Cuvânt și iubire

In ultimele zile o criza politica fara precedent s-a declansat in Romania.
Partidul majoritar, cel care a format Guvernul, a decis sa demita pe Primul Ministru pe care acest partid, PSD, l-a numit. Repet, o situatie fara precedent. Dar situatiile fara precedent pot genera consecinte fara precedent si personal ma gandesc la trei posibilitati.

1. Este foarte posibil ca aceasta “criza”(declansata din ambitii politice ale unui politician meschin,incorect si fara imaginatie, ”haita batrana” Liviu Dragnea) va avea ca urmare instaurarea unei semnificative lipse de incredere in PSD. Este foarte posibil ca PSD sa ramana influent, pentru o vreme, in zonele cele mai sarace ale Romaniei. Zone in care strigoii vremurilor apuse inca mai bantuie.

2. A doua consecinta posibila, care poate avea realmente grave repercusiuni, este o “rupere” a PSD. Dar nu una simpla. O rupere in organizatii extracarpatice si inter carpatice. In alte cuvinte este foarte posibil sa asistam la aparitia unei duble culturi politice: una in “vechiul regat” si alta in spatial banato-ardelean. Acest lucru poate fi foarte grav. Daca lui i se adauga actiunile grupurilor care nu au ca prioritate interesele romanesti, atunci putem asista la fracturarea politica a tarii. Si de acolo pana la fracturarea fizica a tarii mai este un pas.

3. Cea de a treia consecinta ar putea sa fie insa mantuitoare. Poate ca aceasta criza artificiala va fi picatura care sa duca la inec clasa politica vinovata de dezastrul tarii. Poate ca exmplul lui Sorin Grindeanu sa fie emulat, imitat si sa duca la aparitia unor oameni politici care sa includa intre prioritatile lor si binele si dragostea de Neam si Tara. Poate.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

15 iunie  2017

„Eminescu a fost poet (unul dintre cei mai penetraţi în direcţie metafizică pe care i-a dat umanitatea şi fără nici o îndoială singurul intraductibil dintre toţi poeţii acestei lumi), a fost prozator înălţând noţiunea de fantastic la altitudini pe care doar gândirea modernă a putut-o face mai repede pricepătoare şi a exprimat-o, a fost, în fine, un gânditor pe care astăzi îl redescoperim la adevărata lui statură impunătoare.” (Dr. Artur Gabriel Silvestri-Filosof al Culturii)

 

   Toate încercările, bucuriile, nădejdea, împlinirile şi iubirea l-au făcut pe Profetul nostru, prietenul Creaţiei, prietenul Credinţei, prietenul Neamului şi prietenul lui Dumnezeu.

   Încercările cele multe, cele grele însă, care au apăsat mereu asupra Naţiunii noastre i-au conturat puterea exponenţială, consacrându-i dăruirea prin jertfă şi autoritatea prin nemurire.

   Orizontul căutării sale după ce a parcurs meridianul Tradiţiei, Olimpul culturii clasice s-a oprit apoi la Frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în Creaţie, Adevăr, Iubire şi Libertate.

    Mihail Eminescu este geniul nostru profetic creştin care a ştiut să transmită şi încă mai transmite cu har toate meditaţiile, visele, gândurile, fiorurile, sentimentele, îmbrăţişările, comuniunile descoperite în întreaga lor amplitudine, legate de firele văzute ale naţiei şi de constantele nevăzute, universale ale Neamului dacoromân.

    Toată gândirea sa filosofică este o supremă simfonie adusă prin poezie la un numitor comun, la o trăire esenţială, care-l împrieteneşte cu propria persoană, cu neamul şi cu Hristos.

   Profetul Eminescu s-a angajat zelos în lupta pentru dreptatea creştină şi socială, în sfera luminoasă a Adevărului care-i aduce lui şi poporului ultima frumuseţe a trăirii Neamului.

   El a ieşit din conul abstractizării, al generalizării din cultura clasică, oferind sub îndrumarea Duhului Ortodoxiei cheia cunoaşterii de acces spre mistică, spre revelarea tainelor divine.

   Zelul profetismului său creştin, deşi l-a purtat oriunde, l-a smuls din pesimismul dezastruos ancorat de sfârşitul vieţii, îmbunătăţindu-i unda duhovnicească a vieţii spre frumuseţea spirituală ca finalitate a trăirii şi a împlinirii, ca mod de viaţă împletit cu Învierea lui Hristos.

   Întreaga sa responsabilitate creştin-ortodoxă a considerat-o chemare şi alegere, adâncită în toate legăturile vieţii sale, care l-au cutremurat stârnindu-i fiorul dreptei credinţe, al libertăţii, al adevărului şi al dragostei, ca raze aprinse din torţa Marii Învieri.

   Profetul nostru Mihail Eminescu şi-a desfăşurat viaţa sub har, nădejde şi credinţă, dar ca un întreg semantic, aşa cum numai eshatologia semantizează spiritual existenţa-taina copleşitoare care recuperând dragostea hristică, ca dăruire de sine, ca filiaţie cosmică, se agrăieşte şi nu grăieşte numai dintr-ale sale.

   Mistica ortodoxă a geniului său profetic l-a golit de iubirea de sine, inerentă geniului, umplându-l cu preaplinul dragostei de Neam, de Fecioara Maria-Crăiasa şi de Dumnezeu.

   Această redimensionare a asumării, a trăirii, a împlinirii, a dăruirii, i-a restituit Calea către Dumnezeu în care se reflectă mistica Iconică-Aura veşniciei daco-carpatine.

   Întregul său Dor şi plinătatea Doinei l-au legat ascetic de revelaţie, de atingerea integralităţii sufletului Neamului dacoromân, ca un echilibru al interiorităţii şi exteriorităţii, un micro şi macro cosmos de iubire, altruism şi milostenie, rămânând simplu şi aristocrat totodată, vorba părintelui-isihast Gheorghe Ghelasie: „A acorda o vie atenţie aproapelui, a-i respecta demnitatea filială şi, mai mult, a te pune în locul lui, empatizând cu bucuria şi suferinţa umană şi cosmică în general, este un gest iconic de impropiere intenţională a dragostei lui Dumnezeu.” (citat de Florin Caragiu, în Frumuseţea Lucrurilor Ultime. Ed. Sophia/ Platytera, Bucureşti, p. 14)

   Eminescu şi-a zugrăvit chipul profetic în chiar miezul fiinţei şi persoanei sale care reclamă creştinul ortodox trăitor-mărturisitor la o neîncetată înomenire şi o continuă îndumnezeire

.

   Eminescu nu exclude manifestarea răului în om, în societate, în lume, ba din contră îl demască cu toată tăria, graţie dreptăţii sale instituite prin iubirea creştină circumscrisă renaşterii spirituale lăuntrice, a trezvirii conştiinţei morale, a urcuşului apofatic.

   În ţesătura stilistică a textului poetul aduce mireasma filosofiei creştine care este reverberată profetic de clarviziunea şi profunzimea teologiei ortodoxe.

   Mihail Eminescu caută Totul ca să le cunoască pe toate, să trăiască în Totul în toate, astfel încât paşii lui, urcuşul lui, simţirea lui, gândirea lui, înţelepciunea lui să nu ne lase doar un luminiş călăuzitor, o preţioasă comoară a culturii, o adâncă fântână a spiritului, sau doar o urmă mobilizatoare a trecerii metafizice, ci şi Steaua ortodoxă a revenirii sale permanente.

   Profetul nostru nu a ancorat în necunoscutul neliniştilor metafizice, ci a cucerit cunoaşterea cea mai pătrunzătoare a spiritului Ortodoxiei lui Hristos: Frumuseţea ultimă a trăirii creştine.

   Mihail Eminescu nu a rămas la stadiul de pelerin al vieţii, ci a devenit Cuceritorul ei.

   Gândurile, cuvintele, viaţa şi faptele Eminului nostru de Aur, nu au rămas doar în tiparul scrisului, în cronica critică sau în calendarul vremilor, ci au ţâşnit săgeţi şi candele de duh şi de dor ce reaprind continuu luminile serafice în inimile purtătorilor de duh, iubire şi frumos.

