Cuvânt și iubire

„Într-o ţară aşa de frumoasă, c-un trecut

aşa de glorios şi un popor atât de deştept,

cum să nu fie o adevărată religie iubirea de

 patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea ca

falnicii strămoşi de odinioară,

mândru că pot spune: Sunt român!”

                                            (ALEXANDRU VLAHUŢĂ)

   <<Ca şi pildele fără autor şi fără de vîrstă,

acestea îşi află locul între alcătuirile ieşite de la sine

 din tainele fără istorie, precum pădurile de brazi>>

                             (Artur GABRIEL Silvestri)

 

                                                

    Fiecare poem al Toamnei româneşti ce ne înconjoară, surâde, înmiresmează şi rosteşte şoptind tainic, sensibilitatea, farmecul şi splendoarea frumuseţii pământului dacoromân.

   Pe cărările dinspre munţi, pădurea în armura ei verde aştepta în legiuni falnice şi ordonate să dea salutul soarelui care încă nu se trezise, dar se bănuia undeva spre răsărit,  ca  o vâlvătaie de flăcări zglobii ce străbăteau în cadenţă pâcla somnoroasă a dimineţii, cu suliţele lor aurii.

   Frunţile Carpatice temerare au primit doar binecuvântarea înaltului cer și sărutul nourilor, lacrimile ploii…

     Semeţii condori, cascadoria caprelor negre, dansul cocoşului de munte păstreaza amintirea şi avântul partizanilor îndrăzneţi, împreună primeau surâsul soarelui, punând în lumină prospeţimea veşnicilor munţi, ca-n Ziua cea dintâi a Făpturii.

 „Acolo, departe, în singurătatea munţilor şi a codrilor, spune Bădiţa al meu drag, Petru Baciu-Bacău, poet, scriitor, mărturisitor, partizan şi biruitor, m-am regăsit şi mi-am purificat viaţa. Acolo, departe, în singurătatea pribegiei mele, m-am simţit mai aproape de Dumnezeu şi m-am împăcat cu mine şi cu lumea pentru totdeauna… Munţii sunt scară de mărgean care urcă la Dumnezeu. Acolo, lumina cerului nu se stinge niciodată. Între munte şi destinul neamului românesc există o legătură greu de exprimat în cuvinte, <<cetate inexpugnabilă>> care nu a putut fi cucerită niciodată de năvălitori.”(Petru C. Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii. Vol. II, Ed. Fundaţiei  Culturale-Buna Vestire, Bucureşti-2004, p. 84)  

 

   Pe măsură ce se ridica cortina nopţii, din iatacul răcoros al pădurii, tufe de flori îşi ridică petalele, să prindă căldura razelor binevoitoare, care le însenina corola înmiresmată.

   Pe trupurile de argint ale fagilor, umbrele jucăuşe ale fluturilor de lumină, pâlpâiau ca flacăra de lumânare într-un schit unde se intonau angelicele cântările psaltice.

   În amvonul unui izvor, bulbucii de aer se învârteau ca nişte monahi fascinaţi de sunetul toacei bătute în rezărsat de zori, împroşcând sclipiri de curcubeu, înainte de a deveni o eşarfă de spumă plutitoare.

   În isonul căldurii, zvonul pădurii se domoleşte. Unduindu-se în rotiri diafane, candelabrele brazilor, argintând umbrele lor pe cer, reflectate pe limpezimea albastră, împing nourii , adevărați căluşari care saltă în strămilenarul joc dacic, azuriu.

   Între veşmântul de brocard al brazilor, unde izvoarele susură permanent Legendele şi Doinele Valahilor, fagii au renunţat pentru un timp la coroana lor verde în schimbul pepitelor aurite-frunzele efemere ce se cern ca o ploaie de sori peste pământul primitor de Dumnezeu.

  Vorba cântecului din marşul Vânătorilor de munte: Dumnezeu e mai aproape,/ Îl simţim la orice pas/ Prin murmur duios de ape/ Şi-n al codrilor sfânt glas.

   La poalele Munţilor, pâlpâiau în toate culorile câmpiile împestriţate, în port de sărbătoare sub rapsodiile mierlelor, iar dealurile se ridicau şi se îndepărtau în geana zenitului, precum refrenul cucilor, slobozit pe portativul ţărilor calde primitoare, de unde vin şi unde se întorc.

   La curtea marelui Codru, printre freamătul de ramuri, vraja, miracolul, taina te îmbrăţişează cu tot mirabilul celest: cu cer, pământ, copaci, flori, izvoare, păsări, triluri, legende, minuni.

