douã veacuri, autorul lui Rãmcaritmãnas, al unui Rama care este al lui ca

Tulsidas al lui Anca.

            Milarepa: versete de aproape patru rânduri, (totuși: leșia versetelor, se scrie), rimare pânã în final, unde se permite rostogolirea vorbelor fãrã ritm. De asemenea, pentru referința la dodii: “într-o casã din Dodești mi-am adus aminte vești dodie pe unde ești prin delirul indigo zise Iona lui Godot du copacul dincolo cheia ochelarilor lachei chelãlãitei dependențe a literelor în haos unde-am scris ligninei stai pe o scorpie de scai sãrutând-o prost încai împotrivindu-ți blonda prințesã indianã aici apelam la metru”; “… și nu-s bucuria de iubire la Tismana-n mânãstire logos cuvânt dodie Brahma Vishnu Shiva se limpezesc în ceartã ne înțelegem iar pentru un cântec de Milarepa” Evident, inevitabilul Milarepa, ca Brâncuși: “Milarepa fãrã Milarepa Brâncuși fãrã Milarepa Milarepa  fãrã Brâncuși adio reîncarnare vis liberat repetãm regretul nimicului din jur dusã traducere viața o ducere” Triada: “aud într-una vocea Eminescu-Milarepa-Brâncuși.”

            Verbe pentru douã propoziții sau douã predicate înînserierea ororii: “… cãdere/mâine/poimâine numai crima /face bine zarul zvârle criminalul/din castelul de pe timbru”.

Orori în cea mai smucitã dintre realitãți: “nebunii-n morgã morții-n balamuc ne pare rãu ne pare bine cuc vrei șase versuri la mormânt aduc și cucul îmi ia foc pânã la muc pe pagina cu literar flaimuc monoritmat mason și mantracuc cititul scris pe orient nãuc nebunii-n morgã morții-n balamuc sorei noastre Augustina fie-i dumnezeu odihna și brazda-ne de chin dã-ne sã o înflorim”

            Mahavir întru ahimsa este textul cel mai bogat în indicații prețioase pentru meditaționism derivat ici și colo dodiesc. Sunt multe cuvintele și sintagmele create pentru necesitãți contextuale: greciturã hindimorfã, Capodimente Piciordemunte, învãțãtorizare, giulgiu losangeliu. Construcții monstre: “o artilerie trãgãtoare de preșuri de sub picioarele corvezilor or mai fi și bolnavi…” Asociația dodiescã cu ajutorul unui ãla oficial: “bhagavan Mahavir ultimul thirtankar suflet liberat atarang în englezã de his holiness lucrând împreunã frați surori papa în India Vigyan bhavan politețe lotus pentru anuvrat nu-s granițe ca pentru o scrisoare în fraza finalã Mahapragya exemplificã ființa umanã cu România creștinã Om Brahma Murariah Tripurantkari Bhanuha Shashi Bhoomi Suto Buddhscha Guruscha Shani Rahu Ketvah Sarve Graha Shanti karah Bavantu.” Pentru un ignorant, cuvinte inventate, oricum, dodie și pentru neignorant.

            Miștoul își are un pretext în exercițiile de respirație meditaționalã: “egal inspiri-expiri altfel Vivekananda alt pranayam vine gândul ne fie indiferent rãsãritul coloreazã apa dupã vas apa din sticlã roșie are efect energetic radiația leshya sã nu greșești culoarea psihicã vizualizeaz-o mereu pe cea strãlucitã faci temperaturã meditând copile”; “în circul trup/de respirații/purușa zdup/în acrobații/plãcere cu p/lãcere ia-ți-l/purușa zdup/în respirații/a cere cer/reia azur/val efemer/adâncul pur/sperjur oier/poporul pur” (Dodii); “mâini pe corzi schingiuie lorzi ao a om fârși-ne-om sabie înfiptã în cutia milelor…”, apoi… aum (idem); “mare e India ta doamne ce-om mai scrie și azi tãcerea ca meditația aruncã în pãrți gândirea și memoria ce ambiții ce înțelegere a lui Mahavir forța ashramurilor de înțeles aici intelectual în zidiri de marmorã namoarihantaam namo sidhaanam namo ayariyanam namo loye sava sahunam cãutãm sufleul prin puterea adevãrului dincolo de simțuri mantre în traducere dã-le sã te faci moralist sã te purifici și pac încã un geet”

