Cuvânt și iubire

„Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

  E, Doamne, lumea plină de cuminţi,

 E plin pământul de martiri şi sfinţi

 Atinşi de filoxera-nţelepciunii.”

              (DEMOSTENE ANDRONESCU)

 

Testamentul unui nebun este nuvela despre care autorul preciza:

     „Această nuvelă este inspirată din realitate, încât toate personajele şi toate situaţiile povestirii sunt luate din viaţa şi faptele pe care le-am cunoscut direct (…); scriu cu sufletul la gură, cu teamă şi nici nu recitesc paginile, din dorinţa de a le vedea cât mai repede ascunse.”

 

   Testamentul unui nebun este, în fapt, mărturia unui înţelept pătimitor întru Hristos şi Neam.

   Filosoful creştin Ioan Ianolide a fost întemniţat 23 de ani pentru libertatea sa întru Adevăr, pentru iubirea sa întru Dumnezeu, pentru dragostea sa întru Neam, sub cele trei dictaturi: carlistă,antonesciană și comunistă. Alţi 22 de ani a fost persecutat după eliberarea cea mare din 1964 şi „n” ani prigonit de oculta postdecembristă prin fără-de-legea secolelor:Legea  217/ 2016.

   La fel ca foarte mulţi naţionalişti-creştini şi Ioan Ianolide a transformat celula în chilie.

   Securitatea şi puterea comunistă şi post comunistă a dorit ca odată cu sfârşitul martirilor să îngroape memoria, mărturisirea, dragostea, jertfa şi sfinţenia lor întru Dumnezeu şi Neam.

   Dar, Dumnezeu a vrut altfel. A revelat Adevărul pentru Libertatea şi Iubirea lor jertfelnică.

      Paralel cu întâmplările şi numele personajelor cărţii, întâlnim Drumul Sinelui lui Ianolide, presărat cu prăpăstii, cu prăvăliri în abisuri, cu retezări de bezne, cu neteziri de creste, cu aripi ce ating azururi, cu limpeziri serafice de Rai, cu ruga de foc a celui nebun întru Hristos, căci: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi.” (I Cor. 1,27)

   Logosul-Dumnezeu prin Care a fost creată lumea a instituit în puterea Cuvântului armonia, frumosul, cântarea, poezia şi adevărul grăirii.

   Toată Creaţia sacră a fost la început taina Tăcerii sfinte.

   Tăcerea a odrăslit, a înmugurit, a înflorit, s-a înmiresmat şi a grăit când Cuvântul lui Dumnezeu a cuprins-o cu Zorii surâsului îmbrăţişării Sale divine.

   Tăcerea se aşează în braţele Crucii, iar Cuvântul, se înalţă ca axă verticală a Învierii.

   Pâinea noastră-Crucea noastră cea de toate zilele sunt încrustate în Tăcere şi Cuvânt.

   Sufletul este lăcaşul alb al tăcerii, iar Inima-privighetoarea celei mai frumoase cântări.

   Dacă Cuvântul este limbajul Logosului divin, cel al Sfântului Duh este Tăcerea sacră.

   În inima şi în sufletul creştinului sunt cele mai armonioase liturghii ale Sinelui ortodox.

   „Tăcerea ne este necesară pentru a da ascultare Cuvântului lăuntric din Sinele nostru, tăcere care ne purifică, ne fortifică şi ne unifică într-o armonie angelică.”

   (Ion Mânzat/ Mariana Tănase-Mânzat, Psihologia Tăcerii-Liturghiile Silenţioase ale Sinelui, Psyche-2006, p. 22)

 

   Tăcerea deşi pare de aur, îţi trebuie înţelepciune doar pentru momentele când s-o foloseşti. În rest tăcerea amuţită condamnă gândirea, cuvântul, persecută e-ul, prigoneşte dreptatea, adevărul, binele, credinţa, cântarea, frumosul, iubirea, creaţia, izbânda, înălţarea, azurul.

   La fel, Cuvântul trebuie asumat în lumină doar pentru exprimare, pentru grăirea frumoasă, înmiresmată de expresii, metafore, stihuri, aforisme, psalmi, simboluri de credinţă, jurăminte, legăminte, mărturii, mărturisiri, iertare, în rest sunt vorbe în vânt, vorbe de clacă…

   Întotdeauna când taci, trebuie permanent să grăieşti.

   Dar când grăieşti trebuie să o faci cu toată încărcătura sufletească a inimii şi a dorului curat.

   Dumnezeu-Logosul ne-a dat pentru viaţă cuvântul şi pentru înţelepciune tăcerea celestă.

   „Am tăcut atâta amar de ani despre toate cele ce mi s-a întâmplat şi acum, când sunt pe pragul morţii, mi-am luat curajul unei mărturisiri. Mă simt dator faţă de oameni, chiar şi faţă de cei care m-au torturat, dar nu şi de cei ce au conceput chinul etern în această lume, scoţându-l din eternitatea în care-l zugrăvise o anume iconografie.

   Aş vrea să iert totul şi ştiu că o pot face, chiar am iertat în ce mă priveşte, dar nu e drept să domnească răul în lume. Lumea asta trebuie să se apere, are datoria să se apere. Ar fi ademenitor să credem că trăim în dragoste deplină, dar realitatea ne contrazice, aşa după cum voi arăta şi eu în tot ce mi s-a întâmplat.

   Aş vrea deci să exprim o clipă din viaţa mea, clipa eternei suferinţe, eternei groaze, eternei spaime. Nu sunt primul om care încearcă acest imposibil, dar nici unul nu a făcut-o aşa cum o fac eu, ca o mărturie vie, dureroasă, tenebroasă, aşa cum am trăit-o…

   Cartea aceasta este scrisă în inima mea, în fiinţa mea, în tot ce este sfânt în om.

   Pornesc pe drumul dinlăuntrul meu

   S-adun bucăţi din aripile-mi frânte…,,

 

   Ioan Ianolide, creştin între creştini, erou între eroi, Român între Români, martir între martiri, a fost unul dintre sutele de mii de naţionalişti ortodocşi creştini care s-a născut în Veacul sfâşiat de cele două războaie mondiale şi de multe alte cutremure politice naţionale.

   În vibraţia duhovnicească a trăirii creştine, pe acest tărâm binecuvântat al Maicii Domnului, sufletul lui Ianolide a înregistrat cutremurul unui destin de proporţii catastrofice, prezis de mama sa: -Dragul mamei, tu ai un destin deosebit. Eu te-am apărat cât am putut, dar duhurile rele nu te vor lăsa în pace cu una cu două. Să ai grijă de sufletul tău, dragul mamei!

 

   O altă influenţă în educaţia creştină, care a trăit ca o invocare în el, a avut evlavioasa bunică:

   Bunica îşi stabilea relaţiile cu Dumnezeu tot aşa de simplu cum le stabilea cu vecinii de care o despărţea un gard de uluci rare, albe. Habar n-avea ea de dogme, de legi şi de alte abstracţiuni! Ea îşi lega sufletul de ceruri prin fapte mici,concrete, cotidiene. Şi mereu se simţea ca şi cum ar fi fost în faţa lui Dumnezeu.

 

   Al treilea pedagog i-a fost profesorul de filosofie, titanul Nae Ionescu pe care l-a simţit ca pe un sine spiritual de mare profunzime, stându-i parcă mereu în preajmă:

Pornea de la o ideee, colinda cu ea din Antichitate până la moderni, se oprea îndelung în Bizanţ şi termina într-o exprimare personală. Deşi era o inteligenţă excepţională, în fond era un mistic. Deşi avea o viaţă zbuciumată de toate tensiunile contemporane, părea un ascet. Ardea în el o tainică sacralitate. Înainte de a gândi, el simţea, înainte de a da, el primea ideea.

   Sub calmul acela academic se petrecea o ardere secretă până la incandescenţă.

   El vedea-iată de ce m-a atras!

   Trăia filosofia ca pe o taină, viaţa ca o taină, lumea ca o taină.

   Noi îl iubeam, el însă părea olimpian, dar aveam să-i descoperim inima în curând. Gândirea lui părea finită şi infinită, vremelnică şi eternă, imperfectă şi perfectă în acelaşi timp. Gândirea lui era o certitudine în relativitatea vieţii…

   Fierbea o nouă lume. Printre noi se aflau şi câţiva evrei, căci profesorul era un bun cunoscător al Cabalei. Disponibilităţile mistice ale evreilor îl atrăgeau, dar decăderile lor materialist-ateiste l-au dezamăgit, încât el a rămas un autentic ortodox, atras de Sfinţii Părinţi, de Pateric, de Mineie şi de cunoaşterea mistică. Concluziile gândirii sale mistice reabilitau în ochii acestui veac pozitivist adevărul religios. Ortodoxia reînvia la Facultatea de Filosofie, nu la Teologie. L-am auzit vorbind studenţilor teologi despre Dumnezeu, pentru a spulbera îndoielile raţionaliste ce pătrunseseră în Facultatea de Teologie.

   L-am auzit vorbind la Facultatea de Arhitectură despre stilurile arhitecturale ca manifestări ale unor spiritualităţi caracteristice, încât profesorii de acolo erau încântaţi. Adesea făcea matematică, gândea matematica, gândea cifrele şi apoi le depăşea pe toate în incandescenţa gândului. Cuvântul îi era ultimul cuvânt…

   A vrut să opună un veto categoric ateismului şi reuşise să creeze o şcoală ortodoxă cu o spiritualitate socio-politică, cu osatură filozofică şi cu elan mesianic…Profesorul a refuzat să părăsească ţara. Scos de la catedră de colegul său materialist, îşi trăia viaţa în singurătate.

   Politica ţării o făcea Ana Pauker, securitatea statului o păzeau sute de colonei evrei, istoria era murdărită de Roller, un oarecare ne spunea că n-avem literatură, altul îl cenzura pe Eminescu… Profeţiile profesorului s-au împlinit şi comunismul şi-a definitivat puterea politică, economică şi culturală…

 

  O întâmplare bizară, în timp ce dorea să-l viziteze pe profesorul-filosof îi aduce în faţă un distins om cu o servietă plină cu cărţi în sanscrită, care-i spune clar: Văd în destinul dumitale o tragedie ce depăşeşte toată literatura pe care o cunosc. Sunt profund impresionat! Dumneata vei trece prin tenebre neimaginate încă de oameni, dar vei ieşi din ele şi nu reuşesc să înţeleg cum este posibil lucrul ăsta! Nu vreau să te timorez, dumneata nu ştii ce văd eu!… Sunt profesorul P., doctor în ştiinţe indianistice. Am fost în India şi am deprins acolo unele posibilităţi de cunoaştere nemijlocită. Poftim cartea mea de vizită!…  

 

   Nuvela-Testamentul unui nebun, deschide zăgazurile unor temute temniţe şi penitenciare în care deţinuţii politici, îndeosebi naţionaliştii creştini erau torturaţi şi permanent persecutaţi în acel univers satanic concetraţionar, unde oamenii credincioşi erau mutilaţi fiziceşte, erau lichidaţi, erau frânţi sufleteşte, erau ciopârţiţi, erau transformaţi în cârpe, erau transfiguraţi în zdrenţe, erau reeducaţi în umbre străvezii aidoma unor fantome întoarse dintre morţi.