   Zvonul zilei s-a retras şi el la marginea pădurii, luând după crestele munţilor văpaia soarelui spre a şi-o aşeza căpătâi. Sub marama înserării munţii se îmbrăţişează în rugăciunea dinaintea culcării.

    Poate undeva în vreo poiană mai pâlpâie un foc şi poveştile ciobanilor trăite sau povestite de înaintaşii înaintaşilor milenari, de la Zamolxe, marele Păstor dac, până azi.

   Un înger aşteptă să aţipească ciobanii, apoi luă un tăciune, puse pe crestele semeţe scara cerului şi, urcând, aprinse opaiţul Lunii, picurând mărgăritare printre cetinile de brad.

   Jos, Văile răsunau cuprinse parcă în clocotul serilor de haiducie sau al anilor de luptă a partizanilor pentru Voievodatul lor creştin…

     „Între 1948-1956 un nou Voievodat se înfiripase pe aceste meleaguri făgărăşene, pe unde cu un sfert de mileniu mai înainte încercase şi Brâncoveanu să aducă lumină şi mângâiere sufletească norodului trudit sub jug străin…

   Nevoia unei redresări morale, a unei treziri a conştiinţei umane în slujba legalităţii şi a dreptăţii sociale, se făcea simţită şi dorită. Acest avânt de viaţă nouă a pornit de pe Valea Oltului, din sufletul elevilor, şi a pătruns spre culmile alpine prin minunatele văi, începând de la Fântâniţa Crăiesei până la Fereastra Sâmbetei, antrenând toată suflarea înşiruită în jurul masivului Moldovean… Pe aceste ţinuturi carpatine s-a constituit, din suferinţă şi nedreptate, gruparea partizanilor condusă de Ion Gavrilă.”(Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa Armată Anticomunistă din Munţii României-1946-1958. Ed. Gîndirea Românească, Buc.,1993, p. 48)

 

   „Trei lucruri, spunea acel mare haiduc al Ţării Făgăraşului, Ion Gavrilă-Ogoranu, le-am socotit de aur pentru viaţa pe care am dus-o: căciula rusească, rucsacul nemţesc şi cojocul românesc. Căciula românească nu-ţi acoperă urechile, ţi-o dau jos de pe cap crengile, încât noaptea rişti să nu ţi-o mai găseşti sau eşti tot cu mâna pe ea, ca să ţi-o îndeşi pe cap. Căciula rusească o legi sub bărbie, poate bate vântul, poţi trece prin frunzişuri şi nu îţi cade decât cel mult cu cap cu tot. Traista românească şi desagii, orice formă ar avea, îs incomode, se agaţă de crengi, te trag într-o parte şi trebuie să te tot ţii de ele. Rucsacul german e cel mai potrivit pentru a duce greutăţi. Încărcătura se mulează pe spinare, se face una cu tine, nu pendulează, îţi lasă, mai ales, mîinile libere, te poţi strecura cu uşurinţă printre crengi şi prin locuri prăpăstioase, când şezi ai un spătar de care să te rezemi şi, la nevoie, poţi dormi cu capul pe ea. Cojocul românesc e cea mai necesară haină. Intrat în el, având genunchii acoperiţi, cu căciula pe cap, te poţi culca în zăpadă. Se udă greu, dar se usucă uşor şi ţine de cald şi când e ud…” (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol. I. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 101)

   După ocuparea Regatului Român de către hoardele roşii, câteva sute de creştini: militari, preoţi, învăţători, ţărani, intelectuali, studenţi şi elevi s-au refugiat în Sânul marelui Codru Verde Dac, în cetatea veşnică a Carpaţilor veghetori, pentru a lupta pe viaţă şi pe moarte contra cotropitorilor aduşi de alogeni şi de cozile lor de topor.

   Toate grupurile în sine, toţi luptătorii în parte, chiar şi cei care îi susţineau şi-i spijineau din spate, rude, prieteni sau pur şi simplu români de conştiinţă, ştiau de la început că lupta este inegală, că e sortită înfrângerii graţie colosului armat cu care se încleştau, dar demnă, jerfitoare şi biruitoare prin crezul mistic al neîngenuncherii în faţa Antihristului.

   Toţi se simţeau daci liberi în Ţara lui Zamolxe, a lui Burebista, a lui Decebal, a lui Mihai.

   Stâlpul şi Temelia fiecărei celule, grup sau organizaţii se zideau pe: Dumnezeu, Neam, Glie, limbă, cultură, credinţă, cinste, omenie, sacrificiul suprem, iubire de semeni.

