Cuvânt și iubire

 „Bărbații au descoperit focul, dar femeile au descoperit cum să se joace cu el.”

 – Sarah Jessica Parker

   Întrucât scena politică este înțesată de așa numite, de către jurnaliști, „Amazoane”, m-am gândit să poposim asupra acestui termen. Relatările referitoare la Amazoane le găsim în miturile antichității, precum Războiul Troian, cucerirea Atlantidei sau aventurile lui Hercule, povești străvechi demne de crezare, aparținând unor autori antici de renume, ca Eschil, Homer sau Herodot. Poate mulți dintre noi au aflat pentru prima oară de amazoane ca trib al unor femei războinice, în Iliada, epopeea lui Homer despre războiul troian, scrisă probabil în secolul al VII-lea î.Hr. Ele sunt menționate în treacăt, cu referire la episodul în care l-au atacat pe Priam din Troia, atunci când acesta se afla în campanie, în centrul Turciei de astăzi. Homer le-a descris ca pe „cele care se luptă precum bărbații”. După Homer, mulți scriitori greci au adăugat noi elemente acestor personaje și presupusei lor origini.

   Se crede ca etimologia cuvântului „amazoană” provine de la termenul iranian sau persan „ha-mazan” sau „hamazakaran”, care înseamnă „a face război”. La greci însă, însemna „fără sân”.

   Cele mai recente descoperiri încep să confirme existența Amazoanelor, constituite cândva într-un trib de femei războinice, aflat în nordul Mării Negre. Acestea ar fi fost fiicele zeului Ares, zeul războiului. Viteaza Hippolyta și mândra Antiope erau cele două regine care domneau în același timp peste amazoane, sălășluind la Pontul Euxin. Una dintre ele răspundea de bunul mers al comunității, de organizarea și de activitățile domestice, iar cealaltă coordona problemele de război. Legenda spune că o singură dată pe an amazoanele vizitau un trib învecinat format numai din bărbați, de unde îi alegeau pe cei mai arătoși, pentru a da naștere copiilor. Unele scrieri mărturisesc că aceștia erau răpiți, violați și uciși, dar există izvoare care prezintă consumarea evenimentului pe cale amiabilă. În cazul în care noul-născut era fată, ea rămânea împreună cu mama în tribul de amazoane; dacă se năștea băiat, era omorât sau trimis să locuiască împreună cu tatăl său. Fetele erau pregătite să devină amazoane, extirpându-li-se sânul drept care le incomoda în luptă. Unele izvoare nu sunt atât de categorice în privința autonomiei amazoanelor și, deși le prezintă ca dominante în comunitate, nu elimină cu totul bărbații din cercul lor, bărbați care ar fi fost îndeletniciți cu treburile casei și cu îngrijirea copiilor. Relatări despre femeile luptătoare există și în China, Africa, America.

   Fie că s-au născut din zei, fie că erau femei răsculate împotriva bărbaților, impunându-și supremația, ucigându-i chiar, amazoanele constituiau un trib de femei guvernat după legile unui matriarhat crunt și sângeros.

   Din punct de vedere geografic, numeroase surse le amplasează originile în bazinul Mării Negre. Tendințele expansioniste și nevoia de sânge au împins campaniile lor militare până în zone mult mai îndepărtate. Armele de luptă folosite de ele erau arcul, sulița și toporul, iar pentru apărare foloseau un scut ascuțit. Diverși cronicari medievali și renascentiști acreditau amazoanele cu inventarea toporului de război, exprimându-și totodată uimirea: „Poate cea mai bărbătească armă de război a fost inventată de niște femei”. Vestimentația lor este mai puțin menționată în izvoare istorice și mai degrabă sugerată în numeroase artefacte de origine grecească. Primele sculpturi le dezvăluie într-o îmbrăcăminte războinică, inspirată din uniforma de luptă a zeiței Atena, amazoanele purtând coifuri. Mai târziu le găsim prezentate după modelul lui Artemis (sora geamănă a lui Apollo), purtând rochii subțiri, pentru o mobilitate mai mare, iar cele mai recente statui au veșmintele perșilor. De obicei, sunt reprezentate călărind, dar și ca pedestrași.

   Hipocrat (460 -370 î.Hr.), cel mai vestit medic al Greciei, le descrie astfel: „Nu au sânul drept. În timp ce sunt încă mici, mamele lor înroșesc în foc un instrument din bronz special construit și îl aplică pe sânul drept pentru a-l cauteriza și a-i opri dezvoltarea, iar toată forța să se canalizeze spre braț și spre umăr.”

   Operele de artă, totuși, nu le înfățișează mutilate, amazoanele fiind mereu sculptate sau pictate cu ambii sâni, sau cu cel drept acoperit. În Muzeul Metropolitan am admirat statuia din marmură a Amazoanei rănite, o copie romană (sec. I-II d. Hr.), a celei originale grecești din bronz, din perioada anilor 450-420 î.Hr. Pierzându-și armele în luptă, rana-i sângerează, dar în ciuda situației grave a trupului, fața nu trădează durerea, reținerea emoțională fiind caracteristică artei clasice a secolelor V și VI î.e.n.

Legătura dintre amazoane și regiunea sud-americană cu același nume este lesne de intuit și are chiar origini istorice. În perioada marilor explorări geografice, mai exact în anul 1542, spaniolul Francisco de Orellana a fost trimis împreună cu 48 de luptători de către cuceritorul statului Peru să exploreze zona râului Amazon. În timpul expediției, au avut loc numeroase înfruntări cu războinicele locului înarmate cu arcuri și săgeți, femei musculoase, cu trăsături masculine, extrem de combative, care i-au înspăimântat pe spanioli. Fluviul și întreaga pădure tropicală a fost denumită după luptătoarele legendare.