   Stâlpul şi temelia culturii, educaţiei, moralei lor creştine fuseseră dinamitate de noua putere proletaro-bolşevică, samavolnic impusă cu tancurile de barbarismul stepelor sovietice.

   Iată cum surprinde o discuţie academică dintre călăul-colonel Zeller şi o victimă în care se cuprinde ideologia roşie proletară de atunci şi cea albastră neoproletară de azi, înţepată din când în când de spiritul mistic creştin:

 „…-Poate că nu eşti de acord că Marx ar fi un geniu, dar cred că recunoşti că opera lui revoluţionară are geniu, căci numai aşa se poate explica formidabila ei reuşită într-un sfert de veac. Şi, de asemenea, este clar că sistemul este formidabil, că acolo unde punem noi mâna pe putere, nu mai lăsăm nici o portiţă de scăpare.

   -Omul nu poate fi stăpân omului.

   -Noi dispunem de o ştiinţă-materialismul dialectic-

   -Nu există formulă umană perfectă!

   -Nu suntem dispuşi, să mai tolerăm perfecţiunea voastră metafizică…

   -De ce aţi refuzat puterea când vi s-a oferit?

   -N-am refuzat putere, ci am refuzat închinarea la putere, căci noi închinăm a noastră putere Preaputernicului de la care emană puterea!

   -Nu veţi mai avea putere în veci, nici aici şi nici aiurea! Acum capătul frânghiei puterii e în mâinile noastre şi cu ea vom înfăşura lumea întreagă. Nu împărţim puterea cu nimeni…Vă vom strivi fără cruţare şi nu vă vom permite să deveniţi iarăşi martiri! Ne însuşim pentru noi cultul martirilor, iar voi veţi fi socotiţi criminali în veci de veci! Va veni o zi când vă vor urî toţi oamenii, căci toţi au să creadă numai în noi. Vom rupe orice contact între voi şi masele populare. Dumnezeu se va dovedi neputincios în faţa revoluţiei!

 

   Închisoarea Piteşti:

   Descalţă-te, străine, de sandale,

   De-aici începe ţara fără cer…

 

    Toate criteriile politrucului proletar însuşite de la instructorul bolşevic erau adunate în ura şi toate instrumentele torturii bestiale ale călăilor odioşi, slugi târâtoare ale proletariatului: foame, frig, frică, anchete, ciripitori, mizerie, boli, interzicerea tratamentului, cătuşe, lanţuri, pari, răngi, cozi de mături, vine de bou, morişca, droguri, bătaia la tălpi peste încălţăminte, bocanci cu ţinte, pumni în ficat, strivirea oaselor, ruperea dinţilor, scoaterea ochilor, mutilarea feţei, pervertirea simbolurilor sfinte, blasfemii, profanarea memoriei părinţilor, fraţilor, prietenilor, dascălilor, statul într-un picior, statul încremenit într-o poziţie, frângerea mâinilor, picioarelor, coastelor, ucideri, reeducarea prin bătăi inimaginabile, dirijate de neîntrecutul criminal-deţinut Eugen Ţurcanu-spaima torţionarilor, aflat în solda celor de tipul Anei Pauker.

   Cei ancoraţi puternic în credinţă rezistau cel mai mult. Lor li se spunea: bandiţi! bandiţi!

   Unul dintre martirii supravieţuitori din acel Infern, care l-ar fi speriat şi pe divinul Dante, Mihai Buracu ne-a lăsat mărturie despre diabolica temniţă în memorabila sa carte: Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP: „am considerat întotdeauna că am mai mult decât obligaţia morală de a depune mărturie despre atrocităţile comise la Piteşti, organizate şi conduse de criminalul regim comunist… Perfectă a fost organizarea torturii şi aşijderea aplicarea ei până la cele mai mici detalii, cu preocuparea furibundă de a găsi noi şi noi forme de distrugere a rezistenţei celui nereeducat, de nimicire a ultimelor reziduuri de umanitate ce i-au mai rămas. Suferinţa îndurată este imensă, pustiitoare, fără zecimale şi fără milă…” (citat de Demostene Andronescu în De Veghe La Cumpăna Vremilor-articole, cronici, mărturii. Ed. Christiana, Bucureşti-2011, p. 351-352)

   Virgil Ierunca exilat la Paris a scris lucrarea Fenomenul Piteşti. Iată ce ne relatează printre altele: „Toată lumea cunoaşte astăzi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai ştie că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins şi asupra României. Ceea ce nu a ajuns însă-şi încă-la cunoştinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti. Acolo a început, la 6 decembrie (de Sfântul Nicolae-unul dintre cei mai iubiţi sfinţi de către români, n.a.)1949, o experienţă de o sumbră originalitate denumită reeducare şi tinzând la distrugerea psihică a individului… Fenomenul Piteşti ni se pare a depăşi în oroare, din fericire nu şi în durată, reeducarea de tip chinezesc.” (cf. Demostene Andronescu în De Veghe La Cumpăna Vremilor-…, p.357)

   Pentru foarte mulţi închisorile, penitenciarele, Canalul Dunăre-Marea Neagră cu toate Coloniile sale de muncă, deveneau pepiniere ale gropilor comune:

   Aici este mormântul bandiţilor. Dacă vrei să trăieşti, să accepţi reeducarea!… mi-am reamintit de temniţele revoluţiei bolşevice, în care tinerii sovietici fuseseră aduşi în starea de demenţă şi apoi asmuţiţi ca nişte câini turbaţi împotriva „duşmanilor poporului”, încât deveniseră spaima tuturor. Asta se petrecuse înainte ca Makarenko să-şi fi scris al său „Poem pedagogic.”

   -…Noi am avut, spunea un deţinut sionist, fără ştirea Securităţii legături cu statul Israel şi cu evreii din America şi Europa. Mişcarea sionistă este internaţională. Forţele ei se orientează acum spre evreii din ţările socialiste, ca să meargă în Israel. Evreii vor să părăsească ţările socialiste, fiindcă nu mai cred în capacitatea revoluţiei. Avem nevoie de bani ca să emigrăm. Cei mai mulţi evrei care se află în aparatul de stat, până chiar şi personal Ana Pauker, sprijină emigrarea evreilor, pe considerente umanitare, liberale şi democratice.

 

Ţurcanu:

   –Bă, asta e o carte mare pe care o joc…Problema va merge direct la C.C., la colonelul Z (Zeller) El este responsabil de tot ce se petrece aici!

   -Ştiu, a zis sionistul, este piesa de legătură dintre Ana Pauker şi reeducare.

 

   Închisoarea Târgu-Ocna

   Ne-am scuturat aripile de moarte

   Şi ne-am croit din nou urcuş spre cer…

 

   Târgu-Ocna, sanatoriul-penitenciar de tuberculoşi a devenit prin voia lui Dumnezeu, lăcaşul cel mai arzător al unui mănunchi de creştini, unde focul lor mistic s-a înteţit din Rugul Aprins al Maicii Domnului, întru iubirea de Neam şi dragostea neegalată pentru Dumnezeu.

   Din Infernul Piteşti, o parte dintre studenţii naţionalişti supravieţuitori, dar grav bolnavi au ajuns în Purgatoriul de la Târgu-Ocna, care l-au transformat într-un Paradis mistic de trăire.

   În acel mănunchi de Ucenici a odrăslit cea mai pământească credinţă şi cea mai dumnezeiască dragoste pentru Dumnezeu şi Cerul Lui de Îngeri şi Sfinţi.

   Acolo s-au născut primii mari Sfinţi ai Închisorilor: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Arhim. Gherasim Iscu, Constantin Oprişan, Marin Naidim, Dr. Mihai Lungeanu, Gheorghe Jimboiu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pr. Viorel Todea, Ion Plopeanu ş.a.

   Acolo, Ucenicii au fost călăuziţi de harul serafic al Suferinţei şi al Jertfei mistic-ortodoxe.

   Înconvoiaţi de soartă, Ucenicii s-au adăpostit în braţele unor destine sacre care i-au ocrotit.

   În slujba de cinstire şi comemorare a Sfinţilor Închisorilor de la Târgu-Ocna, peste timp, Părintele Constantin Voicescu, la rândul său martir-mărturisitor amintea:

 „I-am prohodit după patruzeci de ani, pe cei care şi-au sfârşit viaţa, ca deţinuţi politici, în penitenciarul Târgu Ocna şi au fost aruncaţi aci, în gropi comune, fără slujbă, fără cruci. Parcă văd lada de la poartă… De multe ori cu doi de-ai noştri în ea; şi chiar cu unul pe capac… Şi după ce îşi deşerta morţii, lada se întorcea înapoi şi aştepta alţii… Ne aştepta pe noi…

   Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deşert al suferinţei. Nu că aici nu ar fi fost suferinţă. Dimpotrivă. Durerea, boala cu toată hidoşenia ei, moartea erau la ele acasă.” (Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii. Ed. Bizantină, Bucureşti-2002, p. 24, 27)

 

   În altarul lăuntric care l-au încropit pe temelii isihaste, au aprins rugăciunea inimii a cărei căldură purificatoare s-a revărsat din belşug împrejur, făcând scrum procesul de reeducare, de autodemascare siluită, scabroasă, profanatoare a intimităţii sufletului, declanşat de slugarnicii diabolici în închisori, dar şi în afară de politruci:

    De altfel, dacă pe noi ne siluiau în puşcării prin metodele <<reeducării>> prin tortură, pentru <<reeducarea>> întregului popor aveau alte metode. Oamenii fuseseră pauperizaţi şi trăiau acum din milostenia puterii, nu exista nici o forţă politico-socială care să apere poporul de putere. Toate mijloacele de comunicare şi informare a maselor populare erau în mâna puterii şi, vrând-nevrând, pentru a supravieţui, fiecare era îndopat cu educaţia politică a materialismului ştiinţific…

   Oamenii plângeau şi se supuneau. Oamenii plângeau şi mâncau. Oamenii plângeau şi supravieţuiau, dar un proces adânc de degradare a societăţii se petrecea. Conducătorii comunişti erau mulţumiţi cu ce spun oamenii şi nu cu ce cred. Puterea luase în primire tineretul şi-l creştea în ideologia ateistă, cu convingerea că în acest mod vor construi comunismul… Poporul se supunea nu din convingere, dar nici din laşitate, ci din adâncă inteligenţă politică, până aveau <<să se plinească soroacele>>… Un popor ce pare umil, blând, supus şi ignorat ascunde în el adâncă înţelepciune colectivă, real eroism şi un sentiment curat al libertăţii şi demnităţii…

   În evenimentele de la Târgu-Ocna se concentra într-un mod excepţional toată istoria.