   Toţi luptătorii trebuiau ca măsură proprie să atingă Icoana ţăranului imperial dac, asemeni haiducului Ţării Oltului, Gheorghe Arsu: Potrivit de statură, lat în spete, drept şi vânjos ca o stană de piatră, îl văd şi acum călcând apăsat pe mijlocul drumului-în haine albe, cu căciula dată pe spate ca să se vadă fruntea lată şi ochii negri strălucitori, parcă sfidând lumea: <<Ăsta sunt, nu am treabă cu nimeni, dar nu vă legaţi de mine.>>

   Toţi partizanii au fost brazi ce nu se îndoiesc, fagi viguroşi, herculani şi stejari temerari, care şi-au pus viaţa în soarta istoriei: Dar nici unul nu va muri în luptă deschisă. În luptă, în munţi, vom fi răniţi, dar morţi nici unul. Ucişi am fost numai atunci când am fost vânduţi…

 

   „În vara şi toamna anului 1947 în Munţii Făgăraş exista în legătură cu mănăstirea Sâmbăta şi cu părintele Arsenie, o grupă de oameni din întrega ţară adăpostiţi aici… Pentru a lua legătura cu grupul Arsenescu-Dumbravă, am trimis în două rânduri pe Gheorghe Cordea, din Gura-Văii… Sub motiv că târguieşte oi, a trecut pe la stânile din masivul Iezer-Păpuşa, întrebându-şi prietenii dacă nu au legături cu luptătorii din munţi. Careva l-a dus în faţa unui bătrân, care susţinea că este generalul Dumbravă. Acestuia i-a relatat despre existenţa grupului nostru. Bătrânul ne-a transmis să activăm pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş… Urma să ne împărţim în două echipe şi să colindăm munţii de la stână la stână, să ne găsim oameni ce aveau legătură cu grupurile de luptă care s-ar fi aflat pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş… Am trecut coasta prin Valea lui Mogoş, coborând prin fereastra Bîndii în Nisipuri spre Muntele Gâlcescu, poiana şi muntele Scărişorii. Am continuat să mergem tot aşa, oprindu-ne la stâni spre Munţii Ghiţu şi Frunţi, de unde se vede Curtea de Argeş… Ajunşi pe muntele Dobroneanu, lăsând în spate Valea Vâlsanului, apoi de la râul Doamnei în sus pe Valea Zărnii până în Muntele Pecineagu, la cotul Dâmboviţei.  De la Piscul Netotului colindarăm munţii peste Dracsin şi Caşcue până în Piatra Craiului. De grupul Arsenescu nu ştia că mai există în munte, dar toţi vorbeau de fraţii Arnăuţoiu şi de Maria, enigmatica tânără ce era cu ei şi care se purta ca un bărbat cu armă şi raniţă…De la muchea Galbănii, eram aproape de muchiile lanţurilor Moldoveanu, Gâlcescu, Dara şi Nisipuri.. Odată cu înserarea se puseră la drum spre creastă, la propunerea lui Ilioi de a urca până în vârful Moldoveanului: << Suntem de atâţia ani în munte, cel mai înalt munte al ţării e aici lângă noi şi n-am fost niciodată până în vârful lui. Haideţi să fim şi noi o dată cei mai înalţi oameni din România.>>(ibid., p. 143, 51,104, 124-127, 172, 298)

   În Regatul României, demn de Regatul străbun al Daciei Mari, a rămas un voievodat liber, care n-a îngenuncheat în faţa comunismului samavolnic, VOIEVODATUL CARPATIN.

   Savantul Simion Mehedinţi îi numea pe strămoşii daci nemuritori, poporul carpatin.

   Mântuitorul Iisus Hristos, Munţii Carpatini, Oltul, Mureşul, Nistrul şi Dunărea sunt Obârşia neamului nostru primordial protodaco-valaho-român.

   Dacă Bunul Dumnezeu nu ne dăruia această Vatră de cremene, am fi dispărut de mult din istorie. Codrul verde şi Crucea hristică consfiinţesc deplin Aura sufletului dacoromânesc.

   Aici în Sânul munţilor au odrăslit cu binecuvântare de Sus, sub Pronie divină, dintru începuturile diafane: limba, cetatea, cultura, înţelepciunea, tradiţia, biserica, doina, balada.

   Toate încercările, prigonirile, persecuţiile, invaziile migratoare, trădările, vânzările, mai vechi sau mai noi, au frânt poporul, au zgâlţîit biserica, dar jertfa lor s-a plămădit în Doine şi s-au refugiat în Munţii care, au rămas de veghe şi strajă veşnică, de neclintit, de nebiruit.