   Conştient că Omul creat, purtător al Chipului Creatorului său, posesor al genei religioase Hristice, Mihail Eminescu a filtrat şi decantat profund prin conştiinţa şi cunoştinţa fiinţei sale creştine, prin viziunea ecumenicităţii sale ortodoxe, Tradiţia sfântă, atât prin aura religioasă cât şi prin nimbul culturii, actualizându-i plenar dinamismul şi valoarea ei autentică, care luminează permanent universul cult-cultural-creştin ce covârşeşte miraculos şi fascinant Cosmosul frumuseţii diversităţii.

   Între Cultură, în sensul real al plinătăţii spiritului şi unica Religie vie, adevărată, cea creştin-ortodoxă, în speţă Tradiţia sacră-dătătoare esenţei Culturii, nu există o întâlnire sau o apropiere, ci este o permanentă trăire, o continuă însufleţire şi o înaltă comuniune tainică.

   Sfânta Tradiţie este Floarea creştinătăţii care-şi poartă fructul ortodox în transcendent.

   Dimensiunea spiritului unei Culturi ca plenitudine harică o dă doar duhul Sfintei Tradiţii.

   Continuitatea, dinamismul şi actualitatea Sfintei Tradiţii, circumscrise Dumnezeirii-Treimii Sfinte, face parte integrantă, ca o întrupare chiar în fiinţa şi personalitatea celor Aleşi de Atotcreatorul, Prietenii Săi întru comuniune cu Creaţia Sa şi cu Opera spiritului Ortodoxiei universale, aşa cum frumos ne surprinde şi marele filosof al culturii-profesorul Virgil Nemoianu: „Dacă pornim de la Tradiţia cu majusculă, eu o văd pe aceasta ca fiind centrată pe unul dintre ipostasurile Sfintei Treimi: Sfântul Duh care reprezintă, pe de o parte, continuitatea, iar pe de altă parte evoluţia, dezvoltarea, progresul, mişcarea înainte. Este vorba despre o dialectică extrem de interesantă, de adâncă şi de importantă, care reprezintă tocmai paralela cea mai importantă cu tradiţia din domeniul cultural şi chiar social-istoric, într-un anume sens. Ceea ce se petrece în cultură este, la urma urmelor, un fel de transfer al Tradiţiei sacre la nivelulu imanentului, la nivelul oamenilor, al societăţii, al naturii şi aşa mai departe… Teoria mea este că întreaga litaratură română, chiar din secolele XIX şi XX, are în adâncurile ei, dacă ne uităm mai bine, un fond religios. Există un subtext religios în aproape orice, pornind de la Heliade Rădulescu, ajungând la Ioan Alexandru, Ştefan Augustin Doinaş, până la poeţi şi romancieri contemporani. O înţelegere integrală şi judicioasă a literaturii române se poate face numai atunci când căutăm, într-adevăr, şi găsim dimensiunea religioasă care uneori, este obturată, uneori pare scufundată, camuflată… Acesta este un subiect care îl preocupa şi pe Mircea Eliade, chiar privind literatura europeană din secolul XIX, nu numai cea română. Dar eu m-aşi referi aici la cea română. În dimensiunile complete ale literaturii, trebuie să intre şi dimensiunea religioasă care există chiar la autori care la suprafaţă s-ar părea că nu sunt religioşi, sau nu sunt în mod evident religioşi.” (Actualitatea şi Dinamismul Tradiţiei. Valorile Umanismului Creştin Dialog cu Virgil Nemoianu, filosof al culturii, în Credinţă şi Cultură Azi. Dialoguri Trinitas TV realizate de Vasile Bănescu. Ed. Trinitas a Patriarhiei Române, Bucureşti-2015, p. 137, 139)

 

   Un mare martir al Neamului nostru, fost bibliotecar la Academie, naţionalistul-creştin Ion Belgea (1909-1939), licenţiat în Litere şi Filosofie, concluziona astfel Sfânta Tradiţie: „Tradiţia. Nu se copiază, ci se continuă şi nu se repetă, ci se completează. Scopul e construirea unui viitor superior trecutului şi metoda e extragerea de învăţăminte din experienţe.” (Invierea. Nr. 2 Aprilie-Iunie 1993. Arhiva Istorică şi Magazin Ştiinţific, p. 160)

   Mihail Eminescu trăieşte Ortodoxia, nu ca omul duminicii, ci ca cel ce trăieşte spiritul omenirii prin creştinismul revelat, cel care dă sensul apologetic al devenirii arhetipale.

   Profetul golindu-se de sine, esenţele se adaugă în el ca o pleromă aidoma de constelaţii harice, ce se revărsă în conştiinţele chemate să salveze spiritul religios al omenirii creştine.

   Omul religios cel dintâi creat, ca să rămână Omul creştin recreat tot după Aura lui Hristos, trebuie să fie stăpân pe sinele său, dar şi suveran peste cunoaşterea revelată de Tradiţie, care întotdeauna începe tainic prin sfârşitul unui nou început miraculos.

   Mihail Eminescu a urmat constant raza de lumină străbună, Steaua-Cruce ce ne călăuzeşte întru nemurirea ca Neam, firul alb al inspiraţiei şi pe cel verde al harului divin, care l-au înfrăţit cu legământul lui Dumnezeu, al Sibilelor şi Profeţilor traci, al Maicii Domnului-Crăiasa noastră dacică, cu sceptrul Voievodal şi toiagul Vlădicilor jertfelnici, ancorându-l în lumina taboric-carpatică, în râvna pentru Marii Strămoşi, în zelul comuniunii ca vocaţie şi libertate Hristică, în conştiinţa mesianică a Adevărului revelat şi absolut.

   Duhul lui Eminescu înmiresmat serafic se află în dimensiunea mesianică a înnoirii ortodoxe, a reîncreştinării prin har, spirit şi jertfă, a reînnoirii culturii prin filosofia Duhului.

   Mântuirea oamenilor întru Iisus Hristos, vine prin cele două căi alese, călăuzitoare: fie prin credinţă la cultură, raţiune şi jertfă, fie prin cultură la credinţă, adevăr şi iubire.

   Frumosul Hristic vine în inimile creştine, trece prin sufletul lor curat, stăpânind apoi voia binelui ca suveran al conştiinţei morale şi ca suzeran al spiritualităţii ortodoxe a omenirii.

   Binele devine astfel postulat al principiului vieţii, al ordinii şi apostolat al mântuirii omului.

   Binele se organizează prin Har şi devine putere peste Credinţă.

   Binele se luminează prin Adevăr şi devine autoritate a Libertăţii.

   Binele se împlineşte prin prinosul de Jertfă înfrumuseţând însăşi Iubirea.

   Cel mai de preţ Bine pe care ni L-a oferit Hristos-Dumnzeu este timpul pe care ni L-a dat să-l trăim, slujindu-L cu Credinţă, Adevăr, Libertate şi Dragoste întru Frumos.

   Biruinţa lui Hristos s-a împlinit prin Binele Jertfei Sale!

   Biruinţa omenirii creştine va urma prin triumful Binelui în jertfa şi comuniunea Hristică.

   Tradiţia sacră ne revelează pe deplin această întronizare a Binelui, în mod expres în imperiul culturii creştine, căci matriţa Tradiţiei amprentează modelele spiritului Culturii.

   Personalitatea culturală a lui Mihail Eminescu şi-a activat Opera geniului în care s-a amprentat Fumosul şi Cântarea ca ţâşnire ideală a spiritului său cosmic de neegalat.

   Fascinat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne cheamă la calea aristocrat-mesianică a Fericirilor, Eminescu simte acea chemare ca pe o îndrumare la comuniune cu Dumnezeu şi cu celălalt, ca pe o participare la refacerea rânduielii comunităţii creştine, pe temelia ordinei morale şi nicidecum pe un individualism feroce ori corectitudine politică.

   Biserica şi societatea, religia şi ştiinţa, credinţa şi cultura au aceeaşi cupolă: Iisus Hristos.