 

   Închisoarea Gherla

   Aripa morţii bate-n suflet greu;

   Suntem trei: veşnicia, celula şi eu…

   Penitenciarul Gherla cu nelipsita şi fioroasa Zarcă, cu aceleaşi mijloace, metode şi obiective programate, intensificate prin grăzăviile de exterminare s-a situat pe locul doi în privinţa reeducării prin tortură după sinistra închisoare Piteşti: „Inovaţiile în torturi, bestialităţi, umilinţe, chinuri inimaginabile erau repede însuşite şi aplicate <<cu mult zel şi ură proletară>> de către aceste fiare <<cu chip de om>>. Torturile şi bestialităţile securiştilor au depăşit orice limită imaginabilă.” (Teofil Mija, Generaţia Neînfrântă, Braşov-2008, p. 126)

   Toată frumuseţea primăvăratică a tineretului creştin ortodox fusese frântă, sfâşiată, smulsă de ghearele Fiarei roşii atee, apocaliptice. Sufletul lor atârna doar de firul subţire de păianjen cu care au ţesut pânza frumuseţii vieţii veşnice.

   „Gherla avea un personal de înaltă calificare în crime şi torturi, personal pe care destinul şi fatalitatea mi-au dat să-i cunosc pe câţiva dintre aceşti torţionari şi criminali în timp de 6 luni, un timp relativ scurt, raportat la alţi compatrioţi care şi-au găsit adăpost în acest infern al Gherlei şi, mulţi, pentru totdeauna.”(Victor Maghiar, Drumul Robilor. Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca-2014, p. 151)

   Toate fanteziile cruzimii şiroiau pe frunţile înguste fără minte ale administraţiei comuniste şi ale călăilor-torţionari. Un colonel-comandant, trecut prin şcoala prostimii şi-a pus aghiotanţii să zidească pe unii în propriile celule: Zidul s-a închis peste mine şi o nefirească linişte se continua în inima mea… Am început să plâng şi lacrimile spălau durerile din adâncul inimii. Îmi era milă de mine şi în mine simţeam lumea întreagă şi-mi era milă de cei ce mă prigonesc…Am făcut o rugăciune fără cuvinte, cu murmur tainic de simţăminte.

 

   Închisoarea Aiud

   Din nou s-a-ntors lumina dinspre noi,

   Din nou stă vântul aprig să ne frângă…

 

      Penitenciarul Aiud, prin temuta sa Zarcă, atinsese prin conducerea ei portocalie în frunte cu colonelul evreu Koller, cota maximă a măsurilor de exterminare a deţinuţilor politici naţionalişti: „Colonelul Koller, comandantul închisorii, mărturiseşte Dr. Teofil Mija, găsise o soluţie (invenţie proprie), de a ne lua şi aerul şi lumina ce mai răzbăteau printre zăbrele în celulele noastre. Dăduse ordin, care fu executat în tocmai, ca toate ferestrele celulelor să fie acoperite pe suprafaţa lor exterioară cu obloane din scânduri, prin care nici aerul, nici lumina nu mai puteau pătrunde prin vreo fisură.” (Teofil Mija, Generaţia Neînfrântă, Braşov-2008, p. 103)

      În ctitoria augustei hipopotance Maria Tereza s-a încercat între 1963-1964 un alt tip de demascare: reeducare etică de sorginte marxistă. Trebuia să se umble la filonul spiritual-religios, la conştiinţa morală, la conştiinţa naţionalist-ortodoxă.

   Aiudul clocotea. Se organizaseră mai multe săli de şedinţe. Se instalaseră megafoane ce transmiteau autodemascărcările unora şi altora. În vremea asta, în zarcă alţii trăgeau să moară…Onoarea era terfelită cu deosebire. Demnitatea se confunda cu infamia.

 

   Infernul apocaliptic stăpânea imperiul răului prin administraţia roşie, prin gardienii gălbejiţi şi călăii ruginii ai temniţelor, prin turnătorii ungherelor tenebroase, amplificându-şi ura viscerală, prostia, dobitocia şi violenţa peste orice mişcare, peste orice rugă, peste orice pâlpâire a vieţii creştinilor făcute ferfeliţă din fiecare celulă căptuşită cu beznă şi zăbrele, surprinsă admirabil şi sfâşietor de marele şi genialul poet creştin Radu Gyr:

              Voi n-aţi fost cu noi în celule

   „Voi n-aţi fost cu noi în celule/ să ştiţi ce e viaţa de bezne,/ sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,/ voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,/ strivit de cătuşe la glezne.// Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare/ cum mintea, speranţa şi visul,/ când uşile grele se-nchid în zăvoare,/ şi-n teama de groaznica lui încleştare/ pe sine se vinde învinsul.// Când porţile sparge-se-or toate/ şi morţii vor prinde să urle,/ când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate,/ voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,/ căci n-aţi fost cu noi în celule.”

   Temniţa cea mare

   Mă-ntorc desculţ prin pulbere de vis,

   Păşind prin scurm de stele…

 

   Afară, în societatea deschisă tuturor elementelor proletare, precare, alogene, vulgare, totul se precipita sub paşii mărunţi de turmă, mânată de muscalii roşii dintr-o parte şi din alta.

   Calitatea morală, religioasă şi intelectuală se refugiase la adăpostul familiilor creştine dezmembrate, cu mulţi membri arestaţi, cu ani grei de închisoare, rămase văduve, de izbelişte, hăituite, flămânde, desculţe, zdrenţuite, resemnate, dar aflate permanent în vizorul securităţii.

   Societatea, care în urmă cu ani buni era puternic înrădăcinată în Tradiţia creştină, prosperă, cultă, frumoasă în portul ei popular-regal, distinsă, omenoasă, plină de elan şi vigoare, cu obrazii trandafirii, cu mersul majestos, cu pasul apăsat, stăpân pe sine se transfigurase rapid: o mare parte adâncită în necazuri, înconvoiată de dureri, cernită de soartă, cu maramă lăsată adânc peste fruntea aflată în continuă rugă şi suferinţă; o alta purtătoare de şepci de modă leninistă; alta în salopete, aliniată în cadenţa colectivizării forţate şi restul la cheremul bolilor.

   Peste conştiinţa creştină a poporului ortodox dacoromân, vlăstarul regal al unui Neam ales, voievodal, vlădicesc, frumos, eroic, martiric, cult şi sfânt, societatea proletară trăsăse obloanele sumbre ale Internaţionalei, făcând-o să semene tot mai mult cu o Temniţă naţională:

   Noua societate semăna cu temniţa, căci hotarele erau păzite, se vorbea o singură limbă ideologică, se executa un singur program de viaţă, trebuia să gândească toată lumea după directive. Oamenii, reduşi la neputinţă în faţa statului, se supuneau şi se mascau.

   Masca era şi o pervertire, dar şi un mijloc de salvare…

   Ţara pe care o părăsisem când am intrat în temniţă se schimbase la faţă. Nu mai existau ţărani, nici ca pătură socială şi nici în tradiţia în care îi cunoscusem. După ce fuseseră pauperizaţi, părăsiseră pământul, năvălind pe şantiere. Pământul colectivizat era acum dispreţuit şi muncit în derâdere de oameni care nu-l iubeau…

   Familia era şi ea sfărâmată. Desfrâul era public… La biserică mergeau bătrânii, cu deosebire femeile. Preoţii erau timoraţi, cei mai mulţi gustaseră şi ei din amarul temniţelor…

   Într-o bună zi am auzit un grup de copii cântând <<Internaţionala>>şi am crezut că voi muri pe loc, ori voi îngheţa acolo, ori poate mă voi face praf şi pulbere… Vedeam trecutul mort, vedeam prezentul înroşit, dar îmi era cu mult mai greu să suport viitorul neantului…

   Constatam că în societatea socialistă se repetă în formă paroxistică toate viciile pe care Marx le-a criticat în burghezie: delaţiunea exista la ordinea zilei, furtul este la modă, lenea e deşteptăciune, minciuna e dialectic-ştiinţifică. Omul este fiară civilizată! Statul este instrumentul partidului şi nimeni nu i se poate sustrage. Omului nu-i rămâne absolut nimic personal. Conştiinţa nu poate să se exercite decât în cadrele organizate de stat… Societatea este când temniţă, când fermă, când mecanism, aceste trei aspecte coexistând unitar, dar eliminând tot ce este uman, libertate şi frumuseţe. Adesea lumea pare un ospiciu…

   Sper că viaţa şi omenirea vor supravieţui dezastrului şi dezastrul va deschide ochiul închis al credinţei din oameni, încât se va deschide o nouă eră creştină. Dar era necesar acest dezastru pentru o astfel de cauză nobilă? Dacă S-a răstignit însuşi Fiul lui Dumnezeu pentru a mântui lumea, atunci cum să nu înţelegem sacrificarea unei civilizaţii? Asta e taina libertăţii şi majestăţii oamenilor. Va veni ziua în care îndumnezeirea va fi act de conştiinţă colectivă. Frumuseţea acestei perspective mă încântă şi acoperă toate prăpăstiile din mine şi din istorie.

 

   Suferinţa şi Jertfa pătimitorului-deţinut, a naţionalistului-creştin ortodox este o acceptare a Sinelui, uneori şi o mulţumire, dar nu este independentă de Suferinţa şi Jertfa colectivă a Neamului. Unitatea individului şi unitatea Neamului stau în Sânul Providenţei divine.

   Pătimitorul nostru şi autorul cărţii memorabile, Testamentul unui nebun, Ioan Ianolide aşezat întru Tradiţie şi perspectiva hristologică, conştientizează plenar că tot ce aparţine misticii ortodoxe, ca Suferinţă, Asceză, Libertate şi Har, ca Jertfă, Dăruire, Iubire şi Înviere este de fapt reflectare şi sens a slavei atotcuprinzătoare a Hristosului Crucificat.

   Unitatea eului celui prigonit se asumă unităţii Sinelui naţional, ca o cuminecare a Neamului.

