Cuvânt și iubire

Deputatul Marcel Vela pune la cale poate cea mai mare nenorocire cu putinţă pentru Caraş-Severin şi Banatul de munte: eliminarea “ariilor protejate”. În primul rând trebuie să înţelegem bine ce sunt “ariile protejate”.

Ele sunt părţi din Caraş Severin a căror frumuseţe este unică, în România şi în lume: ape, păduri, păşuni alpine. Ele sunt bun al comunităţilor din Caraş Severin şi nu pot fi la voia unor deputaţi de ocazie sau corupţi la sânge cum pare a fi acest Vela. “Eliminarea” distrugerea lor adică, ar fi un act de genocide ecologic absolut fără precedent. Pur şi simplu eliminarea “ariilor protejate” ar da mâna liberă tăierii pădurilor, distrugerii apelor şi preschimbării Banatului montan în gunoi post industrial.

Toate încercările de împotrivire ale locuitorilor ar devein fără rost. Legea ar acoperi tâlhari de felul fostului primar Miclea (care a încercat să fure hotarul Bozoviciului în folosul lui Ion Ţiriac) sau a penalului fost primar din Prigor, Pavel Vernindeanu, care a căutat să distrugă răul Nera.
Cu neruşinare ziarul Express de Banat, care a devenit o adevărată ruşine publicistică prin partizanatul sfruntat şi indecent pe care îl publică, susţine acest proiect.

Este nevoie că locuitorii Banatului montan să denunţe categoric acest proiect criminal. Care este poziţia deputatului Valeria Schelean, din acelaşi partid?  Poate ea să subscribe la o asemenea indecent, obscenitate legislativă? Dacă asta este poziţia aripii PNL din Caraş Severin a vota cu acest partid ar fi dovadă de tulburare mental, complicitate şi dorinţa de sinucidere.

Politicienii responsabili, primarii responsabili, oamenii din Caraş Severin trebuie să protesteze cu toată violenţă împotriva acestui pirate cu numele Vela. Dacă nu acuma, mâine va fi prea târziu.
————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

6 octombrie 2017

Chibzuită și deșteaptă, natura a ne-a dăruit o zi de lumină pentru a drege și face și o noapte de odihnă și pace.

*

Munții sunt erupții dintr-o uriașă rană din vremea când planeta era încă plană.

*

Vorbăria sterilă e o avuție pentru telefonia mobilă.

*

Destinul te alege, destinul te culege.

*

Civilizație înseamnă o mutație dintr-un cer cenușiu în altul, auriu.

*

Pentru un actor începător, orice rol este minor.

*

Elogiem binele că prin el educăm  și sinele.

*

Iubim ironia fină și subtilă, nu  cea căznită și trăznită.

*

Viața are o mie de fețe amuzante ori lipsite de perdea și totuși uneori ne plictisim de ea.

*

Perfecțiunea e o șansă pentru orice om să devină etalon.

*

O schimbare de nume e o schimbare de lume.

*

Ni se inoculează falseuri inventate, dar și adevăruri eronate.

*

Între realități și mistificare sunt relații milenare.

*

Printre picături de ploi, mai cade și un trăznet peste noi.

*

Suntem urmașii unui popor ales, împrăștiat în lume, apoi recules.

*

Romanțioșii își trăiesc bătrânețea din amintiri trăite sub clar de lună și amoroase șoapte adunate în miez de noapte.

*

Tinerețea se zbenguie între aventură și învățătură.

*

Dintr-un munte de femeie, chirurgii sculptează o sirenă vie.

*

Somnul te odihnește și tot el te toropește.

*

În ciuda avansurilor aflate de știință, în eter plutesc mult mai multe întrebări decât răspunsuri.

*

Încă nu știm ce a fost întâi găina sau oul și cine poartă în casă pălăria : vaca sau boul?

*

Economiile naționale fac salturi mortale să iasă din crizele globale.

*

Marile iubiri au rămas pe ecran, cele mărunte stau ascunse în pagini de roman.

———————————

Harry Ross

Israel

6 octombrie 2017

Noaptea de tăcere …

Noaptea asta are altă formă

Bolta nou contur şi-a creionat

Iar pe drumul stelelor fixat,

O lumina, la început, diformă

Mai serafic a străluminat.

Un albastru pur, târzie vreme

Oscilează-n timpul neştiut,

Din înalt s-au destrămat dileme

Ce ne poartă-n taină prin trecut

Peste lacrimi, bucurii, blesteme.

………………………….

Noaptea de tăcere,noua noapte

Pentru noi şi pentru roade coapte.

Printre  intelectualii de notorietate şi certă valoare ai Vasluiului se numără la loc de cinste şi medicul pediatru dr. Valeriu Lupu.

 Îmi aduc foarte bine aminte de perioada în care au fost mici copiii mei şi comunicarea cu renumitul doctor. Am apelat la domnia sa pentru a-i trata atunci când sănătatea lor mai şchiopăta, uneori. Solicitat pentru o consultaţie, încă de la prima întâlnire, m-a impresionat şi oarecum derutat (lucrând într-un alt domeniu decât cel medical) întregul „interogatoriu” cu privire la pacient, şi chiar la familie. Prima întrebare a medicului nu a fost, aşa cum mă aşteptam, ce se întâmplă cu copilul? Erau întrebări care priveau constituţia fizică, particularităţile psihice, antecedente, reactivitate, predispoziţii ereditare şi multe altele. Acest lucru nu-l mai întâlnisem la alţi medici şi treptat am înţeles că răspunsurile la aceste întrebări (ceea ce în medicină poartă numele de anamneză) aveau o însemnătate crucială pentru tot ceea ce urma. În funcţie de aceste informaţii se desfăşura investigaţia medicală şi se stabilea terapia. Cele trei componente – anamneză, investigaţii şi terapie au făcut întotdeauna casă bună şi trainică în practica medicală îndelungată, de peste patru  decenii a doctorului Valeriu Lupu.