   Profetul Eminescu este conştient că fibra esenţială a unui Neam creştin creşte, înfloreşte şi rodeşte prin revărsarea izvorului clarităţii morale de sub învelişul tainic al Tradiţiei, sub razele binecuvântate ale dreptei credinţe, care reface şi dă dimensiune Cultului culturii celei vii, teze abordate permanent de Filosoful nostru, regăsite şi în temele menţionate de Vasile Bănescu: „beneficiile majore ale prezenţei creştinismului în sfera publică; firescul asimilării unei culturi religioase; fidelitatea fertilă faţă de Tradiţie, actualitatea şi dinamismul ei; metabolizarea esenţială a valorilor credinţei creştine; credinţa ca formă de cunoaştere; rafinarea înţelegerii credinţei prin studiu; dereglarea <<omului recent>> prin actuale ideologii politice multiculturaliste; <<cultura morţii>> versus „cultura Vieţii”; consistenţa dimensiunii religioase a existenţei noastre; importanţa conjugării problemelor timpului cu viziunea filocalică a creştinismului ortodox şi cu reflecţia asupra Sensului sau absenţei acestuia din viaţa noastră etc.” (Credinţă şi Cultură Azi-Dialoguri Trinitas TV-realizate de Vasile Bănescu. Ed. Trinitas, Bucureşti-2015, p. 7)

   Cunoaşterea profundă, subtilă şi cultă a acestui mare filosof creştin de talie universală Mihail Eminescu, pe care doar foarte puţini gânditori creştini ortodocşi i-au pătruns-o, mari Titani ca, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Constantin Noica, Ioan Ianolide, Ioan Alexandru, Părintele Constantin Galeriu ori Mitropolitul Antonie Plămădeală ş.a., i-au conturat Aura gândirii, care a spart codul obişnuit al logicii lucrurilor, al raţiunilor propriu-zise, înlocuindu-l cu temeiul antinomiei ortodoxe, dumnezeieşti al Evangheliilor, al Epistolelor, al Sfinţilor Părinţi, al Scriitorilor Bisericeşti de care au însetat şi flămânzit Poeţii, Filosofii şi Teologii Bisericii lui Iisus Hristos, sens prin care curge universul luminos şi limpede al cuvintelor dincolo de Soarele Logosului divin.

   Mihail Eminescu îl percepe pe Mântuitorul lumii Iisus Hristos, nu doar ca pe Păstorul cel Bun care ne împlineşte uneori cererile din rugile noastre, ca pe aducătorul de pace, ci cu mult mai mult, ca pe Suveranul suprem şi absolut al Cuvântului, întrupat prin dragostea Tatălui şi a Duhului Sfânt în Iubirea Maicii-Fecioare, în Cel mai mare Învăţător, Poet, Filosof, Pedagog, Înţelept, Teolog, Părinte al Duhovniciei Ortodoxe, în cel mai mare Împărat şi Profet al Cosmosului din toate timpurile în spatele Căruia răsare veşnic Împărăţia cerurilor pentru pământenii chemaţi şi aleşi să urce suişul mistic spre Aştrii Dorului mântuirii.

   Toate înfăptuirile supreme ale pământenilor îşi au sălaşul în Cuvântul şi Dragostea lui Iisus.

   Puterea cuvântului Mântuitorului este unică, regală, divină şi mântuitoare, ce înnobilează Adevărul Însuşi, Care este Hristos-purul şi unicul Adevăr.

   Dacă, Hristos şi Adevărul nu ar fi Una şi aceeaşi Persoană dumnezeiască, ci ar fi două fiinţe-persoane diferite şi opuse, marele gânditor creştin rus Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881) afirmă printr-un celebru personaj de-al său: „Dacă ar fi nevoie să aleg între Hristos şi adevăr, aş rămâne cu Hristos, împotriva adevărului.”

   Faptul că Dostoievski era/ este creştin ortodox trăitor, mărturisitor, trebuia să concluzioneze raţional, astfel: Dar cum Adevărul este Hristos atunci rămân cu Hristos-Adevărul!!!

 

   Mihail Eminescu-Profetul nostru dac a rămas cu Adevărul, dar a îmbrăţişat cu fidelitate, recunoştiinţă, dăruire, mărturisire şi iubire Vatrei Neamului străbun şi Cerul lui Hristos.

   A rămâne cu Adevărul înseamnă de fapt a crede, a suferi şi a-L iubi pentru Hristos!

   Prin Cruce, prin purtarea ei jertfitoare, creştinii devin Prietenii lui Hristos.

   Iisus ne-a ales pe noi atunci pe Golgota Răstignirii.

   Noi nu-L alegem. Noi ortodocşii doar Îl urmăm. Îi stăm mereu alături.

   Crucea se află în Adevăr, Adevărul sălăşluieşte în Dragoste, iar Iubirea este Cea care dă viaţă şi nemurire Crucii, după cum ne arată Ucenicul cel prea iubit al Domnului, Ioan:

   „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.

   Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc…

   De acum v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute…

   Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână pururea…”(Ioan 15, 13-16)

   Şi tot Sfântul Apostol şi Evanghlist Ioan ne subliniază şi sensul vieţii noastre nemuritoare: „Viaţa veşnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!” (Ioan 17, 3)

   Fiecare profet, mărturisitor, martir, cuvios şi sfânt ajung astfel, Prieteni ai lui Hristos.

   Numai urmând firul esenţialului ajungem la lucruri şi fapte care contează cu adevărat.

   Adevărul revelat deschide Omului creştin universul dreptei credinţe, care la rândul lui deschide alt univers spiritual mistic-ascet, declanşând astfel un fel de Dor de nestins: Dorul de Hristos ori mireasma Luminii veşnice a Cuvântului Său dumnezeiesc.

   Adevărul, credinţa şi iubirea dau sensul haric fiinţei noastre creştine care este de fapt sensul hristic, ce devine în libertatea Duhului un poem liturgic, o structură istorică dinamico-spirituală, o ancorare în timp şi-n transcendent prin garanţia Învierii Domnului.

   Prietenilor Săi, Mântuitorul Hristos le dă darul pătrunderii unei alte cunoaşteri: entuziasmul religios al cunoaşterii ortodoxe, esenţial procesului de mântuire.

   În această cunoaştere revelată, Filosofia creştină dăltuieşte sufletul până la un înalt rafinament spiritual, profetic, pentru ca teologia să-l aprofundeze definitiv în esenţa ei ortodoxă: „Profetismul este elementul creator din istorie. Majoritatea oamenilor se mulţumesc să repete. Profeţii inovează sau transmit patetic cuvântul de ordine care va aduce marile schimbări. Dar, deşi profeţii prezintă această importanţă, ei nu sunt întotdeauna simpatizaţi şi nici măcar preţuiţi în măsura în care o merită…

   Filosofia vine din cele mai mari adâncuri, ca izvoarele reci şi limpezi, cari intonează deasupra, oglindind cerul, trilul etern al pământului.” (Vasile Băncilă, Opere, vol.IV, Ed. Istros-Brăila-2006, p. 320)

   Acest lucru s-a răsfrânt esenţial şi existenţial asupra profetului nostru Mihail Eminescu.

   Intelectualul rafinat prin geniul erudiţiei sale cultural creştine care pătrunde în actul liturgic al trăirii, primeşte cunoaşterea de la Sfântul Duh, directă, vie, devenind şi rămânând cu adevărat un om ortodox, cult prin excelenţă în lumea spiritului elevat.

   Cunoaşterea lui Dumnezeu este pentru creştinul ortodox deopotrivă: axială şi crucială.

   Mesajul mântuitor vine de la Dumnezeu spre om printr-un act al dragostei Sale.

   Logosul dumnezeiesc înfiază gândirea creştinului în Sânul Cuvântului Său viu, interiorizând-o, luminând-o spre aflarea şi interpretarea sensurilor care, apoi o poartă cu ele.

   Vremea gândului frumos grăit este de fapt timpul rugului aprins al Cuvântului care zideşte, al Cuvântului care se învaţă pe dinăuntru, împodobindu-ne cu elocinţa sa Hristic-divină.

   Sufletul creştin îşi trage sufletul pur, esenţa ortodoxă din credinţa, suferinţa, pătimirea, iubirea, biruinţa, înfierea deci, din lumina Cuvântului dumnezeiesc şi din mireasma divină lăsată de frumoasele, categoricele şi pilduitoarele Cuvinte-Epistole ale Instauratorului profetismului hristico-evanghelic al Bisericii Ortodoxe Creştine, marele Apostol Pavel:

   „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu.

   Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori-moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim.” (Epistola către Romani 8, 16-17)

   Fără cultura, zelul, înţelepciunea, iubirea, adevărul şi autoritatea Sf. Ap. Pavel şi fără augusta autoritate privind dragostrea întru Adevăr şi întru Hristos,a celui mai mare Împărat al tuturor timpurilor dacul Constantin cel Mare (306-337), care a legiferat  Sinodul I Ecumenic din 325, consfiinţind Constituţia Hristic-Apostolică a Bisericii celei Una, prin partea I-a a Simbolului de Credinţă, singurii legatari testamentari ai Bisericii Ortodoxe Universale, Creştinismului apostolic ar fi lăsat o urmă în istorie, dar ar fi rămas ca răspândire la dimensiunea unei Comune din Roma ori Bizanţ…

   Scriitorul trac creştin Origene (185-254), marele apologet al Bisericii lui Hristos a propus pentru domeniul cunoaşterii divine, studiul absolut al Culturii pentru limpezirea minţii, Filosofia pentru luminarea ei şi Teologia pentru înţelegerea Tainelor şi Sensurilor cereşti.

   Timpul Eminescu de a trăi în transcendent este o problemă şi o atitudine esenţială, care-l îndrumă, îl smulge din limita luminoasă spre Calea Împărătească, spre Cărarea Împărăţiei…

   Participarea creativă prin harul Duhului Sfânt îi conferă Profetului o deschidere amplitudinală de întâmpinare a Absolutului, a Adevărului, a Libertăţii prin imperiala sa dăruire de sine, practicată ca pe o nevoinţă de dragul Atotcreatorului şi Restauratorului Iisus Hristos ce se reflectă ca o îmbrăţişare a lui Dumnezeu şi a făpturilor Sale, Frumuseţi aşternute ca binecuvântări în calea sa.

   Mihail Eminescu, ca de altfel toţi marii teologi şi filosofi creştin-ortodocşi este pe deplin conştient că în Neamul său prea străbun s-a întrupat şi înfiat în destinul lui un nou mod de viaţă prin Învierea lui Hristos, care i-a refăcut încheieturile vieţii anterioare, umplând-o de fiorul celei mai vii credinţe, celei mai mărite nădejdi, aprinzându-i inima şi sufletul cu flacăra dragostei, făcând din fiecare creştin ales, un crez mistic, o torţă de iubire, o lumină a Învierii.

   Raportându-ne faptic, bineplăcut şi permanent la chipul lui Dumnezeu din noi primim harul celei mai copleşitoare Taine care ne însoţeşte spre întâlnirea cu Ziditorul a toate.

   Darul recuperării Paradisului pierdut de odinioară, ni se aşterne înmugurit şi înflorit în Taina filiaţiei, ancorându-ne de fenomenul trezviei prin suferinţă, rugă, milostenie, cruce şi iubire.

   Se declanşează şi împlineşte astfel un fenomen cosmic de apropiere a Dragostei întru Dumnezeu, Care ne impune regala demnitate, empatia, alteritatea pentru aproapele, precum şi cinstirea, venerarea pentru cei Vii şi cei Adormiţi din Familie şi Neam.

   Mihail Eminescu s-a preocupat continuu de Tradiţia, Datinile, Obiceiurile, Sensurile spirituale zalmoxiene-precreştine, Simbolul de Credinţă, de Cultura noastră, acest Magna şi Sacru Tezaur al Trecutului, Prezentului şi Viitorului Neamului dacoromân, de acest sfânt şi nemuritor Areal divin Carpatin-Grădina Maicii Domnului.

 

   Mistuirea Profetului pentru Neamul său, cel aflat din totdeauna în grija Moşului din Carpaţi, cum a grăit într-una din lucările sale exhatologice, părintele Ghelasie Gheorghe de la Mânăstirea Frăsinei-Vâlcea, l-au susţinut ca frumuseţe a sufletului românesc în grăirea aforistică, în claritatea textelor şi în variatetea tematică a diverselor domenii ale gândirii.

   Setea Poetului de cunoaştere a Frumuseţii Creaţiei divine a provocat foamea după Adevărul absolut, care a zămislit în inima sa dragostea ca suflu dătător de viaţă, ca undă de trăire, ca nimb de desăvârşire, înviind lăuntric pentru a da naştere universului său interior ca reflectare sublimă a Tainei dumnezeieşti.

   Forţa cu care şi-a sprijinit raţiunea pe credinţă i-a hărăzit Luceafărului-Profet bolta conştiinţei sale luminate de harul tainei, în care albastrul cerului s-a topit în seninul ei.

   În toate operele sale ale diverselor domenii de gândire şi trăire, textul lui este accesibil, dens, cristalin, repede curgător, tumultos uneori, elocvent, erudit, încărcat de înţelepciune filosofică, de mireasmă lirică divină, de har teologic ori de foc mistic, făcându-l astfel să se  întrepătrundă axiologic şi crucial prin conştiinţă, credinţă, memorie şi limbaj, beneficiind deopotrivă de o supremă binecuvântare: frumuseţea poetică şi înţelepciunea profetică.

   Viaţa şi Opera sa au dat Neamului şi lumii o Forţă genială integratoare şi covârşitoare, mărturisindu-se pragmatic, economic, justiţiar, istoric, artistic, intim, muzical, personal, celest, dogmatic, eshatologic, teologic, cosmic.

   Profetul nostru Eminescu a militat permanent pentru zugrăvirea Icoanei Neamului, aşezată pe piscul unei culturi originare ca un sacerdoţiu literar, filosofic, teologic, altfel spus un Cult al culturii filocalice şi sofianice.

   Fiinţa lui sensibilă, aristocrat-voievodală, profetică a odrăslit atâta dragoste pentru Neamul său străvechi şi creştin încât înconjurând Pământul s-a înălţat către Cer, dezmărginindu-se, atingând Frumuseţea serafică a ultimelor doriri.

   Dorul se aprinde în Aura miraculoasă prin care Omul ales se reflectă în frumuseţea Cerului creştin ce a zămislit Iubirea ortodoxă.

   Iubirea nu este doar o constantă a Omului ales, ci şi virtutea supremă care îl călăuzeşte pe Calea mântuirii, prin rugă, har, cântare, comuniune hristică, murmur şi văpaie de suflet.

   Taina sfârşitului nu distruge frumuseţea surâsului dintâi, ci transformă Iubirea în Dragoste eternă, sufletul rămânând o Floare frumoasă, permanent înmiresmată.

   Iubirea nu se risipeşte, se dăruieşte, iar cine se dăruieşte de fapt se adună, se întregeşte, se comunică în iubire de creaţie: „Iubirea, ca salvare din solitudine, devine principiul creaţiei. Dumnezeu, ieşind din sine însuşi, din sfera perfecţiunii sau imperfecţiunii sale, a abandonat contemplaţia absolută şi eternă, creând lumea pe care a aşezat-o temporal, dar a înconjurat-o cu iubire.” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor-Cum au dizolvat evreii Cultura Europeană.Ed. Fronde Alba Iulia-Paris-1999, p. 18)

   Şi noţiunea profetică şi cea martirică, ambele vocaţii Hristice se asumă în Iubire ca principiu al creaţiei: de suferinţă sacră, de jertfă sfântă, de poezie serafică, de frumos, de adevăr, de libertate, de sublim, aşa cum a fost/ este menirea Eroilor, Martirilor, Mărturisitorilor, Sfinţilor.

   Mihail Eminescu cel cunoscut şi îndrăgit de majoritatea românilor şi de alţii, nu are graniţe, nu are frontiere, nu mai are Domiciliu obligatoriu…, oricât de mult s-ar strădui epigonii, detractorii şi pigmeii neaoşi şi alogeni, rămânând deapururi iubit în sufletele curate ale marilor Români, oriunde şi oricând, în condiţii de libertate, de persecuţii sau de prigoană aşa cum s-a întâmplat şi în iarna anului 1950, la Odessa într-un lagăr de prizonieri români.

