CHEIA TIMPULUI
În marea din adâncurile noastre
mă vei găsi, iubitule,
în pictura fumului,
risipit de orele timpului,
ca şi cum ceva continuă să curgă,
când vei simţi iubirea,
vei simţi şi dorinţa,
petale de lumină din fructul iubirii.
Un vis, de neuitat, am trăit cu tine,
în cea mai frumoasă călătorie,
nebunie sau nu,
inconştient am fost prins
în acest vârtej sau, poate,
e realitatea pură,
acel ceva ce noi, pământenii,
încă nu avem puterea să percepem!
S-a întâmplat pentru noi,
să mulţumim Cerului!
Simţi cum palpită inima noastră,
ascultă-i muzica unică,
las-o să curgă prin fiecare celulă,
nu o bloca, nu o mai bloca, simte tot.
Când vei fi copleşit de însingurare,
– deşertul în care suflă
doar pustiul nisipurilor mişcătoare –
vei găsi poarta mereu deschisă
şi-atunci vei simţi atingerea mâinilor mele.
De tine depinde ca tot ce-ai trăit
să fie, acolo, candelă vie,
am fost una cu Viaţa,
fără început şi fără sfârsit,
mai mult decât Viaţa şi Moartea.
Un cântec îţi cânt acum în cheia fericirii!
Ne-a fost dat un timp întâlnirii noastre,
dar cântecul nostru îşi poartă,
departe,
ecoul visului înflorit.
Acolo, frunzele copacului meu
îţi vor şopti:
marea eşti tu, marea sunt eu,
acel spaţiu imens,
mister, nelinişte, exaltare, fior,
melancolie, vibraţie,
pură emoţie, necuprinsul din infinit!
Dincolo de tăcerea albă,
un câmp de păpădie este acolo,
un câmp şi liniştea lui verde,
ai să rămâi cu mine, acolo, mereu,
priveşte-mă, priveşte-mă,
hai, vino, întinde mâna şi simte-mă!
E TIMPUL
E timpul să laşi, în urmă, totul!
Nimic nu e real, cioburi de gânduri,
provocări, baloane de săpun,
emoţii, dureri, efemere fire,
fragmente-realităţi,
suspine-mpletite
în ţesături de doruri,
cuvinte-trăiri, atingeri,
jocuri de umbre ce, încă,
te reţin acolo, plângând tânguitor…
E timpul să le smulgi rădăcinile,
să le desprinzi colţurile adânci,
să tai lianele junglei crescute,
să le fărâmiţezi, să le arzi
şi să le împrăştii cenuşa.
Topeşte-n lumină temerile toate!
Hai, eliberează-le, lasă-le,
luminează-ţi acum pământul roditor
şi apele limpezi
să-ţi oglindească cerul!
O rază de lumină! Păşeşte-ncrezător
în verdele-nceput ce curge lin
din primăvara ta! Priveşte!
Priveşte răsăritul în edenul-ntins,
un nou pas, un nou ceas,
te-aşteaptă magia călătoriilor
şi clipelor mult dorite.
În dansul focului ridică-te,
respir-adânc, visează,
ascultă-ţi inima,
zâmbeşte,
iubeşte,
îndrăzneşte,
trăieşte şi urcă,
înţelege şi nu uita
că viaţa-i la fiecare pas!
E timpul noilor lumi,
acolo unde
nu există timp,
renaşterea Luminii din noi!
CONFUZIA TIMPULUI
Ai vrea să mă uiţi în acest ireal aprilie,
ai vrea să mă uiţi, gândindu-mă,
într-o blândă visare.
În zare priveşti stolurile îngheţate
precum copacii albi,
frunzele-ţi plâng zâmbetul,
în zare priveşti cerul,
aşteptând o privire.
Ochii te dor de-atâta mirare.
Tu ştii ce e Lumea!
Tu ştii cine eşti tu!
Tu ştii cine sunt eu!
N-am să te-ntreb ce e Moartea,
îmi vei răspunde:
– Ştiu, dar nu vreau să-ţi spun!
De-aproape o lună nu mai dormi.
E o vreme ciudată,
de iubire nebună sau de Moarte,
sau de Iubire şi Moarte,
nici învăţaţii nu ştiu a spune.
……………………………………………
De dincolo de timp, din Necuprins,
Ea-ţi zâmbeşte, pe buze are
mireasma începutului.
De dincolo de timp se-ntoarce
să-şi sărute Iubitul
în Timpul ăsta schimbător.
Cu-ncredere lasă, în urmă, trecutul,
dincolo de limitele timpului
deschide fereastra realităţii dorite,
naşterea altor începuturi.
Din străfulgerarea luminii
aduce un nou gând
şi-l îmbracă
în suave, calde emoţii,
în culori de iubire,
în armonia sunetelor celeste
– Acum, Aici, în noul Timp -.
…………………………………………
În fiecare clipă totul curge.
Mâine va fi altfel…
DACĂ TIMPUL S-AR OPRI
– Îmi place anticariatul unde răsfoieşti visele,
îmi aduci Cerul mai aproape,
graţie şi mişcare, pastel de acuarelă,
accent de tempera şi tuşul
prin care culorile trăiesc intens.
Precum fluturii albaştri treci
prin axiomele mele, dacă Timpul
s-ar opri pe genele tale,
clădirile din Veneţia ar avea sens! îmi spui.
