Cuvânt și iubire

Arareori ne  este  dat să auzim în vremea noastră despre ctitorii. Și încă din perimetrul culturii. Și  mai ales, realizate din… iubire. Termenii par anacronici. Coborâți de undeva din vechile scrieri, când persoane importante se preocupau de moștenirea culturală, de  ideea  slujirii neamului, chestiuni care nu cadrează cu  superficialitatea noastră care se întinde tot mai mult ca o iarbă rea peste spiritual nostru grăbit să aflăm câte și mai câte ca mai apoi să le uităm cu repeziciune. Emblema cotidianului nostru este graba, nu dăinuirea. Și totuși, excepții există. Acestea fac loc unor gesturi aproape de neimaginat.

Am văzut și citit despre inaugurarea în 29 iulie, anul de grație 2017, a  Centrulului  Cultural Spiritual Văratic, ridicat din…iubire. Nu vă  mirați, chiar este vorba de încrederea că, fără să iubești profund, nu poți dărui, nu poți atinge permanența. Aceasta este și convingerea celor care au pornit la drum împreună pentru realizarea lăcașului de cultură. Financiar nu poți să faci totul pe lumea asta, dacă nu ai alături viziunea și talentul unui om care dă viață visului tău. Mărturiile  sunt prezente în excelentul interviu realizat cu dl Dianu Sfrijan, donatorul sumei necesare construcției, de către omul de cultură, psiholog de meserie, poetă și iubitoare de  cărți, Emilia Țuțuianu, directoarea Editurii Mușatinia și redactorul revistei Melidonium: Până dincolo de Timp, Cuvânt și Legământ, se intitulează sugestiv convorbirea.

Titlul  sintetizează de fapt  ceea ce s-a realizat la Văratic.

Din iubire, în memoria soției sale, Sheila Margaret Richardson, domnul Dianu Sfrijan, născut în România, cu tatăl originar din Șoimăreștii Neamțului, s-a întors acasă pentru a dărui suma necesară unei ctitorii culturale, Centrul Cultural  Spiritual Văratic. Faptele sunt reale dar, ne-am putea imagina și un subiect de roman despre forța iubirii, despre neuitare și extinderea sentimentului cu cea mai înaltă energie, spre dăinuire și dăruire.

Pentru împlinirea visului însă, mai trebuiau multe trepte urcate.

Mai era nevoie de  persoane care să se implice în tot ce poate însuma  o construcție. Primul pas, obținerea terenului. Așa a fost să fie, ca  prima semnătură a viitorului act  de construcție, să  fie realizat tot cu o donație, cu un accept al ideii de legământ cultural  durabil în timp.  La acest punct rămâne înscris numele Mânăstirii Văratic, construită pe terenul provenit dintr-o altă donație, făcută de Safta Brâncoveanu iar acum, prin implicarea Maicii Starețe Iosefina și  desigur cu aceeași smerită încredere în binele spiritual, au consimțit și forurile bisericești din zonă, ca în imediata apropiere a mânăstirii să fie ridicat acest Centru Cultural Spiritual. Urma  proiectul care trebuia să respecte o tradiție arhitecturală a locului, apoi,  aprobări, materiale de construcții adecvate imaginii și scopului  edificiului. Licitațiile cu firmele de construcții, bani și iarăși bani, însă nu pentru inimoasa inițiatoare de proiect, doamna Emilia Țuțuianu care s-a implicat în numele unei idei de permanență culturală. Să nu includem așadar,  în toate cele enumerate și în  alte  nenumite etape necesare finalizării, să nu ne gândim, că s-a pus problema unei remunerări. Pare total neconform cu epoca noastră. Suntem în situația  să acceptăm, cu mirare și înclinare respectuoasă că, nu e deloc puțin lucru și la îndemâna oricui a ctitori un spațiu elegant, util pentru generații întregi care vor voi să se bucure de un act cultural. În numele culturii și al dăinuirii făcând un efort incalculabil, pe gratis, nu e de ici-colea. Mai ales astăzi când auzim în stânga și-n dreapta doar de… căpătuială. Să nu-ți pui problema timpului și efortului!?. Ei, bine, da. Doar cu dăruire și aș spune, respect pentru emblema numită cultură. Centrul în discuție este  înscris deja în patrimoniul nostru cultural în care s-a implicat Emilia Țuțuianu care, poate,  nici n-a bănuit la început prin câte faze va trebui să treacă și mai ales, neapărat, să le ducă la bun sfârșit. De la cerdacul sculptat în lemn și care aduce aminte de  stilul tradițional din zonă, totul inspirat după  desenele păstrate la Biblioteca Academiei Române, până la   culoarea gresiei sau a mobilierului, vă imaginați câte consultări, convorbiri  cu specialiști și câtă strădanie a fost necesară? Fiecare detaliu și colțișor al edificiului trebuia gândit și pus în valoare fiecare spațiu a fost adecvat gândit pentru o bună funcționalitate. Tâmplăria, mobilierul, interioarele și emblema instituției, care ne amintește parcă de pergamentele moldovenești, au fost analizate și coordonate cu multă responsabilitate de omul din spatele investitorului.

Dar să intrăm în lăcașul tocmai inaugurat!.

Imaginea construcției aduce a stampă renovată, transpusă din altă perioadă istorică. Albul zidurilor, lemnăria meșteșugită cu iscusință artistică, de factură rustică. Aerul  pe care îl emană clădirea, te îmbie să vezi cum poți păși prin cumpăna unor vremi. Deslușirea înțelesurilor vine pe parcurs, cârcotașii nu prea ar avea spor la cuvânt.

 Așadar, la subsol, este foarte inspirată opțiunea de-a face un mic muzeu cu obiecte de-ale primului ctitor, adică Safta Brâncoveanu, din familia boierilor Balș, căsătorită în 1793 cu ultimul urmaș al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu. Ea a donat cum spuneam, pământul de sub actuala Mânăstire Văratic. Putem admira, la subsolul clădirii, în salonul etnografic, un frumos portret al Saftei, de la moartea căreia, chiar anul acesta se împlinesc 160 de ani. O broderie cu fir de aur care i-a aparținut tot ei, o ladă de zestre, pianina la care cânta  în orele serii… (toată lauda că s-au găsit aceste mărturii), alcătuiesc un prim decor muzeal.

,,Salonul literar”, de la parter, o încăpere mare, luminoasă, cu această denumire ne duce  nostalgic prin memoria afectivă, spre saloanele literare deschise de  Elenei Văcărescu în vremea pariziană. Aici, Emilia Țuțuianu a avut sprijinul renumitului colecționar din Iași, Dumitru Grumăzescu, care a donat Centrului cărți de valoare, îndeosebi cu scrieri ale marelui Eminescu, care ar merita  gândul de admirație al  oricărui vizitator.

Un  ademenitor  parfum de epocă, numai dacă te gândești ce nume importante ale culturii noastre au pășit prin aceste locuri binecuvântate și numesc doar câteva: Mihai Eminescu, Mihail  Sadoveanu, iar mai târziu, Profira Sadoveanu cu prietena sa, Ștefania Velisar Teodoreanu care și-a scris aici, romanul Ursitul, Calistrat Hogaș, Garabet Ibrăileanu, Veronica Micle, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Constantin Ciopraga…Toate aceste comori au fost descoperite în parte în biblioteca mănăstirii, păstrate cu sfințenie de bunele măicuțe, iar altele au fost achiziționate de poeta Emilia Țuțuianu din anticariate.