Ceea ce m-a mai impresionat întotdeauna la consultaţiile copiilor a fost şi optimismul  medicului. Părinţilor, speriaţi de afecţiunile copiilor, întotdeauna ne inducea o atitudine activă, combativă, opusă resemnării şi deprimării. Învăţam din mers respectarea fidelă şi plină de încredere a tratamentului, cu toate componentele lui. După ce trecea episodul cu pricina, invita părintele la o atitudine de prudenţă şi cumpătare în ceea ce priveşte creşterea sănătoasă a copilului. Aş putea spune că, astfel dr. Valeriu Lupu devenea doctorul întregii familii, pe anumite segmente de viaţă, atitudine şi comportament faţă de sănătatea copiilor.

Vechea zicală „vorba dulce mult aduce” este întipărită în fibra cea mai intimă a personalităţii sale. Prin cuvântul blând şi meşteşugit formulat, reuşeşte să-l transforme în cuvânt – medicament, cuvânt – pansament, alinător al durerii şi aducător de linişte. Între medic şi pacient (copil şi deopotrivă părinte) limbajul oarecum impus cu discreţie şi subtilitate de medic era şi este vorba amabilă, cuvântul politicos, însoţit de zâmbet, izvor de bune şi sănătoase emoţii pozitive. Picături de învăţătură presărate cu dăruire, atenţie şi răbdare de medic au dat întotdeauna roade.

Dr. Valeriu Lupu a ştiut dintotdeauna că ”un copil este ca un copac; dacă se strâmbă de mic, nu se mai poate îndrepta”. În acest spirit a înţeles să-şi practice nobila profesie de medic pediatru. S-a dedicat trup şi suflet îngrijirii sănătăţii copiilor, odoarele cele mai de preţ ale părinţilor, stâlpii de bază ai societăţii. Asemenea lui Nicolae Paulescu, care spunea că: „medicul trebuie să fie în acelaşi timp un savant care iubeşte din tot sufletul ştiinţa medicală, adică ştiinţa omului…”, nu a încetat niciodată să studieze, să cerceteze, să fie la curent cu noutăţile domeniului. Şi mergând mai departe pe firul parcursului vieţii şi activităţii neobositului doctor, descoperim în portretul profesional şi uman o componentă esenţială, în spiritul a ceea ce afirma Grigore T. Popa „Morala creştină ţine seama atât de nevoile spiritului care râvneşte transcendent, cât şi de nevoile convieţuirii oamenilor în societate.”

Indiferent unde l-am întâlnit pe dr. Valeriu Lupu, în halatul de un alb imaculat, precum sufletul şi spiritul său, la spital sau în cabinetul individual, la întâlniri ştiinţifice, în mijlocul oamenilor în cadrul unor activităţi culturale ori în sfânta Casă a Domnului, prezenţa sa transmite siguranţă, căldură, linişte, inspiră bunătate şi compasiune.  Singura dorinţă a doctorului V. Lupu a fost şi este slujirea necondiţionată a tuturor, a semenilor şi, în principal, a copiilor. Îşi pune toată cunoaşterea în slujba celorlaţi, oferind  beneficii în vreme de mare cumpănă sau în alte momente.

A ţinut permanent legătura, a colaborat şi şi-a exprimat punctul de vedere în medii universitare şi academice pe diverse subiecte medicale, ştiinţifice. A studiat viaţa şi activitatea şi a scris despre personalităţi marcante ale medicinei româneşti (Nicolae Paulescu, Grigore T. Popa, Emil Hurmuzache, Nicolae N. Trifan…). Are o cultură enciclopedică şi s-a aplecat cu deosebită atenţie asupra vieţii şi operei poetului naţional, Mihai Eminescu, publicând un volum bine alcătuit şi documentat, intitulat „Mihai Eminescu din perspectivă medicală și socială”,  în două ediţii.

 Pe lângă preocupările permanente din domeniul sănătăţii copiilor, studiului şi cercetării medicale, lectura din varii domenii ale culturii româneşti şi internaţionale, pe dr. Valeriu Lupu îl preocupă teme sociale de interes general. Şi aici, m-aş referi doar la câteva: Violenţa – între agresiune şi abuz, România şi tranziţia demografică, Familia – simbol şi valoare perenă…, exprimându-şi la un moment dat punctul de vedere şi în ceea ce priveşte legea sănătăţii, pe care o consideră a fi „între utopie şi realitate”.

Pe lângă toate acestea, nu pot să nu remarc şi o susţinută muncă de creaţie literară,  domeniu complementar al activităţii sale. Este suficient să-i deschidem cărţile pentru a ne convinge de acest lucru. Şi aş îndrăzni să apreciez că, uneori se depăşeşte pe sine  însuşi, dându-şi adevărata măsură, nu numai ca medic, ci şi ca scriitor, eseist, cu  nuanţe filosofice, iubitor de înţelepciune, critic literar profund şi obiectiv. Abordează teme, subiecte de adâncime, relatate  cu acurateţe.

Sub redacţia dr. Valeriu Lupu apare cartea „Compendiu de preocupări ştiinţifice în pediatrie”, la editura PIM, din Iaşi, 2011. Prin acest volum, în primul rând, dar şi prin altele, medicul Valeriu Lupu reuşeşte să scoată din anonimat Vasluiul cu specialiştii săi, care şi-au pus ştiinţa, priceperea, truda în beneficiul sănătăţii omului. Şi-a cheltuit cunoştinţele şi resursele sale de inteligenţă şi talent pentru a scoate sănătatea vasluienilor din postura de cenuşăreasă. Evenimente ştiinţifice organizate la Vaslui ori participarea medicilor la activităţi medicale din ţară şi de peste hotare au fost astfel cunoscute şi apreciate.

