Cuvânt și iubire

„Etica nu este nimic altceva decât venerația vieții.”

Albert Schweitzer

Realitatea pe care o trăim se întinde în spațiu și în timp, în ceea ce a fost și ceea ce este în clipa de față, și ea necesită o conduită etică din partea noastră.

   Etica reprezintă modul nostru de a interacționa cu membrii comunității în care trăim. Noțiunea de etică vizează totalitatea normelor de conduită (comportament) ce guvernează relațiile dintre membrii unei societăți. Conform dicționarului este „știința care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare și cu rolul în viața socială”.

   Ca știință, etica ne ajută să cunoaștem omul, comportamentul său, și să definim societatea în ansamblul ei. Știința eticii are un caracter analitic – se preocupă de cauzele acțiunilor noastre, ne spune ceea ce avem de făcut; este însă o știință descriptivă – nu ne indică cum să facem, dar este orientată spre acțiune, se învață din practică, cu alte cuvinte – văzând și făcând, anumite legi ale bunului simț respectând.

   Filozofia etică este disciplina preocupată de ceea ce este bine și rău, corect sau greșit. Toate societățile au avut și au reguli etice care aprobă onestitatea, respectarea promisiunilor, ajutarea semenilor și respectarea drepturilor celorlalți.

   Etica este o trăsătură umană universală chiar dacă codul de etică nu este același pentru toți, el prezentând particularități pentru fiecare societate, organizație sau chiar pentru fiecare individ în parte. Etica trebuie să însoțească întregul proces de luare a unei decizii în toate etapele sale.

   O înțelegere a eticii este fundamentală pentru noi ca indivizi, pentru că o etică sănătoasă reprezintă însăși esența unei societăți civilizate. Etica este fundația pe care sunt clădite toate relațiile noastre, ea vizând modul de a ne comporta în general unii față de alții, în comunitatea în care ne aflăm. Trebuie să înțelegem că etica nu se referă la legăturile pe care le avem cu alte persoane – toți avem legături unii față de alții –, ci la calitatea și corectitudinea acestora.

   Cu toate că noi, oamenii, în general avem valori și principii diferite, nu înseamnă că nu există standarde etice comune. Acestea reprezintă valori asupra cărora toată lumea este de acord că sunt importante în relațiile interumane, indiferent de locul unde ne aflăm sau cultura căreia îi aparținem. Altfel spus, standardele etice ale unei societăți se regăsesc adesea printre valorile universale, ele reprezentând unitatea în diversitate. Peste tot în lume a fi onest este un lucru important și valoros, dar în culturi diferite, onestitatea poate îmbrăca diverse forme.

   Pentru a diferenția binele de rău, acest fapt vizând progresul omenirii, s-a convenit asupra câtorva dintre valorile general acceptate: Onestitatea care reprezintă capacitatea de a spune adevărul și de a te comporta în mod corect în relațiile cu semenii; Respectul care are în vedere recunoașterea faptului că fiecare persoană este valoroasă și ca atare trebuie tratată cu respect; Corectitudinea care presupune ca noi să acționăm în spiritul dreptății în mod voluntar și nu de teama de a suporta rigorile legii; Responsabilitatea și curajul care presupun capacitatea de a acționa și de a ne asuma răspunderea consecințelor acțiunilor noastre. Aceste valori nu constituie invenții ale vremurilor prezente, ele sunt produsul omenirii în întreaga sa existență. Experiența vieții le-a conturat.

   Reamintesc faptul că întreaga viață spirituală a omului este un act care se împlinește continuu, dar nu e niciodată împlinit din punct de vedere ideal. Și totuși nu este posibil să ne oprim la un punct al acestui proces de împlinire, fiindcă omul trebuie să devină purtător al celor mai multe calități, în special a celor de bază ca cinstea, înțelepciunea și cele amintite mai sus. „Omul este un întreg proces spiritual și ca atare el nu este niciodată ceva definitiv împlinit. Omul este om în lucrarea sa de a se face om”, afirma filozoful, sicilianul Giovanni Gentile (1875-1944).