            Finalul prelucreazã comic reprimarea penibilã a meditației transcendentale în România lui Ceaușescu: “…de unde atâta meditație vãd efectul așa și epopeile mantrã și avionul cu sor’sa muream de somn și-mi doream kayota unde și preksha m-o fi crestat cucurigu sã nu mã pun rãu cu comuniștii dacã am tv nu mai fac preksha se alege praful de roman d-aia Thailanda a fost idealã fãrã somn sonete thai tetha thai liber ci cuprins pânã ajungi la simpatia nediscriminatorie Mahavirule anuvrata mici jurãminte” Secvențe de context de reținut pentru absurdul lor și pentru prelucrarea în regimul absurdului: “Uite mãicuțã din paranoia ne frecãm de praful picioarelor chinezoaica ține la trapezã conferințe despre evrei la douã indience confirmate impenetrabilitãți pe indiscutabilitate a-ți fi vãzut dosar cum seamãnã vocile dupã ceartã dupã mantrã și sex irecuperabil eu o sã-mi dau drumul din ascezã în luxuria recunoașterii de formã și apoi în papucii lui Sergiu…”Burlesc: deschisesem gura sã zic ai mâini de criminal am zis de artist oineal deranjatã omul ajunge bestie mid brain part mi se par spart pituitara maser gland tiroida fluture sub mãrul lui Adam timol celulele T ale imunitãții insulele din pancreas orchestra endocrinã mã adoarme pe glanã sistemul neuroendocrin al treilea ochi te adoarme omul și-n picioare chakra settled in Seattle începu bârfa postpinealã pe trezie se mai dã jugoslavã altã ºarlã bine cã mã spãlai pe cap nesoamne radiologul ia singur singura sticlã de apã pânã nu mai vorbirãm de români americani Ivanka își face mitinguri mãcar și pletosul sugându-și degetele dupã modelul lui Truman te dai actor cum se dã Blaier evreu am plecat la ceai acum contemplație nu știu ce sã fac cu pãrul spãlat apropo de dubla cetãțenie Joseph indianul cu frații lui la faraon Tagore, Gandhi ºi Hanuman sunt texte cu care e ilustrabil un alt aspect dodiesc: cu cât numele este mai mare, cu atât textul se ocupã mai puțin de el. Un soi de asindeton radicalizat: termenul principal este zadarnic cãutat în hãțișul sintactic care urmeazã. Un pasaj oarecare din compactul de zeci de pagini: … i-aș spune lui Tagore ce știe spune-ne ce neștiind vom afla de la tine tu vei vizita cenușa lui dumnezeu absorbind cataclismele a le dirija în feerii indiferente frumusețea popoarelor într-o reveberaþie câte andrade îmi vine sã dantelez darnicia arniciului nemaisangvin abia în zori de voi mai abrevia aluviul fluviului cu numele tãu și pod tot tu ajungându-ți ne înfruptãm și noi din gloria postumã a bucuriei bine stinsei vieții întrupãrile nimeni nici Goliat nici Gandhi fiecare și Eminescu și Tagore mai bine pe pãmânt decât în subpãmânt gardiști prostesc și rasismul curmalei toatã mardaua pe spinarea spinalã supin suspin mãgãrit mãrgãrint în toatã poasada santiniketanã pe o așteptare cãlugãrã bac negrul mi-a insinuat antiroșul cinic îmbâcsirii de o ființã flautul de pe la radio melopee pee aveam o coadã în sonoritatea ascultãrii… Dacã nu Tagore, atunci Amita Bhose, unchiul ei, circumstanțe ale vieții ei, Eliade, Sergiu Al-George, și el însuși, acaparat de eventul româno-indian definit de “cuvântologia laudativã”: “…așa e biblioteca mai târziu acum batem marginile mari și mici a nu te inhiba când ai prins argumente oi fi fost dezlânat dar ritmic astelalte zece zile cum mi-a zis Noica de-aș merge pe inteligențã sã-mi ordonez asocierile sursele documentele chiar sã-mi ritmez programul sã-l fac norocos nu prea tare extrasistola venise imediat dupã conferințã îmi pare bine c-am ținut-o pãcat cã mã îndoisem când mersesem cu Sunil sã vãd sala mai bine fãrã tablã scriam corect avem turbulențã depresie douã ore și 50 sau și 5 le-om trece noi cã suntem indienei-voinicei diminutivã și viața noastrã cât de țigãnitã…” și toropeala: “mã trezeam notificând trecerea teșind elanul convenției cum și sub scaunul din fațã citești ss line austriac neneamþ corsican nefrancez american neevreu când și crima nanterii de mamã același copil de la venire orãcãie…”