   Lupta dintre atenieni și amazoane este adesea comemorată în artefacte și în basoreliefuri din marmură, precum cele de la Partenon (templul dedicat zeiței Athena, ridicat pe acropola Atenei) sau sculpturile din Halicarnas (orașul în care s-a născut Herodot, astăzi în Turcia). Scriitorul, istoricul și moralistul de origine greacă Plutarh (46-125 d.Hr.) spune că au existat Amazoneum-uri, lăcașuri ale amazoanelor ce conțineau mormintele acestora și obiecte de cult. La Atena se făceau sacrificii în cinstea amazoanelor, iar fecioarele grecoaice prestau anual un dans ritualic cu arme și scuturi. Plutarh conchide că amazoanele nu au existat ca o specie distinctă de femei războinice ci, mai degrabă, ca femei ce îi secondau pe bărbați în bătălii.

   Amazoanele au fost menționate și în manuscrisele care povestesc istoria Imperiului Roman. Părintele imperiului roman Iulius Cezar (100-44 î.Hr.) amintea Senatului că într-o bună măsură cucerirea unei porțiuni importante a Asiei a fost realizată cu ajutorul amazoanelor, al reginei asiriene Semiramida (806-809 î.Hr.) – inițiatoarea celebrelor grădini suspendate, dar și prima femeie care a folosit pantalonii în lupte.

   Se crede că superioritatea în luptă a amazoanelor s-a datorat faptului că aceste femei au călărit înaintea grecilor și au îmblânzit caii chiar înainte ca oricine altcineva să o poată face. A existat suspiciunea că femeile spartane și-ar fi putut avea originile în triburile de amazoane, întrucât o femeie spartană trebuia să fie neînfricată și capabilă să-și apere căminul și chiar țara. De asemenea, atât spartanii, cât și amazoanele o adorau pe Artemis, zeița greacă a vânătorii, iar, ca și în cazul amazoanelor, și în Sparta, se pare că, domina matriarhatul. În 1993 arheologii au făcut niște descoperiri care au contribuit la întregirea informațiilor referitoare la nomazii din Eurasia din perioada Greciei Antice. Acești nomazi s-ar fi stabilit în zona de nord a Turciei de azi și în bazinul Mării Negre, în perioada secolului VII î.Hr., continuându-și cuceririle până în secolul V î.Hr.

Atât Biblia, cât și numeroase izvoare și scrieri istorice menționează numeroase cazuri de femei participante la diferitele războaie ale umanității. În Roma se practicau luptele între gladiatori femei și chiar între femei și bărbați, în arena Colosseum-ului – amfiteatrul gigantic proiectat de împăratul Nero și terminat, mult mai târziu, de către fiul împăratului Vespasian.  Astăzi, clădirea-ruină este vizitată de turiști din toată lumea.

   Prințese și regine scandinave și saxone au condus invazii și campanii militare de cucerire a unor teritorii, iar în secolele XI-XV, numeroase femei aristocrate, dar nu numai, au stat în fruntea multor mișcări care s-au soldat cu mii de victime. Un nume răsunător este chiar cel al Ioanei D’Arc, eroina națională a Franței, care a luptat pentru redobândirea pământurilor franceze de sub ocupația Angliei, în preajma anului 1430. Și în secolele următoare femeile au mânuit armele, iar din secolul XX și până astăzi, tot mai multe reprezentante ale sexului frumos au început să fie integrate oficial în sistemele militare. În Libia, dictatorul Muammar Gaddafi își formase garda personală numai din femei virgine, antrenate sever în arta războiului și a luptei, și care, pe lângă faptul că erau  machiate, parfumate, purtau pe umăr și la brâu mitraliere sau pistoale, pentru a-și apăra conducătorul.

   Noțiunea de femeie-războinică există încă de acum 3.500 de ani. Nu se știe cât adevăr și câtă născocire există în toate relatările de până acum, dar femei războinice au existat, și chiar dacă sabia lor nu a răsturnat lumea, implicarea lor mai mult sau mai puțin diplomată în cursul istoriei a dat, cu siguranță, turnuri nebănuite mersului și destinului umanității.

   Literatura a zămislit femei puternice, eroine fictive, dar și unele reale. Autorii au zugrăvit partea umană a acestor femei, în scop moralist, dar și pentru că în acele vremi ale istoriei, caracterul lor era impresionant de schimbat în bine.

   Ca o paranteză amintesc afirmația necruțătoare a lui John Lennon (1940-1980), fondatorul trupei The Beatles: „Ca de obicei, există o femeie minunată în spatele oricărui idiot”. Să-l credem? Ar fi de analizat! Mai curând cred în proverbul românesc: „Cine se aseamănă se adună”. Cei ce nu se aseamănă se atrag la început, după care, foarte curând se despart pentru totdeauna.

   Alături de amazoane și eroine există o categorie de femei, așa numitele Precupețe, care cumpără de la producător diferite produse, pe care le revând apoi cu preț mai ridicat, în piață sau pe străzile orașului… dar nu numai!

   „Precupețele” vând ce pot și cumpără ce găsesc. Și invers: Cumpără ce găsesc și vând ce pot, cât pot! Din tot sufletul „marfa” preamăresc. Nu-și mai pun mâinile în șold ca altădată, iau o atitudine sobră, dar gurițele le merg ca niște melițe… Melițați, melițați, guverne răsturnați! Jucați-vă cu focul!