Închide ochii şi simte dorinţa-n cascadă
ce curge-n grădina misterelor,
ascultă vocea gânditoare a ploii, mesagerul
ce-ţi poartă paşii spre paradisul vieţii.
– Nu intra în Palatul Sunetelor închise în Neant!
Acolo, vioara departe îşi duce lacrima
cântecului de lebădă sau o poveste de bun-rămas,
încă persistă parfumul amărui
de migdal crescut în deşertul culorilor.
Continuă-ţi drumul, inspiră adânc
aerul dimineţii de toamnă,
roagă-te şi-aşteaptă, rând pe rând,
să-ţi înflorească visele!
Nu le opri zborul, nu le lăsa-n uitare,
sărută petalele mov-aurii de irişi,
evadează din tărâmul umbrelor
scăldate-n durere,
trăieşte doar în lumina clipei prezente,
fără să striveşti amintirile dragi,
sufletul tău va recunoaşte
clinchetul speranţei, urmează-i sunetul!
Eşti unic în lumea asta,
nu ai nevoie de zborul altor cuvinte,
acum eşti pregătit, deschide ochii,
priveşte totul în jur,
ascultă-ţi vocea trepidantă a sângelui,
nu te va minţi,
respiră adânc visele tale
şi lasă-le să-ţi invadeze inima!
Dumnezeu deseori se-arată,
– o lume paradoxală, miracolul tău revelat –
păstrează poemul acesta în buzunarul inimii tale.
CLIPA DE TAINĂ
Rătăcitori. Intersecţii sinaptice.
Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare,
acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor,
din prezentul rostuit o lumină strălucitoare
străbate cerul, ţărmurile se ridică,
volute ritmice, înalte şi limpezi,
se estompează,
asemeni stropilor de apă.
Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat,
cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii,
cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.
Clipele nemărginite sunt trăite intens,
fără timp, fără spaţiu,
se înalţă şi zboară ca un fulg.
În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,
cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.
La marginea inimii respiră cuvinte nespuse.
Nesecată fântână cu apă vie!
Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite.
Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc,
fremătând la gândul unei îmbrăţişări.
Năvalnică, suverană, caldă, iubirea
înlătură barierele, creşte totul,
se scaldă în priviri, şterge lacrima,
mângâie cerul, cuprinde abisul.
Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!
Timpul se dilată sau fuge uimitor,
ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă,
topeşte totul în jur.
A înţelege, a ierta…
Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,
miraculoasă lumină, azimă de simţire.
În zbor, cu aripi de porumbel,
o rugăciune a inimii, a inimii de copil.
Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon,
o sfântă bucurie a prezenţei de sine,
o taină, o taină a iubirii.
DUMNEZEU NE COLOREAZĂ CLIPA
Pe drumul către eternitate,
în căutarea viselor,
o lumină fantastică pătrunde
prin faliile gândului.
Dintr-o picătură de sânge
amintirile se-nvârt prin timp,
peste nisipul deşertului
marele flux de emoţii ne-aruncă
toate umbrele
de pe dantela timpului.
Păşind în lumina din soare,
pornirea a fost sfâşiată,
gândurile s-au unit,
până la sâmbure
simţirile dătătoare de viaţă
s-au căutat,
umplându-ne spaţiul,
undeva dorul rămâne treaz,
mereu crescând.
O iubeşti pentru că există
dar, dincolo de orice minune,
dincolo de drumul pornit,
ai înţeles, ea te-a iubit!
Dumnezeu ne colorează clipa
contopită în rotunjimile sunetului,
surprinsă-n echilibru, cu fiecare
nouă picătură,
cu fiecare respiraţie adâncă.
Un strop de nemurire,
o clipă doar în dansul nostru cosmic!
Iubito, ce cuvânt, ce minune, ce prezenţă!
Veşnic îndrăgostit, fără tine nu ştiu ce fac,
respir, dar, oare, respir?!
Nu mai ştiu de când nu eşti aici,
nu mai ştiu dacă trăiesc,
lacrima să şteargă
orice netrăire a depărtării,
chiar dacă nu îmi spui nimic,
dacă te simt e totul.
Îmi era cerul pustiu, stelele au căzut,
nu erai aici să mi le cobori în suflet.
Cum să le-aduc când
numai tu ştii să le dai strălucirea?!
Cu o privire îţi cuprinzi întreaga viaţă,
ascunse sunt toate în tine,
niciodată nu vei rămâne singur!
Dacă tu eşti, cerul îmi va vorbi din nou,
în mine eşti tu,
cea mai frumoasă dintre femei!
Scăldată în privirea ta, povestea
începe şi se termină cu noi.
Acolo, la înălţimi, vântul şi soarele
se luptă la fiecare pas!
Când apari nu mai ştiu cine sunt,
eşti cu un pas mai departe,
chiar mai departe,
te-aş săruta vieţi şi alte vieţi,
sunt fericit, simţindu-te,
în apele tale vindecătoare mă pierd.
Dă-mi să beau,
te privesc şi nu mă mai satur!
– în aburii dimineţii, îmi şopteşti.
SUB RAZA UNEI CLIPE
Nu e uşor să laşi totul să treacă!
Când erai mic aveai copacul tău,
cu înălţimea lui
îţi măsurai anii copilăriei,
pentru el trăiai,creşteai, te bucurai,
cu el plângeai, cu el râdeai.
Ţi s-a spus că toate cele bune şi rele
acolo se vedeau, în copacul tău!