          Munca la propria-i construcţie continuă şi astăzi şi, sunt convinsă că va continua. A ştiut mereu să se moduleze, să se modeleze pe sine şi pe ceilalţi, şi din postura de moderator, formator de opinie. Discursul său este unul al cuvintelor simple, însă curate, sincere şi înţelepte, cu înţelesuri potrivite, pertinente domeniului, timpului, auditoriului / cititorului. A-l asculta vorbind pe dr. Valeriu Lupu sau a citi din scrierile sale este o încântare,  îţi crează o stare de linişte, pace lăuntrică şi cu cei din jur.

Prin tot ceea ce întreprinde este un liant abil între trecut şi viitor. Recunoaşterea valorilor înaintaşilor şi a contemporanilor iluştri este o calitate a oamenilor „mari”, înteligenţi şi iubitori. Acest lucru nu este simplu, ci presupune un travaliu dificil, migălos, însă dr. Valeriu Lupu întotdeauna respectă şi promovează adevăratele valori, punând astfel baze solide naşterii unor noi personalităţii. Îşi afirmă deplina încredere în tineretul de astăzi, precizând faptul că educaţia şi formarea acestora este în grija şi responsabilitatea noastră, a tuturor. Şi, în acest sens s-a străduit să lărgească şi să înmulţească tezaurul cunoaşterii tinerilor care au ales ca profesie domeniul medical, cu o dragoste perpetuă de-a lungul anilor,  cu pasiune şi multă dăruire.

Poate viaţa nu i-a fost întotdeauna lină şi prietenoasă, însă mereu a fost conştient şi ferm convins că încercările, obstacolele nu sunt de neînfruntat, de neînvins. Energic  şi echilibrat îşi consacră întreaga pricepere şi ştiinţă împlinirii menirii sale. Comuniunea, dialogul dintre raţiune şi afecţiune se desfăşoară în temeiul unui potenţial şi al unor resurse  întelectuale şi psiho-emoţionale fundamentale ale propriei personalităţi.

Medicul pediatru Valeriu Lupu este pentru comunitatea în care trăieşte, ceea ce se numeşte „omul de sprijin”. Domniei sale i-au fost încredinţate generaţii de copii din punct de vedere al sănătăţii. Părinţii ştiau că, întotdeauna, indiferent că-i noapte ori zi, chiar şi printr-un telefon pot apela cu încredere la serviciile domniei sale. Acest lucru înseamnă mult pentru părinţii şi familiile copiilor pentru că ştiau sigur că există acolo cineva pe care se pot baza la nevoie. Cuiva îi pasă de sănătatea copiilor, ceea ce dă siguranţă. Conştientizarea sentimentului de protecţie a doctorului, cu frică şi dragoste de Dumnezeul nostru, al tuturor şi al fiecăruia în parte aduce linişte şi armonie. A fi întru totul prezent în viaţa celorlalţi, a fi mereu în slujba semenilor este esenţa iubirii creştine. Doctorului îi pasă de cei suferinzi, de cei nevoiaşi, de semenii săi, lucru care dă amplitudine şi profunzime felului de a fi şi a trăi, cu generozitatea sufletului deschis. Este OMUL care se exprimă aşa cum îl îndeamnă CUVÂNTUL. Osmoza organică între profesie, cultură şi spiritualitate conturează fără echivoc portretul inefabil şi indisolubil al medicului Valeriu Lupu.

Pe o traiectorie trasată după alcătuirea sufletului său, mult cuprinzătoare şi marcată pregnant de elementele esenţiale care-i compun viaţa personală, de familie, profesională, culturală şi spirituală se bucură de respect, admiraţie, consideraţie şi aleasă preţuire din partea tuturor celor care îl cunosc.

Nu ştiu ce dorinţe, aspiraţii, nevoi are doctorul Valeriu Lupu ajuns la o minunată vârstă, de aceea îi doresc din tot sufletul ca Bunul Dumnezeu, care le ştie pe toate (şi ce-i trebuie şi ce nu-i trebuie), să-i fie alături domniei sale şi admirabilei sale familii (soţie, copii, nepoţi) în tot timpul şi-n tot locul.

La mulţi, mulţi ani şi buni!

 ———————————

Vasilica Grigoraş

Vaslui

2017

Păun Ion Otoman ( coordonator)
,,Almăjul de ieri, de azi și de mâine sau mult dorita Vale a Miracolelor”
Editura Academiei și Artpress, Timișoara, 2017