   Mistica focului pătimitor dă conştiinţei înnoite o nouă interpretare a mesajului profetic, o mărturisire de măsura celei duhovniceşti.

   Marii trăitori mistici ortodocşi ai temniţelor comuniste, care înspăimântă totul şi încremeneşte orice, au găsit în Suferinţă şi în Jertfă frumuseţea desăvârşită a comuniunii cu Dumnezeu.

   Nota fundamentală a martirajului lor, a acestei Simfonii a Jertfei, se apropie de cea Absolută a lui Hristos, dar este cu mult mai sus ca intensitate şi durată a torturii, pe luni şi ani grei de chin faţă de martiriul apostolic şi de cel al persecuţiilor veacurilor primare ale Bisericii.

   Să luăm aminte cu înaltă venerare şi adâncă reverenţă  la această   carte memorabilă, filocalică şi sofianică!

———————————

Gheorghe Constantin Nistoroiu 

Brusturi, Neamţ

27 mai 2017

 

De câteva luni un segment din populația României s-a decis să “reziste”. Impulsul, sau pretextul, a fost o propunere pripită a Guvernului. O propunere care, de altfel, a fost grabnic retrasă.Totuși, segmentul de populație amintit, continuă să “reziste”. Am cutezat să mă întreb de ce și am împins cutezanța până a afla și câteva motive pentru această “rezistență”.
De ce atâta “rezistență” ? ”Rezistență”  la ce? Și mai ales, cui folosește această “rezistență” sau, cum spuneau strămoșii noștrii veniți cu legiunile Romei, CUI BONO?
Nu cu mică, dar cu neplacută surprindere am înțeles că majoritatea “rezistenților” nu prea au habar de ce “rezistă”. În același timp există un grup, mic dar rău, care știe prea bine de ce instigă la “rezistență”.
În România în Decembrie 2016 au avut loc alegeri parlamentare. Majoritatea covârșitoare a voturilor au fost luate de către o formațiune politică. În conformitate cu legea fundamentală a României, Constituția, acea formațiune politică a format Guvernul țării. Deci trebuie să fim bine înțeleși: minoritatea are drepturi dar și majoritatea are drepturi și acest lucru trebuie acceptat și daca ne place și dacă nu ne place.
Noul Guvern este condus de un relativ tânar Prim Ministru cu credentiale morale și profesionale fără cusur. Normal a (sau in “lingo”-ul la moda ,”fair’) ar fi să i se dea posibilitatea să demonstreze ce poate. Nu este drept ca din partea lui să fie așteptate “minuni” și asta având în vedere că Guvernul anterior a fost departe de a lucra “minuni” sau oricum nu “minunile” care ar fi fost de așteptat. (În același timp, cu părere de rău, Președintele României pare să confirme cele mai utilizate stereotipuri despre Sași. Anume, că râd Dumineca în Biserica pentru gluma pe care au auzit-o Vineri.) Dar aici este vorba de altceva. Confuzia “rezistenților” . România face parte dintr-un conflict mai mare și care se desfăsoară sistemic și la dimensiunile planetei. Este vorba de conflictul dintre “globalism” și “tradiția organică”.

“Globalismul”, care este un sistem dar și o ideologie, promovează idea unei economii integrate și controlate la plan planetar. Aceasta nouă economie ar urma să funcționeze în cadrul regulilor financiare și economice stabilite de marile economii apusene și esențial de către Statele Unite, și ar urma să păstreze actuala distribuire a bogăției din lume. O distribuire atâta de inegală incât este obscenă. Primul mijloc în promovarea acestui sistem economic sunt ideologia acestui sistem “globalist”. O ideologie întemeiată pe un cunsumarism degradant, pe un relativism vulgar, în care totul este sub semnul egalului, inclusive “binele” și “răul”, pe o imoralitate fără hotar, pe tăgăduirea oricaror urme de tradiție și mai ales, pe un anti creștinism agresiv și brutal. Scopul urmărit este dizolvarea personalității umane în număr socio-economic, în “individ” izolat. Dar, la caz că această ideologie nu ar fi acceptată “pașnic”, să nu ne fie frică, scenariile totalitare sunt pregătite. Scenarii care ar introduce o teroare de “plumb” de tip “Guantanamo”. Un singur exemplu.
În mod deliberat, prin migrații produse artificial, prin dislocări de populație produse prin războaie inutile și crude (Irak, Afganista, Libia, Siria, Kosovo), sunt transplantate segmente mari de populație neasimilabilă în interiorul națiunilor creștine. La caz ca acele națiuni se opun acestor transplanturi,”comisarii” de la Bruxelles stabilesc “cote” . Atunci când acele națiuni sunt conduse de administrații supuse Bruxelles-ului nu exista problem (cazul Romania-Johannes ,”zis și coloana vertebrală elastică”.). Când acele națiuni se opun, și se opun pe bună dreptate, se folosesc amenințări presiuni și altele (cazul Polonia,Ungaria). Dar să nu ne amăgim. La caz ca nici așa națiunile nu se lasă convinse atunci “imperiul sodomit”(adica SUA, EU si slugile) bombardează, ucid si distrug. Iar cauza efortului de a așeza între creștini o populație neasimilabilă este simplu.
În mod inevitabil vor apărea tensiuni sociale, acte de violență și de terorism. Atunci aceiași “comisari”, de “dragul poporului”, decretează stare excepțională, lege marțială și iată că teroarea este introdusă “legal”. Iar cei care acceptă acest procedeu, ”autoritarism pentru siguranță” , uită un lucru simplu: cei care renunță la libertate pentru o iluzorie siguranță, vor sfârși prin a nu avea nici libertate și nici siguranță.
Acest sistem a fost deconspirat (si deconspirarea lui s-a făcut în timpul în care “imperiul sodomit” bombarda Serbia). Împotriva lui se ridică numeroase popoare și țări și toți oamenii cu bun simț: din India în Polonia, din China în Ungaria, din Rusia în Turcia, din Iran în Balcani și lista poate continua. Aceste țări și neamuri construiesc, încet, încet, un sistem alternativ. Un sistem în care să existe un minimum de securitate socială pentru cei nevoiași, un minimum de egalitate economica între oameni, un minimum de respect pentru Tradiție și măcar un strop de frică de Dumnezeu. Mai mult încă s-au alcătuit țări care pot să înfrunte puterea armată a “imperiului sodomit”. Nici Rusia, nici China, nici Iran-ul, nici India, nici Pakistanul nu se tem de amenințările acestui “imperiu sodomit”. Iar cu asta să revenim la “rezistenții” nostri și la întrebarea cine îi incită. Și vom vedea că cei care îi incită sunt figuri sinistre: financiarul, ”déjà” internaționalist, George Soros, asociația ACCEPT, și tot soiul de personaje aflate în simbria comisarilor de la Bruxelles. Acești atleți ai răului inflamează pe “rezistenți”. Acești agenți ai răului inflamează un grup confuz și fac să se uite realitățile tragice care ne înconjoară: inegalitatea socială, dezastrul ecologic, vinderea țării, bucată cu bucată, prin distribuiri, ”retrocedări”, concesionari și câte altele, se uită că patru milioane de Români pleacă peste mări și țări să câștige o amară bucată de pâine, ca sistemul educațional și medical se destramă,ca o bună parte dintre cei tineri sunt analfabeți. Dar un segment, confuz și nearticulat, alcătuit din tinerei răsfățați, agitatori de profesie și, mai ales, din opozanți din temperament, continuă să “reziste”. Probabil ca unii sunt animați de bune intenții (și ar fi bine să ne aducem aminte că Iadul este plin de bine intenționați!) dar toți alcătuiesc masa de neinvidiat a “idioților utili” folosită împotriva intereselor românești vitale.

————————————————

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA

 

Cartea dr. Emil Vlad, Sebastian Oprescu si Serban Zodian din Colectia Geopolitica, Bucuresti 2017, 255 p. incepe cu Mediul international de azi in care sunt prezentate Tendintele politice, Transformarile economico-sociale, Vulnerabilitatiile inceputului de mileniu III si trece apoi in revista doct cu multe data statistice cam toate curente si doctrinele despre Putere si factorii de putere, de la Max Weber la S. Huntington, care sa permita apoi o evaluarea a Marii table de sah a lui Z. Brzezinski. Importanta si actuala este Modificarea tipologiei razboiului si Terorismul international.

Dupa acest cadru general generos si inedit se analizeaza caracteristicile Diplomatiei confidentiale sau secrete, conspiratiilor si comploturilor, ceea ce gasim mai rar in lucrari de prognoza. Autorii sunt constienti ca e dificil de abordat o astfel de tema fara a ajunge in sfera conspirationista. Rem viderunt, causam non viderunt, Aurelius Augustinus. Nu vedem, intalegem cauza, asa ca o punem pe seama unor forte oculte. Evreii se bucura in acest sens de a fi bagati mereu la inaintare ca si cand Vechiul si Noul Testamen n-ar forma o unitate indisolubila. Dupa Conciliul Vatican II / Nostra Aetate prezentarea sionismului si a vedea in presedintele, la varf in Ucraina numai evrei trece cu vederea cauza, incompatibilitatea milenara dintre catolici si ortodocsi.

Dupa aceasta privire globala in interviul Uniunea Europeana si „amicii“ ei, ajungem la: Ce va face Romania? Baronii ortodocsi moldo-valahii, o elita traditionalista si atasata de structuri de putere bazate pe clanuri regional-familiale quasi boieresti bine cunoscute din „Bizant dupa Bizant“ (N. Iorga), trebue inlocuita. Greu de spus de cine si cu cine, cand se nasc mai multi romani in occident decat in tara, de aceea se asteapta un sprijin de peste ocean, un reflex la speranta postbelica „Vin americanii!“ Originalitatea cartii o gasim in cele 13 Ganduri despre lume, care permit cititorului in final sa gasesca locul si rostul romanilor in lume. O carte reusita, merita citita.

—————————————

 

 

 

viorel-roman-bremen.over-blog.de

Bremen la 26 mai 2017

De ce-ai plecat?

                         ( Pentru Sheila )

 

De ce-ai plecat iubito
când noi valsam în doi?
Doar muzica divină
a mai rămas din noi?

 

Unde să te caut, iubito?
Cărări eu tot străbat
și drumu-i greu,
mai îngustat
de timpul ce apune.
Te strig, te chem, iubito
acum când singurătatea mea
stă ancorată frenetic
legănându-se de stea.
Te caut prin cărțile nescrise
unde povestea noastră de amor
poartă pecetea iubirii interzise
și măreția dulcelui fior.

 

Mi-e dor de tine, iubire
și fiecare secundă arde
te strig și te cuprind fierbinte
iubita mea de-o veșnicie.