Dar cărțile rare expuse aici?

Enumăr doar câteva: Poesii, de Mihai Eminescu, pref. Titus Maiorescu, 1883 – ed. princeps;

Proză și versuri, 1890 – ed. de Vasile Morțun;  Carmen Sylva – creatoarea contemporană cu Mihai Eminescu; Poezii, Veronica Micle – primul vol. 1909, Iași, prefațată de I. Mugur; Epistimia Nașu, Istoria mănăstirii Văratic, 1863; Ion Bulat, Istoria mănăstirii Văratic, 1931; Zenaida Racliș, Istoria mănăstirii Văratic, 1932; Gavril Muzicescu, Rânduiala Vecerniei, 1833, cu binecuvântarea Episcopului Melchisedec, etc.

Irezistibilă atracție și care stau ca măsură de cumpătare între granițe de vremi. Au o aură de  lumină, care ni se împrumută  și nouă, trecătorilor prin acest spațiu.

Printre exponatele cu farmec vetust, de neuitat, sunt obiectele din vremea Veronicăi Micle și a lui Eminescu. Altă rotație în timp.

Am lăsat, ca într-un urcuș, mai la urmă, referirile despre Veronica Micle care și-a legat  odihna pământească de plecarea în veșnicii, tocmai în acest loc .

Centrul Cultural Spiritual Văratic, va putea organiza diferite întâlniri culturale, lansări de carte, invitați renumiți pentru conferințe, zile omagiale – sunt în proiect  Zilele Veronica Micle.

Este aici, atâta eleganță  spirituală venită dinspre datini culturale emblematice, încât ai impresia de ocrotire a trecutului, poposit aici galant și grav. Precum permanența însăși.

Alături de alți colegi, scriitori și artiști îmi propun să donez Centrului câteva volume și să contribui la îmbogățirea bibliotecii Mihai Eminescu, situată la mansarda clădirii. De noi depinde să contribuim cu ceva la ceea ce alții au gândit și ridicat, prin sacrificiu și jertfă.

Un însemn pentru patrimonial nostru cultural: ,,Orice act de cultură se face cu sacrificii. Este ca o rugăciune când e făcută cu suflet și căldură” ne mărturisește  Emilia Țuțuianu iar ctitorul ne atenționează: „La un moment dat am fost tentat să renunţ… Doar optimismul tău, Emilia, m-a încurajat să nu o fac. Sunt români care fac de ruşine acest popor, sunt oameni care nu fac decât să fure, să înşele, să mintă. îi deplâng sincer. Am dorit să fac ceva pentru românii de acasă, pentru poporul meu… dar m-am lovit de lăcomia, minciuna si duplicitatea unora. A mers atât de greu această lucrare încât am simţit de multe ori că mă prăbuşesc si că nu voi mai putea să o văd terminată. Cu atât mai mult pentru tine, care zi şi noapte ai gândit şi pregătit orice amănunt, ştiu prin ce ai trecut, nu am cuvinte să descriu tot zbuciumul nostru pentru a lăsa acest DAR celor care vor veni după noi”.

Un lăcaș cultural care are la temelie un legământ de iubire. O ctitorie cât o poveste de iubire pentru spiritualitatea moștenită căreia, obligatoriu ar fi să-i dam o prelungire în timp. Dacă nu avem alte forțe, măcar cele ale respectului și iubirii. Centrul Cultural Spiritual Văratic  este deja un liant onorabil și onorant  între vremi și întâmplări culturale.

——————————————-

Veronica Balaj

Timișoara

4 august 2017

De curând a apărut la Editura Sinteze, din Galaţi volumul  Răspântiile, de Dan Plăeşu. Cartea mi-a atras atenţia, în primul rând prin titlu, dar mai ales prin informaţiile la titlu. Dacă din titlu, deosebit de inspirat am înţeles, am intuit ceea ce presupune, dar de ce şapte, de ce miniromane şi de ce insolite? Şi de ce nu? Să le luăm pe rând.

Ştiinţele oculte, dar şi tradiţia biblică vorbesc despre forţa magică şi spirituală de excepţie a cifrei şapte. Păstrând proporţiile, un singur exemplu şi misterul este dezlegat:  lumea a fost creată în şapte zile, iar scriitorul Dan Plăeşu publică o carte cu şapte miniromane.

În lirica niponă, foarte dragă şi apropiată sufletului meu, poemele haiku, senryu, tanka (primele două au câte trei versuri, 17 silabe, iar ultimul are cinci versuri, 31 silabe) sunt doar esenţă pură şi au o puternică forţă de sugestie. Mai amintesc şi de arta aranjării florale japoneze, ikebana, care impresionează pe oricine, de la prima vedere. Se cunoaşte şi faptul că în a doua jumătate a secolulul 20, minimalismul a devenit o modă în multe domenii: muzică, arte vizuale, design, literatură. Alegerea lui Dan Plăeşu a acestei formule de creaţie literară, miniromanul, ne aminteşte de minimalismul nuvelelor lui Ernest Hemingway.

Aşadar, să vedem despre ce este vorba şi în ce constă şi insolitul! La fel ca şi scriitorul american, a cărui operă are ca sursă de inspiraţie experienţa de viaţă profundă şi originală, unde fiinţează „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”, şi universul în care se desfăşoară acţiunea miniromanelor lui Dan Plăeşu este unul cotidian, oameni din varii domenii, cu viaţa lor simplă, austeră. Acţiunea se desfăşoară pe o durată scurtă de timp, doar o zi, dar cu trimiteri, flash-uri în trecut şi postări reale ori închipuite, în viitor. Întâlnim persoane, evenimente, întâmplări, frământări, aduceri aminte, evaluări ale unor gesturi şi decizii, conştientizări (de regulă tardive) ale unor greşeli… Platoul acţiunii este un ring pe care se dansează tangoul destinului, cu paşi înainte şi paşi înapoi, într-un tempo alert, cei mai norocoşi bucurându-se şi de timpi de respiro. Firul naraţiunilor este urzit cu dibăcie de povestitorul cu multă experienţă scriitoricească şi de viaţă.

Aliatul numărul unu al personajelor din Răspântii este telefonul, care sugerează dorinţa de dialog, nevoia de mărturisire.  Acestea se confesează, poate pentru prima oară în viaţă cu sinceritate, punându-şi viaţa pe masă, la vedere, de fapt, la vederea sinelui. Conversaţia dintre personaje (ego şi eul interior, sinele) este în fapt dialogul energic, dur, aspru al fiecăruia cu el însuşi şi cu fiecare dintre noi, cititorii. Autorul ne face părtaşi la faptele, trăirile, deciziile personajelor şi ne provoacă să ne facem propria noastră introspecţie. Ne atrage abil atenţia, şi nu cred că greşesc dacă spun, ne sfătuieşte să fim atenţi la modul în care ne trăim viaţa, la faptele pe care le facem, pentru că, indiferent de atitudinea noastră faţă de acestea la momentul săvârşirii lor, ele se imprimă în memoria eului interior şi sunt scoase la suprafaţă când nici nu te-aştepţi. Îţi pot împovăra viaţa la anii senectuţii, sau chiar mai devreme. Eroii lui Dan Plăeşu sunt prototipul portretului uman, decelat sufleteşte şi expus intemperiilor venite de la sine, de la trup şi de la lume.