   Rodul luptei partizanilor din munţi pentru izbăvirea naţionalist-creştină s-a împletit cu ambianţa vieţuitoarelor şi cu familiaritatea plantelor pădurii, care le-au furnizat tactica şi strategia atât de nacesară bătăliilor cu duşmanii atei: „Aveam un sistem de apărare învăţat de la animale. Gâştele sălbatice se lasă şi pasc pe grâu, toamna, iar un gâscan stă pe o ridicătură, ceva mai sus, şi supraveghează. Când vede duşmanul, dă alarma şi toate îşi iau zborul. Toate vieţuitoarele au sistemul lor de apărare. Noi am învăţat de la ele, de la căprioare, de la cerbi. Motrescu (Vasile) a aplicat prima metodă şi s-a înfundat în desiş. Planul era aşa: dacă potera vine de la deal (ei veneau <<pieptene>>, unul lângă altul, prin desiş, cu câte un câine de urmărire din loc în loc), în nici un caz nu fugim la vale, înaintea lor. Cine fugea de primii, era împuşcat de ceilalţi. Asta ştiam. Metoda era să te afunzi în desiş în direcţia de unde veneau ei. Îţi găseai un loc de unde nu erai observat decât de la unu-doi metri, iar tu observai din timp, şi când el te repera, erai deja stăpân pe situaţie.

   Te ridicai, şi dacă el voia să tragă, trăgeai, îl doborai şi, prin spărtura făcută în frontul lui, săreai în spatele lor şi te tot duceai, pentru că în spatele lor nu mai era nimic… Ei ştiau că noi nu stăm în pădure rară, bătrână, ci în lăstăriş, în desiş, unde nu puteam fi uşor surprinşi. Eram camuflaţi. Era clar că parchetul era <<pieptănat>> de ei. Dacă îi simţeai de la distanţă, o luai în diagonală şi ieşeai în partea cealaltă a parchetului, şi învăluidu-i pe la capăt, ajungeai în spatele lor. Cu condiţia însă: să o iei tare în diagonală, pentru că ei s-ar putea să aibă dispozitivul în formă de potcoavă. Am mers în diagonală, dar n-am ieşit din desiş. Asta am învăţat-o de la mistreţi. Mistreţul nu iese din desiş decât dacă-l hăituieşti. Numai cu foc de puşcă iese. Dacă-l hăituieşti, el te ocoleşte şi tot în desiş rămâne. Aşadar, n-am ieşit din desiş.” (Gavril Vatamaniuc, Am Fost Un Om Liber. Covorbiri cu Liana Petrescu. Fundaţia Academia Civică-2016, p. 108-109)

   Se mai întâmpla însă, ca muntele să le de-a partizanilor şi clipe de răgaz, refaceri, învoiri, când ei ieşeau din cazarmele verzi ori de piatră pentru a lua contac cu lumea liberă, poate chiar cu studenţi sau colegi de-ai lor, provocând totodată şi mânia vigilentei potere.

   În mijlocul confraţilor tineri turişti, neangajaţi militar, întâlneau simpatie, bucurie, veneraţie şi dăruire din puţinul lor: cruciuliţe de la fete, bocanci, binocluri, lenjerie, chibrituri…

   Un astfel de popas istoric a fost cel de la cabana Bâlea-cascadă: „Turiştii erau adunaţi în faţa cabanei amestecându-se cu noi şi continuînd să ne dea obiecte. Simţeam că trebuie să spun câteva cuvinte acestor oameni: <<Spuneţi, vă rog, oamenilor din ţară că mai există un colţ din regatul României, care nu şi-a plecat capul înaintea comuniştilor. Şi-atâta timp cât ne vor sta capetele pe umeri, acest colţ de ţară va fi liber. Spuneţi-le să-şi păstreze încrederea că într-o zi toată România va fi liberă. Rugaţi-vă să vă ajute şi să ne ajute Dumnezeu.>> (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii…, op. cit., p. 304)