Sub acest titlu apare în 2017 acest masiv volum de 939 pagini. Pe foaia de titlu este trecut coordonator Academician Paun Ion Otiman, dar ediția este prefațată și îngrijită de către Prof. Dumitru Popovici cu sprijinul Asociației Culturale ”Țara Almăjului”. Mărturisesc că foaia de titlu este ușor confuză și neortodox organizată. În toate cărțile, citite până acuma, am văzut că pe coperta întâi sus e locul autorului cărți, iar “coordonatorul”  își are poziția tradițională în pagina de gardă. Situarea coordonatorului pe locul autorului este până la urmă o uzurpare de rang, ca să zicem așa, generată de dorința trufașă a „uzurpatorului”.
Fără îndoială, orice carte are un rost. În privința atingerii scopului propus se pot exprima puncte de vedere. Iar în cele ce urmează, voi exprima un asemenea punct de vedere.
Cred că volumul s-a voit pe sine ca o lucrare  “peste și dominând timpul, mulțumind pe toți și pe toate”. Dar, nu sunt vremile sub oameni, ci sunt bieții oameni sub vremi, ca să amintim vorbele cronicarului. O încercare de a răsturna acest adevăr fundamental nu avea cum să se termine decat, și folosesc cel mai blând termen care îmi vine la îndemână,  dezamăgind.
Am să încerc să le iau pe rând. Primul capitol, ”Geografia, calitatea solului, relieful” , semnat de către Ana Neli-Ianas, este bogat în amănunte, scolastic întocmit, însoțit de grafice și imagini convingatoare. Cred că accest capitol este un succes .
Al doilea capitol, ”Almăjul de-a lungul timpului”,  trebuia să fie piesa de rezistență a cărții și coloana ei vertebrală. Sunt adunate acolo sumedenie de date, este folosită o bibliografie bogată, deși insuficientă, dar capitolul rămâne neconvingător și conținând destule concluzii eronate. Epoca veche (paleolitic, neolitic, bronz, Halstatt. La Tene și vremea romană ) este tratată corect și cu acribie, fiind, până la un punct, un adevărat inventar istoric. In schimb tratarea epocii medievale dezamăgește profund.
Autorii nu au înțeles rostul special al Almăjului în Evul Mediu, locul său special, aproape autonom, sub coroana maghiară și mai ales nu au înțeles originea districtelor militare. Autorii ajung să prezinte aceste districte ca pe un soi de inovație a regalității maghiare, când ele erau o realitate straveche, pur românească, pe care regalitatea maghiară a fost obligată să o recunoască și să o trateze cu respect. Faptul că în bibliografie nu par să fi fost folosite lucrările fundamentale asupra formațiunilor românești din Transilvania Evului Mediu, semnate de către Radu Popa, cu siguranță a contribuit la vehicularea unor concluzii greșite. De folos ar fi fost și folosirea studiului semnat de subsemnatul despre Cavalerii Teutoni în Banat (articol prezent și în volumul meu Borloveni, Cluj, 2008 pe care, se pare, unii dintre autori l-au consultat). Pentru epoca otomană utilizata mai cu atenție lucrarea lui Traian Birăescu, Banatul sub turci, Timișoara, 1934. Dar absolut dramatic insuficient și greșit este prezentat veacul al XVIII-lea bănățean. O perioadă esențială, dacă nu decisivă, în formarea caracterului bănățean. Nici nu putea fi altfel, căci două lucrări fundamentale: Sonia Jordan, Die keiserliche wirtschaft politik în Banat in 18 Jahrhundert, München, 1987 și Hans Wolf, Das Schulwesen des Temeswarer Banats in 18 Jahrhundert, Baden 1935,  au fost pur și simplu ignorate. Cărți care foloseau documente din Arhiva de război și civilă a Vienei, cărți care sunt esențiale și a căror citare nu este optativă. Pentru veacul XIX și până la 1944 autorii s-au străduit dar iarași cu poticneli. Sunt ignorate personalități almăjene esențiale, spre exemplu Colonelul Pavel Boldea, ajuns șef al preoților Ortodocși din armata cesaro-craiască. Nu sunt amintite personalități și rolulul lor în cadrul Comunității de Avere grănicerești. Mă gândesc la Lt.Col.Romulus Boldea (Prefect al Severinului în 1927-28 și 1938 și Președinte al Comunității de Avere în 1939-1944) care a acordat sumedenie de burse la școlarii merituoși din Banatul grăniceresc (între ei viitorul Mitropolit Nicolae Corneanu), la faptul că sub administrația lui a fost ridicat Hotelul “Cerna” din Băile Herculane și că din inițiativa lui a fost publicată “Istoria Comunității de Avere, a Dr. Antonie Marchescu. (Cu regret trebuie să spun că reeditarea acelei cărți de către acad.acad.P.I.Otiman, a fost făcută sub orice nivel editorial, de fapt a fost copiată ediția princeps cu toate greșelile, cu normele ortografice din momentul apariției și cu o hârtie de cea mai proastă calitate). Din bibliografie lipsește o altă lucrare esențială, cea a lui Petre Nemoianu,Valea Almajului apărută în volumul “Banatu-i fruncea”, Lugoj, 1929. Personal, găsesc exagerate meritele atribuite lui Iancu Conciatu ( prezentat de presa interbelică din Timișoara într-o lumină nefavorabilă, și total insuficiente cele care îl privesc pe Eftimie Gherman. La fel de expediate sunt rolul Episcopiei Caransebeșului și numele celor care au susținut material Biserica. (Mă refer din nou la un caz pe care îl cunosc, al lui Romulus Boldea din Borlovenii Vechi).  În general referindu-ne la bibliografie,  trebuie să sesizăm, din păcate, că o mare parte a lucrărilor foarte importante scrise despre Almăj, nu a fost nici parcursă și nici reprodusă în acest volum. Ceea ce desigur explică, în unele capitol, schematismul, sărăcia ideilor și a evenimentelor prezentate.
Tragica experiența a scurtei perioade din toamna lui 1944, când trupele sovietice au trecut pe acolo este scurt și cam impersonal prezentată. Ororile acelea sunt înfățișate ca detalii dintr-un trecut ireversibil. Este pomenit acolo învătătorul Vasilică Popovici dar nu sunt pomenite ororile pe care el si familia lui le-au suferit. Păcat!