Miniromanele lui Dan Plăeşu mă duc adesea cu gândul la „Visările unui hoinar singuratic” ale lui Jean-Jacques Rousseau. Personajele sale, asemenea pelerinului rousseaunian, îşi pierd încrederea în semeni şi în ei înşişi şi decid să-şi construiască propriul univers, prin care călătoresc pe căi doar de ei ştiute, pe baza unor legi proprii, ajungând să navigheze pe marea singurătăţii, supunându-se destinului. Eroii lui Dan Plăeşu, ajunşi ori doar simţindu-se „singuri pe pământ”, se resemnează, hrănindu-se şi inspirând singurătate. Într-o altă cheie şi la altă scară, această ipostază ne aminteşte de singurătatea lui Eminescu, imaginea eului liric infuzată de melancolie. („Singurătate” şi „Departe sunt de tine”).

Întâlnim şi în această carte dialogul ritmic, cu replici scurte, spontane, prompte şi ingenioase, cu care ne-a obişnuit Dan Plăeşu, dramaturg, autorul mai multor piese de teatru puse în scenă, bucurându-se de succes. De remarcat şi faptul că ilaritatea, hazul specifice scrierilor autorului se regăsesc şi în Răspântiile. Chiar şi în situaţii dramatice, o replică plină de umor, de ironie dă savoare textului. Limbajul pare a fi unul simplu, însă este cel potrivit pentru a surprinde nuanţele cele mai subtile ale gândurilor şi emoţiilor. Naraţiunea este îmbrăcată în straiele sincerităţii şi limpezimii şi atunci când personajele fac parte din lumea reală ori plonjând, din când în când, într-o lume virtuală, ştiinţifico-fantastică.

Textele miniromanelor au un parfum aparte şi, deşi unele personaje se află la vârste înaintate, nu resimţim acel aer stătut, obositor, ci unul înmiresmat de prospeţimea florilor înflorite în prima parte a vieţii ori ajunse la maturitate. Fiecare miniroman este o evocare a trecutului brodat fin pe canavaua prezentului, desenat meşteşugit de autor în diverse culori şi aplicate pe portretele personajelor.

Miniromanul care deschide volumul se intitulează Femeia din insule. Acţiunea se petrece într-un cadru restrâns, poate tipic românesc, un apartament de bloc, la etajul 10. Interesantă este discuţia telefonică a soţiei cu o bună prietenă sau cu ea însăşi, care o avertizează asupra unui posibil pericol, în urma unui gest inexplicabil al ei. Deşi conştientă de acest lucru îşi motivează simplu decizia: „… am trecut şi peste asta dintr-un simplu motiv şi omenesc: chiar îl iubesc pe nenorocitul ăsta“.   Mesajul este unul uman, profund feminin; dragostea vindecă răni, alungă dureri, estompează suferinţa, invinge teama de-a ierta şi de a o lua de la capăt. Cu alte cuvinte, înţelegerea şi dezlegarea tuturor misterelor, acceptarea şi iertarea tuturor faptelor au o singur cifru, un cod unic: iubirea.

Şi tot cu iubire, ne întâlnim cu Domnişoara „S“, din cel de-al doilea miniroman.   Nici aici nu lipseşte misterul. Oare cum putem decripa înţelesul lui „S“ şi identifica cine este? De data aceasta, acţiunea se desfăşoară într-o garsonieră de bloc. Marcat de o decizie luată cu onestitate, cu sentimentul datoriei împlinite, chiar dacă această cale îl duce spre neîmplinire, sau poate spre ceva mult mai mult, spre nefericire, locatarul, lucid, coboară deseori în propriul eu, vorbeşte sincer şi se sfătuieşte cu sine, chiar dacă uneori nu-i convine să accepte sugestiile. Sinele însuşi se vrea a fi gândul cel bun, sfătuitor în căutare de soluţii de supravieţuire în condiţiile în care doar singurătatea îl însoţeşte. Aceasta îi este ştirbită de sunetul telefonului, apoi de o apariţie misterioasă, în carne şi oase, a unui personaj feminin, răscolitor, care îl aduce în pragul disperării. Sfârşitul este oarecum melodramatic „Tată ce mult te-am aşteptat“, dar, de ce să nu recunoaştem, e plină lumea de melodrame.

Cel mai scurt miniroman este Oglinda, dar cu un conţinut bogat şi profund. Oglinda era tot ce avea bărânul „singur singurel, părăsit de unii, ducându-se dincolo, alţii … devenise un adevărat personaj, un fidel partener de viaţă“, însă la un moment dat „începe să-l trădeze“, chiar cu „vădită răutate“. Aşezată în uşa dulapului din dormitor, oglinda este întâlnirea „faţă către faţă“ cu sine însuşi, este o frunză uscată purtată de vântul toamnei reflectată în eul interior, care-i aminteşte ipostazele cele mai umbrite şi dosite. Îl cuprinde un sentiment de nedumerire pentru „derapajele“, „ciudăţeniile“, „şaradele“ oglinzii, acestea provocându-i dureri sufleteşti. Oglinda băgăcioasă este sfărâmată în ţăndări, asemenea sufletului sfâşiat de propriile greşeli. Deşi în miniroman, autorul face economie de mijloace stilistice, susţinută de un ton colocvial, întâlnim aici o metaforă extrem de sugestivă, cu o deosebită încărcătură lirică şi afectivă. Un ciob de oglindă, printr-un monolog acuzator, îl bombardează pe  bătrân cu o rafală întrebări: „Ce-ai făcut, măi omule cu viaţa noastră? Ţi-ai cam bătut joc de ea. Păi, dacă aşa stau lucrurile, chiar n-are niciun rost să mai rămân cu tine! Totuşi, încearcă să mă înţelegi: cum o să zbor eu acum Acolo unde mi-e locul, ce o să le spun eu Celorlalţi când mă vor întreba ce am făcut pe aici? Aşadar, spune-mi tu ce le voi spune! Este că nu ştii? Ai ajuns bătrân şi nu poţi să-mi dai un răspuns. Un răspuns simplu. Vai de tine, om nefericit ce eşti“.

