Cuvânt și iubire

Ben, de mi-ar fi dat cineva sarcină să scriu o mândrețe de monografie, n-aş fi avut măreția, măiestria lui Vladimir Cinezan, vecin de bloc cu juristul Moşuţ  Vasile, preşedinte de cooperație şi pe comuna Recea-Cristur, el fiind originar, sătean din acest centru de comună (şi ne cunoaştem de vreo 40 de ani, de când am venit eu în părțile aiestea, angajându-mă pe atunci tehnician veterinar, de abia după revoluția din decembrie 1989 numindu-mă asistent veterinar). Ben, nu mi-aş fi ştiut organiza munca de cercetare, documentația, cu ce aveam să scriu formidabil, expresiv, cu claritate scoțând în evidență aşezarea geografică şi însemnătatea istorică, asemeni unui gospodar care ştie cum se face un lucru, de unde să ia lucru şi unde să-l pună îngrijit şi bine făcut, cu-n scop, ducându-şi munca cinstit şi demn de la un capăt la altul, fără a trage mâța de coadă, având multă seriozitate şi talent, ca Vladimir Cinezan. Ţi-am mai spus Ben Todică, la mine-i altceva cu talentul înmulțit în sfințenia bucuriei, că eu mă pun pentru a scrie un vers şi scriu zeci, mă pun să scriu o frază şi scriu o sută, dar culmea e părându-mi-se, că cineva-mi dictează fără a auzi vreo vorbă şi mâna, chiar mi-e purtată de însuşi Dumnezeu fără a-ți putea explica cum, dar ea e însufleţită şi depinde de o energie şi de acea forță-voință, în iubire, drept de a fi. Să scrii asemeni lui Vladimir Cinezan e special şi nu poate face aşa ceva oricine, ci un special. Face o prezentare istorică, ne încadrează în relief: caracteristici geomorfologice şi are asul în mânecă citându-ne filozoficul: “omul îşi făureşte sufletul după clima vremurilor în care trăieşte” (Alexandru Cantacuzino). Punctează punct cu punct, într-o ordine şi firesc (ne prezintă comuna Recea-Cristur având 9 sate din arealul zonei dealurilor Dejului şi Clujului (Ardeal, podişul Someşan), cu-n climat continental moderat la adăpostul oferit de Munții Apuseni, cu o etajare a reliefului (eu de unde şi până unde să ştiu ce să fac şi unde, în ce ordine s-aranjez datele?). Cinezan are susținere de om extraordinar, ştie să utilizeze informațiile obținute. El citează pe Petru Țuțea: “Țăranul este omul absolut”. Țăranul e un EMINESCU al ogorului, zic eu şi satul e o grădină a Edenului…

Cu bine,

Pavel Rătundeanu-Ferghete

***

Dragă Pavele, diferenţa dintre tine şi Vladimir Cintezan este ca şi diferenţa dintre înţelegerea arhaică a lumii şi materialismul ştiinţific. Tu ai priceput natura şi trăirea în ea ca şi conştiinţă, la fel ca şi Eminescu. Natura e un organism viu. Decizia civilizaţiei de azi de a considera natura din jur ca moartă, le-a permis să o exploateze la maximum, fără a-i recunoaşte destinul ca parte din noi. Consecinţele unei asemenea atitudini, se întoarce împotriva noastră. Aproape că ne-am distrus casele, mediul în care trăim, ne-am tăiat craca de sub picioare. Normal ar fi să ne închinăm în faţa naturii aşa cum o faci tu, ca în faţa unei mirese, să o respectăm, iar în final trăim cu ea şi ea ne poate ajuta să ieşim din impas, din criza ecologică (temperaturi înalte, supraexploatare de resurse naturale, distrugerea agriculturii etc.), suntem la capătul funiei.

Cintezan cunoaşte toate aceste informaţii pe care le prezintă cu atâta acurateţe şi abundenţă care domină mass-media şi propaganda lumii materialiste în care trăim pentru că el e înfipt în ele, trăieşte în mijlocul sistemului, pe când tu eşti retras la ţară în mijlocul naturii, la coada vacii. Eşti însurat cu natura, cu pământul şi animalele. Trăieşti alături de ele. Le simţi. Le înţelegi. Salvarea stă mai mult în tine decât în el. Descrierile lui strălucesc, fascinându-te tot aşa cum îi fascinau spaniolii pe nativii americani. Astăzi suntem în majoritate  “nativi”. Înţelegerea arhaică este antidotul că, tu eşti veterinar şi înţelegi. Are antidotul numai atunci când suntem deschişi, receptivi şi pregătiţi să o tratăm; să tratăm natura ca pe o fiinţă vie, ca pe o entitate inteligentă, în parteneriat cu noi. Suntem o familie, suntem o echipă, suntem creaţia Tatălui. Nu suntem în competiţie, ci suntem parte din aceeaşi morfologie genetică.

Ştiu că e peste puterile noastre, ca societate, să înţelegem, să acceptăm pământul ca pe un întreg organism, să acceptăm întregul univers ca pe un organism viu. Suntem complet orbiţi de strălucirea materialismului!

Pentru noi, ca scriitori, ca iubitori ai slovei şi versului e mai uşor să înţelegem că lumea în care trăim, e o lume de natură sintactică. Că tot universul nostru e format din cuvinte (protoni, neuroni, stele, flori, fete, iubire, fericire, lumina, întuneric etc.) şi cu toate cuvintele, noi construim fraze ca să-l înţelegem, să dăm sens vieţii,  dar în acelaşi timp, prin ideile noastre să invadăm spaţiul, natura, fără a-i cere consimţământul, deci, fără nicio consideraţie. Noi suntem cu uşurinţă posedaţi de plăceri, iubim şi urâm cu intensitate, suntem în aceeaşi măsură romantici şi violenţi, şi atunci, te întrebi: Oare de ce? Ce ne lipseşte? Ce căutăm? Nu cumva cu zeci de mii de ani în urmă când am fost obligaţi să emigrăm din Africa spre noi păşuni pentru a supravieţui, ne-am despărţit de mediul şi natura în care am trăit? Am făcut o aluzie la asta şi în cartea mea “Între două lumi”, când m-am referit ca ipoteză la originea noastră ca români, că de acolo venim. Când o pereche se desparte sau e despărţită de alte forţe, stările, simptomele prin care trecem nu sunt diferite de cele ale lăsatului de orice obsesie, fie ea sexuală, alcool, nicotina, heroina etc., se concluzionează cu vomitat, tremurat, nestare, lipsă de control, explozii emoţionale, insomnie, pierderea răbdării, istericale etc. Când în dragostea romantică se amestecă feromonii între ei, chimicalele şi când galaxiile universului interior sunt destabilizate, atunci devenim  necontrolabili, emoţionali, abuzivi, violenţi, războinici etc. Orice obsesie sfârseşte prin aceste simptome, poate fi ea şi politică, de ordin material sau financiar.

Deci, nestarea prin care trecem noi azi ca omenire poate că ni se trage de la acea despărţire de Africa, de plantele şi animalele ei, de atunci şi de relaţia, intereacţiunea  pe care o aveam cu ele, cu natura şi drogurile ei de orice tip, plante care au dispărut sau care sunt interzise azi de societatea raţionalistă în care trăim. Mă refer aici la partea nouă a intelectului uman, mintea omului.

Redefinirea libertăţii speciei umane, a întregului glob, a întregii civilizaţii. În alte cuvinte l-am liniştit pe Papa de la Roma acum câteva sute de ani să renunţe la cruciade şi am promovat sclavia şi antifeminismul, bărbatul a ajuns la putere. Tema exploatării şi a drepturilor femeii sunt la modă, luptăm pentru rezolvarea lor. Femeia abia acum a fost recunoscută ca egalul bărbatului în unele ţări.

Când Iisus a apărut în faţa apostolilor după crucificare şi le-a vorbit, la prima apariţie, Toma nu a fost prezent, dar când a sosit în următoarea noapte, apostolii au sărit entuziasmaţi să îi dea vestea spunând: ”Învăţătorul a fost aseară aici şi ne-a vorbit”. ”Imposibil ! Nu cred, chiar nu pot să vă cred. Voi încercaţi să mă păcăliţi”.  ”Nu! Nu! A fost! ”, au sărit din nou apostolii. ”Nu cred, până nu văd şi îi ating rănile mâinilor”, le-a răspuns Toma. Vremea a trecut şi Iisus s-a arătat din nou. Toma era prezent. Iisus cum l-a văzut, i-a zis: ”Toma, vino mai aproape”. Toma a încremenit. ”Vino în faţă! Puneţi mâinile pe rănile mele!”. Şi atunci, Toma l-a atins de mai multe ori cu neîncredere până s-a convins că e reală întâlnirea. Concluzia acestei întâmplări este că, dintre toţi pământenii, Toma a fost singurul căruia i s-a dat privelegiul atingerii rănilor lui Iisus. Cred că, cei care nu cred contribuie  la clarificarea ideilor şi a problemelor din societate şi vor fi primiţi în paradis cu daruri speciale ca recompensă pentru atitudinea lor de reconfirmare a evenimentelor creştine.

Pentru asta trebuie să avem curaj să deschidem noi uşi spre cercetare şi cunoaştere,   Mi-aduc aminte că atunci când  conduceam motocicleta beat, fără mâini, zeci de kilometri, săream coarda de sârmă cu o viteză uluitoare timp îndelungat, lucru pe care nu-l puteam face treaz. Asta nu înseamnă ca încurajez beţia, pentru că beţia grea duce la abuz şi deteriorare a sănătăţii şi, în multe cazuri la violenţă. În cazul meu, la dragoste neindentificată. Realitatea în care trăim e ca un joc de cubuleţe. Cu ele putem construi o gamă largă de lumi, o gamă largă de realităţi. Ele ajută la găsirea de alternative pentru rezolvarea problemelor din societate.

E nevoie de o reînviere arhaică, de o instituţie care să ne ajute să rezolvăm problemele omenirii. Trebuie să mergem în urmă, în istorie cât mai adânc pentru a găsi o metaforă nouă care să restabilizeze lumea, nu din timpul renaşterii sau din Grecia Antică, ci mers în preistorie, la vremea când omul trăia în armonie cu natura ca să obţinem un nou tip de balanţă. Acum 19 mii de ani în urmă, când s-au topit gheţarii, zăpezile şi au înflorit deşerturile. Un quintessential partenersip, un fel de simbioză între om şi natură s-a format.

Umblatul ăsta aiurea după fericire, ne spune că ceva nu este în regulă cu noi. Asta ne demonstrează că noi suntem creaturi simbiotice, că noi avem nevoie de o relaţie permanentă cu natura şi mediul înconjurător, cu plantele şi vieţuitoarele ei. Când nu avem această relaţie, atunci devenim instabili, alergici, nervoşi, răi, războinici, innebunim etc. Această relaţie cu natura a fost disturbată aproximativ 12 mii de ani în urmă, spun specialiştii, care a forţat populaţia din Africa, din cauza secetei să se refugieze în nord-est, unde ei nu au mai fost capabili să găsească echivalentul plantelor africane. Din acest punct, a început istoria noastră, istoria orgoliului şi a materialismului, istoria noastră de cercetare neîntreruptă pentru obţinerea altor plante care să le înlocuiască pe cele pierdute. Asta a dus la descoperirea de plante răufăcătoare. Acesta e motivul până azi pentru căutarea în univers a plantei care să-ţi de-a înălţimea ideală, perfectă. Aşa s-a ajuns atunci la consumul de ciuperci crescute în baliga vacilor pe câmp, care tocmai erau la începutul domesticirii lor. Poate acesta e şi motivul pentru care ele sunt ridicate la rang de divinitate în India.

Experienţa pe care acest tip de drog din ciupercă ţi-o dă nu este cu mai puţin totală şi transcendentă şi de neînţeles decât le era în acel timp acelor oameni acum aproximativ 15 mii de ani. De atunci suntem în căutarea ”drogului” ideal.

Tu, dragă Pavele, ai posibilitatea la ţară, la ferme cu animalele să studiezi aceste posibilităţi, să cauţi partenerul ideal pentru simbioză. Omul îşi caută partenerul perfect şi nu-l găseşte, de aceea el suferă continu. Suntem depresivi, distructivi, suferinzi etc. Umblăm după vindecare. Descoperim că suntem copiii unei societăţi vătămate, care şi-a început suferinţa, undeva în preistorie. A început cu introducerea simţământului de învinovăţire, de păcătuire, introducerea în centrul mitologiei a poveştii raiului. Suntem atât de loviţi şi traumatizaţi încât nu suntem în stare să vedem adevărul. În poezia ta,

IUBIRE, ÎN DREPTUL DE A FI

Greşim mereu şi mereu, că nevoia ne calcă

Nerespectând sfânt ce avem în acest Rai: țără şi neam,

dumnezăiasca poruncă: să iubim pe Dumnezeu şi aproapele: până şi pe vrăşmaş,

dar n-avem curaj să iubim,

să ne păstrăm în nobil şi sublim,

că şi de ştim ne prefacem că nu ştim.

(Nu vroiți să iubiți, ca să fiți pâine de o ființă, Cuvânt-Dumnezeu, zi de zi?

Nu vreți să iubiți? Nu vreți să trăiți în iubire nobil, impecabil şi sublim şi durabil?

Nu vreți nobil chipurile, că nu ştim,

deşi ştim, dar susținem subtil, că nu ştim

şi atunci la ce şi cum vă mântuiți

având prin iubire drept la înviere?

Greşim mereu şi mereu, chiar şi eu scriind Cuvântul – Dumnezeu

Rostind sau în scris mereu greşesc semenului meu

De parcă n-aş avea Dumnezeu.

De ce, cu ce drept de mântuire greşim celorlalți?

Cu ce responsabilități pentru cei scunzi sau înalți?

De ce nu-l iubim pe cel vrăşmaş şi el un cinaş fain-făinel frumuşel: chip

şi asemănare cu Dumnezeu în clepsidra de nisip mai murculit, mai schilodit de timp ca animal sadic, tâmp şi de câmp certat de Zeus din Olimp, Fain-Făinel, chiar dacă  criminal şi mişel?

(un om pus pe răzbel)?

Greşim dacă ne prefacem şi nu-l iubim pe mişel,

că nevoia ne calcă, deşi-i dumnezăiască poruncă

în greutățile vieții având elexirul tinereții şi vieții

pentru a ne iubi aproapele,

deşi aiesta, aproapele

în grădina edenului… e şarpele,

care te îndeamnă să mănânci cu noduri… merele.

Greşim celorlalți şi mai rău, că n-avem un Dumnezeu, un nobil şi sublim

Având în durabil un util,

poruncă având să ne iubim,

Însă noi curaj n-avem să fim pentru țară şi neam,

cu grijă să ne păstrăm ce avem

ca patrie limba română cu îndemână şi peste mână

păstrând ce avem iubind până şi pe vrăjmaş

şi luptând profund cu dragoste şi dor

întru rost de popor la curți de dragoste şi dor

cu răsărit de soare şi de binecuvântare

cum nu-i alta România mai mândră sub soare

în căldură de om şi înflorire de pom.