Ce largă și indulgentă-i „piața” politicii românești!

———————————————-

Vavila Popovici

Carolina de Nord

In urma cu doar cateva zile am primit si am citit cartea: Ion Marin Almajan, ”Ochiul neadormit al Bufnitei”,  Editura David Press Print, Timisoara, 2016, 307 pagini.

Este o carte masiva, stufoasa si extrem de exigenta. In paginile ei se gasesc reflectii, sfaturi, amintiri, portrete, concluzii istorice si existentiale.
Ion Marin Almajan este, pentru cultura si literature Banatului, un punct de referinta necesar. Opera lui trebuie consultata de cel care va dori sa inteleaga trecutul si prezentul Banatului si va dori sa caute ceva despre viitorul lui. Este vorba de cateva zeci de carti si nenumarate articole, studii, note.
Asa cum spuneam un segment al cartii cuprinde impresii si reflectii privind prezentul Romanesc imediat. Sunt de fapt notele facute de catre IMA pe pagina sa de Facebook. Acest mod de comunicare este in momenul de fata esential si este o binefacere.
In conditiile in care mijloacele de informare “clasice”: ziare, reviste, posturi de Radio si TV sunt controlate in intregime de catre agentii ale actualei puteri, vazuta si secreta, pagina Facebook devine mijloc de a raspunde imediat, instantaneu si in acest fel stirea alternativa poate fi difuzata si propaganda sistemului isi pierde monopolul.In aceste imprejurari IMA a putut face puneri la punct esentiale si de durata. Detaliile si imprejurarile cand a facut-o sunt foarte numeroase si ar fi bine ca ele sa fie citite direct din carte. Ma opresc doar la cateva lucruri care imi par a fi cruciale.
IMA arta, direct si indirect,ca actual putere are de scop eliminarea sau,macar,diluarea conceptelor esentiale de Persoana, Familie, Neam si Credinta. Spune IMA acuzator, ”cei care s-au straduit sa faca praf familia traditionala, scoala traditional,Biserica”..”au incercat sa distruga vechea si buna morala crestina si sa inculce tinerilor spiritul New Age”. Citatul este clar si fara echivoc. Iar mai apoi IMA aminteste un adevar esential: ”Tara aceasta nu este doar a mea si a generatiei mele, ci si a celor de dinaintea mea si a celor viitori”. Intre aceste valori esentiale isi dezvolta IMA marturisirea.
Urmeaza apoi pagini frumoase si bogate in informatie despre personalitati, evenimente, dezvoltare istorica, rost existential. Dar ce imi pare sa fie cu totul exceptional este surprinderea semnificatiei momentului istoric Romanesc actual si optiunile oamenilor intre “bine” si “rau”. Modul in care in actualele circumstante se poate manifesta libertatea de optiune la care toti suntem condamnati.
In primul rand, direct si indirect,IMA arata ca in lumea asta suntem confruntati cu “raul” si acest “rau” este asociat cu “puterea”. In aceste conditii, pentru a nu sta complici la rau, avem o singura optiune: in toate imprejurarile, intotdeauna, sa fim de partea celor care “pierd”, a celor sarmani, a vaduvei si a orfanului. Este singura modalitate prin care putem fi “vii” in lumea asta si putem ramane  “vii”  in cea care va sa fie. In curgerea logica a acestei intelegeri IMA arata modul in care in acest moment istoric, in “fruntea bucatelor” s-au asezat oameni fara frica de Dumnezeu si fara rusine de oameni. Indivizi gata sa slujeasca,pentru treizeci de arginti, pe George Soros si New Age. IMA arata modul in care s-au alcatuit noile “dosare” si modul absolut jalnic in care sunt date lectii despre care ar fi trebuit sa fie “curajul” in imprejurari trecute, lectii de eroism servite de fripturisti cu verticalitatea de rama. (Cred ca acest aspect a fost cel mai bine surprins in descrierea imprejurarilor in care IMA a primit titlul de  “Cetatean de Onoare al Timisoarei” si felul penibil in care un numar de “neica nimeni” au “protestat.)
Fata de toti acesti indivizi necinstiti sufleteste IMA se defineste pe sine: suflet de taran din Dalboset, parte din libera “Tara a Almajului”, Banatean, Roman si Drept Maritor crestin. Aceasta este o genealogie imperiala, superlativa, acuma si intotdeauna.
De multe ori tonul lui IMA este trist, este tristetea pentru un rau care nu ar fi trebuit sa fie. Dar aceasta este tristetea unui luptator a carui angajare in “marea batalie” este pentru eternitate. Iar luptatorul isi va primi rasplata si in lumea aceasta si in cea care vas a fie. Caci lupta lui este lupta cea buna care este din Gandul lui Dumnezeu. O lupta care,  “inauntru s-a savarsit”.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

23 iunie  2017

Prezentarea cărțlor talentatei doamne Mariana Gurza din Timișoara continuă. Azi le-am făcut o primă cunoștință unui grup de copii din satul meu de baștină Pătrăuții de Jos (sat vecin cu Cupca), cu cele două cărți ale bucovinencei-bănățene Mariana Gurza. Desigur a fost doar o scurtă prezentare.

La ea au participat și două neobosite doamne care toată viața activează pe tărâmul culturii satului natal. Maria Ștefureac, șefa bibliotecii și Larisa Popescu, directoarea căminului cultural au făcut inițial cunoștință cu noile cărți. Urmează să organizăm o prezentare de carte la biblioteca sau la căminul cultural din localitate. Cărțile doamnei  Mariana Gurza merită să fie cunoscute de toți, mari și mici, dar mai ales de iubitorii cuvântului scris, de cei care prețuiesc cartea, de cei care citesc.