Aşa creştea sau se usca,
aşa înflorea sau nu înflorea,
aşa se legăna sau se scutura,
iar tu îl îngrijeai cu sufletul.
În fiecare din noi e un Iov,
cădem ca să ne ridicăm,
doar în spaţiul dintre cuvinte
vei regăsi esenţa.
Niciun gând nu este mai uşor decât altul.
Niciun cuvânt nu este mai înalt decât altul,
nicio privire nu este mai clară decât alta,
niciun om nu este mai presus decât altul.
În spatele nostru există mereu cineva,
ne-mpinge, ne-ncurajează,
ştii că poţi şi-ţi continui calea.
Asemeni soarelui, asemeni izvorului,
asemeni florilor, asemeni păsării,
venim să dăruim lumina,
viaţa, culoarea şi cântul.
Pe cerul tău, aduşi de o briză uşoară,
norii apar, stau şi se duc.
În tine e taina, aerul,
mişcarea, lumina,
acolo palpită liniile calde
ce dau viaţă pânzei lăuntrice.
Alergi, sari, strigi, cânţi,
te-arunci în iarbă, pluteşti şi zbori.
De departe simţi apropierea persoanei iubite,
din câteva mişcări, fără compas,
fără cumpănă, fără să ştergi,
inima ta conturează
prin vibraţia ce trece prin suflet,
culori, tonuri, nuanţe, lumini, umbre,
sub raza unei clipe de bucurie.
CIUDATĂ CLEPSIDRĂ
Frămânţi cuvintele
dospite-n arderea inimii,
lacrimi se preling prin cioburi,
raze de lumină
reflectă scântei deformate
de tăişul sticlei,
cercuri noi se deschid.
Ciudată clepsidră!
Incertitudinea ta, un bulgăre
ce zace-n stare latentă,
la o uşoară adiere,
privire sau şoaptă a minţii
se va rostogoli
în abisul mlaştinilor
din meadrele Styxului,
un tăvălug ce va târî
prin focul patimii,
în ceaţă şi umbre,
amintiri calde,
lumină şi zâmbet,
spre a uitării lui Lethe…
Suntem călători
pe cele cinci râuri
spre Lumea de Dincolo.
AŞA SE NASC ÎNGERII
Să vrei să o iubeşti încet, încet, atât de încet,
scufundat în necunoscut
să îi asculţi doar respiraţia inimii,
în şoapte calde s-o dezbraci,
iar ochii ei senini să-ţi lumineze noaptea!
Să vrei să o descoperi, pas cu pas,
ninsoare de petale
să-i aduci din cel mai alb trandafir,
raze de soare, de lumină, din el să-i faci,
ca dragostea să i-o închini!
Să vrei să vezi cum răsar, din primul vis zămislit,
cioculeţii hulubilor ei dornici de iubire,
să vrei să o săruţi toată, toată,
să vrei să o alinţi cu gura ta, nesătulă vreodată de ea,
să-i simţi gustul, miresmele şi-aroma iubirii.
Ca un nebun să o iubeşti!
Să vrei să-i simţi vibraţia cu-a ta cum se uneşte,
devenind una singură, minunată!
Să-i simţi tremurul sânilor cum se zbat
sub săruturile, sub mâinile
şi-atingerile tale,
într-una să o mângâi, s-o guşti,
s-o muşti uşor, uşor,
să o cunoşti, s-o recunoşti
şi să rămână pururea cu tine, în tine,
în mintea şi-n inima ta atât de dornică de ea.
Să vrei s-o simţi pe tine, întinsă, desfăcută,
ca o cruce a iubirii, amândoi un tot,
un crucifix topindu-se sub flacăra vrăjită
a iubirii voastre curate, veşnice.
Ah, cât o vrei! O vrei cu tine!
Să vrei tot ce-şi doreşte
şi tot ce-i place,
să vrei cu ea să pluteşti,
aşa cum nu ai plutit toată viaţa!
Să vrei să-i simţi în vene murmurul iubirii,
îmbătat de sunetele ei de dragoste,
să vrei să simţi cum freamătă şi cum palpită,
să simţi susurul bucuriei
şi cum plăcerea vă inundă!
Să vrei să te răscolească cu respiraţia ei sacadată,
cu geamătul iubiririi să te readucă la viaţă,
să vrei să te privească
cu ochii ei miraţi, de diamante negre,
să vrei să-ţi şoptească, mereu şi mereu, că te iubeşte!
Iubirea ce i-o porţi în suflet, în stele să o scrii,
din fiecare dimineaţă, un răsărit să-i dai,
cea mai iubită să se simtă,
să-i mulţumeşti că-i steaua, iar tu un meteor,
din viaţa ta frumoasă
o jumătate să i-o dăruieşti.
Cu-ncrederea şi gândul să porneşti,
vrei cerul plin de stele
şi-o noapte lungă, lungă,
vrei îngerii să-ţi cânte şi tot n-o să-ţi ajungă,
vrei clipa dimineţii şi zile cu mister,
în dar de ţi le-oferă, nimic n-ai să-i mai ceri.
Să vrei să ţi se desfacă în braţe
cu voluptatea bujorului ce înfloreşte,
cu iubirea cea arzând, ca văpaia din ea,
cu cerul în privirea ei limpede.
Doamne ce gust are!
O săruţi şi nu te mai saturi!
Să simţi cum o cutremură săruturile tale!
Miroase toată a iubire, gustul iubirii veşnice…
Aşa se nasc îngerii, în lumea ce-ai visat!