Greşim, că n-avem curaj să iubim nobil şi sublim,

că-n iubire nu stăruim fudul deştept destul

în dreptul să fim pâine de o ființă a liniştii şi păcii

harnici şi buni praznici

încadrați iarbă verde de acasă,

iubire, în câmpul muncii zi de zi cu drept de a fi candidați la fericire

şi la înviere-preț pentru a evada iubire-n  nemurire.

~*~

Pavel Rătundeanu-Ferghete

 

Chiar tu realizezi  şi vorbeşti de abuzul de lucruri interzise şi în consecinţă suntem pedepsiţi de Dumnezeu, dragă Pavele.

Tu, totdeauna sincer şi vorbă dulce, că vorba dulce mult aduce şi mai meşter la vorbă pentru mine, Ben Todică, nici nu cred ca să existe sub cer (tu mă măguleşti cu vorbe de doină şi de basme-balsame – poveşti iubire a ceea ce mândru ca român eşti: de veste şi de poveste cu arome şi culori de dragoste, deşi nimic nu este dat pentru todeauna: cafeaua neglijată se răceşte, fumul de țigară se risipeşte, omul în lacrimi, ca o lumânare încetul cu încetul se topeşte în culori de nelinişte înghițit de întuneric (de propria apocalipsă, moarte şi sfârşit de lume şi de ce a fost aşa cum a fost iubire şi sfârşit de culme, de nume despre cum s-a călit oțelul social-uman încetul, încetul aşa cum se face şi oțetul) şi timpul trece, dar de fapt nu timpul, ci omul trece, el într-o bună zi nu mai este, doar amintire şi de poveste. Radu Cosaşu îmi zicea cinstit: “ce se publică rămâne să mărturiseacă despre existența noastră”.

Fiecare mai avem să admitem că mai avem şi orbul găinii şi un orgoliu, când cineva ne laudă (ne umflăm, înfoiem, în pene). E asta: “mândrie şi orgoliu”? mândrie, pedeapsă sau răsplată a ceea ce am reuşit a fi, a realiza? (Ben foarte multe-s de cernut, făina având şi ea tehnologia, dichisul fabricației, când schimbi numele la grăunțe, că e cu impurități: tărâțe şi … (şi, chiar: ce gândim, vorbim sau scriem e o întreagă poveste-filozofie, nu-i aşa Ben Todică, neştiind, că unde dai şi unde crapă! Nu toți ne pot înghiți opinia, atitudinea, adevărul, spiritul de observație, opulența spirituală şi mai ales: lupta cu dragoste şi dor pentru starea de bine: pace şi pâine, pentru doină şi lumină).

De ce crezi că doamna Buşulenga s-a călugărit, Pavele?

Noi trăim pentru a simţi darurile oferite de Dumnezeu.Toţi cei din faţa noastră au acelaşi drept. Vezi. Într-o zi, toţi vor muri, iar noi, tu şi eu vom rămâne cu trăirile şi experienţele noastre. Sunt darurile Domnului care ne vor călăuzi în eternitate. Nu ştim unde vor merge ei şi nu ştiu unde vei merge tu. Important este cum ne-am plămădit sufletul. De asta sunt aici, de asta eşti aici, de asta suntem toţi aici. Tot ce facem, facem pentru noi, iar reacţiile celor din jur sunt drepte. Sunt trepte de împlinire, ardere,  trăire. EMINESCU a fost mult mai sărac decât noi pe pământ, însă versurile lui ne arată cât de bogat a intrat în ETERNITATE. Măreţia şi strălucirea lucrărilor sale l-au catapultat între stele, iar majoritatea care nu au înţeles, completează şi azi plajele lumii. Un domn poet mi-a spus că recit frumos, însă, dacă vreau să vin în România să recit, va trebui să i-au lecţii ca să-mi corectez dicţia. Pentru mine, asta a sunat ca şi cum Kodak i-ar fi recomandat lui Van Gogh să facă punctele mai fine pe pânză ca să se vadă imaginea clară ca a lor. Viaţa ne-a fost dăruită nouă, dragă Pavele, şi trebuie s-o atingem noi cu mâna noastră. Mâna ta e unică!

Eva a mâncat din fructul vieţii, fructul interzis, a muşcat din măr şi i-a dat şi lui Adam. Şi scrie în Geneză că, dacă ei vor muşca din fructul oprit vor devin ca şi noi, inteligenţi şi, ca atare va trebui să vă primim lângă noi, ca egali. În concluzie a fost motivul extinderii conştiinţei pentru care Iehova, dumnezeul gelos care face parte din cultura dominantă a zis: ”Nu! Voi, nu aveţi voie să urcaţi la noi în ceruri!” Dar, oricum a fost târziu, pentru că Eva şi Adam deja muşcaseră din măr şi, acesta a fost motivul pentru ruperea simbiozei din Africa şi începutul păcătuinţei. Greu de înteles atunci şi, cu mult mai greu astăzi, când limba noastră a evoluat complet într-o sălbatică direcţie, adică materialistă. Limba şi vocabularul nostru de azi e cu mult mai diferit decât cel de atunci. Ea poartă în ea mii de ani de orgoliu imperial, egocentric, materialist, care o face incapabilă să mai dialogheze cu plantele, cu natura şi vieţuitoarele ei, un dialog simbiotic şi spiritual. Ei posedau o limbă mai dotată, cu o putere mai mare de pătrundere a adevărului transcendent, decât cea de azi. Aborigenul australian îi spune englezului: “Nu te simţi privit în pădure”? unde erau singuri. Reînvierea arhaică este o invitaţie istorică făcută umanităţii, cu intenţia de a se redescoperi omul ca fiu al lui Dumnezeu, ca să se ajute să nu mai umble aiurea prin sălbăticie, să abandoneze hoinăreala prin deşert în căutare apei şi să se reîntoarcă la arhaic, la purificare şi la analiza raţională, logică a destinului său. Umanitatea se adânceşte în materie ca într-un pact faustian, în loc să intre în simbioză cu natură.

Şi încă un punct, frate Pavele,

Limba este fascinantă, pentru că trăim într-o lume a cuvintelor, o lume a cuvântului: “La început a fost cuvântul”! deci Dumnezeu este cuvântul. Cuvântul este Dumnezeul nostru. La recitarea poeziei ”Imaginea din oglindă” de pe You Tube ai făcut următorul comentariu: ”În noi este enormitatea de a fi, enormitatea de a exista nemărginit într-acel mai iubit către care tinde omul ca măsură a lucrurilor, tinde-n timp omul şi se îndreaptă ca sens dându-şi sens pentru a-şi apropia infinitul de obiect cu verb predicat şi subiect având respect de ceea ce este sau credem a fi perfect: rost, folos, prin ce fiinţa e iubire şi sus pe cer e o stea, şi tu eşti acel caracter, după care magii îşi au drumul către ceea ce-i drept la fericire cu paşi sfinţi, paşii cu care omul e potrivit la locul potivit şi în timp potrivit, şi eşti om prin ceea ce şi tu asemeni părinţilor  domoleşti furtuna căutându-ţi sensul în ceea ce eşti: lucru bine făcut în esenţa şi în excelenţa social-umană a vieţii pentru a trasa un drum al tău propriu cu roadă divină, preaplină de poezie, poezie pe care o înţelege Ben Todică ca nimeni altul dându-i glas şi suflet prin recitarea sa plină de o nobleţă.” Pavel Rătundeanu-Ferghete

 Deci, fără cuvânt, nu putem explica şi face înţeles efectul simţirii. Cuvântul este în centrul acestui proces de înţelegere al iubirii. Efectul declaraţiei este cel mai interesant ”drog” produs în noi, din experienţă îţi spun; când îl consumi, efectul apare doar pentru câteva sute de secunde şi, în acel loc în care te poartă sunt numeroase entităţi care produc sunete, luminiţe care, vizibil se topesc precum aburii în faţa ta. Cu alte cuvinte: Limba are potenţialul de a fi văzută mai eficient decât a fi auzită. Noi suntem, de fapt limba şi ea evoluează, iar ceea ce noi numim cultură nu e nimic altceva decât un şoc, o undă de şoc, care lasă în urmă capacitatea cuvântului de a construi. Nu poţi inventa nimic fără limbă. Nu poţi spune nimic fără limbă, nu poţi întreprinde nimic fără limbă, fără cuvinte. Limba e un set de comenzi care prin conecţiuni sintactice devine, prin cuvinte, un catalizator al procesului creativ, care accelerează procesul de construire prin cuvinte fără a le epuiza, a le consuma vreodată.

Adevărul spus cu sinceritate clarifică gândirea, dă confidenţă, responsabilitate şi măreşte conştiinţa. Gândirea liniară şi minciuna politicienilor şi, apoi preluată de mass-media este sinuciere culturală. Un stil greşit.

În comunicarea eficientă, toţi trebuie să avem aceeaşi capacitate de cuvinte sau cel puţin aproximativă, altcum nu ne vom înţelege şi asta se întâmplă azi, când sistemul de educaţie este condus spre ruină, este sărăcit, devalorizat, degradat. Trăim într-o cultură, în care gândirea este construită din orgolii. Asta e fapt!

În concluzie, raiul e la ţară, trăind în armonie cu pământul, plantele şi animalele. Toată viaţa ne căutăm, încercăm să ne întregim. Este fundamental pentru destinul nostru pe pământ, pentru a ne defini şi împlini ca specie umană, ca fii ai Tatălui şi pentru a prelua comanda acestui vas, numit civilizaţie, care se scufundă şi a-l aduce înapoi pe linia de plutire şi a-l împământeni pe tărâmul de unde am plecat. Scrie !

Cu drag,

Ben

 

Pentru tot cel care se uita in jur cu minimala atentie va fi cu neputinta sa nu surprinda ca omenirea, in tot cursul istoriei, s-a aflat si se afla intr- o stare de agitatie permanenta sau, mai exact o stare de neliniste. Iar cel mai adesea explicatia data acestei stari este anticiparea unei schimbari imediate si urgente si inca mai précis existenta unei “stari de tranzitie”. Aceasta conditie pare sa fie o permanenta a existentei umane. Intr-o gluma aceasta realitate a fost surprinsa foarte bine. Se spune ca, dupa alungarea din Rai, Adam i-ar fi spus Evei, ”trebuie sa fim foarte cu grija caci ne aflam intr-o stare de tranzitie”. De fapt acesta este si adevarul. Fie ca vrem, fie ca nu vrem, fie ca ne face placere sau nu, conditia umana in aceasta lume este una de provizorat. Acestei imprejurari trebuie sa i se dea cuvenita atentie.
In conditiile in care, intreaga existenta umana, a stat si sta sub semnul provizoratului, inseamna ca toti oamenii si din toate vremurile, au trebuit sa raspunda aceleiasi conditii permanente: sentimental de provizorat. Circumstantele istorice s-au schimbat si se schimba, deci acest provizorat mereu se imbraca in haine noi si, la fel ,,isi schimba culoarea raspunsurile oferite de oameni, nu in esenta, in detalii lor. Dar conditia data si raspunsurile stau sub acelasi “tip”. Iar aceasta continuitate tipologica se gaseste in esenta istoria omeneasca.
Constinta acestui provizorat si panica starnita de el s-au cerut si se cer umplute,compensate. Modurile prin care se umple acest gol sunt diferite. De la activitati “importante” la activitati frivole. Iar scopul final al acestor actiuni este de a justifica existenta. Pentru cei mai rudimentari si fara imaginative, o existenta redusa la acest exil pamantesc, dar pentru cei mai multi aceasta existenta se cere justificata in curgerea neamului si in eternitate. Si “munca” este cea care poate, si justifica si osandi.
In primul rand trebuie sa fim bine intelesi ca “munca” nu este nici un dar si nici o recompensa, este o pedeapsa data oamenilor dupa alungarea din Rai. Ca exilati intr-o lume cazuta suntem obligati sa ne castigam existenta “in sudoarea fruntii”. Nu are nici un rost sa idealizam acest lucru. Dar un alt lucru ar trebui facut. Ar trebui sa intelegem ca ““munca” este sfiintita de ceeace nu poate fi platit in ea. Din aceasta catime divina se revarsa asupra oamenilor fericire si sanatate. Valoarea muncii se orienteaza dupa marimea dragostei ascunsa in ea”. (Ernst Junger). Deci activitatea omeneasca, ”munca”, poate fi transfigurata si acest lucru este posibil doar prin dragoste. Probabil ca cel mai usor poate fi ilustrat acest adevar prin grija Mamei pentru copilul ei. Nici o truda, nici o veghe, cat de lunga si cat de grea, nu vor tine in loc bucuria mamei pentru sanatatea copilului ei. In aceste moment, prin trasnfigurarea “muncii”, atingem vesnicia. Caci vesnicia nu este o cantitate, este o calitate. Din aceasta cauza asemenea “clipe” sunt cele care apartin vesniciei si nu milioanele de ani fara rost…De aceea atunci cand activitatea noastra devine scop rau, cand scopul scuza mijloacele, atunci cand negativitatea cuprinde gand si fapta atunci asezamintele lumii se cutremura, atunci ar trebui sa ne fie frica. Caci nu exista in intreaga creatie o forta mai puternica decat libera vointa a fiintelor inzestrate cu constiinta de sine si intelegere duhovniceasca iar folosirea spre rau a acestei libere vointe poate avea urmari ingrozitoare.
Atunci cand vedem tineri, ”satui de joc si glume/care-si ucid copilaria lor” sa ne temem. Caci atunci acesti tineri isi cauta “implinirea” in erotism, in droguri, in etilism, in “balena albastra”. In stari pasionale care nu pot produce decat o enorma plictiseala, in cel mai bun caz, sau sinucidere, in cel mai rau. Sunt tineri care contrazic din rasfat, care sunt opozanti din temperament, care “rezista” fara sa stie la ce. Sunt cei care sunt manipulati fara mila de mercenari ai raului (fie ei Soros, asociatia ACCEPT sau alti eisdem farinae). Atunci acesti copii pierduti murdaresc cuvintele si se murdaresc pe sine si in timp, pierd si lumea asta si pe cea care va sa fie. Atunci acesti copii sunt transformati in cea mai jalnica categorie, a “imbecililor utili”. Utili unor cauze despre care ei nu au habar si al caror scop este raul.
Sfaturile “superioare” aici nu ajuta. Lectiile pedante fac mai mult rau. Predica virtutilor proprii (cel mai adesea inexistente) poate doar enerva si agrava. ”Argumentele” varstei si experientei sunt patetice. Exista un singur raspuns, rabdare si dragoste. Si mai ales sa nu uitam un lucru esential (spus tot de catre Ernst Junger): ”in situatia lumii de azi, care se standardizeaza si in care persoana devine numar, in care cei mai destepti esueaza si cei curajosi cauta o solutie, putem vedea cum cineva da linistit un sfat bun sau face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri ca am intalnit un om care se roaga”.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

26 iunie  2017

Foc în suflet, Wernin

***

Aparat de fotografiat sufletul

Ne fotografiem tot mai des
Şi întotdeauna părem fericiţi,
Surâdem fără jenă,
Ne luăm de după umeri,
Ne aşezăm solemn
Ca şi când vom aluneca
În eternitate.

Ce s-ar întâmpla, oare,
Dacă s-ar fotografia
Şi sufletul?