   Scriitorul, filozoful evreu francez Henri Bergson (1859-1941) considera că personalitatea noastră crește, se mărește fără încetare; fiecare clipă este ceva nou care se adaugă  la ceea ce era mai înainte. Precum o statuie care se șlefuiește, aș spune. Starea noastră prezentă se explică prin ceea ce era în noi și prin ceea ce acționa asupra noastră cu câtva timp în urmă. O singură clipă poate schimba totul – precum o cioplire greșită a unei figuri cu dalta – , de aceea, cred că  trebuie să fim atenți la acțiunile noastre. Purtăm cu noi o zestre primită la naștere, dar important este ce îi adăugăm pe parcursul vieții.

   Filozoful francez Emile Boutroux (1845-1921) compara mersul lucrurilor în viața noastră cu o călătorie pe mare, în care cea dintâi grijă a navigatorilor este de a  evita pericolele și de a scăpa de furtuni, sforțările lor însă, nu se mărginesc la aceasta. Ei au scopul de a ajunge într-un punct și, prin toate ocolurile pe care trebuie să le facă, ei tind mereu către acel punct/scop. A înainta nu înseamnă a scăpa mai mult sau mai puțin de pericolele cu care este semănat drumul lor, ci de a se apropia de punctul prestabilit. Dar ce te faci cu oamenii obraznici, impertinenți, lipsiți de bun simț,

chiar vulgari uneori prin declarațiile care le fac pentru a părea deschiși, sinceri, și al căror scop este contrar principiilor etice?

   Scriitorul antic grec cu numele de Esop (620 î. H.-560 î. H.) cunoscut pentru fabulele lui – despre care se spune că ar fi fost sclav, dar fiind atât de deștept încât răspundea stăpânului său la fiecare observație primită cu câte o pildă comică, dar de bun simț, ceea ce l-a determinat pe stăpân să-l elibereze din sclavie – , Esop deci, spunea: „Oamenii netrebnici din fire, chiar dacă își schimbă starea, nu-și schimbă firea”. Este cazul pseudo-intelectualilor noștri ajunși în funcții de conducere, la care deficitul de inteligență este suplinit de impertinență, și care doresc ca șefii justiției să stea la cheremul lor, al celor care au încălcat de nenumărate ori legile justiției, spatele fiindu-le asigurat de banda de mafioți. Asta da, impertinență! Se vrea – bine zis! – „castrarea” justiției:  „numirea politică a procurorilor-șefi (procurorul general, adjunctul acestuia, șefii DNA și DIICOT), de către ministrul Justiției, prin scoaterea din joc a președintelui României; trecerea Inspecției Judiciare (care îi cercetează disciplinar pe magistrați) de la CSM la Ministerul Justiției, adică subordonarea ei politică; spargerea DNA, prin înființarea unei alte direcții care să preia dreptul exclusiv de a ancheta magistrați”. Dar să fim mai optimiști și să sperăm totuși că cineva îi va pune la punct, le va inocula „serul” bunului simț, după care îi vor așeza în „băncile” lor, cele ale repetenților.

  „Poate că etica este o știință care a dispărut din toată lumea. Nu-i nimic, trebuie s-o inventăm din nou”, spunea scriitorul  argentinian Jorge Luis Borges.