 

Why did you leave?

(For Sheila )

 

Why did you leave my love
When we waltz in two?
Now just the divine music
Is it left of us?

 

Where shall I look for you my love?
I keep crossing pathways
And road it’s hard,
Narrowed more
By the time which sets.
I shout, I call for you,
Now when my loneliness
Is frantically anchored
Dangling by a star.
I’m looking for you in unwritten books
Where our love story
Wears the seal of forbidden love
And the greatness of the gentle thrill.

 

I miss you love
And every second burns
I cry out to you and hold you fervently
My love of an eternity.

 

Catedrala iubirii

 

Tu te asemeni unui arhitect
clădindu-ți catedrala iubirii
știind că-n amare vremuri
multe suflete va izbăvi.

 

Sunt iubiri ce rămân
încrustate în piatră sacră
ce mulți o vor descoperi
in anii ce vor mai veni.
Vă spun la ceas de taină
Iubiți și fiți mai buni!
Nu risipiți în van
secundele ascunse-n veșnicii…

 

The Cathedral of Love

 

You are alike an architect
Building your cathedral of love
Knowing that in bitter times
It will deviver many souls.

 

There is love which remains
Embedded in sacred stone
What, many will discover
In years to come.
I’m telling you in my time of mistery
Love and be better!
Do not waste in vain
Seconds hidden in eternity.

 

Taina

 

Omul este taină,
creație
și mister.
Omul este copilul
cerului
ce știe
că există un început
și un sfârșit.
Depindem toți
de alegerea drumului
spre lumină sau hău.

 

Omul este o taină
și oricât am vrea,
nu o să putem pătrunde
în universul lui.

 

Mystery

 

Man is mysterious,
creation
and an enigma.
Man is the child
of heaven
who knows
that there is a beginning
and an end.
We all depend
of choosing the road
to the light or the murk.

 

Man is a mystery
and no matter how much we want,
we will not be able to

————————–

Emilia Ţuţuianu

Traducere în limba engleză: Dianu Sfrijan

 

Timpul pe care il traim este cel al “globalizarii”,al incercarii lumesti de a “uni” pe toti si toate sub o vointa comuna si sub o autoritate comuna ambele tinand de lumea asta.
In fond “globalismul” este o religie si una nu tocmai noua ba as zice chiar foarte veche. “Turnul Babel” nu a fost alta decat “globalism” si sfarsitul lui il stim bine. Incercarea neputincioasa de a “uni” sub semnul valorilor lumesti, al inchinarii la idoli, este sortita esecului. Oricum in momentul de fata suntem confruntati cu acest “globalism” caruia ii fac temenele multi,prea multi, din complicitate directa cu negativitate pura, din mimetism, din incorctitudine sufleteasca, din prostie. “Globalismul” are sustinatori puternici si care stiu inspaimanta dar ei sunt trecatori si in fond sunt o ispita. Iar, dupa cum stim,nu exista nici o ispita, care sa nu poata fi biruita, cu staruinta in rugaciune si truda. Deci in momentul de fata ceeace trebuie sa afle cei cinstiti sufleteste este cum pot infrunta “globalismul” duhovniceste, cum isi pot salva identitatea personala de la nimicire ori irelevanta, lipsa de semnificatie ? Raspunsul ni-l da cu claritate Psalmul 136.
Ajunsi, siliti, in exil, Poporul lui Dumnezeu se aduna si (in splendida talmacire a lui Dosoftei),”La apele Vavilonului/ jelind de cetatea Domnului/acolo sezum si plansem/la voroava cand ne stransem”.
Acei oameni erau captivi si siliti sa traiasca dupa regula “globalista”. Mai mult inca ei sunt indemnati sa cante “cantarile” Domnului, sa dezvaluie intimitatea, sufletul lor in fata unor cuceritori fara urma de inclinatie ori sensibilitate duhovniceasca. Bun inteles ca cei robiti nu fac ce li se cere ba mai mult insisi se intreaba cum ar putea face asemenea lucru in pamant strain. Iar aici aflam raspunsul zilei de azi.
Putem fi robiti, putem sa fim siliti dar ne putem pastra identitatea, integritatea persoanei. Putem face asta traind in duh credinta si traditia, pastrand si inca mai bine practicand, diferentea dintre bine si rau, dintre curat si murdar, tind vie in suflete mostenirea stramoseasca…”Daca am sa te uit vreodata Sioane atunci uitata sa fie dreptatea mea.”
“Globalismul” , ca toate injghebarile omenesti va trece, sub voia Celuia care stie vremea si are puterea sa venture imparatiile acestei lumi ca pleava, dar fiinta noastra intima este pentru totdeauna si pe ea trebuie sa o pazim cu toata strasnicia.

————————————————

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA

„Toleranța este celălalt nume al libertății.” 

Mahatma Gandi

   Oamenii comunică între ei, fac schimb de idei, încearcă să se înțeleagă, să creeze acea armonie mult dorită. Dar pentru aceasta trebuie să asculte multe păreri, afirmații, uneori contraziceri, toate făcute cu scopul ajungerii la înțelegere. Dialogăm ca atare, înțelegând prin aceasta modul de expunere a ideilor, în numele propriu sau al unei comunități mai mici sau mai mari. Trăind într-o societate nevrotică, nu mai dialogăm în sens socratic – ca pe vremuri – , meditativ, reflexiv, acordând interes și atenție spuselor celuilalt, ci luptăm să avem noi dreptate, neglijând total sau parțial ideile celuilalt. Suntem martorii sau exponenții defulărilor de tot felul, considerându-se deținătorii adevărului absolut și obstrucționând în acest mod dialogul. Se instituie, de multe ori, un dialog al surzilor. Puțini sunt cei care recunosc necesitatea dialogului social cu un comportament respectabil, păstrând cu strictețe principiile generale care guvernează dialogul. Cel care îmbracă veșmântul obștesc se impune să uite de propria lui persoană și să ia în considerare pe ceilalți, pe care îi reprezintă și în numele cărora vorbește. Cel învestit să poarte dialogul, se impune să fie pătruns de idealul în care crede și să aibă puterea de a stârni interesul partenerului de discuție pentru convingerile sale. În același timp el trebuie să fie însoțit de o ținută morală și sufletească înaltă. Partenerul de dialog se impune să fie conciliant și răbdător, dar și exigent. Cel ce rabdă nu poate fi înfrânt cu ușurință, dimpotrivă, victoria se dovedește a fi, de multe ori, de partea lui. În același timp putem învăța în timpul dialogului, chiar și din incisivitatea partenerului, fără ca ea să treacă în necuviință, așa cum se întâmplă de multe ori, în viața social-politică din țara noastră, dar și în multe alte țări. La rândul ei, necuviința exacerbată naște teamă, neliniște, agitație, răbufnire din partea celuilalt/celorlalți și uneori se răsfrânge asupra unor segmente ale populației. Abordând problematica incisivității într-un dialog, se crede că nu este necesar să se răspundă în același mod, deși trebuie spus că nici bunul simț exagerat nu dă rezultate. A fi și puțin „fanatic” în susținerea unei idei de adevăr și dreptate bine argumentate, se crede că poate fi binevenită. Este preferabil să spunem adevărul așa cum este el, decât să se mintă. Multe adevăruri se spun chiar și în glumă și pot avea același efect.

   Asistăm în prezent la prea multe tactici de acuzare în dialogurile purtate, ceea ce pune pe adversari în postura de a fi mereu într-o poziție de apărare. Astfel, într-un dialog se poate descoperi vanitatea și ambiția unui partener. Cel care are menirea să reprezinte un partid, de exemplu, în relațiile cu alte partide, sau un conducător de țară în relație cu alți conducători, trebuie să fie înzestrat cu temperament echilibrat și puternic, pătruns de o vocație autentică a demnității permanente și a lucidității. Desigur, într-un dialog se pot face și concesii de moment sau chiar pe termen lung. Orice concesie însă, trebuie să fie în deplină concordanță cu conștiința, pentru ca mai târziu să nu fie dăunătoare. De aceea, compromisul trebuie dublat de prudență, căci, de multe ori „graba strică treaba”, ca și mânia, fiindcă „omul la mânie poate cădea-n nebunie”, ele fiind contrare unui dialog autentic și eficient. Practica a demonstrat că avem datoria să fim mereu prudenți în orice act.

   Ca ideal și misiune, sintetizând cele arătate, dialogul trebuie să aibă atracție și valoare cu totul aparte, atribuindu-i-se și alte însușiri cum ar fi: cultură generală aleasă, politețe, abordare metodică a chestiunilor invocate, puterea judecății limpezi, flexibilitate asociată cu consecvență, putere de adaptare, tact, temperament, stăpânire de sine, rezistență fizică și, nu în ultimul rând, respect. Să nu uităm că în orice relație respectul și încrederea reciprocă sunt o sursă a succesului. Comportamentele recente ale unor politicieni sunt exemple în acest sens. Mai sunt însă și alte comportamente care bulversează oamenii prin inconsecvență, minciună, viclenie sau/și totala lipsă de viziune. Miza succesului este abordarea unui dialog într-o manieră civilizată, reală și constructivă în fața noilor probleme cu care se confruntă societatea și statele în care trăim.

   Toleranța înseamnă să îi respecți pe ceilalți și să înveți de la ei. Presupune deschidere, empatie. Interesant și foarte verosimil este faptul că oamenii care călătoresc mult, învață să fie toleranți, aceasta explicându-se prin variația locurilor vizitate, întâlnirea cu oameni diferiți și obiceiuri diferite. Începi să înțelegi comportamentul celorlalți, să crezi că ei pot avea dreptate în ceea ce susțin sau în modul în care se manifestă, compari, cântărești și ajungi să accepți alteritatea, fiindcă toleranța reprezintă armonia în diferențe, cuvântul toleranță provenind din latinescul tolerare care înseamnă a suporta. O persoană tolerantă acceptă diversitatea și nu are idei preconcepute despre ceilalți pe baza diferențelor de religie, rasă, gen, preferințe de orice tip. Dacă trăim în armonie cu ceilalți și căutăm soluții în loc să iscăm conflicte, putem să ne concentrăm mai mult pe elementele comune decât pe diferențe. Toleranța înseamnă și flexibilitate, adică să-i accepți cu ușurință pe cei din jur, cu dreptul lor de a fi așa cum își doresc. Promovarea toleranței și modelarea atitudinilor față de diferite opinii, se învață în cadrul familiei, în școli și la locul de muncă, folosind mijloace de informare în masă, favorizând dialogul și dezbaterile libere, deschise. Este posibil ca o persoană să fie în dezacord cu părerile tale, dar în același timp să le respecte. A nu fi în acord cu cineva nu înseamnă să fii intolerant, nu te obligă nimeni să accepți un comportament deplasat, dar înseamnă că toată lumea merită să fie tratată cu respect, respectul putându-se propaga în valuri. Este necesar a gândi rațional înainte de a vorbi, a fii binevoitor și răbdător ascultând ce are de spus cineva înainte să reacționezi, a încerca un punct de vedere comun, un interes comun. Astfel se va merge pe val, se va putea ajunge pe creasta valului, cu mic consum de energie și în mod folositor, și nu contra valului, când poți ajunge la pierderea puterii și chiar la înec.