Ion Deaconescu, România (1947)
Din: „Ferestre Zidite”, Editura Cluj-Napoca, 2015

 

de-acum în soarele trovant

maneaua roade carburant

de-atunci şi viaţa codobea

mai bea dansa bora ma nea

 

colon başold turco-ţigan

şi roua stelei pe bulan

 

aşijderea pe blat cablat

pe la morminte de-am umblat

copii în discoteci un sat

mi pare te-ai italiat

strigarăţi India prin nat

din Marte Carul Mic pe lat

 

coprins cocoş televizor

pe România în cuptor

cu alambicul picător

calamitatea calmilor

schizofrenia florilor

prin noaptea stenografilor

că scrisul mama Grafilor

ori mama dracului Delors

 

ce nant garant trabant Brabant

cu Sadoveanu bea trovant

urdorile dolman dansant

cocoşului iradiant

 

pe când şi vechi decasilab

îmi pică frunză baobab

prin verde năpârlirea old

a şarpelui fără milord

 

croncani spăsiţi sadea sădi

a uşurare păpădii

răspundeţi-vă cocoşii

 

de drag şi domnul doamna lui

o face bine sub gutui

a domnul universului

şi doamna tot a domnului

de ochii schizofrenului

 

schizofrenie mamă du

şi stenografa Xanadu

pe ring Sinatra tranzitu’

ba fulger paratrăznetu

peorii orhidee zoaie-n ku

 

amor în coase-mă tunică

da’ mintea ţi se întunică

cosiţa stângă ochii fripţi

înţeapă-mă eucalipţi

 

croncanii raze zorilor

munţi deşelaţi fiorilor

discopatii comorilor

flăcăilor cocorilor

 

chin antic fato un sufi

ţi-ar suferi şi îngerii

străbate-te euforii

depresiilor pandalii

cu vocile a prăpădi

manelele de păpădii

în discoteci peste copii

chimiilor crestomaţii

ori educaţii arămii

aromei apele dobrii

oranta şantier cobrii

coboară cobră cundalii

pe troliu fetei frenulii

calcină-mi însetaţi sălcii

din puţul peşte cu osii

sosii în mânuri manelii

buricului de pe câmpii

 

o taină boala cheful grauri

stricară pere tai coclauri

 

adormi în cripte fumuria

comemorare geambăşia

mă ţine minte ţigănia

de când cu ochi copilăria

 

pe fie-ta rara blondă

la brunul anacondă

din prune boasca nopţii

cu stelele nepoţii

 

calame colorate

în clame de păcate

încape-ne iertate

 

ori fata lumânarea

în Rădăuţi vidarea

a clan necomândarea

plăcerea afânarea

afină finisarea

naş finul naşpanarea

lucerna numai marea

lătrată cu spinarea

conspiră şi sudoarea

de lene lama sarea

ah aere castrarea

schizofrenia carea

 

din antic sai şair şeic

la caviarul din buric

 

kavi poet născut hindus

din transă unde ne-ai adus

cu fata toarsă şi pe fus

cu ochii-n vocile de sus

de nu din dracii lui Iisus

cu dumnezeu stenograrus

astfel buddhistul presupus

ţi-arăt privata omnibus

tot guguştiucul neapus

care tuşind strănut tungus

nu-ţi ardă cardul paraplus

cu dimineaţa muză nu-s

înghiorţului cu dans răpus

a se vedea contor mai sus

cotorului de ars porus

cu Por pe corpul corpodus

 

pliant sahib înscris onor

aceluiaşi bolnav ponor

din când în când uşuitor

mai trageţi nasul la picior

cât eu îmi fac de scriitor

plecatei tot sfătuitor

normalei neîmbietor

psihanalist de dormitor

răcişi porumb pe cărpător

mai care şi răciţilor

cârmeşte-mi palmă Pulman or

 

via Torino românesc

până-n Florenţa ghioroiesc

nuci denşi ocol de secetă

schizofrenia pregetă

 

neconversat exemplu şui

neindian studentului

 

olecăit oftatului

tot bietul guguştiucului

o climă calamburului

lombardul bradul balului

balaurul calabrului

tezaura rudeanului

pe Ruda nerudarului

de-a porcii talianului

în gaura ţiganului

pe ţurca hoţomanului

în ciocănelul hanului

izlazului hartanului

hram bâlciul iataganului

mardaua nici căzanului

destinsă a cârlanului

ce iapa armăsarului

de bun erecta zarului

zadarnica zadarului

preţăluirea harului

vitalizarea carului

 

cinstit o noapte ars manea

corabia mă rămânea

pe ploaia zilei pe sub stea

pe cruce poză maică-mea

în horă singură cu ea

şi ochiul de n-o mai plângea

pe după mort a ne vedea

copaia a ne legăna

nu ne-ar mai naşte nimenea

cum auzii prin India

 

născuţi şi morţi pe loc dărâm

aşijderi pietrelor tărâm

a ierburi nemai de la Râm

 

masonerii coloniale

manelelor vase vasale

cu mama-tata-mare-n poale

la căprior şi cărţi poştale

din est războiului matale

arhaice trădări rafale

cu morţi de ţară feudale

răspunse nerăpusei zale

nuntite moarte sororale

ori şi mirese ancestrale

până la sfânta draci matale

 

guşate raţe în sanscrită

ori broaşte greaca o mărită

 

nu guiţaţi obor de fraţi

în roua fără împăraţi

înfumuraţi dezrouraţi

 

de tu mă luminezi eşti soare

de mă-ncălzeşti îţi dau sudoare

plutească-mă o raţă

pe cât mai sunt în viaţă

 

sărim ce auziră

Orfeul fără liră

o zice Gige Nicu

din Parkinson frăţicu’

 

ne-o tunde tac-to frate

dog te roşi muşcate

 

ferise sora mea piron

în bârfa tată histrion

cu fata goală sub castron

de-o gelozie neutron

în Castri mic dejun poltron

a reciproc para peron

e vorba de trezirea von

comatul comei în amvon

nu Cogaion nu Albion

încoace pe alibion

 

nu v-aţi trezi aş scrie tot

ce altfel o să vă înot

 

concrească sepalele

să ne zvânte balele

vă ridice poalele

şi fetei domoalele

ce pe dominaţie

a fortificaţie

paragerminaţie

 

tantric atru de aratru

nu pe trei şi nici pe patru

Dante-n baltă broscolatru

 

tema cu ocol în Ruda

dantelată paparuda

în manelele de-a uda

via Telemac mahmuda

 

vană şură paraşură

din Parasurama sură

părul negru de răsură

tresărită şi arsură

numai stingere îndură

ci viaţa de te fură

aibă zgaibă a armură

 

domuri stelele s-au frânt

şi sunt verde pe pământ

 

am de-ntors paralele

neamurilor a le le-

gumi sucursalele

grajdul fără vacile

colastrelor zaci-le

şapte metri apele

omului cu sapele

 

în pământ claustrele

goalele austrele

case coperişele

grase grişagrişele

 

vinete patinele

patimă retinele

crângul salaminele

gâzele gâdinele

gadinile minele

sibilne cine le

 

dormiţi ai maicii bivolii

ai nepri către Tivoli

ba înapoi mai bine

în viaţa mărăcine

 

învăţul sângelui la sân

cu cap tăiat de omul spân

neînvierii tot hapsân

credinţa iar să mi-o amân

 

pe cine-ţi suferă te crezi

în inundaţie cirezi

 

îneacă-se olatul

şi sufletul de-a latul

se primeneşte natul

matale şi cumnatul

până vă vine leatul

egalul şi bărbatul

martirul şi umflatul

cabirul şi gealatul

 

de-aş mai urâ o viaţă

iubirea stor ostreaţă

a story precupeaţă

un avion nici ceaţă

la pruni cu Vlaicu aţă

Gherghinei eroiaţă

 

se pierde lumea hoaţă

nu şi dumnezeiaţă

 

astfel Satan Ilie

şi-a scris pe cochilie

sunând din scăfârlie

mă lasă sub tichie

în capul meu nu-ţi fie

de cap fă sătănie

că multă streche scrie

bâzâtiura vie

cântată ciocârlie

visată free frenie

beată purecie

parâmă parâmie

 

îmi stric duminica la fix

iubirea sub ori peste chix

de cum doreai perfecţion

perfecţiune ba Ion

 

filosofai nu te simţeai

ţărancă în părinte rai

mă-nvârt aminte loc parent

nu-n Trento nici înot Tarent

 

la şcoală piatra scrisă

lichenii recipisă

sub nucul foşnet misă

 

pe subiect la subiectă

că societatea nu-i abjectă

 

obsesiile ei nu tu

le scuturi pe ce te duru

şi mumă-ta să-ţi lase note

citirii domnului Chijote

 

cu cine a vorbi de leac

turbincă soacră prepeleac

am râde nu ţi se întâmplă

cu părul revărsat pe-o tâmplă

 

am pomenit n-aş mai glumi

pământului cu îngerii

mai bine să nu văd plângând

pe nimeni şi să râzi în gând

 

grozavă aură tristeţe

din dragoste şi colindeţe

învăţul arderii de tot

biserica lui Savaot

 

că unde să te duci aduci

o melodie pentru cuci

colaur colombina

tresară-mi carabina

 

trăgaci solar ruralul

înnămolire Graalul

mugeşte vedic vaca

filosofii carvaka

 

mutaşi în spate cheful

să nu vadă Areful

 

schimbarea te desfundă

zburată şi de fundă

oriunde e potrivă

de nebunie stivă

 

nici de autonaştere

n-ai mai avea cunoaştere

ce-ţi trebuie delase-le

cu moalele şi oasele

 

la nervi mai greu treci te repui

prepusului ba pulsului

duminica la popă

când nu e pe metopă

 

de probă nama steiul

scurtându-ne temeiul

zăpadă iarbă punctul

Egiptului defunctul

 

pe cine însoţirea

atrage nemurirea

carisma lecuirea

uitarea pritocirea

 

ne ţinem de sintaxă

când nu îngroaşă taxă

 

italieni examen

ţiganului de famen

o toleranţă bravă

cu muntele pe navă

 

a soarelui povară

ne încălzească ţară

în piele avatară

ai cui ne vânturară

corcire şi papară

 

necunoscute speţe

mai nu ne da bineţe

calamitate calme

obârşii de sudalme

 

ambiţii fecioria

Sibiului cu vria

 

umezeală ah gazon

gazului de pe patron

clasă de siberion

schelălăie-mă afon

soba surpă fum genom

cărămizilor sodom

prelungirilor de gnom

ancestral neclironom

 

iarba asta casta basta

iarna creasta pederasta

nu mai fie de cu d-asta

 

crucea veche şcoala şi

urzici ne-or cocoloşi

 

în foile colivei

colivă de colivii

la nucul oliv lovii

 

nici pelinul nici porumbul

pelerinei nu-mi rup bumbul

 

cuscră ce răscăcărat

e Gică neclopotat

 

vezi blănile grele cal

din copită canibal

clopotele din părinţi

scuturate de cudinţi

greco-rusul imitat

prea târziu neîngicat

 

din înconjur merele

cunoască-le erele

asurzească sferele

greiere sanscritele

azi-noapte manelele

oprite de-a stelele

 

hei vacă fire-ai a

cutăruia hei ha

ciulini eroii ra

pănuşa albăstrea

 

Ochioiu Chiva Gligor

a latinească vigor

 

ce brad şi ce mai caişi pe

din nouă sute şaişpe

mă-ntorc din drum din calea

bisericii valea

 

copilul zidit altar

pus la loc fără şalvar

comoara fără salar

 

la cutremur sfinţii cui

depictaţi ai cerului

unului ba doiului

treiului îndoiului

 

bisericoşi a crede

pe cale ca în vede

cu lumânări nevede

 

ce vineri sfânta mare

vorbiţi la lumânare

 

tovarăşi camarazii

uscându-se cu brazii

deşteptăciunea sacră

ţărană piatră acră

 

pisanii răzleţite

nici văduve nici vite

păscute latinite

în Durostor leite

 

garant corist durutul

păciuitor tăcutul

tăcerea o garanţă

răzbelul prim de-o Franţă

 

gutuile năpădul

din zarzăre zărădul

ce-mi povesteşti mi-e geană

închisă de pomană

 

pe ce mai inspiraţii

departe sunt Galaţii

 

Ion Creangă mai aproape

omonimii pe ape

cu prune pe hârtoape

şi mere la agape

 

raţelor de peste cinci

botoşeilor opinci

 

cantica pe şarpele

de deznoadă harpele

clonţul glonţul laurul

laura balaurul

 

casta gurii talpa furi-i

ori condurii din pădurii

arde-mi palma intifadă

brumă prunei din ogradă

 

pe Gresarea Moesia

rotunjeşte gresia

apele pământ nisip

brâncuşească-ne la chip

 

daltă arcă bizantină

carul stelei aur tină

cheamă un cameleon

amarantului craidon

 

când şi tai taică turist

foile de acatist

zorilor traheele

nebuniei feele

 

de la dumnezeu a da

maica domnului iada

faur graur papagal

cu distrugerea aval

 

voiajează porumbiţa

porumbelului cu şiţa

n-ai furat borcan copil

de la fabrica pistil

 

cearta că te făcui tâlă

de viteză doar în sâlă

 

cortul dreptei ce mozaic

indianului prozaic

zuruie-mă zorule

odorul omoru-le

 

camăta contreze-ne

strepezite stepene

slăvile certezele

aminu-ne depene

a minune ţepene

 

patru dharma darul har

ţuicii fără de pahar

cântecului tributar

tribalismul tatuar

cratima între hambar

de care având habar

n-ai un ban în buzunar

 

că ce-mi trebuie şi vot

îl mai dai iscariot

domnului că savaot

busuiocului cu tot

petunindu-te tarot

popii zidului azot

pe-al copilului osmot

cu altarul de chivot

 

hai impresii da’ duium

convertit busuiocum

 

carantina malului

cratima realului

cetina cvartalului

orele Aradului

când şi dharma calului

poala elefantului

Slăviteştii graalului

 

uite-te din trei ardei

focul coasei pe costrei

cu tăierea horj în trei

 

capătă din capete

să nu te mai scapete

 

spada spata chinuie

chinorozul chituie

padişahul Padeş pâr

deştele înţarcă ţâr

 

bună dimineaţa nuc

în Nucşoara te apuc

întrebat preţul din suk

numai ţie ăl trabuc

narghileaua nu flaimuc

înflorirea de caduc

ăl din caduceu haiduc

haidamacul ba Ionuc

stilul ducă mă aduc

 

dacă-ţi spun mă miluie

şi la ce nu siluie

repetiţia coronă

brevităţii ne întronă

 

cifra ultim biograf

catagrafic pe zaraf

 

calmă armă cocoşez

roşului nemaienglez

te sculaşi de dimineaţă

inspiraţiei paiaţă

 

fără de discuţie

rişca nea Rişcuţie

cantorul Pocuţie

lampadar Iacuţie

da-mă damă dolomit

domului ne domolit

 

ah format devorator

rotitor a rotisor

o plimbare cu motor

de români înroşitor

mortului lenevitor

cositorul de mohor

bătătorul de Tabor

chilipirul florilor

carapacea neicuşor

crăunitul numai dor

ce te arde puişor

şi mai greu şi mai uşor

de-mi zisesem greuşor

răsărit în grâuşor

 