            În încheierea lui Tagore, poezii traduse care nu sunt de Tagore. Una e Dodiei de Nilima Das, care , poate, nu este cine este: “dodie dodonã/vak și chip/mãiastrã/pene de ființã /bronz Brâncuși/albastrã.”

            Gandhi: Frecvent ca numele din titlu este acela al lui Martin Luther King. Dar existã și folclor comparat constant: “se îmbracã femeia-sati în mireasã Parvati încã supãratã pe neglorificarea soțului Savitri l-a pãcãlit și pe Yama așa și mireasa ciobanului nostru moartea nunții zidirea în nefoc.” Bârfãraia academicã: “conferința Ramayana n-ar fi numai academicã dar și spiritualã iar lui inspirația impulsul divin i le-a dat el aratã spre Hanuman seamãnã cu Stoberski și Sãhleanu”; “șantier chelios cu ochi albaștri pe zâmbet albastru da un fel de nu te lãsa am auzit nu știi nu știe nimeni cum a pus-o Mary sã-l radã pe Mârza și Mârza a pasat-o lui Omer de care ea iar s-a îndrãgostit cum face sex cu cineva cum se îndrãgostește dupã ultimul a întâlnit șaptezeci de-aia zâmbeai nentule un punjabi vãduv de opt ani are rituri mergi pe colo umbli pe dincolo nu prea se acomodeazã pe cine sã mai violeze virgini trecuți de 50 de ani nu râde…”

            Pe lângã toate celelalte, constatarea cã indienii, de fapt orice popor, nu trebuie cunoscut prin ai lui, ci prin alții, din alte țãri, sau plasați tactic în alte țãri: un german se ocupã de indieni la Oxford. Românii însã, n-au parte nici de atât: “cine sã mai înoate pãsãrilor cerșetorilor le dai firimituri din poartã supã de grab de român plictis de cinci stele piscina supa de român supa de raci în toatã vaporos vaporeana hulã barbeque fripturi vegetale nescriptoriale vacã-n India noi cu boul mai lup dac…”

            Și Hanuman este rareori deranjat în textul consacrat lui prin titlu.

            Hindușii rãzboinici au zei cu arme Jinnah mânca zilnic carne de porc era în al treilea stadiu de tuberculozã Phulpur al florii pur purpur câtã vopsea roșie pe frunte atâta oaie pe munte strigat a mia oarã pe numele Hanuman Chalisa nahi he ba e nu e literaturã în literaturã e foarte literaturã în neliteraturã ai mai zis-o odatã tatã așchia sãritã departe deAsia nepalezul citind cã Gandhi de la 32 de ani nu s-a mai atins de nevastã 12 ani și-a neatins-o și el pe a lui în timp ce șamanii de câmp și de munte cotorosesc o zi-douã feele prea menstruate m-am dus la fereastrã…

            Comparatism în final: “de la noi Eliade dupã Alecu Ghica apoi Sergiu Al George și noi abia mai nimerirãm plecarea vãzui adevãrul Ganga coada ochiului citind Hanuman Chalisa Cãlin Nebunul e Hanuman kalidasianeminescian cryta tretha satya kali.”

            Dodii, 44 pagini din Sanskritikon, text în mare parte versificat, adesea rimat, altã parte prozificat, dar tot versuri în parte rimate; Anca nu mai face aici teorie, ci oferã modele de dodii.