   Biblia nu ne vorbește de toleranță, dar ne vorbește de dragoste, și dragostea înseamnă îngăduință, respect și considerație pe care trebuie să le ai față de cel de lângă tine, despre renunțarea la egoism, la păcate, acele negații ale virtuților care nu plac Divinității.   

   Noțiunea de toleranță a apărut de abia în istoria culturii europene la începutul secolului al XVI-lea, în strânsă legătură cu gândirea umanistă, întruchipată în mai multe personalități, precum cea a poetului, romancierului, filozofului Voltaire (1694-1778) care definea toleranța ca apanaj al umanității, spunând că toți suntem caracterizați de slăbiciuni și erori, și trebuie sa ne iertăm reciproc. Aceasta ar fi cea dintâi lege a naturii, a conviețuirii mai susținea alt filozof. Adevărat text al iluminismului, „Tratat despre toleranță” al lui Voltaire este o pledoarie  împotriva persecuțiilor religioase, fenomen extrem de răspândit în Europa occidentală vreme de secole. Voltaire a militat în favoarea drepturilor civile, a libertăților și toleranței universale, condamnând totodată tirania superstiției și recomandând „rațiunea”. El a fost și un bun cunoscător al Bibliei și al literaturii patristice, aceste cunoștințe fiindu-i pârghiile de care s-a servit pentru a-și ilustra ideile cu argumente greu de combătut. Filosoful iluminist pleda pentru toleranță față de semeni, indiferent de credința lor religioasă, fiind esențială pentru o societate umanizată și progresistă. „Oare când vom începe să aplicăm adevăratele principii ale umanității?” întreba Voltaire în această lucrare.

   De asemeni scriitorul, filozoful german Gotthold Lessing (1729-1781) a pledat și el pentru toleranța față de alte religii ale lumii, apărând în acest mod, libertatea religioasă; Alfred Fouillée (1838-1912) considera că evoluția nu poate fi obținută fără psihic, adică sentimentul, dorința, gândirea în libertate, că libertatea nu poate fi câștigată decât progresiv și nu poate fi concepută izolat, ființa perfectă în sine fiind aceea care este bună pentru ceilalți, oamenii trebuind să lucreze împreună pentru „triumful bunătății morale”.

   Adevărata toleranță, în spirit umanist, înseamnă însă mai mult decât o simplă „suportare”, ea presupune respectul opiniei contrare și este strâns legată de libertatea persoanei. Prin toleranță se respectă deciziile altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire și puncte de vedere, alte stiluri și moduri de viață. Necesitatea spiritului de toleranță este valabilă în politică, dar depășește și acest domeniu.

   Înainte de apariția noțiunii de toleranță, se vorbea despre „bunul simț” ca fiind cel ce făcea de multe ori regulile, atunci când părerile erau contradictorii. Părintele, scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989) amintea că Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului și al bunului simț, iar „pe cărările sofisticate au mers ereziile”. Toleranța e parte a conținutului interior sufletesc pe care unii îl au, alții au nevoie să-l aibă. Lipsa toleranței înseamnă egoism, iar egoismul este sursa răului în această lume. Trist este să constatăm că el sporește o dată cu civilizația ce pare să-l stimuleze și să-l întrețină. Egoismul va descrește, afirmă unii, doar atunci când viața morală va predomina asupra vieții materiale. Când se va înțelege că egoismul este cauza care naște orgoliul, ambiția, lăcomia, invidia, ura, gelozia, comportamente care rănesc puternic și produc tulburări în relațiile sociale, provocând permanente disensiuni, distrugând încrederea, făcând din prieten un adversar, atunci și numai atunci se va înțelege că acest viciu este incompatibil cu fericirea, cu siguranța propriei noastre vieți.

   Toleranța trebuie practicată de către indivizi, grupuri și state, ea fiind virtutea care contribuie la înlocuirea învrăjbirii cu pacea, lumina și armonia. A fi tolerant înseamnă a fi îngăduitor, indulgent, iertător. Unii dintre semenii noștri sunt hărăziți cu această trăsătură, alții o dobândesc prin educație, iar alții nu vor să dobândească, determinând tot felul de neliniști pe Pământ.

   S-a pus întrebarea care sunt limitele toleranței și răspunsul a fost: Acceptarea diferențelor nu înseamnă renunțarea la opiniile și convingerile noastre, ci presupune exprimarea acestora în așa fel încât să nu fie încălcat dreptul celorlalți de a-și exprima opiniile și convingerile. Pe de altă parte nu putem accepta în numele toleranței abateri de la valorile morale sau încălcarea demnității umane; nu putem fi indulgenți, și din exces de toleranță să acceptăm distrugerea unor bunuri sau furtul, pentru că ar fi vorba de persoane cu un alt mod de viață și atunci suntem nevoiți să luăm măsuri. Și ne întrebăm: Ce fel de măsuri?

   În data de 22 mai 2017, în orașul cosmopolit Manchester din Anglia, oraș în care, se cunoaște, toleranța este la cote maxime existând respectul pentru celălalt/ceilalți, s-a produs un atac barbar de către un tânăr născut în Manchester, în 1994, într-o familie de refugiați libieni, pe nume Salman Abedi, acesta fiind ghidat de islamism – doctrina politică ce se folosește de religia islam pentru a propovădui intoleranța. Au murit și au fost răniți copii și tineri. A fost cel mai sângeros atac terorist după cel din 2005 din metroul londonez, când au murit 52 de persoane, iar acum 22 de persoane au fost omorâte și 119 rănite. Răul a pătruns în inima acelui tânăr umilindu-l, fiindcă așa cum spune filozoful Gabriel Liiceanu în cartea „Despre limită”: „Umilința este un hotar impus” pe care tânărul l-a acceptat, și în loc să-și hotărască el un ideal frumos pentru viață, alții au hotărât pentru el actul criminal de intoleranță, un adevărat „atentat la libertate”.

   Cu toată durerea produsă atâtor familii, cei care au analizat intenția și fapta teroristului, spun că important ar fi să nu se dorească răzbunarea, ca în sufletele oamenilor să precumpănească aceleași valori în care s-a crezut și până acum, și aceasta pentru că teroriștii știu că unii occidentali îi confundă cu întreaga lume musulmană și „ prin aceasta ISIS urmărește provocarea unei reacții generale anti-islam, care să ducă la un război”. Este ura, setea lor de violență, de sânge, din lipsă de respect față de credințele și obiceiurile celorlalți, față de civilizația dobândită cu atâta efort. „Este o formă de război psihologic, dus cu armele terorismului, pentru care  trebuie avut răbdare și tact”, apreciază un important analist politic militar. Dar despre limita răbdării, ne spune cineva, ceva?

   Intoleranța se face simțită tot mai puternic la nivel mondial, fiind alimentată de prejudecăți rasiale și etnice, de naționalism și de extremism religios. Biblia ne spune că Isus Hristos a observat intoleranța: „Iudeii și samaritenii se urau cu înverșunare” (Ioan 4-9); „Femeile erau considerate inferioare bărbaților și tratate în consecință, iar conducătorii religioși îi disprețuiau pe oamenii de rând” (Ioan 7-49). Isus era bun, răbdător și tolerant, deoarece el venise nu ca să-i judece pe oameni, ci să-i vindece din punct de vedere spiritual, într-un moment al degradării vieții. „Iubirea a fost principala sa forță motivațională” (Ioan 3-17; 13-34). Nu ura, ci iubirea stă la baza toleranței: „Mai presus de toate, să aveți o iubire profundă unii față de alții, căci iubirea acoperă o mulțime de păcate” (1 Petru 4-8).

   Și totuși, din punct de vedere rațional, conform Bibliei, toleranța trebuie să aibă limite. Deși a fost un model de toleranță, Isus nu a tolerat indecența, ipocrizia și alte forme de răutate. Mai mult, el le-a condamnat cu curaj, afirmând: „Cine practică lucruri rele urăște lumina…”(Ioan 3-20).

   În prezent, majoritatea țărilor încearcă să facă tot posibilul pentru a se menține ordinea, pacea. Ca urmare, se stabilesc limite rezonabile în ce privește comportamentul cetățenilor, prin legi. Responsabilitatea Statelor este de a încuraja respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți oamenii, fără deosebire de rasă, sex, limbă, origine națională, religie și de a combate intoleranța. Este necesar a se lua toate măsurile necesare pentru promovarea toleranței în societatea noastră, toleranța nefiind numai un principiu, dar și o condiție necesară progresului economic și social al tuturor națiunilor.

   Și închei cu cuvintele marelui scriitor francez Victor Hugo: ,,Toleranța este singura flacără care poate lumina înăuntrul unui suflet mare. Toleranța stă în fruntea tuturor celorlalte virtuți”. Vor învăța cândva aceste suflete ale tinerilor vânduți diavolului, prețul dragostei, al toleranței și al vieții dăruite de Dumnezeu?

 

—————————————

Vavila Popovici

Carolina de Nord

25 mai 2017

Ascult în şoaptă, vers după vers, glasul emoţionant şi cald al poetei Cecilia Bănică Pal:
,,Nu-mi voi contabiliza viaţa, / Nu voi calcula fiecare şoaptă rostită prin cuvânt! / Calculatorul meu nu va înregistra / Şiruri de cifre pierdute de-a lungul anilor..” M-a fascinat întotdeauna ochii doamnei Pal. Căprui, profunzi, cu o licărire intensă, care îi domină pe cei din jur. Există în aceşti ochi ceva mai puternic decât perseverenţa, simţi că dincolo de ei se întinde o voinţă şi un curaj care nu poate fi încovoiat de nimeni şi nimic. Ironie, mâhnire, reflecţie poetică care îţi aduce în suflet anii care au trecut, amintirile risipite cândva, într-un alt timp. Interlocutoarea mea este o doamnă foarte dârză, tenace, cu o mare iubire de oameni. Un om căruia nu-i place să îşi risipească nici vorbele nici gândurile. O cunosc pe poeta Cecilia Bănică Pal de foarte mulţi ani, la catedră – ca profesor, apoi ca şi colaboratoare preţioasă la editura Muşatinia, la revista Melidonium. Ca editor, primul său editor, al celor trei volume de poezie, ştiu că se apleacă asupra scrisului doar atunci când sufletul îi este prea plin, când sufletul îi vibrează şi viaţa o copleşeşte, făcând-o să se regăsească doar prin versuri, prin poezie. Din dialogul nostru, vom înţelege poate, de ce atâta durere, de ce această necruţare de sine care a însoţit-o în toţi aceşti ani.