Titlul volumului este dat de miniromanul Răspântiile. De data aceasta, intriga este infidelitatea.  Un bărbat, cercetător, ajuns la a doua tinereţe crede că este „tradus“ în dragoste de soţie şi, de aici disperare, tendinţă de sinucidere. Îşi iubea soţia, dar era rănită onoarea lui de familist (ca pe vremea lui nenea Iancu). Eul interior ia chipul unui „om ciudat“, „vameş“ la trecerea dintre viaţă şi moarte. Acţiunea este palpitantă, ca în romanele poliţiste, cu suspecţi, poliţişti, medic legist şi morţi vii. Finalul se dovedeşte a fi o nouă şi simplă răspântie, în care „sună foarte frumos Norocel. Mie îmi spune Laura. Frunzele de laur, cam otrăvitoare, ce-i drept, erau oferite învingătorilor. Să ştii că şi tu eşti un invingător, Norocel !… M-ai cucerit pe mine ! “…  „O adevărată minune!“

În Ion, Proprietarul se schimbă recuzita. Fiind inspirat din crudele realităţi ale anilor de democraţie originală din România, se vrea a fi un roman social. Ne mutăm de la bloc la casă, o  casă sărăcăciasă, într-un cartier de blocuri, în care trăia bătrânul Ion, singur cuc şi sărac lipit pământului. Pluteşte în aer damful unei posibile moşteniri, care atrage personaje interesate, imorale, leneşe, însă Ion, Proprietarul, urmaş al lui Ştefan cel Mare, meditează la soarta ţării, jefuită şi distrusă: „Ştefan cel  Mare şi Sfânt îi privea cu neţărmurită înţelegere. Dacă ar mai fi putut, i-ar fi angajat pe cei doi bărbaţi oşteni în armata sa. Că tot erau şomeri. Dar vremea războaielor cu turcii trecuse, nici pământ ca să-i recompenseze pe slujitorii săi nu mai avea, ţara se terminase de dat, cine a apucat să ia a luat, cine nu – să mai aştepte. Poate în viitor s-or mai ivi oferte de serviciu, cinstite, cu înţelegeri şi contracte bine aşezate pe lege, astfel încât trădarea învoielilor să nu mai fie nicicum posibilă. Sau poate şi asemenea oferte s-or gătat de tot?…“

În această ţară distrusă în ultimii ani, autorul găseşte de cuviinţă ca specialiştii să se mai ocupe şi de fosile, pentru că dacă se merge pe-acelaşi drum şi în acelaşi ritm, în ţară n-o să mai avem decât aşa ceva. În Moartea lui Lucy – accident sau crimă, un cercetător, chiar savant, doreşte să descopere de ce a murit şi cum a murit o maimuţă, cu mulţi, mulţi  ani în urmă. Specialiştii spuneau că ar fi căzut dintr-un copac, ipoteză cu care el nu era de acord. În acest scop „şi-a instalat o aplicaţie în propriul computer“, reuşind să stea de vorbă cu Lucy (maimuţa). Convorbirea este auzită de nevastă-sa, care-l bănuieşte de infidelitate şi acţiunea derapează spre un ridicol de zile mari – convorbiri între personaje bizare, din lumea reală şi din cea de dincolo şi de demult, pe subiectul: cauza morţii lui Lucy a fost accident sau crimă?

Ultimul miniroman al cărţii, Apocalipsa lui Bill, cel mai consistent ca întindere şi substanţă activă într-o experienţă de lungă durată (două orânduiri sociale). Întreg intervalul de timp, şi de data aceasta, este concentrat în câteva ore dintr-o singură zi, pe care o putem considera a fi zi de sărbătoare, când oamenii se relaxează, iar Dan Plăeşu ne invită la teatru. Şi aici ne putem distra, putem să râdem, să plângem sau mai bine zis, autorul ne spune încă o dată, dacă mai era nevoie că, la noi, totul este de „râsu-plânsu”. Las cititorului bucuria de a savura în linişte un veritabil spectacol al zilelor noastre în plină democraţie şi libertate, citind pe nerăsuflate cartea scriitorului gălăţean.

M-am convins că, într-adevăr, cele şapte miniromane sunt insolite, neobişnuite. Volumul  de proză Răspântiile este atractiv şi relaxant, se citeşte cu plăcere.  Stimulează imaginaţia, declanşează compasiunea ori stârneşe râsul. Poate fi considerat şi o carte de dezvoltare personală, de evoluţie spirituală, de îndreptare, pentru că mesajul sună cam aşa: Fiţi atenţi oameni buni cum vă trăiţi viaţa! Învăţarea înţelepciunii e treaba tinereţii, bătrâneţea o pune în practică. Izvorul adevăratei fericiri este în noi, a fi fericit stă în puterea noastră. Îndreptaţi-vă, să nu fie prea târziu sau mult prea târziu!

—————————————

Vasilica Grigoraş,

 iulie, 2017

Vaslui

 

,,A fi liber înseamnă, înainte de toate, a fi responsabil faţă de tine însuţi”.

 Mircea Eliade

Personalitatea puternică a jurnalistului Octavian D. Curpaș, mi-a atras atenția cu mulți ani în urmă. Deși plecat din țară, în Statele Unite în martie 1997, sufletul său a rămas în Oradea, locul unde s-a născut, și s-a format ca Om. Așa cum am menționat și în recenzia volumului Exilul Românesc la mijloc de secol XX– „Pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite, (volum apărut la Editura Anthem, Arizona, 2011), Octavian D. Curpaș, face parte din suita intelectualilor români ce au reușit, departe de țară.

Destinul celor plecați, de multe ori complicat de evenimente și motivații necunoscute nouă, lasă amprenta locului. Citându-l pe M. Eliade, „destinul este acea parte din Timp în care Istoria își imprimă voința ei asupra noastră.“ Dorința de libertate și de a-și împlini visurile i-a determinat pe cei plecați să-și privească viitorul în credință și adevăr, responsabilizându-i.

               După ce a lucrat timp de trei ani ca editor al unui ziar din România, plecând din țară,  locuiește în California timp de opt ani, după care se stabilește la City of Surprise Arizona, SUA, întemeindu-și o familie minunată alături de timișoreanca Roxana-Claudia. Deși la distanță, le-am împărtășit bucuria primului născut, la 19 mai 2009,  Janice,  un nume cu semnificație creștină, “Dumnezeu este plin de har”, apoi venirea pe lume a celorlalți doi prunci, Josiah și Amaris.

                Și-au deschis propria lor afacere în domneniul imobiliar dar Octavian Curpaș, nu a renunțat la vocația sa de jurnalist vocal (cu studii superioare în jurnalism, afaceri internaționale și științe  juridice), fiind  astăzi un nume important al presei. El scrie cu har și dăruire în mai mai multe publicații din S.U.A., dar și în România, este editor al publicațiilor “Colorado Beetle” și “Phoenix Magazine”.

                Și-a înțeles foarte bine menirea de jurnalist, de redactor la mai multe publicații, dintre cele două lumi. A creat singur un arc peste ocean relatând cu obiectivitate și în spiritul adevărului evenimente la zi de pe toate continentele. A păstrat legătura cu jurnaliștii români, cu oamenii de cultură din țară și diaspora dar nu a ocolit performanțele românilor plecați. Dacă a considerat că merită să cunoaștem succesul american, nu s-a sfiit să ne prezinte personalități de marcă din diverse domenii. Aș traduce simplu, din iubire pentru oameni. Un sentiment înălțător care îl înnobilează.

Folosind stilul său remarcabil de jurnalist și fin psiholog, îmbinând în nuanțe vii destinele prietenilor săi, uneori contopindu-se prin afect, legănat de propriile sale amintiri, nu pot să nu remarc românismul adâncit ca într-o fântâna cu “apa vie”…

                Și-a câștigat singur respectul tuturor. S-a implicat în promovarea multor scriitori români și a jurnalismului de calitate, neaservit nimănui. Credința i-a fost cea care i-a deschis drumul spre Lumină. S-a luptat și încă o mai face pentru îndreptarea devierilor sociale. Demnitatea și dragostea pentru locul de baștină îl face mai special. Nu știu dacă am fost refuzată vreodată pentru semnalarea unor evenimente importante din țară, pentru promovarea unor scriitori cunoscuţi sau în curs de afirmare. Interviurile lui sunt captivante și mereu informația rămâne. Prezentarea cazurilor disperate, mai ales cele legate de copiii noștri, sunt bine documentate și se implică direct pentru binele oamenilor.