Mai departe nu sunt redate îngrozitoarele persecuții din anii următori, genocidul, distrugerea în masă a populației germane a Banatului și modul în care economia și gospodăriile fruntașe almăjene erau distruse deliberat, bucată cu bucată. Sunt amintiți partizanii din Almaj dar nu și cozile de topor care i-au trădat sau care au acceptat să fie martori ai “acuzării” contra lor. Nu sunt amintite numele celor care au făcut în Almaj “colectivizarea” și crimele la care s-au dedat. Din amintire îl pomenesc pe Ilie Tola din Borlovenii Vechi, o bestie. Un adevărat scandal îmi pare însă punerea în paralel a unor gânduri exprimate de către Dr. Iuliu Maniu și Petru Groza. Dr. Iuliu Maniu un simbol al corectitudinii morale și Petru Groza, o bestie amorala și o rușine a politicienilor români. La fel de scandalos, la limita indecenței, imi pare faptul că, pentru a doua oară, o anume Icoana Budescu exprimă anume regrete pentru desființarea colectivelor din Almaj. Mai apoi nu este exprimat faptul că epoca stalinistă a însemnat distrugerea sistematică a Almăjului, a tradițiilor sale spiritual, economice, culturale și de ierarhie socială. Capitolul al 3-lea, ”Populație și locuire în Almăj” de Ana Neli-Ianas îmi pare scris bine și profesional, prin date și documentare, la fel cap.4 , ”Graiul almăjenilor” al Florinei Băcila mi se pare foarte convingator, cu observația că autoarea uită adesea tema pe care și-o propune –graiul almăjean și utilizează sintagma de bănățean, ceea ce ar presupune extinderea  ariei de cuprindere și obligă la considerații ample, având în vedere diversitatea subdialectului bănățean. Excelent mi se pare Capitolul 9, despre învățământul din Almăj, scris de profesorul Pavel Panduru care arată condițiile dramatice în care dascălii almăjeni, persecutați, marginalizați, au reușit să-și facă datoria. Capitolul 10, ”Cultura și Arta în Almăj”, scris de Florina Nica, este foarte informativ, util și bine scris. La fel capitolul 11, ”Traditii almajene” scris de Maria Vâtca și Diana Otiman merita lauda pentru utilitate. Sunt de părere că următoarele capitole dedicate vieții spirituale și culturale din Almăj ar fi trebuit adunate sub un singur generic . Mă refer la cap. 19,11 și 12 acesta din urmă dedicat vieții spirituale din Almăj scris de catre Gh.Rancu-Bodrog , o încercare merituasă, dar cred că insuficient a fost demonstrat faptul ca tot ce este superlativ în sufletul almăjan se datoreste Ortodoxiei românești. În acest context am rămas surprins de reproduceri de “biserici” de lemn almăjene din, zice autorul, veacurile XVI-XVII. Nimeni nu știe dacă acele biserici au existat și absolut nimeni nu poate ști cum arătau. Imaginile respective sunt fantezii care nu își aveau locul într-un capitol de prezentare a istoriei reale.
Mai multe detalii meritau cele doua mănăstiri almăjene, Putna și Țara Almăjului. Cât privește “Minoritățile” religioase și rolul lor în viața almăjenilor este prezentat, după părerea mea, cu prea mare generozitate .
Dupa părerea mea, capitolul al 13-lea,”Scrieri despre Almaj” este cel mai interesant. El a fost alcătuit de către Prof. Iosif Băcila și fiica sa Conf. Dr. Florina Maria Băcila. Scriitorii almăjeni sunt prezentați, în marea lor parte, într-o imagine cuprinzătoare. Dar sunt și excepții , cu atât mai surprinzătoare, când e vorba de unul din cei mai importanți ( dacă nu cel mai important ) scriitor al zonei și al Banatului, Ion Marin Almăjan, a cărui operă a fost prezentată, paradoxal, foarte parcimonios, alături de un scriitor a cărui operă este consemnată doar în manuscris. Un spațiu mai generos trebuia acordat activitații Părintelui Profesor Doctor Petrica Zamela. Dar spiritual Almăjului apare acolo viu și nemuritor. În ceea ce privește capitolul al 15-lea, scris de C. Goșa și acad, I.P.Otiman, care s-ar fi dorit a fi un soi de “finis coronat opus” dezamăgește mult…Autorii au căutat să mulțumească pe toți și finalmente au iritat pe mulți. In primul rănd ei comit o enormă greseală de logică. Folosesc o logică “circulară”, circulus in probando. Adică afirmația devine argument prin aceeași vorbă sau una similară. Cu alte cuvinte, ei par a spune  “În Almăj este rău fiindcă este o stare negativă”. Asta nu ajunge.
Este amintită depopularea Almăjului (în general în lume problema nu este depopularea, ci suprapopularea) dar, chiar așa fiind , de ce nu sunt amintiți cei vinovați de această depopulare? Cei care au silit generații de tineri almăjeni sa ia calea dureroasă  a “școlilor profesionale”. Este oare mai puțin rea depopularea prin “școli profesionale” decât cautarea de lucru în “apusul” Europei. Nu cred. Măcar parte din cei plecați în “apus” vor veni înapoi și vor putea relansa economic Almăjul. Nu este pomenită catastrofala administrație Sorin Frunzaverde. Un personaj cu asemenea nume predestinat nu ar fi trebuit să fie tolerat în viața publică din capul locului. Nu sunt amintite jafurile forestiere și încercările de distrugere a singurei bogății autentice a Almăjului, frumusețea naturii. Nu sunt amintite cazuri de încercare de furt și înșelăciune sfruntate. Așa a  fost încercarea Miclea-Țiriac la Bozovici sau încercările de “concesionare” fraudulentă și distrugere a râului Nera făcute de condamnatul penal Pavel Verindean al Prigorului. Graficele multiple și socotelile făcute în zone ale Elveției și Olandei nu sunt de ajutor. Almăjul nu este nici Elveția și nici Olanda.
Cartea dezamăgește fiind, voit sau nevoit, un soi de justificare a sistemului neamului prost care stăpânește Romania din 1990. Viitorul va fi al unui Almăj renăscut spiritual, invigorat demografic, inventiv, viu. Același ieri, azi, întotdeauna.