Emilia Țuțuianu: Dorinţa dumneavoastră de a publica, a fost un fel de vis, păstrat într-un fel de stand-by, ce s-a materializat mult prea târziu. De ce timpul a fost atât de ,,zgârcit” cu dumneavoastră?

Cecilia Bănică Pal: Este adevărat… Am publicat târziu, deşi aveam multe încercări – unele finisate – care au rămas pe hârtia îngălbenită de vreme, pentru că timpul, aşa cum îl defineam în poezia Păpuşa de lut – ,,dâră de argint şi de cenuşă” – m-a tras într-un loc dur pentru a mă îndepărta de visul meu, de poezie, muzică, artă în general. Dar n-a putut. Vă citez din poezia menţionată, tocmai acest destin al meu şi această luptă de a-mi păstra curată menirea: ,,Cronos, zeu rău şi neînduplecat, / Păpuşa în templul ei mi-a sfărâmat, […] / Dar cântecul de legănat e-n mine, / nu l-am mai uitat!”…şi din această neuitare a mai apărut câte ceva.

Emilia Țuțuianu: Aşa cum spuneţi într-un vers: ,,Îmi strâng în tăcere pe trupul trudit / Sacoul, şi merg înainte / Zăresc printre norii cei negri plecând / Iubirea ce-n mine murise.” Viaţa a fost pentru dvs. o zbatere şi o călătorie care nu a cunoscut odihna, aş putea spune eu. Să fie poezia acea vâlvătaie, acel foc care odată ce te cuprinde, nu mai doreşti decât mistuirea lui? Ea vă supune acestei podvoade? Care e motivaţia pentru care scrieţi?

Cecilia Bănică Pal: Ne naştem într-un anumit timp – care ne este dat, neales de noi – şi pe care suntem nevoiţi să-l acceptăm. Rămânem tributari visului atunci când ne lovim de limitele impuse de societate. La întrebarea dumneavoastră vă răspund afirmativ: da, a fost zgârcit timpul şi totuşi i-am mai furat câte ceva. Am scris pentru colegele mele de la Şcoala normală, am scris pentru mine şi iubirea mea faţă de natură. Toate încercările mele au apărut la Gazeta de perete şi au fost apreciate dar… s-au pierdut… iarăşi doruri, vise neîmplinite. Am scris când am intrat în învăţământ, dar n-am publicat…Nu vreau să-mi mai pun întrebarea: de ce ? Poezia este un har. Ca oricare altă artă ea sălăşluieşte în noi şi izbucneşte când nu te aştepţi, ca să-ţi aline dorurile, să-ţi dăruiască frumosul, să-ţi descopere tăcerile sufletului şi… de ce nu?…să-ţi dea puterea să cânţi tocmai această zbatere care se numeşte VIAŢA.

Emilia Țuțuianu:,,Mi-e dor să merg prin lanul cel aspru de porumb / Să-mi taie frunza-i pielea, iar sânge ca de plumb / Să-mi vindece durere ce-o port de ani în şir..” V-aţi născut într-o zonă de care vă leagă multe amintiri: Făurei. Acele locuri, aş putea spune, v-a dat dimensiunea interioară a ceea ce sunteţi astăzi. Vorbiţi-ne, vă rog, despre copilăria dumneavoastră…

Cecilia Bănică Pal: Dacă tai un copac şi nu-i scoţi rădăcinile, în anul următor îi dau lăstarii care, la rândul lor, cresc înconjurând bucăţica de trunchi rămasă, demonstrând că provin din pomul roditor ce a fost nuc, gutui, prun, etc. şi că, peste câţiva ani, va deveni şi el puternic, ducând mai departe menirea înaintaşilor săi… Acest destin îl întâlnim şi în viaţa noastră. Cât de puţin am trăit în locurile natale, ele rămân în noi, pun stăpânire pe noi, deschid ferestrele sufletului scoţând, pe rând, chipuri de oameni dragi, întâmplări, bucurii, tristeţi, răni ce-au lăsat în urmă cicatrici ce nu vor dispărea decât odată cu fiinţa noastră… Aşa a fost şi este legătura mea cu Făurei – gară, orăşelul care mi-a dăruit puterea de a înţelege istoria, m-a făcut să cunosc un univers familial în care tata, mama şi surorile mele au fost modele de viaţă, m-a învăţat să iubesc oamenii. Făurei-ul, simbolul trenurilor ce plecau în toate direcţiile, împletind viaţa noastră cu cea a călătorilor ce ne zâmbeau sau ne făceau cu mâna de la ferestrele vagoanelor.Trenurile care şerpuiau străbătând imensitatea câmpiei, câmpie ce dădea senzaţia de linişte, câmpia ce simbolizează mereu dorul de cunoaştere, câmpia cu Ciulinii Bărăganului a lui Panait Istrati, câmpia mea prin care alergam să prind capetele curcubeului proiectat pe cerul senin spălat proaspăt de ploaie, câmpia cu macii în lanurile de grâu, cu galbenul florilor de rapiţă, cu auriul grâului, ovăzului, câmpia cu verdele porumbului, câmpia deci, a culorilor, a regăsirii de sine, câmpia din pământ negru, frământat de trupurile ţăranilor mereu însetaţi, alergând după o gură de apă, pentru a stinge arşiţa ce le usca buzele şi le împietrea faţa… Scuză-mă! Când vorbesc despre câmpie nu mă mai opresc. Ea e pentru mine Fata morgana.
Copilăria mea se concretizează în câţiva termeni: război, secetă, foame, boală, sărăcie dar şi multă învăţătură, multe cântece, multă iubire faţă de oameni şi, mai ales, multă dragoste faţă de ţară şi interes pentru cultură.

Emilia Țuțuianu: Nici o situaţie şi nici o posibilitate ivită în decursul vieţii dumneavoastră nu a înăbuşit dorul după casă, după satul natal…

Cecilia Bănică Pal: Nu. Niciodată n-am putut să uit glasul roţilor de tren ce se pierdea în depărtare niciodată, n-am uitat familiile, colegii din orăşelul meu distrus şi azi de intemperiile istoriei. Mereu port dorul cu mine, de aceea am scris volumul Iluziile dorului în care mi-am mărturisit soarta: ,,Destinul jocul şi-a făcut/ Ce mi-a fost drag/ Mi s-a pierdut.” Nimic n-a fost mai dureros ca azvârlirea mea într-o lume necunoscută. La o vârstă când trebuia să mă bucur, să am satisfacţia primului salariu, am simţit numai durere şi am avut certitudinea că viaţa mea va fi o luptă. Şi am luptat…

Emilia Țuțuianu: Pasiunea pentru scris, pentru literatură cine va insuflat-o?

Cecilia Bănică Pal: Încerc să sintetizez, pentru că mulţi factori au contribuit la pasiunea mea pentru scris, pentru literatură, unii incredibili chiar… Se poate vorbi şi despre ereditate. Am avut un văr, Constantin Barcaroiu, scriitor şi actor, fiul fratelui tatălui meu – unchiul Gheorghiţă a fost primul copil al familiei, iar tata al unsprezecelea. Viaţa i-a despărţit, nu s-au mai văzut, dar au trăit prin amintiri însoţite de dor şi de speranţe. Mama vărului meu, Constantin Barcaroiu, a venit odată la Făurei, apoi la Galbenu (locul natal al soţului) şi ne-a adus două cărţi – Florile roşii şi Periferie, prima fiind însoţită de o fotografie a autorului. Emoţionată, s-a uitat la mine şi a zis: ,,Ai ochii lui, semeni cu el!” Insist asupra tatălui pentru că avea o singură clasă primară, dar citea excepţional, cu o intonaţie perfectă. El mi-a adus într-o zi cartea lui Sadoveanu, Vieţile sfinţilor, în care era prezentată Sfânta Cecilia. După ce mi-a citit-o a completat: ,,Şi tu ai voce frumoasă!…” De la mama am învăţat să cânt Pe lângă plopii fără soţ, a poetului ce stă pe primul loc în sufletul meu, alături de ceilalţi reprezentanţi de seamă ai literaturii române. Vezi, Emilia, prea multe am în suflet şi de aceea mă limitez la câteva… Sunt foarte bogată în amintiri…Deci, trebuie să-ţi mărturisesc că într-o casă mare, aparţinând unui unchi bogat din partea mamei, exista un hol ce mi se părea imens, plin cu rafturi din care cărţile îmi zâmbeau mie, copilului, îndemnându-mă să le citesc. Acolo, pe un scăunel, am citit (eram în clasa a IV-a) Înşiră-te mărgărite a lui Victor Eftimiu, opera căruia a devenit lucrarea tezei mele la examenul de stat, la absolvirea facultăţii. Coincidenţe, trăiri profunde intrate în subconştient? Nu ştiu! Nici lucrările filosofice nu mi-au dat răspunsul aşteptat… La cele menţionate adaug şi faptul că lectura mea a fost îndrumată de Paulina şi Lavinia, surorile mele.

Emilia Țuțuianu: Aţi urmat un liceu de prestigiu…: cum vă amintiţi atmosfera anilor adolescenţei dvs.?

Cecilia Bănică Pal: Şcoala este unul din factorii determinaţi, atât în procesul de cunoaştere şi asimilare a cunoştinţelor de bază, cât şi în formarea personalităţii elevului. Şcoala Normală din Buzău era recunoscută prin seriozitatea, severitatea şi responsabilitatea ei de a da societăţii viitoarele învăţătoare. Anii de şcoală, adolescenţa au fost marcate de evenimente istorice şi sociale. Sintetizând, aceşti ani pot fi caracterizaţi prin: foame, frică, nelinişte, secetă, instaurarea altui regim politic, altei orânduiri… Toate acestea au reprezentat amprenta anilor din şi de după cel De-al doilea Război Mondial. Nimic din toate acestea nu ne-au permis să facem rabat învăţăturii şi disciplinei. Tinereţea învinge şi anii aceia au fost plini de viaţă, de prietenii frumoase, de cântec şi mai ales de visuri ce, mai apoi, s-au frânt.