          Repet, ne-am dori să avem mai multe exemplare de carte, care să-și ocupe locul meritat pe rafturile bibliotecilor noastre.

          Deocamdată, mie nu-mi rămâne decât să fac mai multe xeroxuri cu materialele din felurite ziare de și despre Mariana Gurza, mai ales cele publicate la noi în Bucovina. Sperăm că într-o bună zi o vom avea printre noi ca să facem cunoștință mai îndeaproape cu această doamnă deosebită. O așteptăm cu drag în ospeție, și așteptăm noi cărți, proză, și noi poezii bune. Succese și Doamne ajută!

——————————

Eleonora Schipor

22 iunie 2017

Pătrăuții de Jos

Ucraina

Este un adevar prea simplu ca lumea in care traim, calitatea vietii, este determinata in primul rand de relatia dintre persoane, de relatia dintre oameni. Pe cat de simplu este acest adevar pe atata de complicata a devenit explicarea acestei relatii.
Numeoroase scoli de gandire, moralisti de tot felul si toata orientarea, propovadutiori de duzina si cu credentiale dintre cele mai dubioase au amstecat notiuni si subiecte si au facut ca acest domeniu de maxima importanta sa devina confuz si obscur.
In esenta relatia dintre persoane trebuie sa fie simpla si intemeiata pe actiuni inspirate de o porunca fara lipsa de comentariu, pe iubire. Dar porunca iubirii inseamna nu o optiune teoretica dar una de actiune, de viata. Intre oameni trebuie sa fie bunavoire, ingaduinta, intrajutorare doar in acest chip “principiile” devin fapta si existenta devine viata. Dar in plus mai exista un aspect si el tine de natura omaneasca.
Fiecare dintre noi (sau oricum cei mai multi dintre noi) suntem stapaniti de mandrie si ne inchipuim a fi  “centrul” pamantului. (Aceasta este o ratacire care pleaca de la adevarul ca fiecare persoana este “cea mai iubita” de Dumnezeu; adica pe toti si fiecare Dumnezeu ne iubeste egal in planul Sau, care este desavarsit). Dar rataciti cadem in mandrie si atunci incepem sa “jucam” roluri si sa ne lasam prada imaginatiei si iluziilor care sunt de la necuratul.
Unii cadem in ispita de-a “stanga” si ne pravalim in pacate si patimi “groase” (narcotice, erotism, lacomie, etc) dar altii cadem in ispita de-a”dreapta” si prin fatarnicie, ne imaginam buni. Mimam mila, dragostea, facem inflatie de declaratii eroice si fara acoperire si, mai rau, ajungem sa ne induiosam de propria noastra “generozitate” (care in realitate nu inseamna nimic decat vorba goala.) In realitate cultivam parerea de sine, trandavia, linguseala,  prefacatoria,  lasitatea, lenea, lacomia si prostia. Cat de adesea selectionam relatiile conform cu imaginea de sine pe care o dorim proiectata. Cat de adesea uitam binele primit in trecut si pe cei care ni l-au daruit il inlocuim cu cei de la care putem avea folos astazi. Cat de des “rezistenta” de azi inseamna fripturism cras. Iar mai grav este atunci cand cadem in una din cele mai cumplite ispite, cand confundam mandria cu smerenie. De fapt calea unor relatii bune intre oameni sta in empatia afectiva. Capacitatea si vointa de a trai starile (sau minimal a le intelege)  sufletesti si materiale ale semenului, truda de a ne apropia si include in propriul eu aceste trairi. Aceasta inseamna a lua asupra noastra macar parte din povara semenului si efortul constient de a deveni  “una”, comuniune, cu el. In acest fel, preluand “chipul” semenului (in care se ascunde icoana lui Iisus) vom putea ajunge, in timp si cu truda, la schimbarea omului  “vechi” cu cel “nou”, la “metanoia” , care este telul suprem al vietii crestine si minunea minunilor. Astefel vom ajunge ca in adevar sa putem spune, ”Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat”.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

22 iunie  2017

Viorel Roman: Romania n-are in UE/NATO bunastarea sperata, de aceea dialogul e: pentru Corneliu Vlad ofensator; Ion Marin Almajan si Ecaterina Taralunga o tradare; gen. Mircea Chelaru si Alexandru Nemoianu, USA, fara alternativa, ortodoxie sau moarte; Ion Olteanu, Pavel Ion, Stefan Dulu, Gheorghe Barbulescu, Roman Grue o perspectiva incerta. Unirea cu Roma a romanilor, conditio sine qua non, a integrarii in Europa lezeaza sentimente religioase ortodoxe si blocheaza atata schimbul de idei, cat si iesiri din inpas.

Eu inclina spre viziunea rationala a dr. Dimitrie Grama si gen. Aurel Rogojan (dupa ce i-am citit cartile). In mod paradoxal, un refugiat din vest si un gen. de Securitate, din perspective antipodice, vad ca tara nu-i in Europa, nu-i tratata ca egal de marile puteri, si ca Factorul intern (Rogojan) e la cheremul Coruptilor, Lenesilor, Smecherilor (Grama) a crimei organizate mafiote. Religia nu-i vazuta nici de ei ca importanta, determinanta, ori o concesie sensibilitatii ortodoxe ori pun batista pe tambal, de aceea sunt fortuit sa apas eu pe acesta pedala.

Dimitrie Grama: De asemenea vreau sa dau dreptate celor care spun ca “Vestul” nu se sinchiseste de soarta Romaniei sau a romanilor. Nicioadata nu a facut-o, si Romania este considerata in continuare o tara secundara care este folosita din cand in cand in interesul “marilor puteri”.