————————-

Vavila Popovici

Carolina de Nord, august, 2017

La început, sau înaintea lui, a fost a fi care devine, prin om şi pentru om, un a tot fi mereu astfel dar, zi de zi altfel. Sau, spus cu alte vorbe, o Tinereţe fără Bătrâneţe şi fără de Moarte. Deşi Bioticul se desfăşoară, cert pe Terra, după neiertătoarea Curbă a lui Gauss, Scara Vieţii. Şi totuşi, peste tot, urarea La mulţi ani şi Fii tânăr, tot mereu. Un pas, până la titlul volumului de faţă Tinereţe fără Bătrâneţe în care subtilul condeier Adrian Erbiceanu reia basmul, cu acelaşi titlu, din culegerea lui Ispirescu, pe care îl brodează prin orfevreria poetică a cuvântului. Având o extensie universal-umană şi posedând o deschidere largă, istorică şi contemporană, poetizarea acestui mit-basm a fost aureolată de comentarii in rem deosebite, (Cezarina Adamescu, Ion Roşioru, Ionel Popa, Ştefan Dumitrescu). Nouă ne rămâne, acum, încercarea de a deduce procesul de geneză şi afirmare gravitaţională a acestui deziderat, profund existenţial, al unui Homo aeternophilus. Fiinţa umană, de la începuturi, s-a dorit sine finis şi şi-a transferat imposibilul, în lumea de alter a Demiurgismului. Marele pas, de la sapiens la creator. Considerăm ca izvoare ab initio – Izvoare Existentice, cotidiene, reale, verificabile. Instinctiva Fuga de Moarte amânare, metamorfozare, socializare.