   Radu Mărculescu-mlădiţă de Boier şi de Erou-Martir, licenţiat în Litere şi Filosofie, ofiţer, erou, prizonier în gulagul sovietic şi deţinut politic în temniţele româneşti, decorat cu Coroana României cu spade şi panglică de virtute militară, în grad de cavaler, ilustru memorialist şi faimos mărturisitor a fost iniţiatorul venerării Centenarului naşterii Luceafărului nostru: „Se apropia ziua de 15 Ianuarie, în care se împlinea un veac de la naşterea lui Eminescu, piscul poeziei noastre. Bănuiam noi cum avea să fie sărbătorit evenimentul în patrie de către kulturnicii regimului. Anume: poetul urma să fie amputat de toată lirica lui filosofică şi redus la partea întâi din Împărat şi proletar (şi numai la acest fragment), din care să apară ca un revoluţionar marxist, cu acte în toată regula…

   Dar dacă în ţara lui poetul urma să fie în aşa hal re-sau mai bine spus, desconsiderat, măcar aici, în ţarcul de sârmă ghimpată, unde totuşi eram mai slobozi decât în ţară sub raportul libertăţii interioare, măcar aici să fie pus în lumina lui adevărată şi să i se dea cinstea ce i se cuvine…

  Abordarea lui nu era pentru mine numai o chestiune de istorie literară, ci un demers cvasireligios. Adâncimea abisală a gândirii, vraja de incantaţie a versului, redimensionarea sufletului românesc cu un nou şi până la el necunoscut fior metafizic, destinul său tragic, verticalitatea morală a caracterului, puritatea până la inocenţă a inimii mă făcuseră să văd în el un loc sacru… rugul aprins al sufletului românesc de care nu te poţi apropia fără a-ţi scoate încălţămintea…

   Când am vorbit… am pus accentul pe contribuţia lui Eminescu în procesul de continuă creare de sine a sufletului românesc (în fond orice mare poet este mare în măsura în care izbuteşte să dea sufletului neamului său o dimensiune nouă sau să-l îmbogăţească măcar cu un nou fior).

   Eminescu ne propune un suflet românesc de o adâncime cutremurătoare, înrădăcinat temeinic în pământul, în trecutul şi în valorile perene ale neamului său, cu o viziune gravă asupra vieţii şi cu o abordare serioasă şi responsabilă a problemelor ei. Acesta este sufletul propus de Eminescu, geniul nostru bun, geniul nostru tutelar. Fără el suntem pierduţi, fără el ne prăbuşim în lumea lui Caragiale, a fantoşelor de oameni care iau totul în derizoriu (<<băşcălie>>) şi pe ce pun mâna transformă totul în caricatură…

   În final am înfăţişat conjuctura tragică în care are loc această aniversare în lumina crepusculară a sfârşitului de război: o ţară învinsă, cu trupul sfârtecat, cu tabla valorilor ei răsturnată, sfărâmată şi strivită sub cisma ocupantului străin, dar, mai ales, pândită necontenit la orizonturile roşii de privirile ucigaşe ale celor ce ar voi să ne şteargă de pe harta lumii. Încheierea, puţin patetică-recunosc-suna cam aşa:

   „Năvăliţi, hoarde ale Apocalipsului! Năvăliţi, oştiri ale lui Gog şi Magog! Ucideţi, robiţi, ardeţi şi jefuiţi, cum vi-i felul! Prădaţi tot ce vă iese în cale! Dar, să ştiţi, comoara noastră cea adevărată, orice aţi face, nu o veţi găsi. Ea este ascunsă bine. Acolo unde voi nu puteţi ajunge, în tainiţele cele mai adânci a sufletului românesc. Ea este EMINESCU.” (Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică. Ed. Humanitas, Bucureşti-2010, p. 577-580)

 

   Binecuvântaţi sunteţi dragi prieteni, păstrători ai Comoarei-Profetului Mihail Eminescu!

 ————————————

Gheorghe Constantin Nistoroiu

   14 Iunie-Sf. Prooroc Elisei, 2017, Brusturi-Neamţ-Grădina Maicii Domnului.

 

Germania 2017, comemoreaza 500 de ani de protestantism, de revolta impotriva Sfantului Imperiu Roman, care a generat Razboiul religios de 30 de ani in care au murit o treime din populatie si daca n-ar fi gasit Roma solutia – cuius regio, eius religio – macelul nu se oprea si turcii, islamul n-ar fi fost oprit la Viena. Rezultatul Razboiului de 30 de ani e divizarea Germaniei in catolica si protestanta, destramarea Sfantului Imperiu in natiuni, dar hotaratoare pentru ortodoxie, e sansa de a intra in Europa printr-o alianta cu protestantii, inpotriva papei de la Romei. Vezi Petru cel Mare, alianta Hitler-Stalin.

Si la invazia din zilele noastre protestantii au un comportament sui generis pe care Mircea Eliade l-a analizat la Adolf Hitler prin prisma Ragnarök-ului. In acest mit zeii si oamenii, fara deosebire intre ei, lupta pe viata si moarte, pana la distrugerea totala, dupa care renaste insa o lume noua, purificata. In Berlinul protestant, d-na Angela Merkel, fica de pastor protestant, saluta sans frontières invazia a zeci de milioane de mahomedani, si pentru ca acestia au obligatia razboilui sfant, Jihad, ne astepta o lupta pe viata si moarte a la Ragnarök, dupa care renaste fireste o lume noua, purificata.

Germania face parte din UE/NATO si viziunea vikingilor nu va merge pana la capat ca in Razboiul de 30 de ani sau la Adolf Hitler. Dar daca cu cat lucrurile se schimba mai mult, cu atat ele raman de fapt la fel, e clar ca renasterea Rusiei sub Putin, a Americii First sub Trump si Angliei dupa Brexit ne reaminteste ca atunci cand anglo-americanii dau mana cu rusii, ca in razboiul mondial I si II, Germania e in pericol.

Ragnarök, Carol cel Mare, Razboiul de 30 de ani, desfiintarea Sfantului Imperiu Roman de Natiune Germana dupa Napoleon, romantismul german, nationalismul, materialismul, socialismul, national-socialismul, doua imperii germane si doua razboaie mondiale pierdute in fata sfintei aliantei dintre ortodocii rusi si protestantii anglo-americani, Germania delenda est, reeducarea anglo-mozaica si ruso-pravoslavnic, santajul umanitar, constrangeriile political correctness ale invaziei afro-asiaticilor mahomedani si idolatri sunt nolens, volens reperele istorice milenare ale politice germane si europene, greu de deslusit, dar inevitabile.

Era protestanta a d-nei Merkel s-a sfarsit, chiar daca mai obtine un mandat, pentru ca sansele unei Sfante Aliante est-vest, rezolvarii Chestiunii Orientale, delimitarea sferelor de influenta – occidentala, ortodoxa, islamica – in Orinentul Apropiat, sunt putin probabile si politica germana e in 2017, din nou la o rascruce religioasa.

viorel-roman.ro // https://www.academia.edu/ // viorel-roman-bremen.over-blog.de

Bremen la 14 iunie 2017

Intotdeauna plecarea din Borloveni a fost pentru mine prilej de intristare.
Imi parea rau ca plec, stiam ca Vacanta a luat sfarsit, stiam ca a mai trecut un an din scurtul popas pe pamant. Sunt lucruri care trebuie sa se intample dar asta nu te face neaparat bucuros.
Drumul de “intoarcere” in “lume” insemna mersul de la Borloveni la gara de unde un tren urma sa mearga spre Bucuresti.
In anii copilariei acest drum il faceam in ore de noapte, cu o caruta de munte, pe un drum foarte aproximativ. Prima gara era, in vremea aceea, Iablanita. Apoi gara de plecare a devenit cea a statiunii Baile Herculane. Acolo ajungeam cu un soi de  “cursa” –autobuz mai mult decat daramat.
Dar drumul Borloveni-gara mai insemna ceva. Era o trecere in spatiu si timp.
Din starea vesnica, edenica, a Borloveiului treceam in realitatea imediata si in timpul imediat. Intotdeauna aceasta trecere provoca un soc, o adanca stare de neliniste si teama.Din vesnicie intram in realitatea provizorie, amenintatoare.
Drumul in sine, ca stare geografica,era si este nespus de frumos. El se strecoara printre dealuri pre-montane si printre chei stancoase abrupte si strabate ,iesind din “tara” Almajului, ”tara” Crainei si a Mehadiei. Contactul direct cu realitatea imediata se facea in Gara Baile Herculane.
La sfarsitul lui Octombrie 2016 drumul de la Borloveni la Gara Baile Herculane l-am facut cu automobilul Parintelui Petrica Zamela care, generos, m-a dust acolo foarte de dimineata, inca in noapte.

Drumul a fost in noapte, sub stele, intr-un soi de ceata subtire. Peisajul mai mult se banuia si nici nu stiu sigur daca il vedeam aievea sau se derula din amintiri. In Gara Baile Herculane am ajuns foarte dimineata, era inca noapte.