Viorel Roman: Occidentul a fortat Unirea din 1859 si Marea Unire din 1918 pentru a crea un bastion la Limesul de la Marea Baltica la Marea Neagra impotriva eternelor invazii de la rasarit. Vecinii sunt impotriva Unirii: Rusii in vor pe moldo-valahii ortodocsi ca ei, supusi; Austro-Ungaria vrea Transilvania, Maramuresul, Bihorul; Serbia vrea Banatul; Bulgaria vrea Dobrogea. Turcia construieste azi o mare maschee la Bucuresti. Islamul, Rusia obliga azi NATO sa apere Limesul, dar in conditiile in care Occidentul se va intalege cu Rusia, statul moldo-valah se va confrunta cu vecinii si Dumnezeu sa ne ajute.

Dimitrie Grama: Ce ma mira in continuare este Scuza Magnifica pe care Romanul actual o atribuie Imoralitatii, Lenei si Coruptiei proprii.

Tot timpul este afisata aceasta scuza penibila: “Aa, noi suntem Corupti, Lenesi, Smecheri, deoarece am trait pe langa turci si rusi si au mai venit si fanariotii aici la noi, la noi mieii pamantului, si de aia suntem noi lasi, smecheri, corupti, etc….”

Fanariotii au venit cu bani si scoala si experienta in Tara Romaneasca si in Moldova si au avut un rol important in emanciparea poporului roman.

In experienta mea de emigrant de 50 de ani, nu am intalnit alti emigranti de alte natii, care sa fie atat de invidiosi, atat de dezbinati si ranchiunosi cum sunt romanii. Asta tot turcii si grecii si rusii ne-au invatat?

Si daca materialul uman roman, aluatul din care e facut romanul e bun, atunci cum se face ca la mai bine de 200 de ani de cand grecii si 125 de ani de cand turcii ne-au parasit si lasat in grija/voia noastra, romanii genereaza acum cea mai corupta societate care existat vreodata pe meleagurile mioritice?!

Zic sa ne privim cu mai multa umilinta in oglinda vietii si sa fim realisti recunoscandu-ne atat calitatile cat si defectele in aceiasi masura.

Viorel Roman: Romania e patria indo-germanilor, cel mai agresiv si dotat neam. Dupa retragerea aurelianiana si dezmembrarea Imperiului, Bizantul / bulgarii impun romanilor o ierarhie greco-pravoslavnica si ei ajung in calea tuturora. E o enigmă și un miracol istoric cum spravietuiesc ei in calea occidentalilor, greco-pravoslavnicilor si islamului fara stat independent, sau intr-un quasi stat, care mai tot timpul “a fost o mare fictiune prin care orasul xenocrat traia pe seama satului românesc” (Mihail Manoilescu)

————————————————–

Dr. Viorel Roman

Disputa completă:  AICI http://www.viorel-roman.ro/

http://www.viorel-roman.ro/articol_big.php?id=683

Doamna Emilia Ţuţuianu aparţine acelor  the happy few, despre care, pe urmele lui Shakespeare şi Goldsmith, vorbeşte Stendhal, definindu-i drept „âmes sensibles”. Doamna Emilia Ţuţuianu este, categoric, un „suflet sensibil”.  După cum este, totodată, nu doar un individ uman, pur şi simplu, ci, mai cu seamă, o persoană, în accepţiunea pe care eu însumi, în smerenia mea, am conferit-o acestei noţiuni.

Anume: „Persoana este acel exemplar uman, purtător de excelenţă, care trăieşte pentru un ideal, care poartă cu sine şi sentimentul, dar şi cultul valorilor, care îşi recunoaşte necesităţi spirituale conştientizate”.

Poemele cuprinse în această carte probează, cât se poate de convingător, excelenţa morală, reflexivă şi afectivă a poetei, nobleţea simţămintelor şi gândurilor sale, chiar dacă încadrarea tipologică, altfel spus: competenţa, nu angajează, neapărat, şi pretutindeni, şi indiscutabil, performanţa textuală, încadrarea axiologică.

Tema poemelor – Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii.

Drama, fiindcă  mereu avem, pare-se, a face cu o iubire eşuată, se desfăşoară în plină lumină (în „Cetatea Luminii”), e comunicabilă integral, fiindcă nu afectează cu nimic imperativele decenţei: „Din Adevăr s-a zămislit lumina dragostei”. (Să se vadă şi Joc).

În alcătuirea ei intimă, vitală, Poezia Doamnei Emilia Ţuţuianu năzuieşte spre sinteza dintre filia şi agape, lăsându-i erosului un rol secund, deloc de neglijat, fireşte, dar secund, totuşi.

Este aceasta o însuşire de preţ, într-o vreme a dezinhibărilor comportamentale şi a brutalităţii  lingvistice, a dezastrului marilor iubiri. Poeta cântă o iubire care, chiar reală fiind, rămâne ideală.

Consecinţa imediată este deplasarea tensiunilor din evenimenţial în mental şi în imaginar, ceea ce implică şi o selecţie riguroasă a receptorilor. Sufletele cultivate, educate, sensibile, de o alcătuire diafană, vor fi foarte atente la mesajul şi la sonurile acestor stihuri. Ceea ce, presupunem, este pe placul, este dorinţa, este nădejdea autoarei.

Iată această Revenire:

„Cuprind în braţe căldura verii

şi-n suflet vreau s-o strâng

pentru tine, când vei veni…

Singurătatea, vicleană vietate,

sfidându-mă duşmănos, mă privea…

Mă ghemuiesc în mine, obosită.