                Critica sa literară este profundă și surprinde corect mesajul cărții, dorind să scoată în evidență frumusețile ascunse create, dându-le strălucire. Scriitorul Octavian D. Curpaș, și nu greșesc trecându-l în rândul scriitorilor, rămâne un  creator de monumente morale făcute cu spiritul și cu mâna.

               Azi, 5 august, avem motiv de a sărbători un prieten, un mânuitor iscusit al condeiului, unul dintre ,,ambasadorii” actului cultural, la nivel internațional.

               Octavian D. Curpaș este un Om binecuvântat!

               În numele familiei mele, a tuturor celor promovați, îi dorim pace și bucurii infinite alături de cei dragi.

La mulți ani, Octavian D. Curpaș!

———————————

Mariana Gurza

Timișoara

5 august 2017

 

ŞI CAISUL MI-ESTE RUDĂ

 

Numai calul, sânge pur poate fi;

dar al omului,

cine oare l-ar şti?

Prin ce taină ades

se amestecă,

să zicem,

cu cel al pomului?

Verbul de alb

cântecul nunţii cutează.

 

Bunica-mi spunea o poveste că…

(Dar ce mai contează?)

Nimeni nu ştie, ascunsu-mi-am zisul,

de ce

chiar până şi astăzi

când luna înspumă caisul,

tot sângele lui în al meu se răscoală

să uit dăscălitul din şcoală,

pe rafturi de rânduri în jos,

şi-mi vine să scriu tot pe dos,

nici o literă-n hamuri,

de la dreapta la stânga de ramuri,

şi mai presus

măcar odată vocala-nflorindă

cu scris invers, de jos până  sus,

până la norul ce-mi sporeşte floarea

ca tremurul de ape în oglindă.

 

 

CHENOZĂ PENTRU PUII DE RÂNDUNICĂ

 

Drumul,

spre unde lucrau prăşitorii,

părea dincolo de zare –

margini şi de cer şi de lume,

pe unde toamna

îşi scutura şi frunza şi cocorii.

 

 

Era lung, că nici lungul

nu ştia mai departe apusul s-alunge.

Numai pe acolo se putea ajunge

la Podul Înalt

pe unde se trecea pe tărâmul

celălalt.

Jos,

în străfund,

credeam că se ascund

balaurii, că  vrăjitoarea slută

solomoneşte apa fierbând în ulcică:

”Hai înapoi, hai acasă bunică!”

”Nu-ţi fie frică”,

mă mângâia bătrâna zicând:

”că Maica Domnului ne-ajută!”

 

Se numea şipotul La-Niţă,

unde luam răcoarea în ulcior

şi chiar în mijlocul pierdut în răzor

era o troiţă

înfiptă-n răscruce.

Acolo plângea Maica Domnului

cu Doamne-Doamne pe cruce.

Trandafirii sălbatici cadelniţau

din floarea-nroşită-n apus

din vecernii,

iar gladiolele cu ochii în sus

cântau în genunchi ca la denii.

”Fă semnul crucii”, aud şi acum pe bunica

şi mă-nvăţa ce să zic, dar în şoaptă.

Eu îi arătam unde şi-a făcut schitul

rândunica,

exact sub streaşina de icoană.

Doamne-Doamne

îşi aplecase capul în jos

mai mult, spre partea dreaptă,

să nu-i rănească  rândunicii

puii din cuib

cu spinii din coroană.

 

 

PARIUL CU PASCAL

 

Am aşteptat petalele de mac

minunea să şi-o scuture,

să mă transformi în fluture,

dar am ajuns cu mult mai rău,

neschimbat,

nici măcar în gândac,

ci tot omidă, tot vierme.

 

”N-ai înţeles scrisul Lui, crudul;

nu-n floare, ci-n frunză

meşteşugită-i taina ce ştie s-ascunză

subţirele zbor peste moarte”,

îmi zise-n ghicit esoteric

dudul.

O poţi învăţa ca din carte,

amar cucutean

de ştii cum să-l rozi

celor trei nopţi de-ntuneric.

Apoi – poarta de crisalidă !

Un altfel de timp te înfaşă.

Mugur ascuns pentru aripi

e în gogoaşă.”

”Dar cine va veni ca să-mi deschidă?

Mi-e frică de frunză, miroase a toamnă!

Dacă scrisul ei

ca şi cel din ceaslovul de tei,

se citeşte altcum,

cine-mi grăieşte ce-nsamnă?

Că una e buchea din spic

cu moartea pre moarte călcând,

iar alta pentru vierme

ca să se facă flutur.

Şi-atunci în ce mă scutur

de fire? În comând?

Tu crezi că e totuna?

Dar dacă firului de borangic

cu care voi să-mi cos urcuşul

( trei nopţi n-ar fi prea mult ca să le rod)

să zicem luna

că din greşeală-ar fi uitat

să-i facă nod?

 

 

RECITIND PE CREANGĂ

 

E altfel povestea…

Afurisitul de spân

nu în fântână m-a prins cu capacul,

ci, printre noi copiii, cu faţă

de iască,

viclean mi-a dat povaţă,

ca nimeni să nu mă găsească

să mă ascund în primul bătrân.

 

Bătrânul

cu mintea o ducea cam greu

că-adesea îi făcea feste

şi o ţinea de bună că nu e poveste

şi credea cum spânul

l-a convins că sunt eu.

 

Aşa este basmul cu spânul harap

ce prinse-un copil

în trup hodorog.

Degeaba îl rog.

Din casa pustie nu pot ca să scap.

Mă strigă copiii pe-afară…

 

In fiecare seară

după tipicul: „’Ce oră e?”

moşul începe să sforăie,

iar eu când singur rămân

mă caţăr în vis

către geamul deschis

(Cât de frumos miroase din nou

fânul!)

şi când sunt aproape să sar,

cucuveaua-şi trezeşte stăpânul.

(Ţipătul ei parcă muşcă.)

Iarăşi m-a prins şi mă bagă în cuşcă,

întorcând la perete bătrânul.

Era doar o clipă şi-aşi fi putut să scap

din trupul lui în cel ce-i al meu.

Şi atât!

 

***

 

„Dormi, puiul meu!”

parcă aud pe mama

cu vocea ei,

parcă din alte toamne

cuvintele-i căzând atât de dulci:

”Iar ai uitat ‘nainte să te culci

ca să te rogi lui Doamne-Doamne.

Şi ai visat urât.”

 

 

CURTEA DE ARGEŞ

 

Şoapte să fur? Le

aud, dar mi-e frică –

rostirea în hău le aruncă.

Oare-s cântare, oare nu-s caină

răsucitele turle

cu capul întors către taină?

 

Inchină-te şi lasă tăcerii

nespusul de cer

aşa cum îl deapănă zidul.

Ce s-a-ntâmplat în noaptea-nvierii?

Nu întrebaţi, n-o să vă spună ghidul.