Gara Baile Herculane este, in sine, un mic monument istoric. A fost ridicata in 1870 din vointa cezaro-craiasca si reprezenta gustul aceleiasi vointe.
Este o cladire elegant si care trebuia sa provoace voiosie. Dar in dimineata aceea de Octombrie tarziu a fost altfel. A fost intaia data in viata cand am simtit ca fac legatura directa cu un loc  “bantuit”.
Cladirea arata ca un loc abandonat, nu mai era vorba acolo de curatenie sau murdarie, categoriile pomenite nu se mai aplicau in acest caz. Nu exista nici un fel de lumina, erau doar cateva becuri palide care faceau intunericul inca mai amenintator, il faceau triumfator. Era un singur functionar feroviar, baricadat intr-un birou si extrem de circumspect.
In sala de asteptare, care in sine este majestuoasa, nu era urma de lumina si acolo bantuiau cateva personaje care nu stiu sigur daca erau epave umane sau duhuri necurate. Intre ei doi tineri ieseau intr-o trista evidenta.
Poate sa fi avut intre douazeci si doauazeci si cinci de ani. Erau imbracati jerpelit intr-un soi de amestec de haine de “firma” si articole de reclama. Nu erau violenti, vorbeau intre ei, dezbateau subiecte intime de o grosolanie inimaginabila, in detaliu, fara pasiune. Din vreme in vreme beau dintr-o sticla de plastic ceva ce parea amestec de tuica noua si motorina. Nu stiu sigur. Dar fapt este ca dupa fiecare inghititura intrau intr-un soi de frenezie, jumatate frisoane si jumatate atac epileptic. Poate sorbeau un drog. Putin mai departe un alt personaj, fara varsta,  se deplasa rostogolindu-se. Orice incercare de a se verticaliza era in zadar.
Dupa o vreme a sosit trenul pe care il asteptam si am plecat.
Nu imi dau seama daca cele vazute erau realitate pura sau partial rodul oboselii mele,nostalgiei si fricii care mereu m-a cuprins cand din Borloveni intram, cum am zis, in realitatea imediata.
Dar foarte tare ma tem ca ceea ce am vazut era un avertisment al celor care ne stau inainte. Ce am vazut in gara Baile Herculane imi pare ca ma avertiza despre cele ce imi stateau inainte in drumul de inapoiere in Lumea Noua.
Dumnezeu sa aiba mila de noi toti!

——————————

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

13 iunie  2017

„România e patria noastră, a tuturor românilor. E România celor de demult și-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie.” – Barbu Ștefănescu Delavrancea

 

   Vineri, 9 iunie 2017, a avut loc întâlnirea la vârf a celor doi președinți de state NATO, la Casa Albă din Washington DC, gazda fiind domnul Donald Trump și invitatul – domnul Klaus Iohannis, întâlnire ce poate fi calificată drept istorică. Șeful statului român s-a bucurat de atenție și de curtoazie din partea liderului singurei superputeri din zilele noastre. A fost primul șef de stat din regiune invitat la Casa Albă de către președintele Donald Trump, după instalarea în funcție, la data de 20 ianuarie 2017.

   Am așteptat „cu sufletul la gură” apariția președintelui nostru în peisaj, cuvântările celor doi președinți, precum și conferința de presă. Președintele român, prezentabil, degajat, și-a reprezentat cât se poate de onorabil națiunea, vorbind, cum s-a spus, „o engleză perfectă”, exprimându-se rar și clar, ambele cuvântări ale celor doi președinți fiind la fel de interesante. Cuvintele și zâmbetele au născut în noi sentimentul de mândrie și o siguranță a pătruns în inimile noastre, ceea ce ar fi trebuit să fi încercat fiecare individ care simte românește. Avem nevoie de prieteni, avem nevoie de aliați!

   Pe lângă atmosfera de noblețe a spiritelor, sigur că fiecare și-a exprimat punctele de vedere, urmărind interesele țării în mod diplomatic, cristalizând rezultatele obținute și având ca determinant central interesul național, dictat de ideologia politică, geografie, istorie, economie, diplomația fiind „arta de a conduce relații pentru câștig în lipsa conflictului”. Privită din această perspectivă, diplomația este principalul instrument al aplicării politicii externe într-o lume în care agresiunea este oricând posibilă și care este privită cu teamă și dizgrație de către oamenii civilizați și iubitori de pace ai planetei. Scopul diplomatului rămâne astfel mereu obținerea de rezultate pozitive pentru satisfacerea interesului național. Și interesele au fost clar exprimate și au primit răspunsuri clare mult așteptate. În fond România a cooperat loial cu NATO în principalele teatre de război: Afganistan, Irak, Siria, Kosovo, sacrificând inclusiv vieți omenești; România a alocat 2% din PIB pentru apărare și înțelege „pretențiile” președintelui Donald Trump pentru majorarea contribuțiilor celorlalte state NATO la bugetul alianței; România a fost de acord cu amplasarea scutului de la Deveselu, cu găzduirea unor comandamente importante ale NATO și cu manevre militare comune; România are o poziție geostrategică remarcabilă, cu ieșire la Marea Neagră; România are  potențial economic și infrastructură militară remarcabile. Președintele Klaus Iohannis a declarat: „România e foarte conștientă de faptul că suntem în est și că ne bazăm foarte mult pe parteneriatul cu dvs. pentru că nu putem să rezistăm acolo fără SUA, nu putem rezista acolo singuri. Cred că e în interesul dvs., dle președinte să aveți un partener puternic în UE. Legătura transatlantică stă la baza civilizației occidentale. NATO și UE nu trebuie să fie în concurență, ci trebuie să colaboreze, pentru a face și NATO și Europa mai puternice…”, contrazicând în felul acesta oficialii de prim rang din UE care au declarat ca Europa trebuie să-și poarte singură de grijă. A fost o declarație sinceră și curajoasă și a primit răspunsul dorit, cel așteptat din partea unui partener prețios, cel care s-a angajat în revigorarea NATO. România, așa cum s-au derulat declarațiile, va avea de câștigat pentru interesul său de securitate. Vizita a prilejuit o clarificare și în privința luptei anticorupție, asigurarea prieteniei dintre ambele state: „Aplaud curajul dvs., eforturile dvs. de a lupta împotriva corupției și de a proteja statului de drept. E nevoie să creăm un mediu în care comerțul să înflorească și cetățenii să prospere. Viitorul relațiilor dintre România și SUA e foarte luminos. Îmi doresc să întărim alianța noastră cu țara dvs. și legăturile dintre cele două popoare”. Cel mai important răspuns la declarația sinceră a președintelui nostru, aceea că nu putem singuri rezista în luptă, a fost asigurarea respectării articolului 5 din tratatul NATO care prevede ca fiecare stat al Alianței să ajute orice alt stat membru în cazul unui atac: „Angajez Statele Unite în privința articolului 5. Cu siguranță suntem acolo ca să protejăm”, a răspuns Trump. „Este unul dintre motivele pentru care doresc să ne asigurăm că avem o forță foarte, foarte puternică, plătind sumele necesare pentru a avea această forță”. Logic!

   A fost un triumf diplomatic al președintelui nostru. Au fost cuvinte care „ne-au mers la suflet”, cuvinte încurajatoare, mobilizatoare.

   Diplomatul, filozoful, politicianul român Dumitru Drăghicescu (1875-1945) în cartea sa „Din psihologia poporului roman”,  editată pentru prima dată în 1907, reeditată în 1995, în 2006 și 2007, este prima mare monografie a sufletului românesc, apărută la începutul veacului al XX-lea, într-o perioadă de tranziție destul de asemănătoare cu cea pe care o străbatem acum, este de părere autorul unor rânduri scrise despre carte. În ea se spune că răul cel mai mare, trădările și uneltirile cele mai mari le-au produs boierii acelor vremi, fapt care-l face pe autor să nu-i considere români. Interesele lor personale n-au coincis niciodată cu interesele țării – ca și acum. Avem și noi „boierii” noștri! Dintotdeauna Puterea, față de cei mulți – popor – a manifestat dispreț, și-a urmărit propriul interes, a complotat parșiv contra conducătorului, l-au trădat sau l-au ucis spre a-i lua locul. Iată cât de plastic prezenta un țăran ales deputat în 1848, relația dintre Putere și omul de rând: „Dacă ar fi putut  ajunge ciocoiul la soare, ar fi pus stăpânire pe el și ar fi vândut țăranilor pe bani scumpi lumina lui Dumnezeu. Dacă ar fi putut pune stăpânire pe apele mării, ar fi făcut speculă din ele și ar fi robit pe țărani cu întunericul, cu frigul și cu setea, după cum deja i-a robit cu foamea făcându-se stăpân pe pământ.”