   Când porneau în misiune, partizanii spre a nu cădea în potcoava întinsă de securitate, ţineau precum caprele negre, doar crestele abrupte ale munţilor şi pe unde potecile erau prietenoase se lăsau pentru provizii către stânele ciobanilor: „Am urcat munţii pe la Turnu Roşu şi am ţinut creasta spre Suru, Scara Mâţii şi am coborât în valea Topologului, deasupra stânii, chiar sub Negoiu… Ciobanii erau la fel de binevoitori ca peste tot… În partea apuseană a Ţării Făgăraşului exista de ani de zile o organizaţie anticomunistă condusă de profesorul Olimpiu Borzea din Viştea de Jos. Grupul se constituie din intelectualii satelor: învăţători, profesori, medici, preoţi, ţărani şi muncitori mai răsăriţi. Era zona din care se ridicase cu 70 de ani în urmă cel care în istorie a rămas cu numele: Badea Cârţan… Din grup făceau parte, pe lângă Olimpiu Borzea, învăţătorul Pompiliu Stanciu din Viştea de Jos, dr. Lucian Stanciu, ţăranul Gheorghe Borzea,  studentul Ion Bucelea,din Viştea de Sus, tânărul Vasile Bucelea-18 ani (n.a. socrul amicului meu, neînfricatul luptător pentru adevăr, profesor Corvin Lupu), Vasile Bucelea, tatăl lor, Ion Sofariu (Nică a popii), Victor Geamănu, Liviu Fogoroş, Marcu Oană (Logrea), ing. Liviu Nicoară din Rucăr-Făgăraş şi Ioniţă Greavu din Noul-Român… (Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol. II. Ed. Marineasa, Timişoara-2001, p. 82, 164)

   Uneori, şi nu prea rar, se înteţea viforul, pregătit să prăvălească totul în cale. Gerul se întindea nestingherit ca albul polar în imperiul său nesfârşit. Din când în când şi repetat se auzea prezenţa lupilor porniţi în iureşul lor vânătoresc. Cu partizanii, care deşi îi înlocuiseră ca stăpâni ai munţilor, nu aveau nimic de împărţit, doar că pofteau la aceleaşi stâni…

   Primii erau paşnici şi se aprovizionau ziua, ceilalţi erau îndârjiţi şi vânau  doar noaptea.

   Câinii ciobanilor numai latră, dar nu se luptă cu lupii. Aceştia au strategia lor imbatabilă.

   Nu dau buzna ca balşoiul de urs. Au mare răbdare, încercuind de departe. Pe cel mai slăbuţ îl trimit ştafetă, care se face una cu pământul, târându-se în direcţia vântului ca să-l simtă câinii stânei. Când dulăii se reped spre el, lupul fuge în direcţia inversă din care vine haita în marş de potcoavă, cu lăncerii în frunte bătând hăţişurile şi aşezarea stânii. Îşi aleg după sprânceană vânatul şi pleacă. Ursul, omoară într-o veselă beţie a crimei, precum Ilici, sovieticul turbat şi turmentat, cu kalaşnikovul la prizonierii Axei…

Ursul după ce a făcut prăpăd îşi ia o victimă şi pleacă, lăsând totul de-a valma, alb-însângerat.

   Lupul dac, tot dac isteţ rămâne.

   Totul este dacă te întâlneşti cu ei să nu le arăţi că ţi-e frică. Să îi priveşti admirativ drept în ochi, să tîrâi un băţ după tine sau cel mai nimerit ar fi o sfoară. Dincolo de capătul sforii lupul care se fereşte de laţ, nu trece. Să nu te uiţi în urmă şi să fii totdeauna mai sus de poziţia lor. Să scaperi o lumină. În felul acesta neînfricaţii te iau drept dac de-al lor şi ziua bună…

   Îmi plac Lupii liberi. Ei stăpânesc adevărul dreptului celui ce are strategie…

   Prima dată m-am întâlnit cu doi dintre ei, când aveam vârsta de 6 ani, iarna, la 300 de metri de casa părintească.. Erau la 10 metri de mine. Omătul era cât mine şi ei cât omătul. Erau arătoşi, alergau în cadenţă fără grabă. M-au salutat discret şi şi-au văzut de drumul lor.

   A doua oară, vara spre toamnă, erau tot doi. Alergau uşor înspre sud, de-a lungul unui lanţ al pădurii de stejar. Distanţa era de aproximativ de 100 de metri.  Aveam 16 ani şi înmuguream poezii…

   A treia oară, vara, eram dezbrăcat până la brâu, cu o curea lată de care atârna la spate o bardă grea dacă, pentru a face ţăruşi de nuiele de alun. Aveam 25 de ani şi părul lung ca al lui Winetou. Camaradul şedea întins la 1,5 metri de-a lungul unei fântâni de lemn cu izvorul rece. Mă îndreptam să beau apă. La cca 7 metri, dacul ridică privirea spre mine. M-am oprit uitându-mă surprins plăcut la el. Ne admirarăm  reciproc, deşi părul îmi devenise coamă.

   M-a salutat şi a plecat alene, lăsându-mă să-mi potolesc setea. Când am pornit spre fântână am realizat de fapt că eram înarmat…

   Alăptat de sânul gras al Milcăi-oculte şi de sângele popoarelor creştine, comunismul a crescut repede, trufaş, violent, sadic, monstruos, guvernând în teroarea criminală înăscută: frângând destine, infirmând vieţi, paralizând spiritul, aruncând aproape jumătate din lumea creştină în lagăre, închisori, deportări, gropi comune, proscrisuri şi mistificări.