schimbă limba sabia

Vicina Corabia

descinge-te talia

ţi-o strânse Italia

 

capătă canalele

nemţilor analele

supără tercirile

de cu fericirile

 

versurile biblia

sibilele trivia

cetera nu ne era

streşini Transilvania

 

castru tot Lombardia

pe Toscana Sardia

verse-ne ponoarele

cartier popoarele

 

ziua de la revedere

vorbelor din tombatere

porcilor pe reverbere

 

numără-te boxule

bicicletă moxule

mopsule small-pox-ule

 

avem ave de pe nave

cosmosurilor bolnave

meteorilor tot lave

 

plânge-mă cu supărare

de eşti fată de pe mare

ce poveste de comoară

ia un par şi mă omoară

 

cântecele indecenţa

florentină nici Florenţa

mă dau iar cu găeştenţa

Râmnicului nici demenţa

 

am o libertate n-am

viaţa ce mi-o încântam

petreceam în bairam

cu nepoţii nepoţeam

 

ce transcrisă revedere

vedelor pe dromadere

o dexteritate vere

de te lasă şi putere

şi nevasta coliere

 

zică din urzică mur

iederei de Pompadour

 

franţuzească şi mireasmă

şi italică miasmă

românească la agheasmă

din grecia cu fantasmă

 

veresie fantezie

scapă-mă de frenezie

 

vorbele mă clatină

până-n clipa slatină

cu potcoava datină

 

mă resorb în secetă

spre toamnă ce pregetă

 

rupe cuiul norule

frontul dezertorule

carul mare sorule

fânule răzorule

călare amorule

bobule boborule

globule globulele

 

de-mi spuneai petunia

busuiocul cunia

guiţai Panonia

muşcata begonia

 

rumegate viţele

mânate oiţele

muştele halviţele

 

pe şoseaua Drăgăşani

găsii o pungă de bani

mai la Olt mărunt duşmani

şi vreo nouă mii de ani

în trovanţii gologani

treci pe trei parastasani

pe la târgul de cârlani

 

mă observ cu înţeles

m-aş culege m-am cules

 

pe ales din nimicesc

înţeles înţelepţesc

la o notă mă opresc

şi cu nuntă mă silesc

robule dumnezeiesc

la icoană arabesc

resculptatului ionesc

 

tu şi cânţi cu numele

să se surpe humele

 

susure-ne năvile

foile din Glăvile

că-mi sustrăseşi lăvile

pe miroase tăvile

cartea moartea ia-mi-le

să nu plângă mamele

certe-ne surorile

să oprească morile

în concert manelele

poleiască schelele

de ţiţei belelele

băile cu ielele

şalele inelele

taliei şrapnelele

de-a italienele

anzianhienele

 

ghem corlata moş Vasile

cu vorbirea în azile

bărbilor peste gorile

moaştelor moşite grile

 

cară-mă Olteţului

Luncavăţ isteţului

apa muzieţului

ţepuirea preţului

karma precupeţului

patima iubeţului

rutina mistreţului

râtul ministreţului

cortul nătăfleţului

orzul mălăieţului

cultul perieţului

cuişorul leţului

dănţuirea deţului

 

joacă-mă la cărţi tăiat

şi mă trece Calafat

bate-mă la cap lumini

de mă sting din rădăcini

 

de-a dura de-a berbeleacu

dumnezeului al dracu

din fum indianu dacu

din fumaşi tutun aracu

blasfemie punct cu acu

 

taie-te columbilor

mătasea porumbilor

‘neaţa şi tu Nelule

jucat alunelule

 

că mă scriu cu vorbele

înotate ciorbele

rimele mecanice

lainice neharnice

 

potolite horele

duse choeforele

umbrele duhorile

preseze-mă florile

 

ce plăcere-a putrezi

fericirea hărăzi

am de gând să mă reped

îndărăt şi nu biped

 

trilobiţilor matale

să te şuşotesc la poale

mai înceată dania

cu împărtăşania

 

sângele nămol de fraţi

bobilor nedivulgaţi

 

am să caut Amsterdam

în biserici fără hram

rezidindu-se calam

 

te împrăştie arşiţe

arşiţei Euridice

tu boboaca eu răstoaca

popa nu ne bate toaca

 

aliajul peste bronz

Milarepa contra bonz

din Rodin şi nici Brâncuşi

Michelangelo pe uşi

 

Dante şi Petrarca vechi

deschizându-ne urechi

 

cifru stâng rotund hiat

potopul în Ararat

amintirii trilobat

păcăleală împărat

mici contraste retezat

munţilor dulău în lat

bicicletei din lătrat

clorului nitroglisat

găliganul Goliat

biblie cât m-am tasat

şi nici n-am mai respirat

Picu Pătruţ m-a chemat

ca şi anul celălalt

că nu m-am antonapnnat

mai a bulgăr de croat

coroiat încoronat

 

dura nici la Gâltofani

mierea la tangenţi râtani

invers pe memorii dani

veveriţelor pifani

 

învierea ce pedeapsă

Brahma paria la coapsă

viaţa ce mai pedepsire

trupului perdeluire

 

sufletului mortuar

pe cenuşă nici mortar

 

oh macabre macabeu

te fumez în gineceu

nici bărbat nici apogeu

samizdatul scarabeu

în părere derbedeu

paranoic de spudeu

 

monoton monorimon

Uppsala cu bastion

talion italion

cursă curse ichtio

vara vărul Ilion

cu Traian troian pe tron

 

ţine-mă petenţă pantă

să nu mă fărâm la jantă

oasele ponoasele

casele păroasele

 

bărbierimu-ne la ras

pâine la iconostas

sărutarea de pripas

icoanei de am rămas

 

ce vă scriu nu ştiu să scriu

că nu vă făcui pariu

gratis paria de viu

 

nu vă şterg emerg amar

nemurirea ca la kar

te priveşte palicar

ăla scrie calendar

rama sita în sătmar

nu se împăcară iar

 

ungurene miorene

apele sugrumă mrene

 

te catolic diastolic

diasporă apostolic

peste mine şi mongolic

 

cine pune mâna face

tu ce vrei în carapace

nu zici întărâtă drace

 

nu e crimă ba o fac

pedepsitului darac

împăcat bun simţ că-n rai

dinadins te cert pe cai

 

du-te tu cu caldul tău

căpială tăntălău

mă apără ucigaşa

de-mi cianurase ogaşa

 

dacă nu că nu te scoli

fără o cafea bemoli

în acustica claustră

vineţie şi austră

 

hârburile smălţuite

certurile mai trăite

nu porc nici atâtea vite

 

nu mănânci de canibal

scapi de val de mal vamal

 

d-aia şi medicamente

morţilor adiacente

viilor mănânci placente

eprubetelor recente

 

norma sură murătură

alergia arătură

în Biharia harbură

harababură sub bură

o gură suburbă ură

garagaţa pe răsură

 

nu vorbeşti blestem să-ţi dea

în foc băută cafea

 

aşa n-ai tuşit cu voci

mă omori şi mă provoci

poartă-te frumos boboci

n-ai mai scris în trei şi soci

 

nici în limbă nu visez

rotunzimea pe crestez

candidă la tindă carte

din războiul de cu moarte

 

prăpădită în genune

suferinţa de cărbune

zicând alimojdie

mă întorc în drojdie

 

budele respectele

agonii expecte-le

veselii rejectele

ritele sanscritele

vitele mărite-le

pe zi euforică

dorică bosforică

lambda lambada ba da

grătarul Oltenia

 

la raţe că te trezişi

vieţuirea fărâmiş

 

aş mai toarce parce hârci

harcea-parcea roase cârci

nepoţilor peste pârci

 

cum te cheamă zmeule

diavol dumnezeule

şi pe tine diavole

dansul de pe tavole

 

doamne nu mă mai chema

pe numele dumneata

aţa-n ac nu gaura

doamna o mai nimerea

ce urâtă bătrânea

neînstare de ceva

nimica de înstărea

 

de ce s-o fi omorât

că frigeam plăceri carât

asta e şi nu mâncarea

plăcerea de frigarea

 

repede tu cu oastea

coastele mâncate-a stea

vă aud în scris căpşuni

n-ajung nu lângă cărbuni

 

nu de soi şi vezi că uiţi

neplăcerilor desculţi

şi mai lasă-mă prostii

fleicilor pe pirostrii

 

mai strănută râd ca Nae

de-l lăsă Veronicoae

 

lasă-le mă de muieri

ducă-se-n ziua de ieri

noi ne scriem stângi dureri

şi fără de mângâieri

 

iar te doare capu’ Petre

o cafea tutun de pietre

da’ aseară ce tot beaţi

cu certare către fraţi

 

şi copilul stat târziu

de contrat contrasul viu

mă adorm pe la mijloc

versului pe poloboc

 

te târăşte brevitate

intenţionalitate

vezi că te bârfesc copile

bunicii nopţi fără zile

 

pune-le din miez pe scurt

că timpului nu eşti furt

ah în pile împilare

dragostelor nestelare

 

ba o zodie de zestre

şi nevestelor palestre

 

împărate n-o tăia

gâtului miresia

ştreangului de miluia

 

ce compui pe trei coloane

te-oi citi în galioane

juventute pe coline

drăgăşane vin divine

 

cam ca mama Veta vast

năbădăul în contrast

brevitatea perifrast

crampă campus de balast

 

ne-om elibera canari

din hareţii uliari

parpa de o purpură

harpa de o hurpură

Dunăre se tulbură

 

noi de pe cap le lipseam

şi nu ne cabulipseam

clanţa uşii clănţăneam

 

pijama cu dosu-n faţă

scrisul de azi-dimineaţă

nu e plictisită maşi-

naţia se dă cu naşii

 

ţi-ai adus pantaloni lungi

vremea toamnei să ajungi

să plăteşti şi pantalonii

o clătită a mamonii

 

mă bate un gând să nu

mă duc bibliotecu’

şi în faţă de cu fapte

mă face cafea cu lapte

 

nu mă laud nu mă scot

din al scrisului socot

Nanku give me pant Pantiuşa

cum te mai strânge cu uşa

 

de ce blugii îi calc blugii

ce e nebunatic glugii

fă-i dungă mânecă lungă

călcătură să ajungă

 

că şi eu sunt ramolită

fata nu mi se mărită

nu eşti tâlă soru-mea

râdeam de mama-Anica

 

cât de proastă că pârleşte

fiara blugilor la peşte

la guler n-ar fi pe burtă

mai jegos cenuşii turtă

 

numai astea cam aşa

lasă-l până-n India

pui ziar că se pârlea

aşa maică se ardea

pui hârtie canava

a cochetă ce proptea

 

are el metoda lui

chiar a indianului

 

hai că merge el da da

dichisit a te holba

eşti meticulos sadea

să arăţi a perfecta

pe aici nu se călca

blugul că se bulbuca

dă-te băiatul să stea

bine şi stai acolea

 

vrea să i-l pui cu alai

doamnă croitor ce n-ai

fier de călcat în Chenai

 

submarine pietrele

ne mângâie ghetrele

ca focile vetrele

mările nisetrele

animal planetele

să le vadă fetele

şi să-şi facă ghetele

de mi-am scris peretele

musca nu brabetele

 

buşite ziarele

să-le-nghită raţele

compoziţii întrerupte

de plecările la lupte

 

a te inspira-n travalii

de conducere de Vali

care poate să şi vină

că nu e nimeni de vină

 

să o ia şi pe babiţa

platagelei jurubiţa

 

suprapusă amintire

pe floare de cimitire

mai alaltăieri altire

 

camăta ca mama ta

înjurată de tata

repetiţie deseară

şi mâine a doua oară

 

vălure-mă lucernă

cancerului nu cer nă-

ravul pravul prăfuit

aerul de adormit

ce ne-o fi şi aromit

 

mai în urmă necizel

ore hoituri de măcel

 

câtă depărtare

temporală tare

nevieţuitoare

fuga pe cărare

de n-aud şi intervin

mai ermetic mi-e venin

 

ne ducem la Frăsinei

să nu intre mama ei

de-a murit printre costrei

 

împăcată moarte parte

de o floare într-o carte

şobolan de umbră zburzi

pân’ te-or roade grauri sturzi

 

m-am dus ca să mă întorc

să mănânc carne de porc

inutilă datină

fără iar o slatină

 

pot să beau cafeaua ta

Frasineii spovedea

Gigi cu banii stătea

să fie totu’ gata

când vine-ăsta să ne ia

 

auzi vă pui şi o sticlă

de apă de la Costică

pesticido tâlo cia-

nuro noro de acia

 

prin estetică la van

paravan de năzdrăvan

ce filosofii de-un ban

voi transcrie sem oltean

 

semialtitudine

fiul rectitudine

pe luate statele

cu aerostatele

 

foile de viţe Eve

nici avute nici aeve

merge-om oameni capre oi

sub gutuiul din Milcoi

 

ar fi bine-acolo mă

slujbă astăzi de n-o fă

cântece de dumnezeu

spovedind pe corifeu

 

puf de piatră voiajor

guşii zbor la selector

trandafirul alb în nor

firul ne la vorbitor

păstrătorul păstrăv c-or

 

să vă dau faţa de masă

pe ziar cu ce se lasă

indianul în melasă

a citi soarta buhoasă

buhuhoasă de dudoasă

că duioasă o fi joasă

 

maică ai venit a fiu

la care şi răbduriu

să mergi să nu căpiezi

până seara catanez

 

a plâns că a treia oară

de se-ntâmplă o să moară

să nu te mai duci la moară

am obsesie cu moara

de-mi plăcu romanul Mara

 

mor după transilvăneni

care-ai mei care mireni

dumnezeule poieni

ungureni în Vaideeni

cu vâlcenii mioreni

 

ce zile are şi popa

nu mai intră-n Europa

săgetată şi coliva

ochiul din fruntea lui Şiva

 

Noana scrie acatistul

să ne lase anticristul

câţi bani ai atâţia dai

că pe ăilalţi nu-i mai ai

 

scrii cât dai atât citesc

nu mă mai acatistesc

numai două nume restul

nu mai urcă Everestul

 

zece mii o zi o sută

o citi cu banii plută

asta numai să ia banii

că ne vin americanii

 

târg nu mai religie

mai acasă ligii e

 

popa să citească ască

boască iască rourască

de visam sanscrită bască

limba flăcăruie doască

 

nu Maria Alexandra

Maria alta mixandra

Dumnezeule de-i ştii

pe toţi când erau copii

 

dac-aşa e la botez

p-ăl mai sfânt îl înfiez

cu pomelnic toate frez

popii mor pe meterez

 

te pe re pe te re pietre

Gheorghe Vasile şi Petre

şi acolo ce scrii morţi

să le redeschidem porţi

 

aici era părul

musculeţ nu mărul

acolo mirezul

mireselor crezul

 

vom catadixire

vaideemăpire

din izlaz atlazul

din taluz talazul

 

ieri iconostasul

şi cu parastasul

maslu vasul leagă

latră saramagă

 

zisa idioată

idiosincrată

uşa a crăpată

ţeasta calafată

 

că necunoscută

alergia plută

iar că mă o moară

mu lemurioară

 

crampa de leurda

cramponează urda

joaca în contencii

hortensie trenci-i

 

mă puseşi de sursă

betelgeuzursă

că nu se venise

Indiei chalise

 

poate şi plictisul

plicul compromisu-l

compromisu-l-a loc

de-l pierdui pe Balogh

 

schim Calist alas in

Delafras din frasin

ce vă povestise

Ghelasie clise

 

florilor ce îs le

pâslarului pâsle

pârga de parâmă

părul măr mă râmă

 

nervul mă columbu’

că de ce-l mai umblu

la soacră Popescu

mamă-sa lopeţi cu

 

puşchea măturoaie

de la jigodoaie

 