Simţi cum îţi cresc aripi şi zbori,
zbori acolo unde este numai iubire,
iubirea din toate timpurile,
din toate cerurile, din toate universurile.
Da, te iubeşte! Simţi asta, da, ah, te iubeşte,
cum numai ea ştie să iubească!
AŞTEPTAREA
Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,
hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,
te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,
un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,
chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă
asemeni nisipurilor mişcătoare,
în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,
un vis inspirat din repetare,
face parte din tine,
înăuntru îl simţi, renăscându-te.
Da, iubitule!
Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!
Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.
Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie
cu tainele luminii
în aventura cunoaşterii,
lutul facerii fericit în roua iubirii!
BLACK OPIUM
Între timp şi netimp un strigăt, o durere, o speranţă.
Ca o prelungire a visului, întind mâna,
încerc să-ţi mângâi chipul de stele irizat,
luminându-ne drumul cu visul adânc din noi,
în imensitatea cerului prin care
îi cauţi cheia
în unica călătorie a vieţii.
Plouă ca în vechile mele poeme
– un fulger a sfâşiat cearşaful cerului…
Tăcerea curge din bolţi în mâinile noastre,
pe unda sufletelor pereche,
un labirint fără sfârşit în respiraţia
unui timp comun
ce pare beţie a umbrelor nopţii,
emoţie furată din astre
prin frunzele risipite de toamnă,
împrăştiind fiori din adierea visului…
Explozia de emoţii te-nvăluie, te domină,
un contrast tulburător, o tensiune
dintre lumină şi întuneric,
un clar-obscur vibrant, senzual,
copleşitor şi obsedant
îţi trezesc simţurile, ca un drog.
Totul se contopeşte
într-un văl misterios, electrizant.
Arome suave în note incitante
dezvăluie acorduri solare, delicate,
o armonie între note disparate.
Este lumina de pe un alt tărâm,
dar este şi caldură, şi visare, şi nostalgie.
O lumină patinată
pare a încifra magia fericirii.
Cu delicateţe ne cuprinde,
încremenind în timp
sentimente şi gesturi irepetabile
care ne-au aparţinut într-un timp
şi care ne vor aparţine pentru eternitate.
Mereu se vor căuta
la vederea unui zâmbet răsfrânt,
un dans mut în care au intrat de dincolo de timp.
Legaţi prin soartă sunt mai puternic decât orice gând.
Între veghe şi somn, praful purtat de vânt
– misterul, cheia timpului…
Dincolo de marginea vieţii, undele se propagă
pe pietre, pe frunze, pe drumul unde
zefirul
le risipeşte zi şi noapte,
trecutul uimeşte aburul prezentului
pe drumul început
din nostalgie,
devenit pas, devenit glas,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa.
În poveşti magice
se desfaşoară pe ei însişi.
Împletirea pietrelor şi-a oamenilor este un dar.
Las culorile să vorbească
prin pictura esenţei cuvintelor!
CA VISUL DIN VIS
Pe treptele gândului îţi derulezi viaţa de la înălţime,
ca pe un peisaj privit de la distanţă,
proiectând lumina reflectoarelor.
În mişcare e totul. Lumină, întuneric şi culori.
Îţi croieşti propriul drum.
Laşi cuvintele să se aşeze,
elogiu adus necunoscutului.
Un strigăt, o chemare printr-un fir de legatură
între viaţă şi neviaţă, între vis şi nevis,
între trup, inimă şi gândire,
între lumi nepătrunse
oricui, oricând, oriunde.
Totul deschide şi închide porţi, universuri, lumi,
aplecat în faţa deschiderii închise în lacrimi.
Ai iubit şi ai fost iubit.
Ai dăruit şi ai primit mereu câte ceva.
Ai citit, ai gândit şi călătorit mult,
dar, mai presus de toate eşti recunoscător
pentru privilegiul
aventurii fascinante
numită viaţă, trăită intens,
pasionant, tumultuos, cu sensibilitate.
Acum toate astea sunt păpădiile
din zâmbetul ei,
mângâiate de invizibilul dans al vieţii,
cutreierând cerul primăverii prin fiecare trecere.
Ca visul din vis
inspiri adânc sărutul ei prin tăceri.
Suntem lumina, suntem pacea,
suntem uimirea plăcută a zâmbetului
de dinainte sau de după înţelegere,
suntem ce ne-am dorit, reflecţia gândului!
Suntem minunaţi!
– Lumină să fii, alin să fii, iubitoare şi iubită să fii,
hăruită şi sfinţită să fii
cu tainele toate ale luminii din iubire,
cu apa vie a iubirii adevărate să fii! – îmi spui,
privindu-mă în marea ochilor
în care te regăseşti.
CEA MAI FRUMOASĂ CARTE
Eliberat de tot şi de toate,
gândul
străbate universul,
auzit eşti, totul se imprimă.
Pe litere, pe silabe,
cu fiecare vers,
din filă în filă
şi printre rânduri ai s-o citeşti.
O carte mereu nouă, nesfârşită!
Prin fiecare gând, prin fiecare trăire
o cauţi şi-o regăseşti.
Îi citeşti surâsul misterios, îi citeşti lacrima,
îi citeşti emoţia adâncă,
îi citeşti lumina jucăuşă, fericirea,
tăcerea i-o citeşti.