Viaţa fără moarte, nu se poate. Doar asimptotic. Ca o primă Geneză, Viaţa până la Moarte. Mai puţin certă este Viaţa de după Moarte.
Genezele Evolutive, consecinţe ale vieţuirii. Viaţa e sinonimă cu dinamica ei, de la posmagii muieţi şi până la înfrângerea de Duhurile rele de tornade, de Păduri stârnite de Văi ale Plângerii, la tot pasul, surprinse în Tinereţile lui Ispirescu – Erbiceanu.
O dinamică de prim zbor, de Feţi-Frumoşi, la care se adaugă şi forţa, ca-n poveste, a cailor năzdrăvani. Cel de acum e-o călăuză atotştiutoare şi el visând absenţa bătrâneţii. Prea juvenilul Făt, duce cu el, de mii de ani, atributele fiinţei umane, care a supravieţuit, prin repetatele răspunsuri date naturii din jur şi însuşindu-şi, succesiv, energie interioară cu metabolism, devenire prin adaptare, uzură cu bătrâneţe şi moarte, biotism infinit segmentat prin existare cu proliferare. Primum vivere. Dar pentru a ajunge până la aşa, cât zbucium existenţial… Şi ce fragilă ipostază… Prea pura fiinţare de la începuturi, numai ce fără a rămas un Basm. De azi pe mâine. Un alt a fi fărâmiţat. Putea-va să mai fie o O Tinereţe fără Bătrâneţe şi o viaţă fără Moarte? Pe Terra, nicidecum. A fost odată, ca niciodată. Sic tranzit… mutatio mundi.
Genezele evadative. Nu ne raportăm decât la Casa noastră cosmică, în care, princeps este Homo ce, de multă vreme, a devenit mai mult decât un sapiens şi demiurgus. El şi creează, prin asta evadând spre inedit. Se trece, prin imaginaţie, dincolo de monovalenţa certitudinii, spre polimorfismul unui altceva. Le spunem evadări deoarece e-o fugă nemetabolică de scurt metraj imperativul biologic fiindu-ne, la toţi, ca serial. Dar, evadările devin, de la un timp la altul, mai de altitudine. Fiind independente, inedite, dau satisfacţii nepereche de spiritualitate, fără a fi supuse la verificări. În lumea certitudinii cotidiene, viziunea unei Tinereţe fără Bătrâneţe i-a fost destinat un raft de bibliotecă şi nu bisturiu. Istoric, evadărilor, li s-au dat câteva incinte.
Mitologia e una din ele. Olimpurile, cu toţi zeii lor, erau fără moarte, juvenili, prea puternici. Cu chip de om sau fără, pe sub pământ, sub ape sau pe piscuri, la ei toate erau ad libitum. Şi toţi stăpânii lumii erau ei stăpâniţi întâi. Două societăţi aflate etajat. Dar pentru ei, mitologiile, la început aveau autoritate, organizare şi legităţi, ca pentru ei. Doar numai că Olimpul era numai cu fără, iar ceilalţi cu muritori, toate prin cu. Legende, basme, povestiri.
Apropiate de Mitologii, s-au impus Religiile, unde Olimpurile devin Ceruri, prefigurate după om, iar Ierarhiile absolutiste, s-apleacă înspre oameni. Nu-i timorare, ci întrajutorare. După chipul şi întruchiparea Domnului. O Evadare pro homo. Se vorbeşte iarăşi despre fără moarte, despre viaţa de după moarte, viaţa fără de sfârşit, ritualuri pe această temă. În basmul/poemul de faţă, nu se întâlnesc astfel de rezonanţe, deşi tematica e la acasă. Fantasticul nereligios – zmei, zâne, timpuri şi locuri de legendă, eroi extratelurici, sunt căutate în astfel de naraţiuni şi reciproca, şi ele căutate de copii.
O pondere impresionantă, ca evadare de masă, o au Artele. Un spaţiu cu un spectru foarte larg de cultură, cu o polarizare după toate gusturile de unde şi oferta de Arte mulţumeşte pe toţi. Plus libertatea de creaţie sau noncreaţie, e larg deschisă, de la haiku, la infinitul SF, ca o jumi-juma de S şi F. De aceea, tema noastră e, aici în vârful piramidei. Cu menţiunea că basmul clasic îşi are, totuşi, o artă poetică riguroasă. Copiii nu vor semn de egalitate între fantasticul lui a fost odată cu acel de va fi o dată. Literatura şi filmul cultivă tema unui fără cel mai mult. De la Hamlet la Viaţa Lumii sau de la Mortua est la Hyperion, – de la prea multe la prea multe, tematica e lângă noi, fie ca o altă Alexandrie, fie ca actualul seller, mereu best. Curentele şi pre şi post, ca romantice, aproape strigă timpului să stea pe loc, deşi protagoniştii sunt eroi cu morţii la tinereţe. Se dau şi sfaturi, cum e de făcut: Moartea din Tinereţe, e fără Bătrâneţe, deci Bonjur… la vie. Mai cu prudenţă, procedează Oscar Wilde în Dorian Gray sau spusele, deloc ca bocet, din cimitirele gen Săpânţa. Bine că i-a mai strâns Bunul Dumnezeu. O variantă, mai la zi, a Cărţii Morţilor sau a Îmbălsămării, ambele din Egiptul antic. Acolo unde ritualul morţii devenise Răsărit de Veşnicie.
În basmul ispirescian, atât de măiestrit poetizat de Erbiceanu, se acordă fenomenului probabilistic, rol de causa causorum. E vorba de acea Vale a Plângerii care anticipează, sau repetă Răscrucea Haecatelor, neîndurătorul şi întunecatul Styx, sau ca actualul Triunghiul Bermudelor. Şi se mai vrea o viaţă fără moarte… S-a vrut, sau se mai vrea? Poate că peste timpi, basmul, poemul comentat de noi, să aibă pe coperta unei îndepărtate ediţii: Tinere, te ştiam mort de mult, fără să mai fi apucat şi Bătrâneţea! O, Tempora…
Pe Mioriţa carpatică o amintesc acum şi nu la Mituri, gândind la aprecierea criticului european Leo Spitzer, cum că aceasta ar fi una dintre marile opere clasice ale literaturii universale. Şi aici, Moartea e considerată o probabilitate – de-o fi să mor – personajul detaşându-se de locul stânii spre a se contopi cu întregul cosmic şi a-şi continua viaţa, mult superioară ca până acum. Pentru el, sunt eterne, tinereţea şi fiinţarea. Ultimul popas, la Artele care au oprit devenirea în sine, deci nu vor avea vreodată Bătrâneţe ci numai vechime: Arhitectura, Sculptura, Pictura. Basmul nostru fuge de ele, înainte sau înapoi, pe când ele sunt statice, nu au energie în ele spre a nega timpul. Aici, operează o altă viziune. Finalic, încercăm să grafiem – abstract şi nu concret – demersul unei deveniri, pornită în a fi şi fără de oprire şi fără senectute, sub forma unei foarte lungi spirale, (ani lumină) ce pleacă, asimptotic, segmentaric spre un zbor numai cu fără spirală care de la acel punct al Plângerii se-ntoarce, tot prin vechile opriri spre începuturi, în ipostaza unei senectuţi mult avansate, spre a se contopi cu moartea biologică, precum în lumea noastră. Mai altfel spus, Curba lui Gauss pune un alt punct unei spirale cosmice.
Considerând acum şi ilustraţia interioară – semnată de Adrian Popescu – ele sugerează tematica din volum, constituind ce s-a avut în vedere să se transmită. Mii de ani lumină dus şi întors, pe un fragment de copertă. Şi s-a reuşit. Cu un limbaj mai esenţializat: grafică şi cromatică. O creativitate deosebită, depăşită ad rem. Acum, măsura măiestriei, e aceea a capacităţii de simbolizare. La care, plasticianul volumului, fiind contemporan cu zborurile pe Lună, îşi afirmă harul şi prin stilizare.
O reluare într-o lirică de basm, a unui mit străvechi şi străuman, în care ne reîntâlnim cu un miraj al omenirii, al biosferei de oriunde, acela de a nu mai reveni la litosferă. De la miraj şi basm, la un culegător de perle iar, de aici, la un bijutier al gândului profund la braţ cu ucenicul… de nuanţe.
La toţi, urări de fără văi cu lacrimi ci doar cu aripi multe, spre a gândi pe a fi şi altfel.