în ţărani lentoare

lene călătoare

paraghicitoare

palmelor popare

 

am urlat a cobe

degetul în Kobe

ce oraş ne taie

gust de cuţitoaie

———————–

George ANCA

21 iunie 2017

Bucureşti

 

Intotdeauna cei care au cautat sa faca bine, ceea ce este cuvincios, ceea ce se cuvine, au fost “marginalizati”, asezati la marginea din afara a “valorilor” promovate de catre cutare stapanire vremelnica. Orice “putere”  isi va impune propriile standarde si mai ales va cauta sa isi subordoneze mentalitatea si memoria colectiva. In momentul de fata, al exploziei mijloacelor de informare si comunicare, acest lucru, impunerea sistemului de gandire dorit de  “putere” a devenit esential. Dar la fel de eficace devine si posibilitatea de raspuns si deci responsabilitatea personala. Caci avand acces la “retele sociale” orice persoana poate comunica acceptul sau refuzul ideologiei “puterii”. Din nou, in momentul de fata, propaganda “puterii” devine brutala si din nefericire tot soiul de tinerei teribilisti, si tomnateci, incapabili sa depaseasca o adolescenta intelectuala degradanta, cocheteaza cu mizeriile propagandistice promovate de “putere”, de la pederastie, la familia “alternativa” si de la negativism prostesc, la New Age si intodeauna in “critica” sentimentelor nationale si a celor Ortodoxe. Nici nu se putea altcum daca vom tine seama ca, mai devreme ori mai tarziu, orice stapanire omeneasca va face rau si ca, in aceste conditii, a nu fi complice la rau inseamna, minimal, sa fi macar sufleteste si intotdeauna de partea celor care “pierd” si a Adevarului. Cateva lucruri se cuvine sa fie reamintite.
Adevarul nu salasuieste in “majoritate” si niciodata in majoritatea celor carora o stapanire le da glas. De fapt persista o enorma si distrugatoare confuzie in ce priveste intelegerea conceptului de “Adevar”.
Este comun acceptat cum ca “Adevarul” ar fi suma unor principii sau a unor stari. Nimic mai fals.
Adevarul este o Persoana si relatia cu El este intotdeauna personala. Atunci cand am avea macar banuiala ca relatia nu este personala este semn ca ne aflam cazuti in ispita si in hotarul minciunii.
Ca Adevarul este o Persoana, si nu suma unor “principii” limpede ne-o infatiseaza o alta imprejurare.
Suma unor principii nu poate sa iubeasca, nu poate sa se jertfeasca si nu poate sa miluiasca. Dar o “Persoana” poate sa faca toate cele amintite si o si face; ieri, astazi, intotdeauna. Iar cu asta ajungem la un alt fapt.
Cei care stau pentru Adevar vor fi intotdeauna impinsi la margine, nebagati in seama si finalmente persescutati direct si brutal. Nici nu poate fi altcum caci ei sunt cei “alesi”, “sarea pamantului” care, daca si-ar pierde gustul nu ar mai fi de nici un folos.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

26 iunie  2017

În trenul de noapte ce ne ducea spre Bucureşti începeam să realizez că fiece kilometru parcurs mă îndepărta, mă rupea pentru întotdeauna de tărâmurile copilăriei. Oare ştiam în acele ore ca voi mai reveni – cu gândul, cu visul – de nenumărate ori spre oraşul de pe deal şi spre Burdujeniul bunicilor, dincolo de lunca Sucevei? Şi că după zeci de ani voi mai avea parte să aprind o lumânare pe mormântul mamei, în cimitirul evreiesc de pe deluşorul de după pădurice? Luminile peroanelor de gară se depănau sfâşiind întunericul, însoţite de gemetele frânelor trenului: Dolhasca, Paşcani, Roman, Bacău… Gândurile însă mă aduceau mereu la peronul minunatei gări a Burdujeniului, pe locurile unde am avut parte în adolescenţă de momente, emoţii şi simţiri ce s-au înrădăcinat în mine pentru întotdeauna.

La Burdujeni m-am născut şi acolo am petrecut primii mei patru ani care mi-au lăsat doar frânturi de amintiri. Dar aveam să revin mereu în târguleţul unde rămăseseră bunicii şi familia iubitei mele mătuşe Freida, sora mai tânără a mamei, cea care m-a însoţit, de departe ca şi de aproape, cu grijă şi dragostea sa până când s-a stins acum trei ani aici, în Israel.

La Suceava ne-am mutat în 1950. Tata obţinuse un serviciu la „Alimentara” şi reuşise să obţină şi o locuinţă (cu chirie) pe strada Cetăţii nr. 6. Era a treia casă pe dreapta străzii aşternute cu prundiş ce cobora, destul de abrupt, spre Cacaina şi spre cărarea ce ducea apoi în sus, spre ruinele cetăţii de scaun. Casa fusese probabil proprietatea unei familii de evrei înstăriţi, dar în acei ani era deja împărţită în 4 locuinţe unde trăiau câteva familii. La început am ocupat locuinţa din dreapta casei, genul de 3 camere-vagon. În locuinţa alăturată, paralelă dar plasată în mijlocul casei, deci mai bine apărată de frig şi de umezeală, trăia familia Kavon: părinţii, două fete şi un fiu care erau deja maturi. Aveau o căruţă cu cal adăpostită în grajdul din fundul curţii. Când după un timp nu prea lung (cred că mai puţin de un an) familia Kavon a plecat în Israel, grajdul avea să devină magazie de lemne. Pe una din laturile magaziei, incluse în clădirea de zid, erau cele două cabine de toaleta ale casei. Noi ne-am mutat într-o noapte în locuinţa lor, unde am trăit următorii 13-14 ani, până la plecare.

Fosta noastră locuinţă a fost ocupată mai târziu de familia Chibici: Ştefan Chibici, ceasornicar şi mecanic de rar talent, invalid, cu ambele picioare paralizate, soţia sa şi Armin, fiul ei (germani de origine), care era ceva mai mare decât mine. De-a lungul anilor m-au însoţit, auzite prin peretele comun, sunetele orare ale ceasurilor cu pendulă din atelierul de ceasornicărie aflat în camera ce dădea spre stradă. Masa de lucru era lipită de una din cele două ferestre şi când treceam prin faţa casei nu puteam să nu-l văd prin geam pe Dl. Chibici, cu lupa de ceasornicar la ochi, înarmat cu „pinţeta” şi alte scule minuscule, aplecat asupra vreunui mecanism de ceas. Dl. Chibici cânta la acordeon şi la pianină, era pescar amator iar figura sa prietenoasă mi-a marcat copilăria. Fără îndoială a fost o aparenţă cunoscută a Sucevei acelor ani, când trecea cu scaunul său pe rotile prin oraş. La început, căruciorul îl activă manual, cu braţele sale viguroase. După un timp s-a adăugat un motoraş iar după alţi câţiva ani căruciorul l-a înlocuit cu o adevărată motocicletă pe 3 roţi cu comenzile adaptate la mâini, care avea în spate şi o banchetă, destul de largă pentru a ne transporta uneori pe Armin şi pe mine. Câteodată plecam cu ei la pescuit, pe malul Sucevei. Scaunul pe rotile l-a păstrat şi-l folosea când mergea la cinema. Ca şi acum îl văd, în faţa casei, sau în curtea din spate, demontând, reparând, reglând şi remontând motorul motocicletei, când toate piesele erau desfăşurate pe o pătură iar Chibici, pe vine, se deplasa mişcându-şi picioarele paralizate cu ajutorul mâinilor sale puternice. În tot acest procedeu, ce dura ore, era asistat şi ajutat de Armin. Eu priveam fermecat cum o colecţie de piese de metal redevin un motor ce până la urmă porneşte şi lucrează sforăind armonios şi umplând curtea cu mirosul benzinei arse. Când am împlinit 13 ani mi s-a dat în folosinţă „Doxa” moştenită de la mama. Nu era un ceas solid, ci unul fin şi elegant, iar în câteva rânduri a suferit avarii provocate de jocurile mele. De fiecare dată Dl. Chibici m-a scos din nenorocire. „Doxa” mamei nu o mai port de zeci de ani, dar când dau de ea în sertar şi-i întorc arcul, mai funcţionează.

Locuinţa noastră avea două camere şi bucătărie. Camera ce dădea către stradă folosea de salon şi dormitor al părinţilor. Era mobilată cu un pat „studiou”, un şifonier şi o masă pătrată, masivă. Camera mea era la mijloc, cea mai călduroasă, însă luminată doar de uşile şi ferestrele cu geam ce dădeau spre prima cameră şi spre bucătărie. Iarna, când bucătăria nu era încălzită, camera asta ne folosea şi de sufragerie. Bucătăria era dominată de o sobă de gătit cu plită din fontă şi un cuptor alăturat, dar de gătit se gătea deja pe aragaz, iar focul în soba-cuptor se aprindea mai rar, vinerile, ziua gătitului şi coptului sau în zilele de spălat rufe. Uşa bucătăriei, cu oblon, ducea, printr-un mic cerdac, spre curte. Era o curte mare, ce de fapt înconjura 3 laturi ale casei. Lângă scările acoperite ce duceau spre pod se ridica un salcâm înalt care primăvara se acoperea de flori albe şi dulci şi umplea curtea cu parfum. Puţin mai sus, era gardul înalt ce acoperea cu totul vederea spre livada de meri ce înconjura biserica „Naşterea Sf. Ioan”. Din cerdac puteam întrezări turla bisericii şi dimineţile de Duminică erau pline de răsunetele clopotelor. Merele acrişoare din curtea bisericii erau o atracţie, dar gardul era înalt şi doar în spatele magaziei de lemne puteam ajunge la câteva crengi… Pe latura dinspre biserică a curţii, erau semănate spre vară 2-3 straturi de ceapă sau de roşii. Tot acolo, lângă gardul casei vecine, se afla şi o magazioară care în trecutul casei, servise proprietarilor de „Suka „ – acea colibă ce semnifică săptămâna sărbătorii biblice de toamnă (Festivalul Colibilor, Sărbătoarea Corturilor, sau a „Tabernacolelor”).

Acoperişul de tablă putea fi ridicat şi înlocuit pentru zilele sărbătorii cu unul temporar, improvizat din crengi înfrunzite. Dar toate astea le-am învăţat mai târziu. În vremea mea folosea familiei Chibici de cămară. În spate era şi un mic şopron îngrădit unde în lunile toamnei îngrăşau porcul. Apoi, de Ignat, câteva zile înainte de Crăciun, sacrificarea porcului şi întrega ceremonie condusă de măcelarul angajat, cu cazanele de apă clocotită şi focul aprins pe lângă animalul răstignit era un spectacol fascinant la care am fost martor de câteva ori.

Atracţia principală a curţii din spate era însă „pompa”. Pompă de apă – de fapt o cişmea mare de fier – care asigura aprovizionarea locatarilor cu apă şi care funcţiona doar o oră sau două pe zi. Pompa era chiar lângă uşa bucătăriei noastre deci, spre deosebire de vecini, aveam de făcut doar câţiva paşi cu găleţile pline, până la butoiul cu capac, din tablă zincuită, unde erau acumulaţi mereu câteva zeci de litri de apă. (În bucătărie, chiar lângă butoi trona „lavoarul” cu lighean emailat şi o cană cu mâner mare, aproape cât o oală, pentru scosul apei din butoi). Aprovizionarea cu apă devenea însă o adevărată aventură când adeseori, iarna, pompa îngheţa, deşi fusese bine învelită şi căptuşită cu paie. Dezgheţarea pompei era un proces complicat în care se vărsau nenumărate oale cu apă clocotită şi nu întodeauna reuşea. Atunci, când în butoiul din bucătărie se întrevedea deja fundul, soluţia era de a ajunge cu găleţile la doamna Haimovici, în casa alăturată de la nr. 4, care (raritate în acei ani) aveau robinet chiar în casă, sau de a parcurge vreo o sută sau două de metri până la o altă pompă în josul străzii.

A doua latură a curţii se întindea de la magazia de lemne până la stradă, de-a lungul locuinţelor unde au locuit familiile Hibner şi Shiber. Era de fapt o aripă cu o bucătărie şi 3 camere ce fusese împărţită în 2 apartamente. Apartamentul Hibnerilor avea lângă bucătărie şi o cameră de baie cu toaletă interioară. Aveau chiar şi robinet în bucătărie, dar în afara toaletei, apă curgătoare nu era aşa că şi ei se aprovizionau de la pompă. În cele două apartamente trăiau cele două perechi cu câte un copil mic – un băieţel şi o fetiţă. Izu Hibner era un bărbat dolofan, cu păr şaten ondulat, tânăr şi arătos, la curent cu cele mai moderne tehnologii ale epocii: era fotograf amator şi chiar developa singur acasă filme şi poze. Era gestionarul magazinului de „Sport-Foto-Muzică” din centru. Soţia sa, Piri, femeie frumoasă, cu părul negru, tuns scurt, era transilvăneancă. Pe atunci nu ştiam că numărul tatuat pe unul din braţele ei dovedea că tânăra Piri era printre puţinii supravieţuitori de la Auschwitz. Băieţelul lor, Meir, era cu 3-4 ani mai tânăr decât mine. În unele veri, părinţii noştri aduceau, în tovărăşie, o căruţă cu nisip şi ne amenajau în curte un spaţiu de joacă. În una din ierni, când zăpada a ajuns la streşine, ieşeam din casă prin adevărate tunele croite în nămeţi. În aripa curţii ce trecea pe la intrarea Hibnerilor, se bătătorise o potecă de trecere care probabil se formase la mai bine de un metru deasupra terenului. Spre primăvară când poteca se mai muiase, mi-l amintesc pe Izu Hibner cum s-a scufundat într-o zi până la brâu în zăpadă pe când trecea pe potecă în drum spre ieşirea din curte. Pe la sfârşitul anilor ’50, familiile Hibner şi Shiber aveau să plece în Israel, iar în locul lor au venit locatari noi.

În primii ani, acea latură a curţii era foarte largă şi cuprindea o porţiune de teren ce mai târziu a fost despărţită cu gard de curtea noastră şi plantată cu porumb. Dar până la această schimbare aveam la dispoziţie un spaţiu vast, acoperit cu iarbă şi dominat intro parte de un nuc falnic. Afară de recoltă de nuci, pomul ne oferea umbră şi loc de a întinde în după amiezele de vară, o pătură. Tot acolo era locaţia preferată unde era invitat domnul Pânzaru să fotografieze copiii. Dovadă – o poză a mea, pe la vreo 5 ani, cu breton şi costum marinar, mândru de noua tricicletă. „Foto Pânzaru” era o adevărată instituţie suceveană. Avea studioul nu departe de noi, pe Luca Arbore, iar în centru domnea „Foto Colbert”.