Şi adun, în braţele ce-mi flutură  în vânt,

amintirile rămase,  din alt timp.

Inima se deschide ca o rodie,

cu picături roşii, ce se-amestecă,

în  scurgerea haină a Timpului,

cu nisipul lucrurilor pierdute,

cu osteneala trupului zbuciumat,

cu arşiţa febrei…ce mă devoră”.

*

About philia, agape, Eros

Mrs Emilia Ţuţuianu belongs to those happy few, about which, in the footsteps of Shakespeare and Goldsmith, Stendhal speaks, defining them as âmes sensibles. Mrs. Emilia Ţuţuianu is definitely a “sensitive soul”. As she is, she is not only a human individual, pure and simple, but most importantly a person, which, myself in my humbleness I conferred her to this notion. “The person is that human bearer of excellence who lives for an ideal that carries the feeling and the cult of values that recognizes its spiritual needs to be made aware of”.

The poems contained in this book prove, as convincingly as possible, the moral, reflexive and affective excellence of the poet, the nobleness of her feelings and thoughts, even though the typological framing, that is to say, the competence does not necessarily uses everywhere and  indisputably the textual performance and the axiological framing.

The theme of the poems – Love – is approached with immense shyness and delicate periphrases; Love having nothing instinctual, vehement, shadowy, but consuming between vague aspirations, discrete regrets, intense desires but bashfully kept, perhaps even repressed, according to a code of common sense, of honour, of purity.

Drama, because we always have to do with a love missed, unfolds in full light (in the “City of Light”), is fully communicable, because it does not affect the imperative of decency: “From the Truth the light of love was conceived”. (“Game”).

In her intimate, vital composition, Emilia Ţuţuianu’s Poetry strives for the synthesis between philia and agape, leaving for Eros a secondary role, not neglected, of course, but less important. This is a priceless quality, in a time of behavioural disinhibitions and linguistic brutality, of the great love. The poet honours a love that, even real, remains ideal.

This is indeed what the author wished to convey…

As in “Return”

“I embrace the heat of the summer

wanting to fill my soul with it

and to keep it for you, when you’ll come.

Loneliness, a cunning creature,

spitefully defying, was watching me.

I find myself in me, tired

and I gather in my waving arms in the wind

the remaining memories of another time.

The heart opens like a pomegranate,

With red drops, mixing

in the merciless flow of Time,

with the sand of lost things,

with the torment of the tumultuous body,

with the burning fever … that devours

—————————————–

Eugen Dorcescu

Traducere în limba engleză, Dianu Sfrijan

~ Prefața volumului bilingv de poezie „Pentru tine, când vei veni…/ For you when you come…”, semnat de poeta Emilia  ȚUȚUIANU, Editura SINGUR, 2017, Colecția SCRISUL DE AZI ~

Ne este familiară întâmplarea de pe drumul Damascului, zugrăvită în Faptele Apostolilor: pe când călătorea spre marea cetate siriană, tânărul Saul, care ,,sufla urgia asupra creştinilor”, este cuprins de ,,o lumină din cer, ca de fulger, care l-a învăluit deodată” (9, 3-6). Întâmplarea minunată de pe drumul Damascului, arătarea luminii cereşti, primirea revelaţiei în Hristos, ,,chemarea lui Saul”, cum este numită, este începutul transformării tânărului fariseu iudeu în apostolul Pavel, cel care a adus creştinismul în Europa şi a răspândit noua învăţătură printre neamuri. Schimbarea sa este totală: el nu are nicio ezitare să renunţe la învăţătura sa de fariseu, la patrimoniul religios al neamului său iudeu pentru ,,bogăţia cunoaşterii” lui Hristos. În peregrinările sale, el ajunge în Grecia, la Atena, Philippi şi Thesalonic, în Spania şi apoi la Roma, unde va sfârşi la bătrâneţe ca martir creştin, în vremea lui Nero.

Cum se declanşează criza ce duce la transformareua lăuntrică (metanoia) ? Ce se petrece cu acei căutători ai adevărului ? Câteva exemple, într-o ordine nu neapărat cronologică, ne vor ajuta să dăm un răspuns la aceste întrebări, să înţelegem mai bine.

Tânărul Moise, aflat şi crescut la curtea lui Faraon, strălucit instruit, este silit să fugă din Egipt şi se duce în ţara Madian, unde ajunge în casa preotului Ietro, care avea şapte fete şi cu care se înrudeşte. Timp de patruzeci de ani, el se mulţumeşte să fie păstorul oilor socrului său, neîncetând să scruteze necunoscutul sub soarele neîndurător al deşertului. Şi pe când ,,păştea oile lui Ietro”, într-o zi ajunge cu turma în pustie până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Aici i se arată ,,îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug, care nu se mistuia” (Ieşirea, 3, 1-2). În acel loc, Moise are revelaţia Dumnezeului veşnic, care îi vorbea din rug şi i se descoperă drept ,,Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, 3, 14).

Putem înţelege oare faptul că Moise a aşteptat vreme de patruzeci de ani acest moment şi pe când se apropia de 80, Dumnezeu i se descoperă? Putem întrezări clocotul său lăuntric în toţi aceşti ani ? Dar acesta n-a fost decât începutul, i-au mai trebuit alţi patruzeci de ani pentru a-şi duce misiunea la capăt: să scoată poporul său din Egipt, apoi să-l pregătească în deşert în vederea cuceririi Canaanului, a Ţării Sfinte, unde Dumnezeu îi călăuzise pe patriarhii neamului său, în frunte cu Avraam. După multe împotriviri şi stăruinţe, Moise primeşte tablele Legii (Cele zece porunci) şi îşi organizează poporul scos din Egipt ca ,,popor al lui Dumnezeu”, pus deoparte, pentru împlinirea misiunii sale sfinte. După patruzeci de ani de la primirea revelaţiei, profetul Moise îşi sfârşea zilele la 120 de ani, într-un loc necunoscut, fără să vadă Canaanul.