   N-am să înțeleg niciodată cum poate fi pângărit sufletul omului, cuvântul  „suflet” însemnând pentru român: „viață, spirit, animare, duh, temperament, fire, caracter, energie, vitejie, curaj, generozitate, pasiune, ardoare, inimă, sentiment, sensibilitate, entuziasm”, și cel mai important – sentimentul patriotic. „Oricare dintre sensurile menționate poate avea un corespondent în alte limbi, dar nu vom întâlni niciodată, specifică autorul, în nici o altă limbă, atâtea accepțiuni și atâtea sensuri reunite în jurul acestei noțiuni. Și aceasta fiindcă, pentru români, a respira, a trăi, a gândi, a acționa, a lupta, a suferi și a muri trec prin complexitatea incredibilă a ideii de suflet”.

Românul folosește un șir de expresii și de sentimente din care nu lipsește sufletul și care exprimă profunzimea simțirii și importanța acordată acestui termen. Autorul mai spune că din zorii existenței sale, civilizația românească a fost una idealistă, înclinată spre înțelegerea sufletului, a substanței sale spirituale, materia neputând exercita o prea mare atracție asupra românului. Dar vremurile s-au mai schimbat, așa cum am scris într-un poem: „M-am născut o singură dată,/ dar am murit de-atâtea ori…/ Aș vrea să mă mai nasc o dată,/ dar viețile nu se cumpără,/ nu se vând,/ când totul se cumpără,/ când totul se vinde.”

   Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) detalia alte trăsături fundamentale ale neamului român, faptul că, pe teritoriul nostru s-au întâlnit două moșteniri – cultura latină și Ortodoxia, și din ele s-a format un spirit de sinteză propriu nouă, deosebindu-ne de celelalte popoare occidentale sau răsăritene: „Noi nu suntem nici unilateral raționaliști ca latinii din Occident sau ca grecii, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice și africane, ci unim luciditatea rațională a latinității personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârșit și care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unității de comuniune pe care îl trăim”.

   Unii au reținut numai ce au vrut, ceea ce i-a interesat, iar ceea ce a fost esențial și a interesat națiunea, adică perspectiva încurajatoare a relațiilor dintre România și Statele Unite „n-au auzit”, n-au înțeles, sau din invidie, ură, nu au vrut să înțeleagă.

   Americanii sunt pragmatici, afirma un jurnalist. Da, sunt!, fiindcă vremurile cer acest pragmatism. Ce am face acum fără el? În această idee, președintele Donald Trump i-a mulțumit președintelui Klaus Iohannis pentru decizia de a crește bugetul alocat apărării, subliniind că speră ca alți aliați NATO „să urmeze exemplul României”.

   N-am să înțeleg niciodată cum persoanele dedicate culturii, care ar trebui să dăruiască o trăire aparte, să transmită o energie pozitivă de care cei mulți au nevoie, scriu defăimător cu privire la această înaltă întâlnire între cei doi șefi de stat – Dl. Donald Trup și dl. Klaus Iohannis. N-am să înțeleg niciodată invidia, egoismul, încrâncenarea, bârfa și lipsa de patriotism al indivizilor care fac politica țării noastre. Unde este rigoarea și bunul simț al unor jurnaliști, comentatori?

   Ce-o fi mai departe, om trăi și om vedea, dar să fim mulțumiți de acest pas atât de important făcut, de faptul că Președintele Donald Trump a fost deosebit de ospitalier, ne-a întins o mână nouă est-europenilor, afirmând prin aceasta nevoia Statelor Unite de parteneri externi – prieteni adevărați, într-un moment critic, când în altă parte a Europei bântuie un vânt periculos – ideea distrugerii punților trans-atlantice. Președintele nostru a exprimat clar și înțelept părerea sa, privind această parte a Europei.

   N-am să înțeleg niciodată cum unii nu pot aprecia distincția în ținută și discursul președintelui țării, cum nu pot rezona la cuvintele și tonul discursului, cum nu pot vedea alături de interesele expuse și întrevăzute, și acel sentiment de prietenie, de respect, acele mâini care s-au strâns în semn de prietenie între cele două țări. N-am să înțeleg niciodată!

————————–

Vavila Popovici

Carolina de Nord

13 iunie 2017

 

 

 

Inutilitatea existentelor si tuturor starilor in general, se recunoaste in diferenta dintre vorba si fapta. Nici un fel de discurs si nici un fel de décor nu pot umple vidul dintre vorba goala si fapta, dintre fegaduinta si realizare. Pentru a sustine cele spuse se pot da sumedenie de exemple. Este foarte posibil ca enumerarea lor sa nu convinga. Este iarasi posibil ca, macar unora, sa le dea de gandit. Poate!

In urma cu doar cateva zile, cu uluire, am vazut pe liderul unei formatiuni politice romanesti, azi in opozitie, declarand solemn ca scopul “luptei” ce o va duce este eradicarea “ciumei rosii”. Acelasi personaj declara cu aceiasi solemnitate neconvingatoare ca aceasta “ciuma rosie” este principala problema a Romaniei. Deci pentru el nu faptul ca patru milioane de Romani pleaca sa castige o bucata de paine peste mari si tari, nu criza din invatamant si din sistemul medical, nu coruptia si nu confuzia de identitate si credinta sunt problemele Romaniei. NU, pericolul este “ciuma rosie”! Acest personaj nu s-a mai oboist sa explice si ce anume este aceasta “ciuma rosie” si unde s-ar salasui ea. Nu, politicianul cu pricina nu explica, el da sentinte: grav, solemn, cu seriozitate. Oricum afiramtia lui, surprinzatoare, naucitoare cum este, ramane totusi intriganta. Deci cam ce ar putea fi aceasta “ciuma rosie”? Dupa nume pare a se referi la comunism. Un comunism care in Romania,Slava Domnului, nu mai exista de aproape trei decenii. Deci, in mai multe feluri, lupta contra comunismului in Romania de azi are cam aceiasi valoare practica pe care ar avea-o reluarea luptei anti-otomane. Dar afirmatia acestui politician (si el nu este un caz izolat,sunt sumedenie cei care emit asemenea intelepciuni) devine foarte suspecta la o analiza minimala.
Tot soiul de formatiuni politice au administrat Romania dupa Decembrie, 1989, NICI UNA nu a intreprins vreun act de reparatie morala pentru crimele odioase (caci sa fim bine intelesi nu a existat rau mai mare decat comunismul in lunga istorie a Neamului Romanesc) comise sub comunism: cei vinovati au fost lasati sa isi consume pensii scandaloase iar victimele au fost ignorate total. Mai mult TOATE formatiunile politice romanesti au aprobat o scandaloasa lege 217/2015 care reintroduce cenzura si condamna la persecutie pe chiar victimele regimului comunist. Asta la cererea “comisarilor” de la Bruxelles, care au ajuns sa comande si pe cine au si pe cine nu au dreptul de a ii plange Romanii. Dar in materie de verticalitate politicienii Romani se aseamana ramei. Deci privitor la lupta contra comunismului cam tuturor politicienilor Romani li se pot adresa cuvintele lui Nenea Iancu, ” a se slabi”! Dar aici este ceva cu mult mai grav si mai serios. Este vorba de faptul ca politicienii Romani in mod deliberat si pentru folos personal dezinformeaza si, vulgo definitie, mint.
Din nefericire in Romania a fost instalata penbila alternanta, ”pleaca ai nostril si vin ai nostril”. Alte masti si aceiasi ciorba apoasa incalzita din nou si din nou. Intrecadu-se in fagaduinte politicienii Romani se dovedesc, de fiecare data, o dezamagire practica si confirma ca sunt cu totii lupi rapitori.
Intrecandu-se in a lupta contra unei inexistente “ciume rosii” acesti politicieni practica un capitalism, in folos propriu, pradalnic. Ei si progeniturile lor: de la Liviu Dragnea la Cristi Bourean, de la Nastase la Basescu, Elena Udrea, si asa mai departe. Aceasta gasca de neo ciocoi achiziteoneaza palate, case, mosii, terenuri de vanatoare, etc. O fac prin presiuni politice, prin acte false, prin “retrocedari” sinister. Si apropos de  “retrocedari”.
Este bine stiut ca in Romania a fost “retrocedat” totul, legal si sub legal. Au fost “retrocedatI” baroni unguri, familia Hohenzollern-Duda, ”Printesa Ileana (zis Maica Alaxandra) , etc. Dar totusi s-au facut si exceptii si aceste exceptii privesc cazuri care efectiv trebuiau “retrocedate”. Este cazul bunurilor Comunitatii de Avere Graniceresti din Caransebes, cuprinzand propiretatea devalmasa asupra padurilor, apelor si pasunilor alpine a satelor de munte banatene. Aceste bunuri in mod scandalos nu au fost “retrocedate” dar in schimb au fost emise autorizatii de constructie pentru vilele neo ciocoiesti, iar un primar de trista amintire, Pavel Verindean, a cautat sa instraineze (zicea el “concesioneze”) parti esentiale ale hotarelor de sat.
Pentru a adauga rau peste rau aceasta neo-ciocoime a aflat si noi ideologi, indivizi care sa ii invete pe Romani ce a fost comunismul. In mod absolut sfruntat a fost aflat Vladimir “Tismeneanu”, al carui tata (cu numele “déjà” Tismetski) a fost unul dintre cei mai sangerosi ideologi ai stalinismului. Si el nu este singur, intre “ideologi” mai este si Vlad Socor (alt nume de imprumut) al carui tata a compus  “Imnul RPR”! Aceasta impejurare nu poate fi caracterizata decat ca obscena!
Iar intre timp organizatiile patronate de catre financiarul, si el “déjà” internationalist, George Soros si acolitii sai, ”elita de mahala” (intelectualii sinecuristi si mercenari), promoveaza un anti crestinims si mai exact anti Ortodoxims vulgar, un relativism moral degradant, familia “alternativa” si asociatia ACCEPT. Dramatic este ca aceste idei rusionase sunt preluate de grupuri confuze, agitatori de profesie si opozanti din temperament, care si-au facut o virtute din a “rezista” fara rost si fara cauza; masa de manevra. De fapt clasa politica romaneasca de azi confirma cele spuse de Take Ionescu acuma mai bine de un veac: ”isi fac program politic din nenorocirea tarii”.  Programul lor electoral poate fi rezumat in vorbele: ”scoala-te tu, ca sa stau eu”. Iar programul de guvernare poate fi rezumat (tot in vorbele lui Nenea Iancu), ”sau toti sa traim, sau toti SA MURITI!”
Intre timp acest Neam, in esenta lui Ortodox, tolerant, rabdator si bun, asteapta. Asteapta in credinta nezdruncinata ca viu este Acela care poate si stie vremea cand sa venture asezarile nedrepte ale acestei lumi ca pleava.