 

Era cum de Paşte se face-nconjorul.

Convoiului de îngeri le încheia soborul

Manole cu Ana

cu transparente aripi de lună.

”Sunt ei, strigară turlele,

Manole cu Ana-mpreună!”

Uitând că din mortar sunt mistrite

vraja le-a prins meşterite,

zbor împietrind minunii fără glas

firidă cu firidă

aşa cum până astăzi

privirea peste umăr le-a rămas.

 

Dar ghidul,sub blestem, n-o să vă spună

nimic din binecuvântata vină,

uitată prea ades, că

aşa e şi năravul sfânt de frescă

de a sorbi cu buze arse

sfiala din lumină.

Precum şi ele au rămas întoarse

atât de feciorelnic spre un etern sărut,

cum doar psaltirionul să-l cânte-ar fi ştiut.

 

 

ÎNFLORITUL VIŞIN DESENAT CU CĂRBUNE

 

Păreri dacă-au fost,

zi şi nu le

mai spune a doua oară.

 

Vişinule,

era atâta alb

de se-auzea lunarul albului crud

pe ramul tău spre floare şi aripă.

Şi astăzi parcă-aud

(mai ştii răscrucea de-o clipă?)

când îngerul peste cer ţi-a strigat

din lut şi primăvară:

Deschide-ţi crengile şi zboară!

 

Vişinule,

păreri dacă-au fost

zi şi nu le

destaină tot spusul

când la pândă de nor

se-ascunde

şi torsul şi fusul.

 

…eram pe partea înaltă,

cealaltă

a vremii,

când visam fără aripi că zbor

peste ape –  lumină…

Şi totuşi te-ntreb:

Nu cumva n-ai plecat

crezându-te geamăn

cu îngerul meu păzitor

crescuţi în aceeaşi grădină?

 

Dar ce rost, dar ce rost…?

Odihnească-mă ierii!

Nici măcar părerea părerii

nu-mi vine să cred că i-am fost.

———————- 

Dumitru ICHIM

Kitchener, Ontario

4 august 2017

Adresa trupului meu

 

Adresa la care eu stau

O caut ca-n ziua dintâi

Sunt unii ce sigur o au

Eu am doar poteci – căpătâi

 

 

O, Doamne, mai dă-mi nişte paşi

S-ajung o adresă a mea

Iar paşii în urmă rămaşi

Să-i fac încă-o dată aş vrea

 

 

Adu-mi următorul în faţă

Să-l calc dinainte-napoi

Iar când mă trezesc dimineaţă

Distruge-mi adresa cu ploi

 

 

Ia harta arterelor mele

Ia harta straniei poteci

Cu firele ierbii acele

Cunună-mi fiinţa când pleci

 

 

Mă-ndrept către firul de iarbă

M-aşteaptă – acela mi-e drag

În gol omenirea să fiarbă

Un pas mai lipseşte şi-l fac

 

 

Acum, domnii mei, am adresă

Sunt firul de iarbă distrus

Pe care – se spune în presă

A pus talpa goală Iisus.

 

 

A doua stea

 

Nu mai rămâne-n lume decât steaua

Care vă poate duce către Rai

Imperii de cenuşă care ard

Şi lacrimile mamelor ce cad

 

 

Orbiţi de strălucirea stelei bune

Ca nişte felinare fără gaz

Mai pâlpâiţi pe la răscruci de lume

Între un viitor incert şi azi

 

 

Păşiţi pe solul ars al minţii voastre

Şi nu-nţelegeţi când aţi fost trădaţi

Căci nu-ndrăzniţi să mergeţi după steaua

Care vă cheamă iarăşi s-o urmaţi

 

 

Nu ştiţi – ca magii Răsăritului

Cu darul sufletului să plecaţi

Spre ieslea caldă-a începutului

Şi-n taina unei nopţi să vă rugaţi

 

 

Iar steaua se tot duce, se tot duce

N-o vede nimeni dintr-o lume mare

Şi înălţaţi din nou încă o cruce

Pentru a doua şansă de salvare.

 

 

La gura Ieudului

 

Noi cei străini ce n-avem loc la masă

Ajuns-am iară-n Ieud întristați

S-o înturnat șî Dumnezău acasă

Da’ oaminii de mult erau plecați

 

 

Eu, unu’ dintre ei, stătem la cruce

De drumuri. Ca să mărg în sat stătem.

Am vrut să plec da’ nu mă putem duce

Ș-atunci am înțăles că-i un blestem

 

 

Șî mi-am luat de-a umăr cé valiză

Șî am pășât în Ieud, înapoi

Șî unu’ m-o-ntrebat dacă am viză

Că Ieudu’ nici nu mai ști’ de noi

 

 

Ăia plecați în alte părți de țară

Ăia mai „domni” ce stăm la București

De-aceea e privirea mea amară:

Că știm cine suntem. Da’ cine ești

 

 

Nu știe decât cel ce stă de veghe

În stația de-autobuz mereu:

Stafia asta căutând pereche

Semnând o viză câtă Dumnezău

 

 

Da’ tăt m-am dus pă drumu’ câtă casă

Zdrobindu-mi amintirile sub pași

Șî brusc mi-am amintit de-o sară arsă

În falsul joc al „domnilor” rămași

 

 

Șî ajungând obsesiile-n stradă

Știind că moartea mé îi lucru scump

M-am pus pă laița plină de zăpadă

Crezând că îl înviu pă domnu’ Bumb

 

 

Ș-apoi înțălegând că pré târziu’

O pus ștampilă pă plecarea mé

I-am spus lui Dumnezeu să-și lase Fiu’

Să facă iar „acasă”. De-a puté.

 

 

Domnii sunt plecaţi

 

Lacrimile-mi curg şiroaie

Peste ce-i în mine sfânt

Umerii mi se îndoaie

De la viaţă la mormânt

 

 

Ploaie cade sau arşiţă

Bat la uşi dar nu deschid

Oamenii cuprinşi de frica

Celui mult prea istovit.

 

 

Se ascund dar zidu-i rece

Între ziduri tremură

Au uitat să-i facă cruce

Celui ce iertare dă

 

 

Şi perdele-au pus pe geamuri

Ca şi cum acasă nu-s

Strâng la piept hârtii ciudate

Şi rămâne-n drum Iisus.

 

 

Cântec final

 

Visam să scriu o carte despre mama

Şi aşteptam să cresc odată nare

Şi-acum că-s mare – iată – îmi dau seama

Că alfabetu-i plin de semafoare

 

 

Şi toate, toate sunt pe roşu, Doamne!