…ce e-n minte printre expresii din altã cãcãnãrie/se cheamã fricã de mintea însãși ieșitã din ea/cu groaza expresiilor de dincolo//jur mitului credințã neomeneascã de piatrã în așteptare/prin mit înțelegând disprețul mitologic/ pentru haitã și hãitași ciocnindu-se în sine hãulind… …numai câinii rãi sunt de înþțles/mã înțeleg și pe mine /lãtrându-mã în somn de un avatar/de-aia e dumnezeu/a nu se putea face nimic/a-l invita etern chiar și pe la noi/sã i ne dãm de pomanã/de sufletul celor ce n-am/avut de gând sã fim/fiindcã nu se putea fãrã el//rãmân ce las nu ce m-a lãsat de lãsata eului/accept canibalii aflându-mã sãtul/îmi pierd ruralitatea urbanitatea mințile/mã hotãrãsc pentru mãsuri nedepãșind o zi/începutul or sfârșitul incredibilului… …Bistrița și Oltul apele cu mortul/Dunãrea și Rinul barcagiu destinul/dodii indodii în India dodei/fãrã mamã pe pãmânt luminatã a mormânt…

            Uneori, în manierã epigramaticã abandonatã în zona poantei, substituitã cu un epifonem ca poantã, în sensul unor exersãri de goetheene și eminesciene: “huma noaptea ne tresare/stea împãmântenitoare/blând ierbi de stejãrei/bãtrânești turme de miei/leneș muls nevrednic supt /laptele pe dedesubt” Sau scurt, asiatic: “ceruri joase atinse de vãrfurile ierbii/cad din levitație bronzul/femeii ochi fãrã hotar/coapse mãtase/plâns oglindã/saree verde/inimã albã” “Germaine nu era proastã/cum o sã moarã toatã/în muritoare astã/indodie de fatã/mai are timp de alte/religii sã încete/doar stelele mai salte/înalte și tibete”; “mã tot duc în Himalaya de vreo patru sãptãmâni/de la patrușcinci de grade la rãcoarea de la stâni/un gândac mã gulereazã și cu aripi mari mai azi-noapte/a mea are alergie zice yoga face fapte/credem Buddha citim Budai indienii și țiganii/și românii și romanii toți indoeuropanii”;

            Alte tipuri epigramatice, ca table de materii ale vieții, bilanțuri reflexive:

            “ce e viața noastrã primãvarã nunți/lampã cu ulei de castor pe la nunți/stele deplasate ocnã îndulcitã/cu un cal de zahãr din bazar clipitã/orã zi de muncã lunã de vacanțã/bãtrânã baladã sãltãreațã danțã/movul zeitãții îngerul de pazã/care dodioara asta îmi scurteazã.”

            “ți-am smuls din limbã viermii cu dinții mei de divã/ prin vise-ți fierbe grâul sã te trezești colivã/din veac de ațã ruptã în ape cânepii/târându-te sub troscot te-ai naște pe câmpii/atât cã-n rugãciune neașteptând tãmâie/un scrum de greier mie din mine-o sã rãmânã” “mi se vor duce zilele întoarcerile/doar cerul cu stelele greierii ierburile/niciodatã cernicile mumele apele/zeițele avataruri gãtelile lelițele/eram nuntã erai mireasã era dansul/de unde venise și încotro sã cãlãtoreascã/atât ne-am învârtit viațã de viațã/am progresat și am dat înapoi în ritmul/eternei întoarceri întoarcerile/zilele stelele greierii ierburile.”

            Haoticul tot mai dens, și asta în cadru indian:

“…prin turbanele dintre Chandiharh și le Corbusier visam o venã în ochi aed orb mâna cotropește propriul gât coloana vertebralã împroașcã cenușã în creieri niciun început tãlpile plutelor pe ape însângerate foi în spânzurãtoare cuvinte în delir sudori plebee toamna decapiatã de fum încins cu sãbãã lucrat balanțele o-ul oribilului concentric la tot ce se rotește…”

            Aiureala crește, cu temei în precizia numerelor:

“închidem hora repede de la antipod și tropice cu Bob și Rose și surioara bate îngerii obraznici deci un numãr înmulțit cu sine însuși rezultã cât și numãrul imediat mai mic plus suma celor douã numere înmulțite cu ele însele ex doi or doi egal unu or unu plus unu plus doi sau 1982×1982=1981×1981+1982 sau 555×555= 554×554+ 554+555 yoga în matca azurului…”