Am încheiat aceste rânduri în zori de ziuă, în gangul casei Boldea din Borlovenii Vechi. Era rece, dar senin și soarele urma să răsară peste brazii care dominau pădurea gospodăriei, ”cracul Boldei”. L-am urmărit cu ochii larg deschiși, pâna ce, răsărit, soarele mi-a umplut ochii cu lacrimi. Atunci am știut că o nouă dimineață s-a revărsat asupra Borloveniului.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

5 octombrie 2017

Asociația Italienilor din România – RO.AS.IT., primește în perioada 4- 8 octombrie 2017, vizita unui ansamblu artistic folcloric din Italia, care va participa la Festivalul Internațional Interetnic Confluențe, în data de 7 oct. 2017, la Iași – ca o avanpremieră la acest eveniment, la invitația dnei Emilia Țuțuianu și a Maicii Starețe a Mănăstirii Văratic, în ziua de 4 octombrie, membrii ansamblului folcloric Parpaiun, însoțiți de dna Ioana Grosaru, președina RO.AS.IT și de deputatul minorității italiene din România, Andi Gabriel Grosaru, au susținut la Centrul Cultural Spiritual Văratec o seară culturală româno-italiană.

A fost prezentat un film despre istoria italienilor din România; s-au prezentat scrieri ale unor autori din cadrul organizației: a fost prezentat romanul De Niro și fiii a scriitoarei Coleta de Sabata la care eseistul Gh.A.M. Ciobanu a facut o analiză critică în cunoscutul și apreciatul stil personal și poetul Mihai Niculiță. Serata româno-italiană a fost frumos întregită de un program de cântece și dansuri din zona de nord a Italiei (folclor Occitan) care a făcut bucuria publicului prezent și a destins atmosfera. Oaspeții italieni au fost plăcut impresionați de ospitalitatea măicuțelor, de bucatele tradiționale și au mulțumit gazdelor pentru primirea caldă.

Cu această ocazie Asociația Italienilor din România – RO.AS.IT. a făcut o donație de carte către Centrul Cultural Spiritual Văratec.

Centrul Cultural Spiritual Văratic

Mai multe AICI https://www.facebook.com/CentrulCulturalSpiritual.Varatic/

Felicitări, Emilia ȚUȚUIANU!

Poeţii sunt steaua vegherii şi a trezviei pe cerul limbii române. Ei sunt răscumpărarea şi restaurarea noastră prin cuvînt. Nimic nu pare să fie fără poezie. Înălţarea şi mîntuirea unui popor constau în rostirea de sine, ca energie necreată şi duh primenitor de înţeles.
Nefericirea pămînteanului se datorează unei nepotolite avidităţi de a şti, de a cunoaşte, de a stăpîni, dintr-o prea lacomă curiozitate, în loc de o înţelegere smerită faţă de cele ce sunt sporite prin cuvînt.
Prin Eminescu, poezia se întoarce acasă. Şi cît de triste şi anonime sunt sufletele care nu cunosc freamătul poetic al mirării de sine!

*

Dăruitu-ni-s-a în clipa de faţă să ne împărtăşim cu o mirare, aceea de prezent etern, copleşiţi de-atît efemer stingher. Dăruitu-ni-s-a începutul spornic, puterea vie a Cuvîntului dintîi (Ordinea divină este cuvîntul), dăruitu-ni-s-a un suflet fără parte, adică un suflet nesmintit, un suflet întreg şi deplin, în nemărginirea-i sfîntă.
Eminescu a dat seamă de partea noastră de cer, de noroc, de lume, de partea noastră de moarte, nepărtinitoare. Toate, în vederea creşterii şi sporirii interioare, prin rostire vizionară, încît nici un cuvînt să nu ni se pară a fi rămas pe dinafară, în care fiecare suflet desăvîrşeşte ceea ce nici o săvîrşire nu ar cuteza, de a fi noi inşine: acum şi pururea!
Jertfă, cuminţenie, înălţare, a fi parte, adică a da seamă asupra întregului, altfel, vom avea parte de zădărnicia oarbă : fărîme, efemeride, coji ale nimicului nimicitor : Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea lămurit ce-i etern.

*

Mirarea şi cutremurarea fiinţei, iată calea nedezminţită spre înţelepciunea mîntuitoare : Şi etern este tot ce este în totdeauna de faţă (…)în acest moment. (…) Eu e Dumnezeu ; iar lămurirea de sine, neajungîndu-ne din urmă, vom fi sărăciţi şi peregrini în propria viaţă: Da! sarbădă e viaţa, sarbădă pentru cei cu inima deşartă şi cu capul sec!

*

Ne apropiem de Eminescu, împresuraţi de sfiiciune, pentru a nu ne surprinde orbecăind prin abisuri, subterfugii, de gînd. Cuprinşi fiind de o amară nelinişte, ne îndepărtăm o clipă de cele prea lumeşti, răsfăţînd-ne, prin trezvia neîntinării, pentru a face loc văpăii sfinte a Verbului primordial.

*

Eminescu e veşnicul nostru început şi nu vom obosi niciodată, în preajma sa fiind, întrucît sufletul său jertfitor consfinţeşte un temei şi ne trezeşte din amorţire. În fiecare zi ar trebui să îmbrăcăm, neezitînd, cămaşa de rouă a trudei eminesciene, precum şi Êminescu ne are în preajmă, pentru a nu fi singur în lucrarea-i princiară, fiind ca aerul în respirarea Duhului, ca o chemare a firii nevăzute de a-şi dezvălui taina izvorîrii din sine, şi, deopotrivă, încercarea eroică, jertfitoare, cairoică, neîntîrziind să se arate, în sufletu-i cutremurat de moarte.