——————————

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

12 iunie  2017

De foarte multi ani satul romanesc este atacat, insultat, amenintat cu distrugerea, minimalizat. In ciuda tuturor acestor nedreptati satul romanesc se incapataneaza sa existe, sa functioneze, sa fie viu si sa lupte cu inversunare pentru starea lui. Aceasta ura impotriva satului a fost comuna tuturor regimurilor politice romanesti. Uneori aceasta ura a fost imbracata intr-un limbaj lacrimogen sau “samanatorist” ori intr-o indiferenta agresiva; alteori (sub communism) ura a luat forme bestiale, demonice. Daca ar fi sa incadram intr-o perspectiva istorica mai larga aceasta ura fara margine, ea ar trebui incadrata in conflictul stravechi dintre sedentari, adica oamenii pamantului, si dintre nomazi, adica trecatori, pleava in vant; conflictul dintre Abel si Cain.

Mai intai se cuvine repetat ca intr-un clasament al sistemelor de organizare omenesti satul romanesc ocupa un loc de frunte.
Inceputul satelor se pierde in negura vremii. Oricum, sapaturi arheologice au atestat existenta unor asezari de tip satesc, pe teritoriul de azi al Romaniei, inca din vremea Neoliticului. Prezenta structurilor satesti este documentata, pe acelasi teritoriu, in tot cursul “mileniului intunecat” si mai apoi. Cu toata dreptatea se poate spune ca Poporul Roman s-a format “intr-un sat”!

Atunci cand satele incep sa fie pomenite in documente scrise, deci din veacul XIII, ele apar ca niste structure sociale de o complexitate tulburatoare.
Erau structuri omenesti care aveau in comun un teritoriu, pe care il stiau al lor “din veci”. Fiecare familie avea in proprietate pamant arabil, livada si faneata, iar intreaga comunitate avea in devalmasie folosul padurii, apelor si pasunilor montane. Pamantul in devalmasie sub nici o forma nu putea fi instrainat, sub osanda blestemului comunitar.
Dar dincolo de aceasta realitate economica si sociala care, inevitabil, era cea surprinsa in documentele scrise, satul era o fascinanta comunitate spirituala.
Intreaga asezare si randuiala se asezau in jurul Bisericii si de fapt, intr-un inteles mai adanc, satul era chiar Biserica, totalitatea poporului rugator. Din aceasta realitate prima decurgeau toate celelalte: sentimental familiei, grija de copii si de buna lor crestere, solidaritatea comunitara. Nu este deci de loc surprinzator ca aceste trairi spirituale s-au exprimat in afara in frumusetea portului si a spuselor. Satul romanesc unea ideal , “eleganta cu demnitatea si demnitatea cu modestia”.
Intr-o asemenea organizare conducatorii sau, mai exact, fruntasii, se impuneau firesc. Ei erau aceia care dovedeau mai mare pricepere, erau aceia pe care, intr-un chip deodata exact si emotionant, documentele ii numeau, “oameni buni si batrani”.
Desigur ar fi gresit si naiv sa ne imaginam ca in toate satele si in toata vremea lucrurile s-au dezvoltat numai bine si in chip ideal. Ceea ce este important este faptul ca satul oferea cadrul care facea cu putinta ca lucrurile sa se poata dezvolta in bine. Comunitatea se putea dezvolta in bine in intregul ei si in acelasi timp persoana nu era in nimic diminuata, dimpotriva era promovata si stimata. In comunitatea sateasca omul harnic si razbatator a fost intotdeauna stimat dar numai atunci cand el era deopotriva cu mila si intelegere pentru semenii sai. Satul romanesc a fost si a ramas un stralucit exemplu de organizare omeneasca si gruparate in uniuni geografice bine delimitate si in care mai toti oamenii erau rudenii de sange sau spirituale (nasi, cumetrii), au alcatuit “tarile romanesti; din Bucuovina si pana in Almaj. “Tarile” romanesti au fost si ramas matricea arhetipala a “romanismului” si garantia perpetuarii modelului existential romanesc a intelegerii romanesti a diferentei dintre bine si rau.

Satele romanesti au fost sub permanent atac, economic, social, cultural. In chip miraculous ele au supravietuit si modul in care au stiut sa se adapteze conditiilor fiecarei epoci si sa isi pastreze identitatea si caracterul este semnul sigur al vitalitatii lor.
In momentul de fata,in vremea “globalismului” ( care cauta sa inlocuiasca “persoana” cu individual, cu numarul socio-economic), satele romanesti se afla sub un dublu atac, din afara si din interior.
Din afara, sunt presiunile financiare, taxarea excesiva, “modele” culturale degradante, tentatiile penibile. Din interior, are loc actiunea miseleasca a unor “cozi de topor”, indivizi care sunt gata sa abandoneze si sa negustoreasca fiinta satului; prin operatiuni dubioase, prin “concesionari” si asa mai departe.
Dar mersul istoriei se schimba. In ciuda triumfalismului lozincar, “globalismul’ se dovedeste falimentar moral. Satele romanesti vor iesi biruitoare si vor fi in fiinta atunci cand Cel care sta deasupra vietii si mortii va hotarî sa venture ca pleava stapanirea vremelnic, din nou dovedind ca,  “apa trece si pietrele raman”.

———————————————————–

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

11 iunie  2017