Cu fiecare rând, cu fiecare detaliu,
parcurgi fascinat
noi stări, noi sentimente,
atent îi citeşti fiecare mişcare,
fuziunea de linii şi jocul de culori,
lumina unică ce-o însoţeşte,
libertatea,
mâinile, pielea, buzele,
părul în vânt,
mersul şi unduirea şoldurilor,
cerceii cu perle, clinchetul brăţărilor,
rochia, eşarfa
şi sunetul tocurilor ei înalte.
Dacă o stea norocoasă te urmează,
îi vei citi captivat zâmbetul,
soarele din priviri, respiraţia,
timiditatea
fiecărui centimetru revelat,
ca, mai târziu,
dacă te lasă,
noi pagini vei descifra,
încrederea, dezinvoltura gândurilor,
fricile, spaimele, blocajele,
dorinţa, vibraţia,
reverberaţia fiecărei atingeri.
Înduioşat, cititorule,
ai să-i contempli,
ochii de mamă, calzi, umezi.
Prin toate vei creşte,
vei înţelege, vei deveni bărbat.
CĂLĂTORIA CONTINUĂ
Pentru o clipă, o stea ai devenit,
o mică stea,
coborâtă, aici, pe pământ.
Vezi, călătorule?! Eşti tu,
eşti liber, sclipire de lumină!
Între două tăceri aluneci,
ai traversat, rătăcitor,
milenii, tărâmuri, timpuri,
lung a fost drumul, mereu te-ai căutat.
În liniştea imperceptibilă,
mai subţire ca ploaia,
capabilă să-ţi vadă-n suflet,
îţi asculţi lacrimile.
Ceasurile s-au oprit,
viitorul e spart aici.
Priveşte totul!
Iată, te înalţi spre alte stele,
sus, tot mai sus,
departe, tot mai departe!
Le-mbrăţişezi,
îţi bucuri inima, unindu-ţi-o,
dansezi şi urci, tot urci.
Laşi semne în ceruri şi în astre.
Lumină, paletă de culori,
din ce în ce mai multă strălucire,
te cufunzi în lumină, un tot de lumină.
Porţile Cerului sunt deschise.
Te-ai regăsit. Lumina te primeşte.
Ţi-e bine!
O, da, îţi aminteşti!
E ca atunci, cândva-demult,
copil fiind, te cuibăreai
în braţele calde ale mamei.
Simţi mângâierea, simţi bucuria,
liber te simţi
şi mulţumit deplin.
Iată, zâmbeşti! O, Doamne!
Acum îl vezi; acum, îl simţi.
E-aici, cu tine, în inimă,
cu tine-a fost, mereu va fi!
Doar gândurile împrăştiate-n nouri,
cuvintele şi temerile create îl acopereau.
Orbit ai fost. Ochii-ai deschis
şi L-ai recunoscut.
L-ai regăsit, fiind, dintotdeauna,
întâi în tine, apoi în mine,
în cântec de privighetoare,
în fluturi, în floare,
în munţi măreţi
şi-n lacurile
ascunse-n inima lor,
în lava pământului,
în ploi, în neguri,
în adâncuri,
în firul de iarbă,
în susur de apă,
în frunze, în pietre,
în miresme,
în umbre, în lumini,
în soare şi în stele,
în necuprins.
Priveşti şi înţelegi, acum.
Iertare-ţi ceri şi lacrimile,
de pe obraz, le ştergi.
Nu plânge! Priveşte, zâmbind,
la tot ce-a fost, la tot ce-ai încercat!
Hai, nu plânge,
ştii bine, nu-l vei pierde!
Alege următorul pas!
Visul este destinaţia.
În zori, prin ceaţa dimineţii,
pescarii îşi aruncă năvoadele în râu,
pe cer, o mică stea sclipeşte…
DACĂ ASTĂZI PĂMÂNTUL…
– Dacă astăzi pământul s-ar topi aş lua
un îngeraş imaculat de zăpadă,
un pisoi cu ochelari aburiţi
care m-ar întreba “când?”,
câteva clipe magice şi lumina,
lumina aceea care-ţi cădea pe chip,
ameţindu-ne; şi încă ceva,
aş da mulţi din anii mei
şi zău de mi-ar păsa
de-ar fi adăugaţi în contul tău! – îmi spui.
Din molozul alabastru al durerii,
în ritmul ploii,
flori albe şi roşii au ieşit la lumină,
amurguri electrizante se târăsc
din buza prăpăstiilor în tonuri
de-amară agonie şi extaz,
ca mâinile tale gata să mă întâmpine.
Căutătorule de infinit, încorsetat
ca-ntr-o celulă, undeva te vei regăsi!
Aici se sfârşeşte lumea
şi tot aici începe – fragilă şi delicată -,
avem mărginitul în faţă şi nemărginirea în noi!
– Mi-e frică cât eşti de frumoasă,
adânc ascunsă în mine, o lumină dulce,
o speranţă neaşteptată, un zâmbet şăgalnic!
Făcută eşti pentru o lume mai bună,
nu am decât un zbucium interior,
pasiuni nemăsurate şi-o viaţă
ce mă desface mereu în bucăţi!
Prin procesiunea echinocţiului de primăvară,
la căderea nopţii treci dincolo de oglindă,
e locul unde m-ai sărutat prima dată,
ameţindu-ne, ca pe o Carte Sfântă m-ai citit,
topindu-se, imaginile dispar în noi
şi-acolo prind culori de sărbătoare.