*

Eminescu e răspunsul amar, precum Adevărul răzbate pînă la noi, neschimbat, în Avatar. În orice clipă a vieţii noastre, în solitudine sau în devălmăşie, Eminescu ne însoţeşte şi ne şopteşte, cuvintele armonizîndu-şi ritmul, potolindu-şi stihia interioară, făcînd să ne auzim în ecoul necuprinderii şi al nedezminţirii.
Eminescu e suprema încercare a Verbului de a străbate, nesmintit, văzduhul înălţării, prin iubire, şi de a se supune, neclintit, prin coborîre, în abisul jertfei de sine, fiind conştient de harul puterii ce i s-a dat : Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. Aşa i se arată, înfiorată, dinamica Sfintei Treimi, unde nu e nici ierarhie şi nici succesiune : Din trei mişcări/mişcarea lor se-adună/Cu toţi în jur, toţi împrejur de sine/Toţi împrejurul altor fac lumină/Şi astfel din noapte/s-a-nchegat lumine.

*

Deopotrivă, treimic şi simultan, i se relevă treimicul izvor de har, comparîndu-se cu Shakespeare, dar, detaşîndu-se grăbit, întrucît, acestuia, Dumnezeu i se arată în mii de feţe, recunoscîndu-i doar puterea expresivă : M-ai învăţat ca lumea s-o citesc/…Căci eu am trei izvoară/Din care toată mintea mi-o culeg:/Cu-a ta zîmbire, dulce, lină, clară/A lumii visuri eu ca flori le leg ;/Mai am pe-un înţelept…cu-acela iară/Problema morţii lumii o dizleg ;/Ş-apoi mai am cu totul pentru mine/Un alt maestru, care viu mă ţine./(…)Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie./Nici el nu vrea să-l ştie orişicare,/Căci el nu vrea să-mi şadă-n braţă/Şi decît tine mult mai mult mă-nvaţă.
Şi cît de uşoară poate fi această putere de a rosti, dacă nimicul (deşertăciunea) nu s-ar strecura, fără a fi o povară, supunîndu-ne îndurării de a fi. Fugim de suferinţă, cînd ea, suferinţa, e înscrisă în codul ermetic al vieţii, în exilul efemer, pămîntean, al nefericirii eliberatoare, purificatoare. Eminescu face să fie suportabil ceea ce ni se pare a fi insurmontabil, irepresibil, indicibil.

*

Eminescu ne învaţă cum să ne situăm mai bine în lume, cum să ne orientăm în hăţişul semantic al nehotărîrii, cum să ne scuturăm de mofturi, cărora le spunem preferinţe. Or, în prezentul acut, ceea ce era doar avertisment devine subversiv, trăind cea mai gravă ameninţare, de subminare, de seducţie, de mortificare, în imperiul semnelor, al siglelor, al peceţii, în loc de nimb, aureolă sau emblemă : faţă către faţă devine inter-faţă. Prezenţa anulează complezenţa, iar neurmarea face să se curme cărarea, să se topească, ireal, gîndirea, făcînd să se-nfiripe răzgîndirea. Suflul poetic eminescian poate fi respirat în răgaz de neadumbrire, în iubire doar, mai presus de fire şi de înţelegere a propriei noastre nevoinţe.

*

Eminescu e întîietate de rostire, însumare şi încununare a zidirii neîntrerupte, iar metaforele sale configurează nucleul, matca izbăvirii, a mîntuirii prin mărturisire şi nezăvorîre în sine, nerăbdarea fiindu-ne păcatul cel de moarte (Kafka) şi trăind cea mai cumplită moarte : moartea Timpului. Eminescu nu ne dăruieşte timp, ci răstimp, el înveşniceşte clipa, înaripînd prezentul: Patria vieţii e numai prezentul.

*

Nu ştim cum să ne salvăm sufletul, dacă tot ceea ce facem nu e decît să-l urgisim, pregătindu-i capcane false, seducţii înrobitoare, pentru că nimic nu e mai înşelător decît sufletul, iar ceea ce se încearcă, prin tertipuri savante, de a face să uităm de suflet, să-l camuflăm, e curată nebunie, aşa cum se lamentează românul, cînd cineva devine sîcîitor : domnule, ăsta scoate pînă şi sufletul din om. Din comoditate, Eminescu poate fi un spaţiu de refugiu sau un argument peremptoriu, la îndemînă, pentru orice prilej de afirmare sau de confirmare a neputinţei noastre.

*

Figura cuceritoare, azi, acum, e figura Intermediarului, a Negociatorului, a Purtătorului de cuvînt, în fapt şi în adevăr, a Figurii fără chip, întrucît, înzestrat cu două feţe, el nu se adresează cuiva anume şi nici nu poate fi crezut pe cuvînt, întrucît nu ştim nimic despre măsura cuvintelor, încredinţate lui, de către Stăpîn. Mîntuitorul nostru, Iisus Hristos nu stă pe gînduri, nu promite, ocultează prezentul, întruchipînd clipa şi înălţînd-o într-un timp real, neprecupeţindu-şi cuvîntul, nezăvorînd clipa, cînd i se adresează Tîlharului de pe cruce : Acum vei fi cu mine în rai ! Dar noi, suciţi cum suntem, ne înfuriem pe celălalt Tîlhar, contestatar, în loc să admirăm instantaneitatea vie a Urgenţei, a inevitabilului.