A treia aripă a curţii era cea mai mică şi despărţea faţada cu cele trei uşi, de stradă. Strada Cetăţii era îngustă, nu avea trotuare şi nici pavată nu era. Dar era abruptă şi mărginită de două şanţuri nu prea adânci, invadate vara de urzici şi de flori de muşeţel. Nu ţin minte să fi trecut cândva vreo maşină şi nici căruţe nu treceau decât rareori. Iarna, devenea un derdeluş ideal, ceva mai scurt decât cel de pe strada Mirăuţilor dar nu mai puţin excitant. Vara, vedeam cum treceau mărşăluind şi cântând companii de ostaşi de la cazarmă, în drum spre sau de la poligonul de tir din spatele cetăţii.

Mama mă lua în după amiezile de vară la plimbare în oraş. De la noi până la Ştefan cel Mare, unde începea „centrul”, era cale destul de scurtă. Urcam spre strada Curţii Domneşti, numită atunci Stalin, şi apoi treceam pe lângă „centrul de panificaţie”. În faţă staţiona câteodată o căruţă ce semăna a dric, din care pâinile mari, calde încă, negre şi rotunde, erau duse în prăvălie. Apoi, vânzătoarea în halat alb, foarte scundă de statură, avea să le vândă printr-un mic geam, celor care formaseră deja o coadă pe trotuar. Când am fost ceva mai măricel eram trimis uneori şi eu să cumpăr cu 2 lei o jumătate de pâine neagră. În drum spre casă ronţăiam din coajă caldă şi mirositoare. După câteva ore însă, pâinea se întărea şi devenea acrişoară, cu totul negustoasă.

Apoi treceam pri faţa liceului de fete (ce-l voi mai aminti), peste drum de biserica Sf. Dumitru şi ajungeam la „Agenţia Rozenberg”. De fapt, un magazin de ziare şi reviste, expuse în vitrină şi pe obloanele deschise ale intrării. Acolo aveam să cumpăr câţiva ani mai târziu broşurile colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice, „Contemporanul”, almanahurile ce apăreau în preajma anului nou şi multe altele. În spatele tejghelei cu galantarul de ţigări era o masă de birou cu două maşini de scris la care fete tinere învăţau dactilografia şi unul din puţinele telefoane din Suceava de atunci. Inima „agenţiei” erau însă lozurile, biletele de loto şi îndeosebi buletinele de pronosport. În după amiezile şi serile de Duminică agenţia şi trotuarul din faţa ei erau înţesate de oameni ce aşteptau să vină prin telefon rezultatele meciurilor, comentau cu înflăcărare detaliile aflate şi evaluau tot timpul numărul de rezultate exacte de pe buletinele de pronosport. Comentariile aveau să continue în dimineţile de luni, la frizeria de după colţ, unde echipa de frizeri, cu „Sportul Popular” în mână, analizau împreună cu clienţii cele petrecute pe stadioane. Asupra acestui imperiu cultural-sportiv domnea cu jovialitate Dl. Rozenberg, bărbat energetic, scund şi rotofei, specialist în toate activităţile magazinului-agenţie, ajutat de soţia sa. Câţiva ani mai târziu a fost arestat şi condamnat pentru lipsă în gestiune, iar agenţia a dispărut din peisajul sucevean.

După ce depăşeam agenţia, treceam prin faţa panoului cu afişele de cinematograf şi dădeam colţul spre centru. Chiar la colţ se afla magazinul „Alimentara” unde a lucrat tata la început. Avea să lucreze apoi mai mulţi ani la magazinul central, care era ceva mai jos, vizavi şi avea câteva încăperi – raioane de coloniale, dulciuri, pâine, băuturi, brânzeturi şi salamuri.. Era cea mai mare Alimentară din oraş şi ocupa un întreg colţ al străzii. Îmi amintesc că într-o seară, cred că era iarnă, un incendiu mare a distrus partea laterală a clădirii. În jurul zonei incendiului se adunase o mulţime de lume.  Pe mine m-au luat imediat acasă, dar încă multe ore se putea vedea din curtea noastră înspre centru, cerul înroşit de flăcări.

După ce treceam prin faţa frizeriei, nu departe de colţ, mama intra cu mine în magazinul de parfumerie al doamnei Herrer, cu care era împrietenită. Pe când stăteau de vorbă, eu, îmbătat de mirosurile micului magazin, mă minunam de sticlele mari de pe tejghea, din care doamna Herrer vărsa apă de colonie sau uleiul de nucă, cu atenţie, printr-o pâlnioara minusculă, întâi într-o eprubetă marcată pe cantităţi şi apoi în sticluţele clientelor. În vitrine şi pe pereţii magazinului erau reclame cu NIVEA. Doamna Herrer se pare că mă îndrăgea. O dată chiar a ţinut să ne fotografiem împreună, eu pe la 4-5 ani, în spielhozen, şi dânsa aplecată puţin, cu mâinile pe umerii mei, în faţa magazinului. Dori, fiul ei, era cu câţiva ani mai mare decât mine. Când aveam vreo 8 ani, m-au luat o dată, Dori şi tovarăşii lui de joacă, la poligonul de tir al militarilor, dincolo de cetate. După ce soldaţii plecaseră, se puteau aduna gloanţele de plumb pe care apoi acasă, sub ochii mei, le topea pe aragaz, în capacul unei cutii de cremă de ghete şi obţinea astfel un disc din plumb, neaşteptat de greu pentru dimensiunile lui.

Vizavi de parfumerie se deschidea un pasaj îngust care ducea printr-un labirint de intrări, spre „piaţa de unt”, ce se întindea în spatele clădirii alimentarei centrale. Prin acel pasaj treceam şi spre scările ce duceau la locuinţa doctorului Rauch, medicul de casă al familiei noastre, unde mergeam uneori. Dar în majoritatea cazurilor, la nevoie, Dr. Rauch venea să ne consulte acasă, cu geanta pântecoasa în care se aflau stetoscopul, seringa de sticlă în cutie nichelată şi alte ustensile medicale.

Dacă continuam pe aceeaşi parte a străzii, după parfumerie, ajungeam imediat la colţ cu o străduţă ce spre stânga, ducea în spatele şcolii de fete. În clădirea imediat următoare spre centru era farmacia unde lucra şi vecina noastră, Dna. Shiber, iar pe străduţă era la parter una din cela două sifonării ale oraşului. În sifonărie funcţiona o maşină mare de umplut sticlele groase cu sifon, care ocupa o cameră întrega, cu roţi, curele de transmisie, baloane de bioxid de carbon şi tot felul de manete şi robinete. Sifonarul punea sticla de sifon întoarsă într-o cuşca din plasă de metal şi o umplea sub ochii mei plini de admiraţie. Adevărată minune tehnologică. După sifonărie era intrarea spre scara ce ducea la etaj, spre locuinţa familiei Bodingher a cărei cameră mai mare era dedicată salonului de croitorie pentru copii a doamnei Bodingher, o altă instituţie suceveană. Cred că nu era în oraş vreun copil „de familie bună” care să nu fi trecut pe acolo pentru ca mama să-i aleagă una din creaţiile doamnei Bodingher, adevărată artistă în domeniu. Sub mâna sa lucrau 2-3 ucenice, iar costumaşele „marinar”, vânător” sau alte diverse modele de rochiţe, paltonaşe, etc. etc. erau considerate de primă calitate, veritabile opere de haute couture. Copil, ajungeam uneori acolo cu mama, cu tante Freida şi cu Iani, verişorul meu mai mic, veniţi special de la Burdujeni, pentru a ne coase haine noi. Peste câţiva ani buni, când eram deja la liceu, aveam să intru adesea în aceeaşi casă, unde în camera Marei, fiica Bodingherilor, ne întâlneam regulat 5 prieteni: trei fete şi doi băieţi, cu toţii colegi de şcoală.

În zile de vară plimbarea continua înspre grădina publică, prin aleea de castani bătrâni ce mărginea parcul către stradă. Pe partea opusă a străzii se află „casa telefoanelor”, unde câteodată, după ore de aşteptare părinţii reuşeau să obţină legătura interurbană şi să vorbească 3 minute cu rudele din Galaţi sau din Bucureşti. Alături era sediul CEC – ului şi magazinul „Librăria Noastră” cu două vitrine pline de comori. Mai sus, se înălţa falnică, minunata clădire a primăriei (pe atunci, „Sfatul Popular” şi sediul Regiunii de Partid) dominată de turnul cu ceas şi foişor – adevărată bijuterie arhitecturală. În parc, cam vizavi de primărie, şi puţin ascunsă printre copacii parcului, se află biserica romano-catolică, şi ea cu turn şi ceas, cu faţada amintind un templu grec. Ceva mai sus era un bazin rotund, cu arteziană iar alături, pe un soclu, bustul lui Ciprian Porumbescu.

Mai departe, drum scurt după parc ajungeam la „Cinematograful Tineretului”. Aici avea să fie pentru grupul nostru de prieteni, în anii de liceu, un adevărat sanctuar. La Tineretului şi la mai modernul „Cinemascop” de lângă şcoala Ştefan cel Mare, deschis chiar în acei ani, ne prezentăm cu sfinţenie de 4 ori pe săptămână şi am vizionat sute de filme, marea majoritate ruseşti dar şi chinezeşti, franceze, italiene, germane (DEFA) şi arareori chiar americane. Destul de rar, unele filme erau declarate de direcţiunea şcolii „interzise”. Secretara trecea cu anunţul din clasă în clasă citindu-l cu gravitate. Dar şi în acele cazuri, reuşeam să nu scap aproape nici un film – intrăm şi ieşeam din sală pe întuneric… La Tineretului mă luau cu ei uneori părinţii şi în anii de copilărie. Pe atunci am văzut (în două serii!) „Contele de Monte Cristo”… Tot cu părinţii ajungeam câteodată şi la teatru, în mitologica sală „Dom Polski” din spatele parcului.

Ceva mai sus de Tineretului era şi grădiniţa unde am petrecut doi ani. În grupa mică am avut-o de educatoare pe Dna. Otilia. Una din activităţile ce mi s-au întipărit în amintire era să decupăm o figură desenată pe un cartonaş, folosind un ac mare, cu un capăt ca o perlă, şi înţepând în cartonaş găurele dese-dese de-a lungul conturului desenat. Câţiva ani mai târziu pe acel loc avea să fie construită „Grădina de Vară” pentru reprezentaţii în aer liber.

Strada mai ducea în sus – spre tribunal, policlinică, parcul Arini (din care mai târziu porneam, cu pionerii în defilările de 1 Mai sau 23 August), spre stadionul oraşului şi spre spital – dar de obicei pe lângă cinematograf făceam calea întoarsă, îl întâlneam pe tata la închiderea magazinului şi mergeam împreună spre casă.

Duminica plecam toţi trei, cu trăsura, la Burdujeni, la bunici. Trăsurile cu doi cai erau pe atunci cam singura modalitate de transport în zona urbană, iar la Suceava erau destul de multe, parte din ele conduse de birjari-propietari evrei. Staţionau în faţă la Sf. Dumitru, între strada Petru Rareş şi începutul lui Ştefan cel Mare. Tot acolo avea să fie peste câţiva ani staţia autobuzelor de Iţcani şi Burdujeni care împreună cu taxiurile Pobeda, au dus treptat la dispariţia birjelor de pe srăzile oraşului. Trăsurile erau înalte şi aveau două banchete – una capitonată şi una mică, pliantă. O capotă pliată înspre partea din spate, putea la nevoie să-i apere pe pasageri de ploaie. Dar cea mai înaltă – şi neadăpostită – era „capra” birjarului. Când se întâmpla să călătorim cu vreun birjar cunoscut, pe vreme frumoasă, eram lăsat să urc pe capră, alături de el şi puteam să scrutez peisajul de la înălţime. Caii o luau uşor la trap în jos, înspre drumul Iţcanilor, apoi birjarul o lua la dreapta pe drumul în pantă spre podul şubred, din lemn, ce traversa apa Sucevei. Apropiindu-ne de pod, drumul nepavat pe atunci, devenea mai lin. Puţin înainte de a ajunge la pod, puteam să văd pe dreapta „ castelul de apă”, un fel de mică uzină, cu ferestre înalte, de unde apa râului, filtrată, era pompată spre turnul de apă de pe Zamca. Trecerea podului dura doar 2-3 minute, dar în unii ani, după perioade de ploi intense, când Suceava venea mai mare şi mai furioasă, podul devenea impracticabil. Atunci traversarea se făcea fie pe un podeţ improvizat, cu mare atenţie, fie că lungeam drumul prin Iţcani, sau când apele se mai retrăgeau, dar podul încă era în reparaţie, se trecea chiar prin apă, la un văd mai depărtat de pod. Cei doi cai erau cu totul neentuziasmaţi să intre în apă, dar câteva lovituri de bici îi convingeau. Doar câţiva ani mai târziu, s-a construit un pod de beton, semn al schimbărilor ce aveau să transforme lunca Sucevei într-o mare şi poluantă zonă industrială. Dar pe-atunci, peisajul era încă pastoral.

Drumul mărginit de copaci ducea spre bariera căii ferate, unde cantonierul, învârtind manivela,cobora sau ridica „rampa”. Când aşteptam să treacă vreun tren, puteam întrezării de la înălţimea caprei liniile de tren ce se multiplicau spre stânga, şi clădirea de cărămidă roşie a gării Burdujeni. Apoi drumul urca în pantă lină. Vedeam, tot în stânga, coşul înalt de pe clădirea „abatorului”, treceam pe la fabrica de marmeladă şi după scurtă distanţă eram deja lângă Şcoala Primară, apoi treceam prin faţa primăriei şi a dispensarului medical. Ne aflam pe „Strada Întâia”, care fusese, mai ales în partea de început, strada negustorilor micului târguleţ unde trăiau, între războaie, mai bine de o mie de evrei, cam jumătate din întreaga populaţie. Pe acea stradă să află, puţin mai sus, singură casă cu etaj din Burdujeni. Aproape toate casele, gen „vagon”, erau lipite una de alta, iar la stradă dădeau prăvăliile. Pe strada doua şi pe a treia locuiau cândva cei mai puţin înstăriţi – croitori, cizmari şi alţi meseriaşi. Dar în anii copilăriei mele această orânduire mai era doar parţial valabilă.

Pe trotuar, femei aşezate pe scaune scoase lingă prag stăteau la taifas în tihnă de Duminică şi examinau curioase trecătorii. Apoi treceam prin faţa casei în care m-am născut şi după vreo două sute de metri ajungeam la casa bunicilor, care se afla mai sus, unde se termina târgul şi începea satul. Burdujeniul avea să fie pentru mine de-a lungul următorilor vreo zece ani, un adevărat mic paradis. Acolo am urmat aproape întregul an şcolar al clasei I-a când mama a fost internată şi operată la Bucureşti, iar apoi a petrecut lunile de convalescenţă în casa bunicilor. Mama era cu vreo trei ani mai în vârstă decât sora ei, Freida. Probabil că cei doi ani şi jumătate trecuţi împreună în iadul din Transnitria au legat între cele două adolescente o prietenie şi o abnegaţie reciproce, rare între surori. După moartea mamei aveam să devin eu obiectul acestor sentimente, iar casa mătuşii mele, aflată tot sus, spre începutul satului, avea să devină pentru mine un al doilea cămin. Acolo, la Burdujeni, copil, apoi adolescent, îmi petreceam aproape toate duminicile, am legat prietenii, am petrecut zile şi seri fermecate, învăluit de grijă şi de dragoste.