Buldozere-mi pândesc orice mişcare

Nu-i nimeni pe alt drum să mă îndemne –

Zadarnic am trăit să mă fac mare

 

 

Ori încotro încerc să fug de arme

Oriunde-ncerc să scriu o carte sfântă

Apare-un „om de bine” ce nu doarme

Un zbir cu epoleţi ce stă la pândă

 

 

Visam să scriu o carte despre mama

Dar mi-au ucis cuvintele din Cer

Călăii puşi să-mi adâncească drama

Şi prietenii care doresc să pier

 

 

Visam să scriu o carte despre mama

Acum şi pentru mine e târziu

Târziu să mă întreb dacă-şi dă seama

Că m-a născut dar nu mai are fiu

 

 

El s-a pierdut prin galerii de mină

Robit de ochii altei omeniri

Poate a fost ucis. Poate-i de vină

Pe lemnul unei alte răstigniri

 

 

Datorie

        Pentru ultima femeie din viaţa aceasta

 

 

Ai vreme preţ de-o bere

Să fugi la tine-acasă

Şi să gândeşti. Tăcere

În capul meu se lasă

 

 

N-ai când să fugi de mine

Că umbra mea te-ajunge

Că Dumnezeu aşteaptă

Cu noi să se conjuge

 

 

N-ai cum pleca, n-am cum pleca

Şi uite iară luna

Cum vine pentru-altcineva –

Ne macină întruna

 

 

Momentul ca un glas târziu

Ca Dumnezeu când vine.

El răstigneşte câte-un Fiu

Şi s-a oprit la mine

 

 

Mi-e sufletul o vrabie

Şi poticnit mi-e graiul

Mi-e inima o sabie

Ce taie-n două Raiul

 

 

Acestui paşnic Dumnezeu

Ce-n inimă îmi zace

I-aş dărui tot capul meu

Dar e timid. Şi tace.

 

 

Aşa devin o vrabie

Şi poticnit mi-e graiul

Mi-e inima o sabie

Ce taie-n două Raiul

 

———————————-

Ștefan Doru Dăncuș

Târgoviște

4 august, 2017

 

 

LA MULȚI ANI, ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ

FIȚI FERICIȚI!

*

Nota mea:

Prietenii sunt rari. Când îi simți aproape, nu-i mai lăsa să plece. Dăruiește-le iubire și lumină! Ține-i de mână când sunt triști! Și de ziua lor, fă-ți timp pentru ei.

La Mulți și Buni Ani, Ștefan Doru Dăncuș!

Mariana Gurza

ICOANE

 

Heliotropul se roteşte după astrul palid revărsat

Peste trupul Toamnei. În festinul ei ameţitor

Soarele agonizează prin tămâia boabelor rubinii

Clătinându-se apoi printre gutui cu parfum exotic.

 

Hesperidele îl aşteaptă pe Herakles. În Grădina cu mere

De aur doar să întinzi mâna. Heruvimii din Hyperboreea

Visurilor pun icoane anotimpului. Să nu i se alunge

Norocul prins în curcubeul oglinzii. Să se  fixeze în Oracol.

 

 

TÂRZIU, ÎN TOAMNĂ

 

Te caut în toamna aurie, răsfoind-o prea

Târziu. Când pomi-s orfani, dezbrăcaţi de vise

Verzi, ca turcoazul din ochii tăi. Agonizând,

Precum  fluturii ei galbeni, zburând peste mine,

Bănuţi de aramă, acoperindu-ţi glezna

Ce ţi-a sărutat-o marea. Ştii!… Ştii,  numai eu o aud,

În ghiocul adolescenţei mele târzii, când ascult

Murmurul iubirii din  armonia unei veri, secătuite

Şi acoperită cu frunze, ca şi chipul său…

S-a micşorat ora de verde străpunsă

Te-aştept. Încă, apusul violet sticleşte anotimpul

Care se-agaţă în pomii încremeniţi, de-atâta aur.

Iubirea îmi surâde ca un poem neterminat.

E târziu… în toamnă. Şi-am rămas

Pribeagul rătăcit printre  şoaptele tale.

 

 

TOAMNĂ ÎN VENEŢIA

 

Îmi aduc aminte de mine

De atunci, când dădeam întâietate

Pianului, alunecând solfegii

Până la rumenirea zorilor…

Mi-aduc aminte de tine

Alungându-mi gluma ce ucide

Muzica sfredelitoare a gândului

De flaut. Gând cu gând de vis…

De vis şi vioară cu vioară, poem

De pianină lângă poemul

Icoanei din Catedrala Veneţiei…

Mi-aduc aminte de noi, de tot

Ce  n-am făcut! Mă înconjoară

Spaima de dorul care arde timpii

De lacrimi. Mi-am injectat iubirea de

Flacără din noi. Apusă la Palatul Dogilor.

Stinsă de harpă în Piaţa San Marco.

Sorbeam  şampania toamnei veneţiene

Privind lampa cerului spre care cocorii

Se înălţau  în chip sinucigaş…

 

 

IUBIRI ÎN BALCIC

 

Înveleşte-mă iubite, acum, când vuieşte

Doar toamna desculţă!  Când pădurea iubeşte,

Mai gândeşte în culori visătoare, mărunte

Iubeşte-mă-n ploaie pe frunze cărunte,

Când Dumnezeu pictează prin raza aurie…

Şi-n noiembrie printre copacii goi şi-n rouă pustie…

Departe-i lumina de Balcic, ce renaşte prin frunze!

Iubeşte-mă acum, când pădurea e ninsă

De  vise-mpletite  în vânt de lumina prelinsă

Şi poţi să-mi aduni viori pân’ la bolta-nstelată

Cuprinde-mă-n  iubire, pe-o  strună din lumina perlată!

 

 

VIORI DE OCTOMBRIE

 

Se-mpodobeşte octombrie cu giuvaere

Aprinse-n curcubeie. Ne-nveleşte cu frunze

În toamna desculţă… Când arborii-s năluci,

Şi gândesc în culori visătoare, cărunte

Iar luna înfloreşte a toamnă târzie…

Iubeşte-mă acum, în octombrie,

Când Dumnezeu pictează în roua aurie…

În noiembrie, copacii rămân goi şi singuri.

Ce departe-i lumina, care trimite alte frunze!

Iubeşte-mă acum, când pădurea se transformă

În viori şi în vise cu plete în vânt de lumină

Şi poţi să-mi ridici o liră pân’ la bolta-nstelată

Cântând a iubire în tăcerea verbului  ”a fi”…

 

GLASUL  DELTEI

 

Mai   găsesc lacul cu vise, tăcut, înmiresmat

De ierburi de leac? Doar anotimpul l-am înrămat

În iubirea mută. Delta-i sub aripa-i  strânsă

Şi-n răsărit fecund. Curge prin ea salcia  plânsă….

 

Eu sunt  poetul, culegător al stelelor ,

Când loveşte  şi-n lună,   şirul lung al cocorilor,

În  prag de toamnă. Deltei îi tresare copilăria

Iar Dunărea în somn îşi mai caută armonia…

 

Sunetul zilei înlănţuie pelicanii –  tâlharii nopţii

Prin logodna cu marea. În vioara toamnei –  zarul sorţii,

N-aude glasul Deltei –  strigăt în  jarul verii:

–  Să nu uitaţi  iubirea şi să-mi  primiţi  cocorii!

 

 

MIROSUL TOAMNEI

 

Din vârful dealului

Apusul arde-n flăcări

Nori de păsări.

De sub cărbunii aprinşi

Amurgul suflă aripi-frunze –

Culori în transhumanţă…

Agonizând, pâlpâie vara,

Respiră aurul gutuilor,

Îngreunând povara

Iubirilor spre Paradis.