—————————–

Gheorghe A. M. Ciobanu

August, 2017

În semn de omagiu adus ”flamencoului” flamand, renumitul chitarist spaniol de flamenco Serranito a creat o compoziție muzicală menită să acompanieze această poezie și a  interpretat-o în premieră absolută la Seratele Poetico-Muzicale ale Fundației Ithaca 2017.

Țiganca indiană

Tăcută se prelinge
gingașa-i siluetă
pământul nu-l atinge
în plutire
doar zornăitul lănțișoarelor de gleznă
divulgă pașii ei atât de diafani

(îmi închid ochii)

Iarăși ea-mi apare în birtul țigănesc
dansând cele mai înfocate Soleares
pe ritmuri îndrăcite de chitare

Orbiți sunt ochi și inimă de-atâtea
vârtejuri și culori, carnale pofte
împătimit lemnul podelei geme
sub dansul tălpilor ei sprintene, desculțe.

Ba calcă apăsat, ba saltă, ba plutește
trage și flutură veștmântul ei roșu ca focul
din care la răstimpuri o adiere scapă
– mai mult nu intră

nici măcar în vis.

Germain Droogenbroodt
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

,,Ideea strălucită a unei fete din Oldham și a uneia dintre colegele ei de la Colegiul Politehnic Nord-Vest pentru Bibliotecari din Londra se dovedește a fi foarte populară în rândul tinerilor din Leicestershire. Sheila M. Richardson în vârstă de 21 ani, șefa de promoție de la Chadderton Grammar School, și prietena ei Jane Brocklesby din Wellington, Shropshire, în prezent sunt instruite în Biblioteca regională Leicestershire. Fetele au conceput o schemă sub forma unui joc educativ pentru copiii din zonele Sileby și Leicester Forest, care să-i încurajeze să ia parte într-o „epopee mini-James Bond” și să devină „Agentul din Leicestershire County Library“. Concursul este organizat de Biblioteca județeană și condus de Sheila și prietena ei și pentru a deveni „Agentul din Leicestershire County Library“ copii trebuie să rezolve diferite teste. Ei vor fi rugați să alcătuiască liste de cărți cu specific tehnic despre judo, înot sau orice alt sport pe care ei îl cred a fi util pentru un agent secret. Ei pot, de asemenea, studia și citi cărți din alte țări pentru informare putându-și crea propria imagine a „agentului 007”. Înainte de Leicester,unde încearcă să formeze propriul ei cerc de spionaj, Sheila a lucrat timp de 12 luni la Oldham`s Central Library. Ea s-a înscris apoi la Colegiul Politehnic Nord-Vest pentru Bibliotecari din Londra și la sfârșitul anului se va întoarce la Oldham. Așteptăm cu nerăbdare să revină în orașul ei natal. O minte sclipitoare ca a ei poate implementa în bibliotecă un nou serviciu, care este deja eficient.” redactor, John Gaunt – Oldham Evening Chronicle, Monday, iulie 24, 1967