– Da, iubito, chiar dacă
n-am mai vorbi o secundă,
firul nostru nu s-ar putea destrăma,
e vorba de o regăsire magică
într-un timp dificil, poate prea tîrziu,
suflete rătăcite şi regăsite aici,
tu n-ai nicio vină, vina e a mea,
m-am îndrăgostit de tine,
divină iubire răscolitoare
şi liniştitoare în acelaşi timp!
– De n-ai fi tu, n-aş fi descoperit nimic!
Copilă dulce, inocentă, lângă tine
a înflorit o zi din adolescenţa mea visată,
un drum s-a conturat înaintea mea,
mi-ai deschis inima, dilatând-o,
aripile ei ascunse s-au întins
prin puterea de a iubi pentru eternitate,
îndrăznesc, acum, fără ezitare, schimbarea
oricărei limite şi-oricărei noi poveşti!
SCARA CERULUI
Doamne, ca un pământ sec
şi neudat de-atâta vreme te doresc!
Coordonată a vieţii, n-am cum să te uit,
baţi mereu în inima mea,
oriunde aş fugi, în tine rămân, acolo m-ai zidit!
Amintirile tale înoată înapoi,
pergamentul lor arde în interior,
focul pasiunii nu se clatină, ai ritmul cuvintelor,
în camera mea, încuietorile sunt sacre,
tentantă cheie a inimii, până în cer mă simţi!
Te sărut, îngerul meu cu aripa întinsă
spre soare! În mine te zideşti uşor şi adânc,
cu aceeaşi plăcere prin care
Dumnezeu şi artistul respiră creaţia.
Alături de mine pe drumul cunoaşterii,
undeva în mine te-ai pierdut,
nu ştii dacă te mai regăseşti, tu cel dinainte,
demult în lumea din tine,
undeva pe urmele mele erai,
acum faci paşi în nemărginirea desfăşurată
ca un cerşaf ce despică cerul
şi, rând pe rând, te-aşează în inima mea,
mi-auzi vocea tremurândă, plină de tonuri celeste,
încărcată de pasiune,
ceva divin în tot ce vibrează pe corzile ei.
În tine ai ascuns tot cerul, frumoaso!
Întinde-mi o mână ori deschide-mi fereastra,
întunericul dispare şi lumina e-n toi!
Rămâi în mine ca o stea luminoasă,
vestind mereu o naştere, o străfulgerare
venită din neant a căzut peste mine,
împins de-o forţă nevăzută
am intrat în acele adâncuri,
cu groaza că te-ndrepţi spre nu-ştii-unde,
atracţia spre dincolo e un miraj, ştii sigur
că porneşti acolo şi totuşi te lupţi să rămâi aici,
aerul tău e mereu altundeva,
drumul mereu diferit, în mine simt privirea ta.
O dulcele meu vis şi cântec al lumilor mele!
Dumnezeu există şi l-am văzut în tine
pe când totul era unul şi unul era-n toţi!
Treizeci de trepte, treizeci de cuvinte,
treizeci de stări
şi treizeci de popasuri pe scara cerului parcurgi.
Cum să-ţi dau drumul când contopită eşti cu mine?
Deschizătoare de drumuri, ia copilul de mână,
mergi înainte, legată de el arată-i calea,
numai în ochii tăi poate privi cerul!
Ai descoperit că eşti iubirea şi-acum nu vrei să o mai cauţi!
CRONICILE VII ALE DIONULUI
Istoria s-a scris, într-o lumină argintie,
în pietre albite de vremuri,
prin haos şi zgomot,
în file-ngălbenite
şi manuscrise din biblioteci,
unele arse prin timp,
pe vase, pe lespezi, relicve,
în inimi şi-n noi,
memoria transmisă mai departe,
iar pentru cei care au
ochi să vadă şi suflet să simtă,
istoria e scrisă răsunător
în zidurile martore din care
lumina izvorăşte – o mare carte –
printre ruine, cândva altare,
temple, basilici, amfiteatre,
pieţe, grădini, străzi,
case, cetăţi, palate, monumente.
Filă de filă priveşti uluit
cum se perindă viaţa şi moartea
prin lupte, războaie, victorii, înfrângeri.
Dincolo de marginea timpului,
la poalele Olimpului asculţi paşii
ce, încă, răsună
în oraşul lui Zeus, sacrul Dion,
priveşti cum îşi serbau victoriile
Filip al II- lea – Alexandru cel Mare –
la-ntoarcerea din Theba
sau ultimul rege al Macedoniei, Perseas,
regăseşti urmele lăsate de pelerini
la sanctuarul lui Isis
şi-n vechiul Odeon.
Treci, în apusul soarelui,
pe aleea pietruită ce duce
spre-altarul lui Zeus,
la sanctuarul Demetrei,
sărbătorită toamnă de toamnă,
ori spre templul lui Isis
acolo unde zeiţa-şi primea
ofrandele lui Alexandru
înaintea campaniei cuceririi Asiei.
Priveşte, ascultă şi păşeşte uşor peste
cronicile vii ale Dionului
ce continuă să ne stea mărturie!
DIN RĂDĂCINI SPRE MUGURI, FOŞNETUL STELELOR
Pe malul rîului se reflectă surâsul lunii,
pasărea cu aripi de dragoste
şi tu, cel trezit c-a-ngropat dimineţile
în fântâna din care
vor bea vise
călătorii de pretutindeni,
ca-ntre timp să devină
fulger şi lacrimă, mugur şi adevăr.