Cad peste auriul frunzelor

Culori de un roşu nepermis

De ultima speranţă…

Numai…numai crizantema

Este sub domnia faldurilor

Arămii! Miroase a toamnă…

 

 

AGONISEALA MĂRII

 

Se stinge iar apusul printre comori marine

Valul căzut în toamnă se-neacă în destine

Pe plajă. Captura-i deasă o răspândeşte lung

Pe mal. Peste umărul serii priveşte des, prelung…

În sunetul de scoici portocalii,  agoniseala mării

Duce dorul de lună plină, ascunsă-n ochiul zării,

După soare-apune, iarăşi căzând  în super-lună,

Doar pescăruşul singur le sune: noapte bună!

Rotind peste cochilii şi melci cu gust de vară…

A câta oară-i toamnă?!  Doamne, a câta oară!

 

 

CU GUST DE MĂR

 

Luna aprinde în noapte

Un vârf de condei,

Rest astral pe podul cerului

Gust de fruct tomnatic

Din grădina gândului meu,

Alb, ca bujorul.

Doar merii explodează în roşu,

Visând la florile roze ale începutului.

Mai ninge cu fiori de măr în univers

Cât timp muşcăm din mărul lui Adam.

 

 

COCOŞII

 

Mi-a trimis Mercur în dar

Doi cocoşi. Dar în zadar

Se rotesc. Ei, au nobleţe?!

…Sunt  cu minte…

De cocoşi.

Agresivi, ca mai-nainte…

 

Rubiconzii lui Botero,

Familiştii

Lui Chagall

Sunt sexiştii  –

Picasso. Festivişti,

Dar onorabili. Talentaţi,

Cu mult aplomb,

La pictori … specializaţi…

 

Ce mă fac cu-aşa modele?

Cu un stil

Ca în rondele!

Personajele de  ”clasă”,

Mă iubesc.  Nu-i de mirare?!

Mă-nconjoară, cu ardoare!

 

Metafore în lut  a la Hurezi

La  pas de toamnă, să le vezi!

 

 

OVIDIU

 

Am uitat să-ţi spun, că te-am iubit

Deşi te-am înşelat cu Ariadna, cu Didona

Şi cu Medeea, iubita  lui Horaţiu,  din alt timp…

Era toamnă. A!  Am mai uitat ceva  să-ţi spun:

Eu…eu sunt OVIDIU!  Din altă viaţă…Mă ştii?

Poetul trimis la marginea Imperiului…

La Pontus  Euxinus. Un exilat printre sciţi

Acum 2000 de ani! Poetul roman al iubirilor

Prins între o seducţie, pe o coardă de vioară

Şi… reverberaţia unui surâs adolescentin

De violoncel. Mă crezi?! Sunt eu, ”Poetul Iubirii”!

Şi am venit acum, pe scena de pe malul Mării,

La celebrarea Anilor mei, petrecuţi în Paradis

De…de vreo  două milenii…Şi să nu uit:

Acum, m-am ascuns în Statuia mea din Tomisul străvechi

Şi… mă voi da jos de pe soclu! Da! Da!

Mă veţi vedea actor printre personajele

”Metamorfozelor” mele, dacă…dacă

Mă va săruta o fecioară!

Mai sunteţi tot atât de frumoase,

Cu harfa în suflet şi cu iubirea pe buze?!

Acum sunt un pelerin

Şi am venit să vă reînvăţ ”arta de a iubi”…

Faceţi loc iubirii, că vin!

 

 

ŞUIERĂ TOAMNA

 

Toamna picură livezile prin ochii aurii,  pierzători,

Copacii şueră-n braţe durerea în roşu.  Arzători,

Coboară şi cerul, tresărind plumburiu, odată cu ele

Cad frunze …şi iar le  rotesc, tot mai departe de stele…

 

Neputincioasă-i  şi ploaia, ce le strânge în ghiară

Numai noi revedem luminişul albastru din seară

Doamne, toamna asta n-a lăsat vara mai lungă

Pentru iubire. Dar o acopăr cu umbra-mi prelungă

 

Cerul e prins între iubirile noastre. Vise ne-mplinite

Găsesc în stihurile tale, ninse, încă necitite…

Şueră toamna nebună peste versul meu imaginar

Doamne, acoperă-l cu veşnicia Ta şi dă-i-l în dar.

 

Şi nu  lăsa toamna să şuere! S-o anini de iubire

Şi s-o acoperi cu-un vers violet, în plutire

Dar să-i adaugi, poete,  dansând în menuet

Un poem cu lumină, mereu melancolic, discret…

—————————-

Elisabeta IOSIF

Bucureşti

august 2017

 

LA MULȚI ANI, Adriana Popa !

Pseudonim literar, Dacina Dan

Oțelul Roșu

Ohaba

***

Tată

 

nu ţi-am spus niciodată

cât de mult te iubesc

cercuri concentrice

mă rănesc cu regrete

nu ţi-am văzut

surâsul morţii în ochi

tată

ai plecat subit în lacrima toamnei

între tine şi noi

fulguiesc depărtările

e vremea ploilor de frunze

ochii mei spală copacii

unde e glasul

cum doare pasul

ce se întoarce

ocolind

de unde a plecat

 

Father

 

I have never told you

how much I loved you

concentric circles

hurt me with regrets

I haven’t seen

the smile of death in your eyes

father

you left suddenly in the tear of autumn

between you and us

the distances fall as rare snowflakes

it is the time of raining with leaves

my eyes wash the trees

where the voice is

how the step hurts

when returning

meandering around

back to where it had left from

 

 

Cuvânt

 

indicibilă e sămânţa

cuvântul

un copac

în care-atârnă strâmb

două inimi albastre

în timp ce una bate

cealaltă-nmugureşte

sărbătorind tăcerea dintre noi

cu frunze

 

Word

 

unspeakable is the seed

the word

a tree

in which hang crooked

two blue hearts

while one beats the other buds

celebrating the silence between us

with leaves

 

 

Peisaj

 

 

sunt

ca o potecă

dintr-o pădure verde părăsită de căprioare

mi-am rătăcit

ecoul

printre copaci

clipa de tandreţe

a ancorat

lângă celălalt capăt

anotimpul meu

a înflorit cu umbre pe acele unui brad

 

 

Landscape

 

 

 

I am

like a path

in a green forest

abandoned by deers

I have lost

my echo

amid the trees

the moment of tenderness

has anchored

at the other end

my time of the year

has bloomed into shadows

on the needles of a pine

 

 

Ochii tăi

 

 

ochii tăi

mi-au arătat deşertul

nu păşi

peste cărările ironic consimţite

de auditoriu

e o pasăre falsă

undeva

se ghiceşte oaza

şi surâsul izvorului

dac-aş înfrunzi

în cadenţele sociale

mi-ai săruta cu aer albastru

fântâna privirii

 

 

Your eyes

 

your eyes

have shown me the desert

do not step

onto the paths ironically consented to

by the audience

there is a false bird

somewhere

you can catch a glimpse of the oasis

and the water spring’s smile

were I to grow leaves

following social cadences

you would kiss me with blue air

the glance’s fountain

————————-

Dacina Dan alias Adriana Popa

Timișoara

4 august 2017

 

* Nota mea:

Din partea tuturor colaboratorilor, călduroase urări de sănătate și bucurii alături de cei dragi. Viața să-ți fie o poezie, îmbrăcând fiecare clipă cu veșmântul versului dăruit…

La Mulți și Fericiți Ani !

Mariana G.