The bright idea of an Oldham girl and one of her colleagues at the North West London Polytechnic College for Librarians is proving very popular with youngsters in Leicestershire. Sheila M. Richardson, 21 year old former head girl at Chadderton Grammar School and her friend Jane Brocklesby of Wellington, Shropshire, are at present being trained in the Leicestershire County Library. The girls have devised a scheme for children in the Sileby and Leicester Forest areas which encourages them to take part in a mini-James Bond epic and become „The Man from LCL” . It is a competition organized by the county library and run by Sheila and her friend and to become „The Man from LCL” children undertake various tests. They will be asked to compile lists of technical training books an judo, swimming or any other sport which they think will be useful to a secret agent. They can also study and read books from other countries for the imaginary briefing of the 007 man. Before going to Leicester to form her own spy ring, Sheila worked for 12 months at Oldham`s Central Library. She then enrolled at the North West London Polytechnic College for Librarians and at the end of year will return to Oldham. We can look forward to having her back in her home town. Suck a lively mind as this can boost a service that is already efficient.
Edited by John Gaunt – Oldham Evening Chronicle, Monday, iuly 24, 1967

După 6 ani:

,,Jocul Biblioteca a fost jucat de 371 de copii, de-a lungul celor patru săptămâni ale lunii august, la Alt, Fitton Hill, Limeside și Biblioteca pentru copii Oldham Central, 215 copii reușind să completeze jocul. Dintre aceștia, 22 au fost aleși pentru a primi ca premii vouchere pentru achiziționarea de cărți. Premianții sunt pozați pe treptele bibliotecii centrale, alături de președintele Comitetului pentru Educație Oldham, consilierul JT Hilton. De asemenea, a fost prezent și directorul Bibliotecii, dl J. Carter, care este în picioare pe partea stângă a rândului din spate.” – ultimul rând, dreapta – Sheila M. Richardson, Oldham Evening Chronicle, Monday, sept. 11, 1972 –

,,The Library Game was played by 371 children through the first four weeks of August at Alt, Fitton Hill, Limeside and Oldham Central junior libraries, and 215 children completed the game. Of these, 22 entries were chosen to receive a prize of a book token. The prizewinners are pictured on the steps of the central library, being presented with their tokens by the chairman of Oldham Education Committee, Councillor J.T. Hilton. Also present was Mr. J. Carter. The Libraries Director, who is standing on the left of the back row.”

————————————————–

Emilia Ţuţuianu&Doina Enea

Roman, august, 2017

Învierea Domnului a adus o nouă înţelegere faptelor şi cuvintelor Scripturii. Lucrurile care nu au putut fi înţelese nici de ucenici, au primit în înviere o profundă reevaluare, cuvintele lui Iisus ca şi profeţiile mesianice fiind privite prin perspectiva luminoasă a acestei minuni. După ce a învins moartea, ucenicii şi-au amintit de multe din evenimentele trăite cu Domnul şi au înţeles cu adevărat afirmaţiile Lui. După ce S-a ridicat din morţi, discuţia avută cu iudeii privitor la dărâmarea Templului şi ridicarea lui în trei zile a primit adevărata ei înţelegere (Ioan 2, 18-20), ucenicii crezând Scripturii şi Cuvântului Lui (Ioan 2, 22).