Emilia Țuțuianu: Puteţi să ne vorbiţi de profesorii ce v-au marcat anii de liceu şi v-au influenţat preocupările legate de carte şi literatură de mai târziu?

Cecilia Bănică Pal: De fiecare profesoară din acea perioadă mă simt legată sufleteşte şi acum, când au trecut de mult în nefiinţă, pentru că mi-au insuflat modestia, corectitudinea, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, în special faţă de bătrâni, de cei sărmani şi bineînţeles faţă de părinţi. Ele însele, prin comportamentul şi dăruirea lor, mi-au fost model. Preocupările mele pentru literatură au fost remarcate de către diriginta mea – profesoara de pedagogie – de către profesoara de română, de preotul – profesor de muzică – Graur şi de tot colectivul. Astfel, am participat la concursuri de literatură, iniţiate în şcoală sau pe oraş, am cântat la prima staţie de radioficare înfiinţată în Buzău, împreună cu o colegă, Pruteanu Iulia, care era altistă. În cadrul corului şcolii eu eram solistă. Mi s-au publicat poezii la Gazeta de perete şi am avut nenumărate oportunităţi de a mă face remarcată în sfera culturală. Toate au dat roade şi s-au păstrat în mine, nealterate.

Emilia Țuțuianu: Vorbiţi-ne despre anii de studenţie la Bucureşti – ce v-a determinat formarea ca viitor filolog, profesorii, pasiuni din studenţie, autori preferaţi şi lecturi ale dvs. la acea vârstă.

Cecilia Bănică Pal: Studenţia – o altă rană, o altă durere, dar şi o mare bucurie. După cum ţi-am spus, citeam mult. În perioada aceea se făcea valorificarea moştenirii literare care a durat ani mulţi şi care a determinat un vid de cultură (care, de fapt, într-o formă sau alta se întâmplă şi acum). Facultatea a fost un alt vis pe care l-am realizat. Despre lectură… norocul meu că am avut o bază solidă din şcoala normală… Aveam scriitori preferaţi ca: Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Duiliu Zamfirescu, Gib Mihăescu, Slavici, Sadoveanu, Teodoreanu, Creangă şi poeţi precum Eminescu, Coşbuc, Goga, Bacovia, Macedonski, din a căror operă, în vremea aceea, se studiau doar fragmente.

Emilia Țuțuianu: Aţi fost eleva lui Dumitru Graur, ce alte personalităţi aţi cunoscut în timpul studenţiei?

Cecilia Bănică Pal: Am avut norocul ca, la facultate, să am ca profesori cei mai renumiţi oameni din acea perioadă, începând cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Graur, G.C. Nicolescu, Dumitru Micu, Alexandru Piru, Ion Coteanu, Ema Beniuc, Bădulescu, Brătucu, ş.a. Toţi profesorii universitari, pe care i-am stimat, aveau trăsături distincte: ţinută academică, modestie, responsabilitate profesională, pasiune pentru limba şi literatura română, multă dăruire şi competenţă în procesul de transmitere a valorilor scriitoriceşti… şi enumerarea lor ar putea continua la nesfârşit. Ei mi-au umplut şi mi-au mângâiat sufletul. Ei m-au învăţat să fiu modestă şi să-mi iubesc elevii, transmiţându-le tot ce are mai bun şi mai frumos poporul nostru: limba şi creaţia.

Emilia Țuțuianu: Cât de mult s-a schimbat viaţa dumneavoastră după venirea în Roman?

Cecilia Bănică Pal: Nu am simţit schimbări benefice pentru că drept călăuză mi-era principiul: indiferent unde voi profesa, peste tot vor fi elevi ce vor avea nevoie de cunoaştere. Romanul era un oraş ce se asemăna foarte mult cu Buzăul, oraş în care clocotea cultura şi care păstra izul trecutului. Ne-am acomodat foarte repede, deşi doi ani am predat la Şcoala de muzică, înfiinţată în anul venirii mele, la Roman (1958), la temelia căreia am pus şi eu o pietricică. Directorul şcolii, Grigore Andreescu, a rămas pentru mine model de conduită faţă de colectiv, dornic de a lăsa ceva în urma sa şi unul dintre cei mai buni pictori (păcat că, acum lăsăm să se aştearnă uitarea, peste ceea ce a fost ieri!)

Emilia Țuțuianu: V-am cunoscut ca elevă şi pot spune că sunteţi o perfecţionistă – nu aţi exclus vreodată erorile, aţi tins mereu spre perfecţiune…cu ce preţ?

Cecilia Bănică Pal: Din 1960 am predat la Secţia serală a Liceului 2 (fostul Liceu de fete) unit cu Roman-Vodă. Poate că aici m-am regăsit profesional. A preda la seral însemna să-ţi selectezi cunoştinţele predate, să le sintetizezi, să scoţi esenţe ale operei predate şi, deseori, să găseşti idei subtile strecurate de scriitor pentru a putea pătrunde în arta scriitorului de a transmite complexitatea faptelor de viaţă. De aceea, sigur că munca mea cerea mereu o perfectare, pentru că perfecţionistă este prea mult spus. Preţul a fost timpul pe care l-am dăruit şcolii şi familiei…atât.

Emilia Țuțuianu: Omul se priveşte pe sine din faptele sale. Una din marile calităţi ale omului este recunoştinţa. Ea îndeamnă pe mulţi dintre noi către un ideal, către un mod de viaţă. E ca şi cum am aduce pe talerul recunoştinţei, talantul înmulţit de ei. Ca profesor v-aţi dedicat mult elevilor dumneavoastră. A fost grea profesia dumneavoastră? Dacă ar fi să daţi timpul înapoi, tot aceeaşi profesie aţi alege?

Cecilia Bănică Pal: Da, aceeaşi profesie mi-aş alege, deşi, recunosc, că a fost foarte greu. 30 de ani seară de seară, minuţiozitatea pregătirii lecţiilor, lipsa oricărui ajutor în treburile gospodăriei şi a altor sarcini în afara orelor de curs… Satisfacţia muncii însă mi-a dat putere. M-am dedicat elevilor mei, am vizitat întreprinderile, i-am văzut cum şi în ce condiţii lucrează. Atunci mi-am dat seama că aceşti oameni au avut şi ei un vis de îndeplinit . I-am încurajat pe cei talentaţi mulţi dintre ei devenind pictori, sculptori, poeţi, instructori de dans, ziarişti, editori… Tu eşti unul din exemple, Emilia, fondatoarea revistei Melidonium şi a Editurii Muşatinia. Mulţi, foarte mulţi, au urmat politehnica, dreptul, au ocupat funcţii de conducere sau sunt cadre universitare. Un fost elev a fost director general în Ministerul Educaţiei. Cea mai mare realizare a lor este că au avut deschidere spre cultură, participând la viaţa culturală a municipiului şi dovedind că sunt oameni integri, că-şi iubesc oraşul, loc plin de istorie, în care trăiesc sau unde-şi au rădăcinile.

Emilia Țuțuianu: În poezia dumneavoastră există un ,,duel logic” cu realitatea, vă simulează, vă provoacă… Fiecare poezie are o ,,cheie”… o poveste…

Cecilia Bănică Pal: Duelul logic, cum îl numeşti tu, cu realitatea se naşe din trăirile ce năvălesc în poezie. Prea multe emoţii, împliniri, neîmpliniri, mi-a impus existenţialul…si-atunci ele au demonstrat povestea lor dând, aşa cum numeşti tu metaforic, o cheie… uneori nici ea nu poate deschide toate ferestrele şi-atunci… rămâne o poveste.

Emilia Țuțuianu: Aţi suferi de la viaţă foarte mult şi pot spune că uneori ruşinea doare mai tare decât orice alt sentiment şi poate să te doboare. Dumneavoastră însă niciodată nu aţi reproşat acest sentiment cuiva. Aţi ţinut lacrimile strâns între pleoape şi aţi mers mai departe, pe drumul ales de dumneavoastră. Asta să fie normalitatea pentru condiţia umană, pentru societate? Nu aţi pretins niciodată ceva pentru dumneavoastră, dar aţi solicitat uneori şansa de a fi privit ca Om adevărat. De ce nu a fost posibil uneori?

Cecilia Bănică Pal: Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile. Atât în familie cât şi în Şcoala Normală am învăţat că nu trebuie să-ţi fie ruşine dacă nu ai făcut nimic rău, ci că trebuie să le fie ruşine celor care te-au denigrat, fără să te cunoască, doar din plăcerea de a se ridica pe ei (vezi Eminescu). Mi-am purtat durerea, înfrângerea cu capul sus, pentru că ştiam că am acel ceva ce nu mi-l poate lua nimeni: respectul, stima elevilor mei… Ei m-au considerat un om adevărat şi mi-au demonstrat-o şi după ce am ieşit la pensie, cu fiecare ocazie, la orice întâlnire, ani de-a rândul. Când un fost elev mi-a spus că a învăţat pe de rost Păpuşa de lut mi-au dat lacrimile…Alta mi-a vorbit despre poezia mea, despre cunoştinţele şi sfaturile pe care le-a primit de la mine şi de care-şi aduce aminte cu recunoştinţă,drag şi nostalgie. Îmi trebuie mai mult? Nu! Ei mi-au umplut viaţa şi sufletul meu a primit mai uşor indiferenţa unor semeni…Lor le mulţumesc pentru că-mi vorbesc, pentru că-mi zâmbesc, pentru că-mi aduc aminte că în viaţă culegi ceea ce sădeşti… Nici nu ştiu ei cât de bine-mi fac gesturile lor, cum îmi alină sufletul şi-mi prelungesc viaţa.

Emilia Țuțuianu: Aveţi amintiri legate de Valeria Sadoveanu. Povestiţi-ne cum v-aţi cunoscut…

Cecilia Bănică Pal: Doamna Valeria Sadoveanu, doamna Ştefana Velisar Teodoreanu, doamna Chehata Smaranda Petrescu sunt personalităţile pe care am avut fericirea să le cunosc. Ele au strălucit prin modestie, puterea de a aprecia orice activitate legată de cei trei mari scriitori. Au remarcat cu prisosinţă deschiderea spre cultură a seraliştilor, ţinuta şi demnitatea lor, bogăţia lor sufletească şi puterea lor de a transmite celorlalţi ce valori deosebite se găsesc în literatura română.

Emilia Țuțuianu: Privind înapoi, ce regretaţi?

Cecilia Bănică Pal: Nu regret nimic. Am doi copii minunaţi şi am vie încă menirea, căreia i-am rămas fidelă şi care m-a făcut respectată.

—————————–

Emilia Țuțuianu

Din vol.: Azi… pentru mâine–Convorbiri, autor Emilia Țuțuianu