Petale de nufăr în ploaie, o mângâiere
cu mir unsă pe pielea de aur şi smirnă,
o ţiteră dintr-un colţ ciupită
de-o pală de vânt.
Noaptea este aşteptată de cei ce ştiu
să-i desluşească lumina.
Când, la fereastra mea,
stelele foşnesc,
vestesc că au un poem printre ele.
În casa aceea este un rug ce arde în forma inimii tale.
Ferice de cel ce are bucata lui de cer
şi culoarea vie din aripa fluturelui!
Chiar dacă viaţa te-a-ndoit
un cuib de fluturi porţi în fiinţa ta.
Alergi prin cărările deschise de lumină,
lăcrimezi prin poveşti cu filele arse de dor,
cerni nisipurile celor mai bogate ţărmuri,
la piept strângi comori, apoi le dărui,
din ele să-şi facă şirag de lumi.
Te vei întoarce pe ţărmul cu petice de linişte
de câte ori plouă cu tine pe apus,
trăind în inima macilor, alergând printre vârste.
În palmele tale, stânci şi lumină,
scări şi comori de cenuşă, ţărmuri şi dor…
Arsura din glasul ei transmite arsura trupului lui.
În matca pământului se zăresc
flori roşii izvorâte din piatră,
un licăr de speranţă, apropierea inimilor,
o sferă luminoasă în continuă rotire,
două drumuri şi două ajungeri.
Delicat le e timpul! Ca o taină:
deşi în văzul vieţii, în ochi, nimănui.
Simţi primăvara câmpului lor plin de flori?
Ca şi când ai fi îndrăgostit de-un câmp de margarete,
din rădăcini spre muguri, din cer spre pământ…
Ca valurile, timpul se sfarmă dinaintea
acelui ţărm neştiut. Timp pierdut sau câştigat,
alergările noastre sau fugi înspre niciunde?
Între două vise ne derulăm, timpul deschide
şi-nchide porţi, uneori prea curând.
Mai avem timp să ne privim în ochi?
Mai este apa izvoarelor spălată de ochii noştri?
Nu există moarte, există un aici,
un dincolo şi iubirea ce face
puntea de legătură, dincolo de infinit!
EUS SUMMUM
În calea căutătorului, poemul ermetic al vieţii
se ţese cu multe fire – mai scurte, mai lungi,
înnădite sau nu,
albe, aurii, roşii sau negre…
Prin derularea trecutului ce biruie timpul,
cu ajutorul Simurgh-ului
de pe muntele Kaf,
( muntele care dă ocol pământului,
acolo unde sălăşluiesc djinii şi demonii),
un strigăt straniu, o chemare
îi trezeşte pe cei adormiţi.
O imensă flacără ai simţit că-ţi arde
în mijlocul frunţii
şi, în aceeaşi clipă, fâlfâirea
şi umbra de gheaţă a unor aripi imense.
Cuprins de o viziune dublă,
ca prin ceaţă, priveşti concomitent
în amândouă lumile.
De ceva timp crezi
că înaintezi printr-un tunel.
Lumina de la capăt nu se vede,
ieşirea nu mai apare,
deşi presimţi că este bine.
Te îndoieşti mult de tine,
de ce poţi, de ce vrei,
de unde şi de ce ai pătruns aici.
Închizi ochii şi îi deschizi,
în faţa ta se apropie
o leoaică imensă, puternică.
În ochii ei te uiţi fix,
ştii că e acolo
să-ţi dea un mesaj,
ochii ei ţi-au trasmis atâtea,
iubire, compasiune, iertare, blândeţe.
Priveşte-i bine!
Mai au un mesaj pentru tine, alesule?
Cu-aceste daruri îţi continui drumul
ca şi cum ai fi nemuritor.
Prin Graţia Lui, Lumina e în tine,
nimic în plus!
ÎNAINTE CA…
Înainte ca bezna să acopere totul,
înainte ca zâmbetul cald, jocul şi cântecul să dispară,
înainte ca viaţa brusc să se stingă,
înainte ca frica să fie o imensă plagă,
înainte ca necuprinsul nopţii să te pătrundă,
înainte ca moartea să devină stăpână,
înainte de lacrimi, puncte de carne, trupuri, durere, sânge,
înainte de tine, înainte de mine,
înainte de arme,
înainte de ură,
înaine de crimă,
înainte de toate,
surâsul rece venit din sticlă,
confuzie voluptoasă
în ceaţa risipită,
un labirint minuscul
pierdut
în infinitul mic.
Un vis înlănţuit.
Cireşii japonezi nu au mai înflorit.
INVAZIA
De ceva timp, în oraşul meu, se întâmplă ceva.
În jurul clădirilor s-au înălţat schele înalte,
tot mai înalte.
Totul e analizat, măsurat, împrejmuit, verificat.
S-au tăiat copacii, s-au călcat florile,
s-au adus echipamentele,
s-au scos gardurile,
s-au instalat
în faţa ferestrelor
şi-a tuturor pereţilor.
Au început să bată, să fixeze,
să înlocuiască,
să izoleze.
Sub privirile lor, oamenii respiră,
sub privirile lor, oamenii trăiesc,
dorm, se spală, mănâncă,
iubesc…
Un spectacol
la care,
de ceva timp, asistă.
Sunt, oamenii, reabilitaţi?
CHEMAREA
Un gând alb, ca un porumbel,
se roteşte
pe cerul inimii lor.
Un gând alb.
Un gând alb se roteşte.