   În vechea Indie întâlnim o cale aparte de atingere a desăvârşirii: născut într-un mic regat, prinţul Sakya Muni primeşte o educaţie aleasă şi atentă, tot ce este rău (boala, bătrâneţea, moartea) este îndepărtat cu grijă din preajma sa, se căsătoreşte de tânăr (16 ani), cunoscând toate deliciile unei existenţe princiare şi însuşindu-şi toate cunoştinţele demne de un fiu  regesc. Dar tânărul prinţ, care poseda totul, nu era mulţumit, iar ceea ce trebuia să se întâmple, se întîmplă. Părăsind, în taină, în trei rânduri, palatul său, el vede un bolnav, un bătrân şi un mort, dar şi un ascet cu faţa senină, înţelege că existenţa înseamnă suferinţă şi că i se ascunde adevărul. Prinţul este hotărât să schimbe aceste lucruri şi să descopere legile unei existenţe lipsite de suferinţă.

Pe când avea 27 de ani, el părăseşte palatul noaptea pe ascuns (,,marea plecare”, după tradiţia budistă), îşi taie părul lung, îşi abandonează veşmintele scumpe şi, ca simplu ascet rătăcitor, îşi începe peregrinările în căutarea Adevărului, practicând o asceză severă. După mai mulţi ani, nereuşind în căutările sale, renunţă la asceză (mortificare), fiind  părăsit de discipolii săi, abandonează zeii vedici ai neamului său şi se instalează singur la rădăcina unui arbore uriaş de pipal, adâncindu-se într-o meditaţie profundă. La capătul a şapte ani de căutări, de mari suferinţe şi frământări, el reuşeşte să obţină iluminarea, accederea într-o nouă dimensiune spirituală, ,,Nirvana”, intrând într-un extaz profund vreme de şapte săptămâni (49 de zile). El descoperă cauzele suferinţei oamenilor, drumul ce duce la întunecare şi moarte, dar şi legile evoluţiei spirituale prin care se ajunge la depăşirea definitivă a suferinţei şi atingerea stării de Nirvana. Intrând în posesia Adevărului, descoperit prin propriile puteri, el devine Budha (Iluminatul) şi, convins prin propria trăire că omul singur (fără ajutorul zeilor) poate să ajungă Dumnezeu, el a început să-l predice peste tot, organizând comunităţi de asceţi şi predându-le învăţătura până la sfârşitul vieţii sale lungi, de 80 de ani, având parte de o moarte omenească, dar senină.

Mult mai târziu, în Italia medievală, creştină, puţin după 1200, un tânăr numit Francisc, din oraşul Asissi, fiul unui negustor bogat, pasionat de romane cavalereşti, ajuns la 24 de ani, decide brusc, fără niciun motiv, să renunţe la bogăţiile sale, la părinţii săi, la oraşul său, la toată pe-trecerea aceasta lumească şi să se dedice lui Dumnezeu. În piaţa oraşului, în faţa mulţimii adunate, el îşi anunţă decizia de a părăsi lumea, apoi, într-un gest natural, firesc, el îşi scoate veşmintele şi rămâne gol, aşa cum l-a plăsmuit Creatorul, iar episcopul oraşului îl acoperă cu rasa sa şi-i dă binecuvântarea pe calea aleasă.

El îşi începe peregrinarea, trăieşte printre oamenii cei mai umili, cerşetori, bolnavi, marginali, se simte frate al oricărui semen, aproape de întreaga creaţie, animale, păsări şi plante, vorbeşte cu înflăcărare oamenilor despre Dumnezeu şi creaţia Sa. Este primit de papă, pe care-l cucereşte prin duhul său incandescent, prin exuberanţa sa fenomenală. Mişcarea tânărului Francisc de trezire spirituală, bazată pe sărăcie voluntară, compasiune faţă de orice creatură şi dragoste christică, ia proporţii nebănuite, cuprinde Italia şi se extinde în Apus, din Irlanda până în Polonia, comunităţi de adepţi ai învăţăturii sale, de asceţi ,,franciscani”, răsar peste tot. Ordinul franciscan se naşte şi încheagă sub călăuzirea sa, bărbaţi şi femei cuprinşi de fervoare îl urmează pretutindeni, apar primele mănăstiri de călugări şi călugăriţe, după regula stabilită de el. Înainte de sfârşitul său, în 1226, el primeşte în trupul său stigmatele Mântuitorului, fiind venerat ca sfânt încă din timpul vieţii, iar la numai doi ani după moarte, Francisc din Asissi este canonizat de papă, ordinul său întinzându-se în toată Europa.