   „Chiar dacă nu s-a dovedit la momentul respectiv a fi o reuşită deplină, lupta partizanilor împotriva instaurării comunismului a reprezentat un succes. Timp de zece ani, sub pavăza munţilor, a credinţei şi a încrederii în adevăr s-a întârziat instaurarea peceţii purpurei roşii. În Ţara Făgăraşului, sub imboldul dreptăţii şi unităţii, oamenii curajoşi au ajuns până la sacrificiul suprem. Respectând o veche tradiţie, cea de împotrivire la tiranie şi împilare, locuitorii din zonă s-au organizat în grupuri de rezistenţă… Niciodată în istoria Făgăraşului nu s-a suferit mai mult ca în acei ani, dar în acelaşi timp nu s-au ridicat mai uniţi şi mai dârzi oamenii acestor locuri decât atunci când au luptat împotriva comunismului.”  (Ion Gavrilă Ogoranu/ Lucia Baki Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Vol. III. Ed. Marineasa, Timişoara-1999, p. 35, 218)

 

   Codrul munţilor falnici vibrează în sufletele luptătorilor partizani, precum clopotul mânăstirii în sânul sihastrului, adâncindu-i chemarea întru demnitatea Neamului său creştin.

   Natura creată de Dumnezeu şi dăruită, devine pentru ei mai ales, Taina care le fortifică trupul, le purifică sufletul, îi renaşte spiritual, creativ într-o altă dimensiune mistică, precum ruga de foc ce te aduce în Sânul ordinei divine:

 

   „De vrei tu însuţi şi fruntea să nu-ţi pleci/ Să ai un cer deasupra, sub tine un loc de veci/ Atunci, ca şi strămoşii, aburcă-te pe munţi/ Desprinde-te de laşele, mulţimile cuminţi./ Potecile ce urci sunt trepte de lumină/ Călcate de vitejii ce nu mai sunt la cină;// Sunt vatră şi altar, un pod întins spre tine/ Mândria unui neam ce nu vrea să se-ncline./ De pe-nălţimea lor te legi cu nemurirea/ Şi Dumnezeu e-n tine, îi sorbi nemărginirea/ Sorbi stelele din şipot, vegheat de lună, visul,/ Tu ţării porţi onoarea şi-i ştergi neamului plânsul.// Acolo răzvrătirea în orice piatră zace,/ Acolo frica morţii se risipeşte, tace;/ Eşti tu şi numai tu stăpânul vieţii tale,/ de-acolo pornesc brazii, furtunile spre vale.// Pe crestele umblate, am pribegit şi eu,/ Desişul mi-a fost casă şi pâine Dumnezeu,/ Velinţă mi-a fost frunza şi creanga aşternutul,/ Dreptate mi-a fost flinta şi legământ pământul.// O, sfinte amintiri, măriri ce am trăit!/ Eu voi muri acolo, de-a pururi regăsit,/ O, sfinte amintiri, furtuni ce-am petrecut/ O lacrimă las vouă şi celor ce-au căzut.” (Petru C. Baciu…, p.86)

Tuturor prietenilor mei dragi şi purtătorilor numelor Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil:

   Întru mulţi ani binecuvântaţi!

O astfel de carte trebuie să-şi găsească locul de cinste în biblioteca fiecărui creştin ortodox, nu numai a celor angajaţi în slujirea în şcoli şi centre de învăţământ public. Şi am să fac o afirmaţie care va stârni o reacţie stranie în mintea cititorilor; dar pentru aceia care au răbdare să ia aminte la bazele de pe care o fac, straniul se va transforma într-un simţământ de pietate. Iată afirmaţia: cartea aceasta i-a stârnit interesul lui Dumnezeu într-un mod deosebit!

Textul original al Sfintei Scripturi Îl arată pe Mântuitorul Iisus Hristos ca orizont al tututor intereselor Dumnezeului Tată. Cuvântul rânduit de la Faptele Apostolilor 10:42 şi 17:31 vine de la grecescul horizo, din care avem cuvântul nostru românesc orizont. Deşi termenul grecesc este folosit numai în cele două locuri din Scriptură adevărul pe care-l evidenţiază luminează din abundenţă întreg conţinutul Cărţii Sfinte şi, în acelaşi timp, este cheia dezlegării celor mai multe taine – ne referim la acelea rânduite de Dumnezeu să ne fie descoperite.