La ţărm de mare se opresc
ţinuturile prin care
au traversat
încântate cuvinte,
ursite cuvinte,
înflorite cuvinte,
plămădite,
în lumina lunii,
la revărsatul zorilor,
din lut şi dintr-un nou pământ,
scăldate în apa de izvor
şi-n roua lacrimilor.
La ţărm de mare.
La ţărm de mare se opresc.
În căutarea lor, în noapte,
şoapte imperceptibile plutesc peste ape,
peste ape întinse
plutesc în splendoare,
printre pleoape, cuvinte albite
de dor şi lumină
zboară prin timpuri,
spre noi ţinuturi,
spre ţinuturi de vis,
peste păduri, câmpii,
zăpezi, focuri,
nori şi ape,
departe,
departe,
tot mai departe,
în inima pietrei,
în inima apei,
la marginea lumii,
sub cerul cu stele
se regăsesc în iubire.
În căutarea lor. În noapte.
DEŞI LUMEA-I ABSURDĂ…
– Deşi lumea-i absurdă,
picioarele tale îmi plac! îmi spui.
– Deşi gândurile îţi zboară departe, foarte departe,
te simt aproape! îţi răspund, zâmbind.
O zi se stinge, o nouă zi se naşte.
– Deşi sunt pesimist, privesc multe
în culori roz: ochelarii aburiţi,
plimbările lungi,
reveriile, amintirile ocultate,
limbajul plantelor şi sărutul buzelor tale.
Culorile ascunse din doruri se simt
în mirosuri şi-n vis,
un copil mucalit îţi zâmbeşte, îţi plac stânjeneii,
viaţa are sens, doar, când iubeşti.
– Să nu renunţi niciodată la lumina iubirii
pentru amărăciunea cunoaşterii! mi-ai spus.
Esenţă subtilă, această materie caldă
şi umedă dintre noi ce dă în pârg şi se coace!
– Fură dragostea, asta am aflat
într-o zi de toamnă când te-am întâlnit,
traversând timpul, buzele tale în visele mele,
atâtea stele, atâtea mistere!
Parcă era într-un basm care când apare,
când dispare, cu întrebări imposibile.
Printr-un fragment reuşeşti să te strecori
prin dimensiuni fragmentate de realităţi paralele,
pătrunzi în irealul împletit cu uitarea,
gândurile ni se-ntâlnesc palpitant
prin fiecare ciob presărat,
asemeni volutelor care urcă
spre lumina unui cântec albastru.
În tăcere, întotdeauna asculţi paşii
conectaţi la picioarele mele,
în timp ce liniştea
respiră peste tine ca o rană adâncă,
ceasul îţi ticăie prăbuşit în urechi,
fiecare cifră devine, acum, o literă sonoră.
Eşti, oare, întotdeauna suficient de puternic
să eviţi căderea pe drumurile de noapte
ce se-apleacă peste abisuri?
Câte semne pot să încapă-n lumină?
ŞI, IAR, VA ÎNFLORI LILIACUL ALB
Îţi aminteşti cuvintele noastre,
dar, mai ales, înţepătura dragostei.
Ai venit, aici, după ce ţi-ai văzut
imaginea stingându-se
într-o oglindă spartă de durere,
o scânteie ai împrumutat
pentru-a aprinde focul,
lumina ce străbate oceanul trăirilor,
apa ei ţi-a atins gura întredeschisă,
seducător ai îmbrăţişat lichidul divin.
Ploua încet, ploua dulce,
ploua, în tine, în mine, în noi,
ploua cu cele mai dorite atingeri,
din tine în mine, din mine în tine,
– Aşhi di bunu, nu ari mardzânji!*,
îţi spuneam, privindu-te.
Viaţa este făcută, doar, din momente.
– Cu unica mea, la atâta distanţă,
am avut trăiri prea intense,
se răscoleşte în mine tot universul,
nu ştiu ce am în tine uitat!
mi-ai şoptit, prin ploaia binecuvântată.
Din conturul buzelor ai muşcat,
le-ai simţit freamătul, dulceaţa, dorinţa,
aşteptai o prima reacţie, emoţiile
şi lumina stelară,
acea senzaţie de nedesprindere.
Amintiri colorate trec prin noi,
te-ndepărtezi de întuneric şi lumină,
în umbrele ei adânci vrei sa te-odihneşti,
acea parte întunecată vrei s-o filtrezi,
lăsând-o să treacă.
Eşti singur acum cu bătăile inimii,
în adânc focul îţi arde în vâlvătăi,
prin ceaţă, dincolo de orizont, te pot vedea,
un izvor te duce la acel tărâm uitat,
acolo unde sufletele curajoase
îşi îngroapă inima
sub un munte de frunze moarte,
iar îngerii suspină,
căutând mirosuri prin urme,
în speranţa primei raze de soare.
Un ritm fără sfârşit
îşi continuă firul exilat ca tăcerea,
prin limpezimea apelor adânci,
în spatele oglinzii se-aude o mişcare.
Iar este primăvară,
şi, iar, va înflori liliacul alb!
O respiraţie liniştită aşteaptă lumina
din cea mai înaltă octavă,
un dar ai primit,
sensul unui drum cumva uitat,
trezirea iubirii sub clopotul final.
_____________________
* aşhi di bunu, nu ari mardzânji – bun, fără de margini (traducere din armână)
Irina Lucia MIHALCA
Bucureşti, 29 mai 2017