   Pe lângă aceste exemple, ce se pot înmulţi, avem şi ipostaze livreşti ce înfăţişează drumul sufletului spre centrul Fiinţei. Opera lui Goethe, Faust, chiar la început, ni-l prezintă pe erou într-un mare dilemă. Faust, ajuns la maturitate, ,,doctorul”, magistrul învăţat, respectat de ceilalţi, aflat pe o culme (aparentă), exclamă cu amărăciune: ,,Cu râvnă am studiat / Dreptul, filosofia / Şi, din păcate, chiar teologia”, ca să constate că n-a ajuns la ţintă. Se simte inutil, golit, rătăcit: ,,Iată-mă, acum, un biet nebun”! El observă mâhnit, precum Socrate, că de fapt nu ştie nimic, este departe de adevărata cunoaştere, în faţă se deschide un întins deşert, care trebuie străbătut până la capăt. Dumnezeu introduce în scenă (vezi Prolog în Cer), pe Mefisto, spiritul negator, cu menirea de a dinamiza şi fertiliza o existenţă închisă în ea însăşi. Acesta este ,,pactul cu diavolul”, dar încheiat, aşa cum am văzut, cu voia Celui de Sus, pentru inţierea eroului nostru. Cu o luciditate rece, Mefisto îi dezvăluie cum este alcătuită lumea: ,,Tot ce vezi, ăst univers/Făcut e pentru un Dumnezeu nespus/Ce şade în veşnică lumină sus/Pe noi în beznă ne-a trimis, sub toate/Iar vouă vă prieşte numai zi şi noapte”.

Cu o  înţelegere nouă a lucrurilor, Faust, nemulţumit de începutul Evangheliei lui Ioan, ,,La început, a fost Cuvântul”, reformulează astfel: ,,La început, voi pune fapta” ! Sub acest semn, el începe drumul spre sine însuşi: dr. Faust, cel care studiase mai multe discipline, magistrul strălucit, care stârnea admiraţia studenţilor săi, abandonează cunoştinţele anterioare, inutile, renunţă la morga sa de mare dascăl (Mefisto îi reproşa: ,,Nu-şi are şi urâtul o măsură” ?). El încearcă să dobândească cunoaşterea prin magie (invocând Spiritul pământului), prin eros (dragostea pentru Margareta), prin toate mijloacele şi sugestiile oferite de Mefisto. Faust vede însă golul din fiinţa sa şi înţelege să-l umple cu cât mai multe fapte, neobosit, până la sfârşitul său (fapt ilustrat în Faust II). Un critic observa că, la Goethe, Faust, chiar când face involuntar răul, sfârşeşte prin a săvârşi binele, în timp ce, la Dostoievski, de pildă, eroii, chiar când vor binele, ajung să săvârşească inevitabil răul. Într-un târziu, în faţa morţii, când Mefisto îi cere preţul pactului încheiat, Dumnezeu intervine şi-i acordă graţia Sa: ,,Cine cu zel s-a străduit/ Poate să fie mântuit”. Faust, eroul damnat, sfârşeşte prin a fi mântuit, el simbolizează mântuirea prin faptă.

O altă ipostază o întâlnim în Don Quijote, opera lui Cervantes. Nobilul provincial Alonso Quijano, care ducea o viaţă modestă în satul său, La Mancha, cu imaginaţia aprinsă de romanele cavalereşti, decide într-o zi să abandoneze locul său şi să pornească pe urmele cavalerilor rătăcitori. Hotărât să slujească Biserica, fiind un catolic fierbinte, să înfăptuiască dreptatea, să apere pe orfani şi pe văduve, pe cei suferinzi, el îşi ia titlul cavaleresc de Don Quijote de la Mancha şi părăseşte satul pe calul său, Rocinante, însoţit, drept scutier, de Sancho Panza, un ţăran de pe domeniul său. Primul duşman pe care îl întâlneşte în cale este o moară de vânt, aflată la marginea satului, în roţile căreia el vedea uriaşi plini de răutate, pe care cavalerul, într-un elan aparent ridicol, îi înfruntă, înarmat cu toată puterea sufletului său. El îşi proclamă dragostea pentru Dulcineea del Toboso, o iubită ideală, ale cărei calităţi le afirmă şi le cere aceasta şi celor din jurul său. Aventura sa continuă multă vreme, eliberează nişte osândiţi în lanţuri, înfruntă un leu, luptă cu toate relele, ajunge cunoscut peste tot. Cavalerul Tristei Figuri, atât de cunoscut şi atât de puţin înţeles, fidel slujitor al crucii, devotat iubirii sale ideale, este mâhnit şi revoltat de tot ce se întâmplă sub cerul Spaniei sale. Unamuno, în eseul său, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, subliniază tragismul şi sublimul lui Don Quijote, el este o figură christică, neînţeles şi batjocorit, iar aventurile şi rătăcirea sa din loc în loc simbolizează lupta împotriva răului, nedreptăţii şi minciunii. După lungi peregrinări, simţindu-şi sfârşitul aproape, el se întoarce în satul său, iar aici renunţă la ,,nebunia” sa cavalerească şi redevine Alonso Quijano cel Bun, pentru a avea cu moartea ,,întâlnirea cea bună” (G. Liiceanu). El este plâns cu durere de supuşii săi, în frunte cu Sancho Panza, care înţeleg abia acum sufletul nobil al stăpânului lor, iar scutierul său povesteşte celorlalţi faptele vestite ale lui Don Quijote, ca şi când ar dori să păşească pe urmele sale.

La capătul incursiunii noastre, putem afirma că metanoia, calea spre desăvârşire, nu este ceva abstract, un lucru în sine, dobândit într-un turn de fildeş, într-o ,,Castalie” aflată departe de lume. Ţinta ei este armonizarea cu semenii şi apropierea de Dumnezeu, sfârşitul oricărei căutări spirituale autentice. Sf. Ignacio de Loyola mărturiseşte: toate eforturile noastre sunt orientate ,,ad maiorem Dei gloriam”.

——————————-

Ioan POPOIU

21 iunie 2017

Câmpulung Moldovenesc