Dacă ucenicii ar fi înţeles cu adevărat Scripturile, ar fi trebuit să ştie că învierea intră în iconomia mântuirii (Ioan 20, 9). Raportul dintre „promisiunea” din Vechiul Testament şi „împlinirea” ei în Iisus Hristos şi Noul Testament apare însă evident abia după învierea şi preamărirea lui Iisus ¹⁴⁶.

Încă din timpul activităţii Sale pământeşti, Iisus descoperă Apostolilor faptul că nu vor fi lăsaţi singuri, pentru că un alt Mângâietor, Duhul Adevărului va fi trimis la rugămintea Fiului, şi care va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor (Ioan 14, 16-17). Activitatea Mântuitorului va fi continuată de Duhul Sfânt, pe care Iisus îl dezvăluie ca învăţător al Adevărului şi în acelaşi timp o permanentă aducere aminte ale celor predate de Domnul (Ioan 14, 26).

Ucenicii au reţinut cuvintele Domnului, iar Duhul lui Hristos este cel care le-a dezvăluit semnificaţia lor (Ioan 2, 22; 12, 16) şi în acest sens trebuie să se înţeleagă faptul că Duhul Sfânt îi va învăţa pe ei toate (Ioan 14, 26; 16, 13).

Duhul Sfânt însoţeşte cuvântul lui Hristos, îl reaminteşte mereu şi-i descoperă sensul profund şi ascuns la prima vedere. El dă viaţă acestui cuvânt, îl păstrează şi îl actualizează, traducându-l în forme accesibile Apostolilor şi ascultătorilor. Duhul este cel care veghează la transmiterea cuvintelor lui Iisus şi cel care e în măsură să ofere o corectă interpretare a lor, pentru că „…nimeni n-a cunoscut cele ale lui Dumnezeu, decât duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 11).

Prin activitatea Sa pământească, Hristos a respectat Scriptura Vechiului Testament ca şi cuvânt inspirat al lui Dumnezeu. El s–a prezentat lumii ca trimis al Tatălui, în care se plinesc şi se desăvârşesc Scripturile. Rolul Său de plinitor al proorociilor s-a completat cu acela de interpret al cuvintelor lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp de descoperitor al voinţei divine. Revelaţia Vechiului Testament a cunoscut în Mântuitorul un desăvârşitor şi un continuator al acesteia, completând tot ceea ce oamenii trebuiau să ştie despre mântuirea lor. Acolo unde Vechiul Testament a fost greşit înţeles, Iisus s-a oprit cu răbdare la tâlcuirea lui, dezvăluind sensul intuit de Legea lui Moise şi de profeţi. Tipul şi interpretarea tipologică şi-au găsit în explicarea lui Iisus sensul adevărat. El a învăţat pe Apostoli să citească Scriptura în Duh, acesta fiind singurul care dă viaţă, care descoperă sensul duhovnicesc al lucrurilor expuse în scriptură ¹⁴⁷.

Preamărirea lui Iisus prin Învierea şi Înălţarea Sa la cer a adus Apostolilor şi celor ce credeau în înviere, o nouă înţelegere a Scripturilor. Activitatea lui Iisus a fost legată şi încadrată în perspectiva mesianică a Vechiului Testament, prin înviere, ea a ajuns la punctul culminant, dar, în acelaşi timp, şi la adevărata înţelegere şi interpretare a actelor şi cuvintelor Sale. În lucrarea de înţelegere corectă a Scripturilor Vechiului Testament şi a cuvintelor Domnului, Apostolii şi urmaşii lor nu rămân singuri, ci sunt însoţiţi, iluminaţi şi îndreptaţi de lucrarea Duhului, care va rămâne în biserică până la sfârşitul veacurilor.

Prin lucrarea Sa exegetică, Iisus Hristos rămâne pentru Apostoli şi pentru ermeneutica şi exegeza creştină un model de felul cum trebuie citit şi interpretat cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Scripturi ¹⁴⁸.