De sărbătorile religioase mergeam cu părinţii la sinagogă. Îndeosebi în sărbătorile de toamnă când se perindă, în decurs de vreo 3 săptămâni, câteva din cele mai importante sărbători ale anului. Tata se alăturase comunităţii de enoriaşi de la „Sinagogă croitorilor” ce se afla cam la începutul străzii Petru Rareş. Era o sinagogă destul de modestă. Nu se putea compara cu sinagoga mare din Burdujeni, construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, unde mergeam uneori cu bunicul şi care mi-a lăsat o amintire impresionantă. În ultimii ani, când cu grupe de turişti israelieni am vizitat de câteva ori sinagoga cea mare (azi, singura) din Botoşani, construită cam în aceeaşi perioadă şi în acelaşi stil, dar acum renovată, am redescoperit amintirile acelei sinagogi din Burdujeni, care la fel cu cele din Suceava, nu mai există. În Suceava copilăriei mele erau vreo şase sinagogi, iar în zilele de sărbătoare, noi copiii, care ne bucuram mai ales de anturajul de joacă, mult mai interesant decât rugăciunile pe care nu prea le înţelegeam, mergeam uneori să vizităm şi grupele de copii ce se zbenguiau pe lângă alte sinagogi, cu toţii îmbrăcaţi ca şi noi, în haine noi, de sărbătoare.

Ţin minte cum în ziua cea sfântă a iertării păcatelor, „Yom Kipur”, când toţi enoriaşii se rugau evlavioşi, postind 24 de ore, se furişau în sinagogă pentru o oră sau două,  îmbrăcaţi în halatele de lucru, unii dintre cei care nu reuşiseră să obţină zi liberă de la serviciu. Majoritatea evreilor suceveni nu mai erau ortodocşi, dar mai mult decât credinţa, tradiţia era înrădăcinată chiar în cei ce se considerau deja moderni. În Suceava, al doilea oraş ca mărime al Bucovinei, trăiau în perioada interbelică aproape 4.000 de evrei, cam a cincea parte din populaţie. Toţi, până la unul, au fost deportaţi în Octombrie 1941 în Transnistria, ca şi evreii din Burdujeni, din sate, din Dorohoi. De fapt, toţi evreii Bucovinei, aproape două sute de mii de suflete, au fost izgoniţi din casele lor. Mai puţin de jumătate au supravieţuit prigonirilor, frigului, mizeriei, foametei, bolilor.  Celor reveniţi la Suceava li s-au adăogat după război şi alţii, din partea nordică a Bucovinei, care a fost anexată Uniunii Sovietice. De asemenea, Suceava a atras pe mulţi dintre locuitorii oraşelor şi satelor din împrejurimi, „regăţeni” de origine, printre care şi mulţi evrei. Astfel, Suceava anilor copilăriei mele era încă un oraş cu prezenţă evreiască destul de pronunţată. Bună parte din profesorii de şcoală, din medici, farmacişti, jurişti, meseriaşi de tot felul său lucrători în „comerţul de stat” erau evrei. Astfel am crescut printre mulţi coreligionari care erau prietenii şi cunoscuţii familiei, vecini, colegi şi colege de şcoală evrei, dar şi mulţi alţii, creştini.

Copil şi apoi adolescent percepeam această realitate ca ceva absolut natural. Nu-mi pot aminti de vreo situaţie din acei ani, când să mă fi simţit diferit sau să fi fost afectat de originea mea etnică, cu excepţia faptului că noi, evreii, aşteptam aproape toţi aprobarea plecării spre Israel. Presupuneam în subconştient că acest moment va veni, dar viaţa mea îşi continua cursul pe valurile line ale acelor ani de tinereţe, de formare, la Suceava, şi care au fost probabil printre cei mai fericiţi ani ai mei. Până pe la mijlocul anilor şaizeci, treptat, marea majoritate a sucevenilor evrei au emigrat în Israel. În clasele de liceu, la fiecare câteva luni ne părăsea vreun coleg de clasă. În ultimul an, clasa XI, rămăseserăm doar trei, iar după plecarea mea în primăvară, cu vreo două luni înainte de bacalaureat, au rămas doar Mira Zeidler şi Emanuel Menczel. Şi dânşii aveau să ajungă aici după un an sau doi.

Clasa Întâia am început-o la Ştefan cel Mare, acolo aveam să fac şi următoarele două clase, sub mâna domnului Crudu, om cărunt şi cu aparenţă blajină, dar care ştia să ne ţină destul de scurt, şi să mă readucă la realitate cu un bobârnac razant peste părul tuns scurt, când visam, sau mă pierdeam citind pe la sfârşitul cărţii de citire, unde erau culese povestiri mai atractive decât cele ce se petreceau în clasă. Dar după scurt timp, doar câteva săptămâni de la începerea anului, acasă au început să se petreacă lucruri neliniştitoare. Părinţii au devenit gravi şi erau evident îngrijoraţi de ceva. Vizitele mamei la Dr. Rauch, apoi şi la alţi medici, s-au înmulţit, tante Freida apărea des pe la noi, iar discuţiile se desfăşurau chiar cu lacrimi în ochi. Apoi mi s-a explicat că mama e bolnavă şi va trebui să plece la Bucureşti pentru mai mult timp, tata o va însoţi iar eu voi fi în casa bunicilor până la reînsănătoşirea mamei. Clasa întâia am continuat-o deci la şcolă primară din Burdujeni. Mamei i se descoperise o tumoare la cap şi trebuia să fie operată. În ajunul operaţiei , deja în toiul iernii, mama a ţinut neapărat să mă vadă şi am fost luat pentru vreo 2-3 zile la Bucureşti unde am vizitat-o la spital. Apoi am revenit la şcoală, unde se pare că eram elev destul de bun. Spre primăvară mama a venit şi ea la Burdujeni, unde şi-a continuat convalescenţa. Eram bucuros de reîntoarcerea ei, chiar dacă mă stânjenea să văd părul ei roşcat, frumos, tuns acum scurt, băieţeşte ca şi faptul că la mers distingeam un şchiopătat vizibil şi mama se folosea de un baston. Dar se părea că lucrurile merg spre bine. Primul meu an şcolar l-am absolvit cu succes la Burdujeni, apoi ne-am întors acasă la Suceava. În treburile gospodăriei o ajuta Maria, o fată tânără, energică şi arătoasă, cu inimă de aur. Am îndrăgit-o de-a lungul celor vreo trei ani cât a locuit cu noi. Vara lui 1954, prima mea vacanţă, cu miros de lăcrămioare şi narcise, a fost pentru mine o vară fericită.

În August, am fost cu părinţii la băi, la Vatră Dornei, unde am întâlnit rudele din Iaşi şi chiar bunica a fost câteva zile cu noi. Pentru mine, era o aventură minunată. Dar lucrurile aveau să se schimbe cam peste un an. După ce-am absolvit clasa doua, boala mamei a revenit, din nou a fost operată la Bucureşti (eu am am fost în acea vară la Galaţi, la unchii mamei, unde aveam să mai petrec vacanţe de vis), iar spre sfârşitul verii, mama, deja într-o stare intratabilă a fost readusă acasă, la Suceava. A murit într-o dimineaţă de Sâmbăta, pe 2 Septembrie şi a fost înmormântată a doua zi. Avea doar 33 de ani. Tristul cortegiu plecat de din faţa casei noastre, a trecut încet, prin spatele liceului de fete, apoi pe o străduţă ce ducea prin spatele parcului, către strada ce coboară pe la mănăstirea Sf. Ioan, pe la uzina electrică, şi urcând pe lângă pădurice a ajuns la cimitirul evreiesc, unde mama odihneşte de atunci. Când am început clasa a treia eram orfan. Tata s-a recăsătorit după doi ani. Apoi s-au născut cei doi frăţiori ai mei. Avi, cel mai mare din ei, mai avea să urmeze aproape un an la o grădiniţă aflată lângă biserica armenească. Dar nu avea decât vreo 5 ani când am plecat din Suceava.

În toamna lui 1956 am trecut, în cadrul reformei de introducere a educaţiei mixte, la „Şcoala Medie Nr 2”. Acolo, în clădirea veche a fostului liceu de fete, aveam să urmez clasele IV-VIII. Apoi, în ultimii ani am învăţat o perioadă într-o aripă a clădirii, atunci nouă, a şcolii de meserii, până când liceul nostru s-a mutat definitiv în noul său local, pe stadă Petru Rareş, o clădire luminoasă, cu podele de parchet, pentru păstrarea cărora ni se cerea, în zile ploioase, să ne schimbăm încălţămintea la intrare.  În clasa IV a-a am avut-o de învăţătore pe Dna. Zavulovici, soţia profesorului meu de vioară. În acei ani localul şcolii era deja neîncăpător şi au fost perioade când învăţam după amiază, de la ora două şi până în seară. Şcoala a fost pentru mine cam în toţi anii, un loc unde ajungeam cu bucurie şi o sursă de multe satisfacţii.

Când eram deja în ciclul mediu, directoarea şcolii a fost Dna. Frieda Wiegder. Peste câţiva ani, avea să fie destituită deoarece permisese uneia din profesoare să continue lucrul la şcoală, deşi era înscrisă pentru emigrare în Israel. Mie, acest lucru avea să-mi dea oportunitatea fericită de a o cunoaşte îndeaproape, căci Dna. Wiegder, devenită una din profesoare, mi-a fost dirigintă în clasele X-XI, şi ne-a predat fizică şi chimia. Era o personalitate impozantă, carismatică. Aparent severă şi neiertătoare, am avut şi ocazii, în afara orelor de clasă, să descopăr în ea o femeie sensibilă, plină de empatie. Ca profesoară reuşea să facă adevărate minuni, iar lecţiile explicate de ea le înţelegea până şi ultimul nefericit corijent. Fără îndoială, a fost una din cele mai cunoscute, apreciate şi stimate figuri din Suceava. Ştiu că încă mulţi ani după pensionare, chiar când era deja nonagenară, a continuat să pregătească pentru admiteri la universitate generaţie după generaţie de elevi suceveni. În ce priveşte alţi dintre profesorii din anii de liceu îmi amintesc cu afecţiune şi nostalgie de Dna. Cristea, Dna. Soroceanu, Dna. Macioapă, Dna. Pavel, Dl. Lazurca, Dna. Riemer, Dl. Eichorn, Dna. Mustaţă şi alţii cărora le cer iertare dacă i-am omis.

Trecerea, cu începutul clasei a IV-a, la noua şcoală, a fost probabil un moment crucial. Aveam să mă întâlnesc cu noua realitate – colege, a căror prezenţă în clasă schimba cu totul atmosfera. Dar mai mult decât asta, în clasa IV-a am întâlnit un nou coleg de clasă, pe Mihai Drişcu. De atunci şi până la plecarea mea din Suceava am fost aproape nedespărţiţi. Timpul a dovedit că prietenia noastră sorbea din nişte izvoare comune. Niciodată nu ne-am plictisit unul în prezenţa celuilalt. După orele de program ne întâlneam în locuinţa modestă a familiei Drişcu, pe Ştefan cel Mare (dar se putea intra şi prin spate, prin curtea deschisă unde era intrarea la „crama” subterană). Cu timpul, devenisem om de casă la Elena şi Grişa Drişcu şi cei doi băieţi: Dănuţ (Mihai) ţi frăţiorul său, Titi. De cele mai multe ori însă (e vorba deja de anii de liceu), întâlnirile se produceau în cinci: noi doi şi trei fete – Mara Bodingher, gazda, Mira Seidler şi Betty Merdler. Pe Mihai l-am admirat şi apreciat de la început. Eram conştient deja atunci de superioritatea sa intelectuală, de felul lui deosebit de a vedea lucrurile, de adevărata sa erudiţie, deja atunci, ca adolescent, de puterea sa de a analiza şi interpreta cele văzute sau citite. La drept vorbind, el a fost pentru mine un model pe care am încercat să-l imit. Nu în domeniul plastic, în care dânsul excela de pe atunci şi pentru care eram conştient că eu nu am nici un talent, dar în toate celelalte activităţi spirituale ale noastre. În toţi acei câţiva ani fericiţi armonia dintre noi a fost desăvârşită. Niciodată – nici o singură dată în opt ani – n-am avut vreo dispută pe plan personal.

Au fost ani frumoşi, când viitorul părea că ne promite totul. Şi a fost farmecul deosebit al oraşului nostru. Apoi, a urmat plecarea mea. Lui Mihai i-am încredinţat caietele cu cele scrise de mine în acei ani, deoarece ne era interzis să luăm cu noi orice fel de informaţie scrisă. Peste ani, mai ales după moartea tragică şi încă neelucidată a lui Mihai, le credeam pierdute, dar aveam să le regăsesc în împrejurări cu totul paradoxale. Mara, Mira şi Betty, au ajuns apoi şi ele în Israel. Mihai a plecat spre soarta sa, la Bucureşti, unde ajuns, „era deja un om format, care scria extraordinar şi gândea mult mai bine decât mulţi din Bucureşti” după cum avea să scrie unul din prietenii săi de acolo, Gheorghe Vida. A studiat la Arte Plastice, a creat, a scris şi publicat, îndeosebi în domeniul criticii de artă şi ani de zile a fost redactorul revistei „Arta”, până la absurdul sau probabil înscenatul accident ce i-a curmat zilele la mai puţin de 43 de ani.

Acceleratul de noapte îşi continua goană, gâfâind şi şuierând. Adjud, Mărăşeşti, Focşani… Gândurile îmi zburau şi înainte, la cele ce mă aşteptau, la aventura marii călătorii peste mări şi ţări ce-o începusem spre un necunoscut plin de promisiuni, care unui tânăr de 17 ani îi provoca în mod firesct emoţii şi excitaţii. Dar reveneam mereu la cele ce lăsasem în urmă. Înainte cu vreo trei săptămâni scriam în jurnal următoarele rânduri: „Ca în preajma oricărei călătorii, pregătirile de drum încep. De data aceasta insă e ceva cu totul deosebit. Mă pregătesc sufleteşte să mă rup definitiv de lumea copilăriei mele şi părerile de rău sunt inerente. De altfel e firesc să fie aşa. E imposibil ca sufletul meu să nu poarte pecetea acestor locuri unde am deschis ochii. Oare să-mi pară rău după oraşul acesta pe care îl cunosc de când mă ştiu şi pe mine!? Eu unul s-ar părea că în sinea mea nu mă simt sucevean. Nu sunt de loc familiarizat cu protipendada bucovineană – acum risipită – a oraşului. Cunoştinţele mele se reduc la un cerc destul de restrâns şi sunt mult mai mulţi (aşa cred eu) cei care mă cunosc pe mine fără ca eu să-i ştiu. Suceava. Nu înseamnă prea mult pentru mine. Totuşi… Risc să devin sentimental, dar n-am ce face. În mine zace un romantic întârziat – aşa cum Driscu a remarcat pe bună dreptate. Dealurile acestea, pe care le văd de câte ori plec la Burdujeni, cu clopotniţele lor, cu liniştea verde care le apasă vara, când livezile de pe Zamca sunt înfrunzite, îmi provoacă de fiecare dată un fel de nostalgie a cărei cauză nu o desluşesc, dar care există. Mai ales acum, când ştiu că le văd ultimele ori”.