            Finalul: “A murit Christos Christos a înviat iertare idolilor ce te rod anume zburãtãcindu-te din coada de pãun dansând în Arya Figaro adu-ne pepene în patratul dimineții de dupã paralelipipedul nopților în ochi de om de floare induus tri a lã eu cu mâna salutam”

            Așadar, în propria evaluare: “indodii în dodii/în India dodii/cu taina jocului/de mama focului/adevãr de babe/ palavre sahabe/întru dorul lelii/Delhi perihelii/munte Meru gurã/vulturul ne furã.”

            Cum s-ar putea defini pe scurt Sanskritikon? Cu un citat definitiv din Mahavir: “a fost mișto Mahabharata asta”.

Sursa : http://georgeanca.blogspot.ro/2017/10/hinduitate-dodiastica.html

Orfeu

 

Se făcea că Orfeu
coborâse de undeva
sau din lună
sau din viaţa de apoi
ne înşiruise pe toţi
cu ochii
spre-o cale necunoscută
şedeam cuminţi
aşteptând un semnpoate-o minune
să ne vindece de teamă
şi tăcere
porumbeii poştaşi
nu mai erau nicăieri
să trimitem vreo veste
norii coborâseră în palma lumii
eu singură-mi luasem
necuviinţa
să cânt
îmbrăcată în ploaie
înnodam un vers
despre Hamlet şi York
dar am fost scoasă din rând.

 

Orfeo

 

Dicen que está ba Orfeo
Descendiendo de algún sitío
O de la luna
O hacia dél otro mundo
Y nos ha colocado a todos en hilera
Con los ojos
Mírando a traves
de un camíno desconocido
está bamos sentados obedientamente
Esperando una señal
O tal vez un mílagro
Para curarnos dél míedo
Y dél silencio
Las palomítas mensajeras
Ya no fueron a ningún lugar
Para poder enviar algúna notícia
Las nubes habían descendido
En la palma dél mundo
Solo yo tenía la indecencia de cantar
Vestída en la lluvia
Nodando un verso
Sobre Hamlet y York
Pero me expulsaron de la cadena.

Veronica Balaj, autoare a peste 20 de volume, este, totodată, realizatoare de emisiuni radio-tv, membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, Montreal, a Asociaţiei „Aut-Pro-Rom”, Austria şi a Asociaţiei Internaţionale „Athanor”, Roma. Deţine Premiul de Excelenţă al USR, Filiala Timişoara (2000); Premiul Festivalului Internaţional de Poezie DON LUIGI di LIEGRO – Roma (2008); „Diploma di Mérito” conferită de Accademia „Citta di Roma” (2008), etc.
Dintre volumele apărute: Ne tîrez plus!, proză scurtă, ediţia franceză prezentată la Bruxellles (1993); Cu îngerul la arat, ediţie bilingvă română-engleză, carte prezentată la New York (1997); Le café du bouquiniste, poeme, prezentată la Neuchatel – Elveţia (2000); Baltazara, roman prezentat la Viena (2001), versiunea în limba italiană, prezentată la Roma (2005); De şapte ori viaţa / Sieben mal das Leben, proză scurtă, traducere în limba germană, volum prezentat la Viena (2003); Carnavalul damelor, roman; Între noi, soarele nordic, proză poetică; Poeme în civil, ediţie bilingvă română-engleză; Puzzle veneţian, proză scurtă (2008); Areopagus, interviuri cu scriitori din diaspora, coautor Cristina Mihai, volum prezentat la Salonul Internaţional de Carte, Montreal (2008); Piruetă pe catalige / Pirouette auf Stelzen, poeme, ediţie bilingvă română-germană, volum prezentat la Viena (2010), Piruett gólyalábakon, editura Amon – Budapesta (2009), Exil de zi şi noapte/Exil de jour et de nuit, poeme, ediţie bilingvă română-franceză (2010), Scut iluzoriu, volum bilingv, română/ebraică, editura Zur-Ott, Ierusalim, 2012.

Editura Muşatinia, 2017