 ————————————–

¹⁴⁵               Ibidem, p. 288.

¹⁴⁶       Ilie  Cleopa,  Valoarea  sufletului, Bacău, Editura Bunavestire, 2001, p. 59.

¹⁴⁷               Ibidem, p. 60.

¹⁴⁸               Mircea Basarab, op. cit., p. 286.

(Pr.stavr. Radu Botiş – fragment din cartea „Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos” ).

Între muzică și literatură a existat dintotdeauna o legătură indisolubilă. Antologia de poezii, intitulată sugestiv Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni, coordonator Mioara Hususan, apărută la Editura Singur, 2017 în “Colecția Scrisul de azi”, reunește armonic unsprezece poeți. ,,De ce Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni? Pentru că așa s-a născut această antologie, măturisește Mioara Hususan. În prima fază, versurile și-au luat zborul în eter, pe unde radio, apoi s-au conturat în volume, autorii bucurându-se de succes și mediatizare în diverse reviste. Acest proiect, dorit de mult timp, s-a conturat abia acum, într-o primă ediție”.

Coordonatoarea antologiei a reușit să creeze o oază de liniște pentru iubitorii de frumos prin Romantic și Armonie. Muzica și poezia împletindu-se într-un mod ce transcende spaţiul și timpul într-un mod tainic. Mulți regăsindu-se pe aripi de vers împărtășind emoție, lirism, ritm, inefabil, lăsând arta să vorbească sufletului omenesc despre frumusețea existențială, despre iubire și durere, despre armonia ce am dori să fie prezentă în lume. Prin muzică, s-a creat o cale strălucitoare pe care poeții călătoresc pentru a aduce cântecul lor lumii. Ce ar putea exista ceva mai frumos?

Limbajul esențial al poeziei diferă de la autor la autor, fiecare având universal său poetic. Poeții Lavinia Bud, Elena Căruntu, Camelia Cristea, Dacina Dan, Vasilica Grigoraș, Mioara Hususan, Costache Năstase, Ioan Popoiu, Constanța-Doina Spilca, Nina Tărchilă și Volodea Gavril, reuniți pe aripi de vers, îmbogățesc volumul cu o poezie vie, bine ancorată în lirismul fiecăruia. Există în fiecare o personalitate bine conturată, din care se revarsă tainice stări sufletești. Fiecare poem exprimă trăiri unice care definesc eul liric al poeților. Doar echilibrul între evidenţă şi lirism ne poate îngădui să avem acces în acelaşi timp la emoţie şi claritate.

Sentimentele curg dintr-un prea plin sufletesc. Fie că avem de-a face cu o poezie clasică sau modernă, poemele au mesaj, multe evadează din cotidian. Simbolistica este prezentă așa cum tematica filozofică dau o notă aparte poemelor.

Pentru majoritatea, poezia este un refugiu, o contemplare a lumii, o respirație de zi cu zi. Tematica creștină prezentă deasemenea, înnobilează poetul.

Poezia modernă merge pe principiul disonanței, a metaforei revelatorii, unii folosind chiar principiul fanteziei dictatorial și a tehnicii ingambamentului. Autorii antologiei, deși diferiți, sunt copleșiți de rezonanța dragostei pentru poezie și pentru oameni.

De remarcat prezentarea lor excepțională în cuvinte puține dar pline de înțelesuri tainice. O antologie care merită citită cu atenție și apreciată pentru modul cum a fost coordonată și pentru mesajul poetic. Felicitări sincere tuturor autorilor! Argumentarea Mioarei Hususan este edificatoare…

,,.. În realitate, prin această antologie, frumosul învinge și cunoaște lumina.

Lumina tiparului și a lecturii. Lumina timpului, sub care această poezie, ca aspirație spre zbor a sufletului, va dăinui sau nu. Timpul, același prieten și dușman tăcut al fiecăruia. Timp care fuge Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni!”

———————————-

Mariana Gurza

Timișoara

22 august 2017