Într-una din serile acelor zile, înainte de plecare, am găsit o cale cam excentrică de a mă despărţii de Suceava. Centrul oraşului era deja complet schimbat faţă de cel al copilăriei, clădiri nenumărate fuseseră demolate şi înlocuite cu blocuri, magazinele erau deja altele, se croise deja strada Ana Ipătescu iar în nouă piaţă ce fusese deschisă, se afla încă în construcţie blocul turn, primul bloc cu 10 etaje din oraş. De fapt, chiar în acele luni, centrul oraşului era, cum scriam în jurnal, ca sub asediu, plin de tranşee. Era o seară de început de Aprilie, câteva zile înainte de plecare. Tata trebuise să ajungă pentru o zi la Bucureşti pentru a obţine nişte acte. Eu îl condusesem la gară, la Iţcani. La întoarcere, am coborât din autobuz chiar la intrarea bisericii de lângă casă, Sf. Ioan. Apoi aveam să notez în jurnal: „Îl conduc pe tata şi la întoarcere îmi vin nişte idei trăsnite. În biserică e întuneric şi n-aşi vrea să stingheresc cine ştie ce cuplu fericit. Ocolesc totuşi. Doar nu mi-e frică? Aşi! Ca dovadă peste 10 minute sunt pe terasa blocului turn, după cinci etaje urcate cu ascensorul şi alte cinci pe scări într-o beznă semiabsolută. Ora 23. Într-adevăr, romantic. E cam vânt. Aproape că am terminat chibriturile. În sfârşit! Trebuie să fiu atent: pe jos e o reţea de oţel. Probabil că la vară va fi aici o cofetărie sau ceva în genul ăsta. Trebuie să merg cu băgare de seamă şi ca să fiu sincer, cam tremur. În cabina motorului de la lift e lumină şi m-ar putea auzi cineva. Orice explicaţie ar fi de prisos. Priveliştea e sub aşteptări. Departe e întuneric.”

Începea să se lumineze. Lăsasem deja în urmă peronul gării Buzău şi trenul alerga spre Ploieşti. În dimineaţa de ieri, ultima zi la Suceava, m-am dus să mă despart de şcoală. Sâmbăta aveam oră de dirigenţie. În pauză am intrat în clasa de umană, la Mihai şi la fete (era singurul băiat din clasă) . Apoi m-am dus în clasa noastră şi m-am aşezat pe fostul meu loc. Băieţii, Mihăiţă Rusu, Florin Solonaru, Puiu Urian, Bărbulescu, m-au înconjurat cu bătăi pe umăr. Am participat la întreaga oră fără să-mi dau seama atunci în ce situaţie delicată am pus-o pe Dna. Wiegder, diriginta noastă. Dar cu înţelepciunea sa, a găsit formula prin care să-mi facă o despărţire călduroasă, fără a încălca „linia partidului”. Pe la orele prânzului am fost la familia Drişcu. Lui Mihai, i-am lăsat caietele mele.

După masă am plecat pentru ultima oară la Burdujeni. Tante Freida avea să vină în urma noastră la Bucureşti, dar de toţi ceilalţi m-am despărţit acolo. În casa bunicilor, am trecut o oră cu multe noduri ridicîndu-mi-se în gât. Am intrat şi la vecinii bunicilor. La Burdujeni, în acea spre seară primăvăratică, am lăsat în urma mea ochi înlăcrămaţi.

Se făcuse deja dimineaţa şi trenul se apropia de Bucureşti. Două săptămâni mai târziu, aveam să mă găsesc pe alte meleaguri, într-o altă realitate, departe de Suceava copilăriei şi adolescenţei mele. Aveam, peste ani, să mai revin, dar numai ca vizitator. Suceava am părăsit-o de fapt în acea Sâmbătă. Dar pe mine, Suceava nu m-a părăsit niciodată.

——————–

Beni BUDIC

Petah Tiqva, Israel

aprilie 2017

”Zadarnic! – Lupta se-nteţeşte, /Şi nu-i alegere de armă./
Sub pumnul grosolan al forţei / Dreptatea celui slab se sfarmă”.

(Alexandru Vlahuţă. Homo homini lupus…)

            Într-adevăr, de atâția lupi câți s-au plodit în acest colț de țară și oile ar trebui să muște. Această așchie de pământ întotdeauna a fost privită cu jind de tot soiul de lupi, în special din est. În calea lor spre bogățiile Europei peste noi au trecut și s-au retras. N-apucau bieţii oameni să-şi întremeze gospodăriile distruse că veneau alţi pustiitori, alt puhoi de barbari din podişurile Asiei. „Nu-i o armată, nu-i un popor, e o lume nesfârşită de călăreţi, de care şi de gloate pe jos, ce-ntunecă zarea şi zguduie pământul – un fluviu de oa­meni ce curge mereu şi creşte mereu, – şi nu mai isprăveşte – e lumea cea sălbatică şi îngrozitoare a hunilor. Ei înaintează, ca o năprasnică viitură de apă, vărsându-se încoace peste întinsele şesuri dintre Ural şi Volga” scria marele poet patriot A. Vlahuță. Prin vadul deschis de huni se lasă mai târziu avarii. Pe Volga întâlnesc pe bulgari (volgari) şi-i supun. În valea Ni­prului dau de slavi, îi mătură şi pe aceştia din sălaşele lor, şi-i duc peste amestecul de neamuri ce se frământă înăuntrul Împărăţi­ei Romane. De abia încep ţările să-şi mai vindece rănile că o nouă năvală de hoarde se arun­că asupra lor – maghiarii de pe lângă Ural, hoardele sălbatice ale lui Arpad – groa­za întregului Apus timp de o jumătate de veac. După ei vin tătaro-mongolii, turcii, rușii…

            Ultimii au fost cel mai avari. S-au năpustit ca lăcustele asupra părții de est a vechii Moldove ocupate, și așa secătuite timp de peste 300 de ani de un alt imperiu estic – cel otoman. Însă ”lupii creștin ruși” s-au dovedit a fi mult mai lacomi, mai mârșavi decât cei otomani. Dajdiile luate de ruși din Basarabia întreceau de 2-3 ori pe cele ale turcilor. De la cel mai înalt funcționar până la ultimul funcționăraș rus aduși în Basarabia, toți se stăruiau să jupoaie câte zece piei de pe bietul țăran basarabean. Își blestema bietul basarabean ziua când s-a văzut pe capul său cu ”eliberatorul ortodox rus” care a folosit crucea drept stâlp de hotar.

Însă țăranul basarabean considerat până și de ultimul funcționăraș velicorus prost, înapoiat, murdar, numit de ei berbec, bou s-a ridicat în 1918 și a înfăptuit Unirea cu Țara, revenirea acasă din surghiunul rusesc de peste un secol. Doar 22 de ani a avut la dispoziție românul basarabean pentru ași vindeca rănile provocate de prea strânsa ”îmbrățișare” a ursului. În est (iarăși în est!) nori grei se strângeau, urlete de lupi flămânzi se auzeau de peste Nistru. Nu știa bietul basarabean, care răsuflase puți ușurat, ce-l așteaptă. Cu invadarea sovieticilor iadul se instalase în Basarabia. Ceea ce cunoscuse la ei acasă – robia sovietică, nedreptatea, sărăcia, mârșăvenia, ateismul satanic aduseseră cu ei în Basarabia. Este cunoscuta tactică a nomadului. Haite de lupi (de această dată lupi sovietizați, bolșevizați, mult mai flămânzi la direct – o armadă de peste 400000 de mii de soldați) au invadat din est biata Basarabie, urmată pe parcurs a peste 50 de ani de peste un milion de colonizatori. După calculele istoricului Larry Wats victime ale acestei invazii sovietice au devenit peste 15000000 de basarabeni, trecuți prin închisorile nkvd-iste, gulagul stalinist, groaznica foamete organizată și cele patru valuri ale deportărilor. Marea majoritate din ele nu și-au mai văzut meleagurile dragi, casa văruită în siniliu cu brâie negre și nucul de la poartă, oasele lor putrezind în pământul rece al necuprinsei Siberii.

Acest regim stalinist draconic, această ideologie satanică nu putea să nu lase urmări. Pe parcursul celor 50 de ani de robie sovietică au fost educate generații de atei, de pavlici morozovi. Prin komsomol au fost crescuți, în mare parte, lupi autohtoni – șmecheri, fără scrupule, în stare să calce pe trupuri pentru ași atinge scopul care, ulterior, după obținerea așa numitei independențe de acest colț de țară, s-au plodit și s-au infiltrat în toate sferele: politic, economic, spiritual (religios – chiar și unii slujitori ai bisericii ce ține de Moscova sunt foști comuniști și komsomoliști. Nu e de mirare, deoarece este cunoscut faptul că după patriarhul Tihon toți ceilalți patriarhi au colaborat cu organele secrete bolșevice (nkvd, kgb)). Ștabii de la Kremlin au pregătit bine terenul și cadrele pentru perioada post-urss. Și astăzi simțim pe pielea noastră rezultatele ”acestei munci”.

Prevăzând căderea URSS-ului kgb-ul a stimulat mișcările naționale, infiltrând în ele oamenii săi. Balticii au știut să-i deconspire pe ai lor, noi însă pe al nostru Iuda Iu. Roșca l-am deconspirat mult prea târziu, atunci când din această mișcare nu mai rămăsese nimic. Instruiți prin școlile de partid și komsomol în spiritul Legilor junglei (mai corect ar fi, al legilor taigalei – în jungle nu sunt lupi) acești lupi autohtoni sunt chiar mai periculoși fiindcă deseori se camuflează sub piele mioritică, însușind foarte bine Legea ticălosului descrisă de A. Vlahuță: ”Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,/ Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:/ Scumpa, draga Românie, idolul vieţii mele!/ Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!/ Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!”. Dintre aceștia care au însușit bine această școală, haite întregi de lupi de diferită culoare, hapsâni, corupți sunt în toate structurile politice și statale: în fruntea partidelor, în ministere, administrații locale, la președinție.

Astfel din cauza nepăsării noastre, a leneviei intelectuale de care am dat dovadă în toamnă, ne-am pomenit în frunte cu o javră de lup hapsân, viclean, infectat până-n măduva oaselor de boala servilismului față de stăpânul Putin, cu ”Un vechi tolbaş de vorbe late, / Om norocos din cale-afară, / S-a pomenit pe neaşteptate / Stăpân peste întreaga ţară…/ Poftiţi aici! Oricine are /Obrazul fără de ruşine / Ş-o conştiinţă de vânzare…/ Poftiţi să faceţi târg cu mine! Prostie, lene, linguşire, / Eu cumpăr tot. Veniţi aici! / Şi cei mai nărăviţi din fire / Mi-or fi tovarăşi şi amici” cum scria 140 de ani în urmă marele Vlahuță. Cât de actuale sunt aceste versuri acum. În jurul lui Dodon se strâng ca muștele tot soiul de scursuri ale societății care sunt puse în slujba țarului de la Kremlin: istorici care scriu istorii inventate ale acestei palme de pământ; consilieri care-l ”consiliază” (cât face doar consilierul nr. 1 Ivan Ceban – un ivan fără patrie!); tot soiul de ”prieteni ai Rusiei” gen V. Borșevici, Țîrdea, Ostalep ș.a. ”Priviți-l – chip cioplit neomenește / Cu fălci palealitice, rigid./ Analfabetul ce ne dăscălește, /Când sâsâie ca șarpele perfid,/ Și laba și-o întinde ca un clește” scrie un autor necunoscut despre Dodon, acest gânsac înfoiat în pene, care tot mai mult rătăcește în propriile minciuni (a se vedea ultimele minciuni legate de acoperirea cheltuielilor de odihnă cu familia în Turcia de către președintele Turciei! Până și fostul său boss V. Voronin este indignat de prea desele concedii, pe care și le face bugetarul Dodon: schi în munții Caucazului și ai Austriei, odihnă la mare în Turcia). Dar și voiajurile private ale unor grupuri întregi de demnitari în SUA, Bruxel cu costuri de sute de mii de euro în situația când alți bugetari – profesorii universitari și-au primit salariile mizere cu întârziere de peste 20 de zile. Dar și vestita noastră justiție care l-a condamnat pe principalul vinovat în furtul Secolului I. Șor la 7,5 ani cu detenție în închisoare cu regim lejer (care la sigur va mai fi redus de către instanțele ulterioare) el fiind eliberat din arest la domiciliu până la sentința finală (pentru a putea părăsi Republica așa cum au mai făcut-o și alții (de ex. inculpatul ministru de interne Papuc)) atunci când doar pentru o gâlceavă care s-a iscat recent între un grup de localnici din sectorul Râșcani (printre care și femei însărcinate!) și polițiști ”vinovații” pot primi până la cinci ani de închisoare. Când femida de pe Bâc îl ține în arest la domiciliu pe primarul general D. Chirtoacă pentru presupus transfer de influență (pentru toată lumea este clar că e vorba de un dosar politic!), iar de alde Dodon ș.a. cu palate, hoteluri, mașini luxoase  (toate procurate pe salariu de bugetar!) se află la libertate și culmea! ne mai dăscălește cu lecții de patriotism! Bună justiție. Este un fel de carnaval în timpul ciumei! Tot mai mulți tineri se întreabă ”Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,/ Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire / Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!/ Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte / Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,/ Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!”, părăsind zilnic cu sutele acest colț de rai atât de prost guvernat. Cât vom mai răbda oare aceste batjocuri ale haitelor de lupi, aparent de diferite culori?

Cu fiecare ocazie Dodon declară că el e stăpânul în acest colț de țară, că el e mandatat cu peste 50% din încrederea populației (conform datelor sondajelor organizate de ei!). Chiar dacă rezultatele sunt trucate Dodon cu turma lui sunt o forță, în special pe fundalul inexistenței unei forțe de reacțiune pe dreapta – centru dreapta, distrusă metodic și care se dorește cu tot dinadinsul să rămână inexistentă până la alegerile din 2018. Dar tot sondajele mai arată că apr. 35% din populație (în realitate sunt mai mulți!) doresc Unirea cu Țara. Și numărul lor ar putea crește dacă s-ar lucra în această direcție dintr-un singur centru cum este cel al lui Dodon. Omului de rând trebuie să i se aducă metodic pe toate căile adevărul privind avantajele unirii. Dar cine să facă acest lucru când nu există un pol unionist unic, un lider incontestabil, agreat de toți unioniștii?

Trebuie însă de conștientizat faptul (în special, cei de la guvernare) că această liniște este amăgitoare, este ca și liniștea apăsătoare dinaintea furtunii. S-ar putea întâmpla ca și oile atât de încolțite de haitele de lupi să muște!

Ași finaliza în stilul lui George Coșbuc:  ”Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, / Să vrem noi sânge, nu pământ! Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa / Nici în mormânt!”

————————–

 

Valeriu Dulgheru

Chișinău

25 iunie 2017