*

Care e taina învăţăturii eminesciene, dacă nu destăinuirea, şi nu prea grava şi dăunătoarea delaţiune: fantasma învăluitoare asupra cuiva, acel cineva pe care ni se pare că nu îl putem accepta. Eminescu ne învaţă să ne debarasăm de litere, istovitoare, ştiind prea bine că litera ucide, şi, doar duhul dă viaţă, iar restul e literatură sau tăcere. Tăcerea necurmată. Urmată, fără consecinţe, prin părăsire de sine : La ce bun să fi părăsit Coasta Boacii ? (Cioran) ; prin gratuitate şi neţărmurire ionesciană, în faţa morţii: Şi dacă Dumnezeu există, şi dacă Dumnezeu nu există, la ce bun literatura?, întrucît, Dumnezeu nu există, El este, prin Iisus Hristos! Sau, aparent isihast, avertismentul wittgensteinian:
În artă este greu de spus ceva care să fie tot aşa de bun ca : a nu spune nimic.

*

Darul deosebirii ne-a fost luat, nu-l merităm. Vorbim, vorbim, vorbim, şi nu mai ştim să ascultăm. Libertatea înseamnă să ai darul deosebirii, între ceea ce se cuvine şi între ce nu se cuvine, să ştii să-ţi acorzi singur limite. Potoliţi şi cuminţi, reduşi la tăcere, suntem doar primind în dar Sfîntul Duh, primenitor, duhul însufleţirii, cînd respirăm aerul dintre cuvinte, poposind şi contemplînd, după ce vom fi urcat scara numelor cantemiriene, în peisajul mirific al necuvintelor. Or, superficiali cum suntem, noi nu facem decît să ne lamentăm, eşuînd lamentabil. Eminescu ne avertizează şi cutează să o mărturisească : doar prin precaritate se înalţă rugul cel aprins al jertfei, pe calea strîmtorată a iubirii, şi prin statornicie făgăduitoare : Cel mai mare bine pe care cei răi îl pot face e de a rămîne răi ; numai persistenţa lor asigură victoria celor buni. Vai de veacul în care nici cei răi nu mai au caracter.

*

Poezia lui Eminescu e o asceză prin cuvinte : îi receptăm şi recităm versetele, în gînd sau în şoaptă, ca pe o rugăciune, şi ne minunăm de miracolul limbii române : o rostire în care se încunună şi ne binecuvîntă Duhul nevăzut, întrupat în făptura luminii-n sărbătoare, lumina asfinţirii şi a neînserării. Poate fi o taină mai mare decît aceea a neîntinării : de neatins, de neatins, ca în Acatistul Maicii Domnului ?!

*

Un alt păcat de moarte al pămînteanului e suspiciunea, simulată, prin nerăbdare şi curiozitate, cu necorupta şi negreşita-i expresie ambiguă, neevitînd extremele exterminatoare : nici/nici, şi/şi, rămînîndu-ne ca spaţiu de manevră doar intervalul nehotărîrii, suspendaţi în abisul întreruperii, al coruperii şi al compromiterii. Atît de frecvent ne e dat să auzim: Nu mă întrerupeţi! Lăsaţi-mă, să-mi duc ideea pînă la capăt!, culminînd în ridicolul rebarbativ al infantilizării : în loc de înfiere, ca act al neinhibării, ne este dată afilierea, prin seducţie şi deviere, fără să vrem, acceptînd cea mai cumplită pedeapsă: cea a inevitabilului atroce, de a fi victime ale nimicului înrobitor, în loc de asumare a nimicniciei dezrobitoare: Un om poate avea Totul, neavînd nimic, şi, nimic, avînd totul. Secretizarea are drept urmare suspiciunea, iar ambiguitatea este expresia vie a tergiversării, neavînd nimic din duhul Tainei, graţie căreia ceva necunoscut, se discerne de la sine. A scoate sufletul din om e curată nebunie, întrucît el nu se arată, precum moartea, doar o singură dată: faţă către faţă. A-l perverti, însă, sufletul, e aprigă autonimicire şi nemiloasă deşertăciune.

*

Altfel, altcum, nici Eminescu nu a crezut, chiar dacă moartea copilei, de la Ipoteşti, i-a fost ca o umbră în trăirea-i pustiitoare, precum nici Veronica, exasperată-n aşteptări nevindecate, nu l-a nenorocit într-atît, încît să se fi lăsat surpat în ispita autonimicirii, doar poezia l-a vindecat şi mîntuit de moarte : Nu credeam să învăţ a muri vreodată! Împotmolindu-ne în semantică, vom eşua şi în pragmatică, rămînînd în proiect şi neavînd îndrăznirea imaginarului viu, prin act, prin trăire, şi nu doar prin părere.

*

Eminescu ne îndeamnă să evităm ademenirea, oricît de fascinantă sau rezonantă, fie canonică sau teleologică. Orice gest, oricît de nevinovat, contează, tulbură, contaminează, stînjenind lucrarea Duhului. Nu e oare suficient de înălţător faptul că o taină rămîne taină, necoruptă de vreo metaforă sau de vreo parabolă, nefiind simplificată de vreo abstracţiune, care să ne facă să credem că ermetismul ar fi totuna cu indicibilul, iar entitatea nevăzută ar putea sugera înariparea Duhului? Poate fi ceva mai profund în contemplare, decît pierzîndu-te pe tine, să te trezeşti cu veşnicia vie pe cale, cu trezvia isihastă?

*

Orice om e o lume şi, orice cuvînt, o răscumpărare. Ceea ce pentru om înseamnă putere, de la Dumnezeu, avem cu putinţă, ca făgăduinţă şi ca mîngîiere. Şi tocmai aceasta e taina, ca un răspuns la cum e cu putinţă ca ceva să fie, decît nimic nimicitor. Fără a fi victime prin oarba fatalitate, ca ofrandă a rostirii, ne vindecăm de străinătate, precum şi de stranietate, prin adecvare şi adeverire, prin atît de inevitabila, inefabila, consfinţită, eminescianitate.

https://www.youtube.com/watch?v=2gplo0JzWsI

La Centrul Cultural Spiritual Văratic octombrie 2017