Orizontul. În orizont este cuprins tot şi toate care se pot distinge până la cel mai îndepărtat punct perceptibil cu vederea, în lung şi-n lat, în sus şi-n jos. Acesta este locul pe care l-a conferit Dumnezeu Fiului Său, Iisus Hristos – El umple totul. Pe El, Acela care acum este Domnul şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, L-a rânduit Dumnezeu mai înainte de a fi veacurile să fie orizontul tuturor intereselor, preocupărilor şi activităţilor Sale. Aceasta este ceea ce ne spune însuşi Mântuitorul prin cuvintele „Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă” (Apocalipsa 22:13). Şi oare nu tocmai aceasta găsim şi în textul următor de la Coloseni 1:15-19 (versiunea Anania)?

“El este chipul nevăzutului Dumnezeu, Întâi-Născut a toată zidirea, pentru că’ntru El au fost zidite toate, cele din ceruri şi de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpâniri. Toate prin El şi pentru El s’au zidit şi El este mai înainte decât toate, şi toate’ntru El se ţin împreună… Căci în El a binevoit [Dumnezeu] să sălăşluiască toată plinătatea”.

Am cutezat să afirm mai sus că această carte a preotului Radu Botiş i-a stârnit interesul lui Dumnezeu într-un mod deosebit. După ce am învăţat din Sfânta Scriptură că Mântuitorul este centrul tuturor intereselor, preocupărilor şi activităţilor Dumnezeului Creator, facem observaţia că această carte deţine un record demn de remarcat cu privire la menţionarea Numelui Fiului lui Dumnezeu, sub o formă sau cealaltă, de 876 de ori pe parcursul a 150 de pagini după cum urmează: Iisus de 370 de ori; Hristos de 179 de ori; Mântuitorul de 129 de ori; Domnul de 94 de ori; Învăţătorul de 104 de ori. Numărul acesta nu include şi denumirea de profet sub care este, de asemenea, menţionat Numele Aceluia care constituie orizontul tututor intereselor lui Dumnezeu. Înţelegem acum temeiul afirmaţiei că această carte stârneşte interesul lui Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit?

Dintre autorii ale căror cărţi le-am citit până acum numai Justin Popovici, al cărui nume este respectat şi între creştinii ortodocşi ai Statelor Unite, îl precede pe părintele Radu Botiş din perspectiva aceasta. Spre exemplu, cartea sfinţiei sale “Lupta pentru credinţă”, editura Rotonda, 2009  este cartea care (cel puţin pentru mine, până la ora actuală) stabileşte cel mai potrivit pe Dumnezeul-Om ca fiind chintesenţa Ortodoxiei. Îmi permit să redau câteva citate culese din pag 69-72 şi 77-100 cu intenţia de a întări cu atât mai mult afirmaţia făcută mai sus privind interesul deosebit al lui Dumnezeu stârnit de cartea de faţă.

“Toate adevărurile Ortodoxiei izvorăsc dintr-un singur adevăr […]. Adevărul este Dumnezeul-Om Hristos […] orice adevăr al Ortodoxiei până la limita sa ultimă […] miezul lui este Dumnezeul-Om Hristos […].

Ortodoxia este Ortodoxie datorită Dumnezeului-Om şi nu datorită altcuiva sau a orice altceva […].  Dumnezeul-Om este fiecare părticică a Ortodoxiei […]

În chiar esenţa sa, Ortodoxia nu este nimic altceva decât Personaliatea Dumnezeului-Om Hristos […] Tot ceea ce nu cuprinde acea Persoană nu este ortodox […]

Hristos Domnul cuprinde întreaga Sa învăţătură şi lucrările în Persoana Sa divino-umană şi le explică printr-Însa […].

Care este esenţa Ortodoxiei? Dumnezeul-Om Hristos.

În creştinul Ortodox nimic nu se îmtâmplă prin om, ci totul prin Dumnezeul-Om […]”

Ne plecăm şi noi cu toată smerenia înaintea Persoanei Dumnezeului-Om, Amin!

După ce am văzut că Hristos Domnul cuprinde întreaga Sa învăţătură şi lucrările în Persoana Sa divino-umană şi le explică printr-Însa şi punem apoi alături de această cunoştinţă faptul că lucrarea părintelui Radu Botiş menţionează numele Mântuitorului de peste 876 de ori pe parcursul a numai 150 de pagini, sunt convins că înţelegem limpede ceea ce a stârnit interesul lui Dumnezeu pentru ea. În acelaşi timp afirmăm cu tărie că, da, această carte este scrisă cu adevărat în spiritul ortodoxiei al cărei miez este Dumnezeul-Om, Hristos.

Personal mă angajez să învăţ şi să aplic cu sârguinţă învăţătura cea mai de valoare pe care am primit-o în urma citirii acestei cărţi valoroase. Atâta vreme cât orizontul tuturor intereselor şi activităţilor mele va fi acelaşi cu al lui Dumnezeu Tatăl şi Creatorul tuturor lucrurilor, adică Dumnezeu-Om, de cine aş mai avea a mă teme? Biserica zidită de Mântuitorul Iisus Hristos este atât de măreaţă şi slăvită încât nici porţile iadului nu o pot birui (Matei 16:18). Cum spune şi psalmistul (Psalmul 26:1), “de cine mă voi teme?”

Îndemn cu toată stăruinţa şi căldura inimii mele pe toţi cititorii acestei cărţi să acorde atenţia cuvenită învăţăturii atât de preţioase care ne concentrează în jurul miezului Ortodoxiei – Dumnezeul-Om Hristos. Căci pe calea aceasta, şi numai pe aceasta, cele trei deziderate ale vieţii de credinţă vor fi partea noastră, şi anume: să avem viaţă şi s-o avem din belşug (Ioan 10:10); să avem bucuria Mântuitorului în noi, iar aceasta să fie o bucurie deplină (Ioan 15:11); şi pacea lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte să păzească inimile noastre şi cugetele noastre, întru Hristos Iisus (Filipeni 4:7).

Today my dear Mom is celebrating her 79th birthday!

I would so love to be with her today but unfortunately I can’t as she lives in Romania, I live in U.S. … But I dedicate her my prayer and ask God to give her a wonderful birthday!

A birthday prayer for my mother

Dear heavenly Father I thank you for my loving mother.
I thank you for all the things she has done and given me.

I pray her day is filled with good things and happy moments — not only today but everyday.
Lord, put a smile on her face and let her bring cheer to those she meet; let her shine your love.
I thank you for your promises for her life. Thank you that you are her rock, her fortress, her deliver,
her healer, her shield and her strength. Thank you that she has the mind of Christ and that she is filled with Your love, peace, joy and strength every day.
Thank You that You are with her and You promise
to always take care of her.

Mom I say to you that:
God rejoices in your life.
He believes in you…
watches over you…
and tenderly keeps you in His constant care.
You are valued and loved!
May God reveal His many blessings He has in store for you
in the beginning of this another year!

Happy Birthday!

Happy Birthday messages for Florica Curpas on Christian Radio in Oradea, Romania:

(November 5, 2015)

Mulţi au auzit de celebrul scriitor evreu, Harry Ross, alias Enric Roskovits, un fost deportat la ,,Fabrica Morţii” care a scris volumul ”Auschwitz, ţara morţii: eu nu pot să uit şi nu pot să iert”. Dar puţini ştiu că autorul cărţii a fost închis în urmă cu 72 de ani în ghetoul din Reghin, din vechea fabrică dezafectată a Fabricii de Cărămidă. În ziua de 4 iunie a anului 1944, din gara Reghin au fost deportaţi 3.149 de evrei de către Jandarmeria hortystă şi predaţi autorităţilor naziste. Harry a fost unul dintre ei, avea 15 ani şi a călătorit şase zile cu trenul groazei, până la Auschwitz, fără să aibă un gram de hrană sau apă. ”Eu am fost acolo. Candidat, ca şi alţii, la gazare. M-a salvat o întâmplare. Însă milioane n-au scăpat. Eu am văzut cuptoarele, Şi coşurile lor fumegânde, Eu am simţit mirosul trupurilor arzând”, scria Harry într-o poezie. Milioane de cranii stau mărturie genocidului săvarşit, cu sânge rece, de marii criminali nazişti, care rămâne o rană deschisă a secolului XX. Mama i-a fost gazată, familia decimată şi a a fost martorul unor orori de neimaginat, însă a supravieţuit datorită unui miracol şi poate că nu s-ar fi aflat niciodată povestea vieţii lui Harry dacă nu s-ar fi decis să-şi povestească amintirile şi sentimentele asupra Holocaustului. Dacă victoriile sufletului ar putea fă măsurate şi renumerate aşa cum se întâmplă cu izbânzile profesionale, sunt convins că Harry Ross nu ar mai fi cunoscut înainte de toate ca un mare scriitor ci ar câştiga toate maratoanele încercărilor nedrepte ale vieţii, cursele de obstacole ale destinului şi sprinturile după linişte.Viaţa lui este o rană deschisă provocată de cel mai îngrozitor holocaust pe care l-a trăit pe propria piele, în compraţie cu generaţia noastră care l-a cunoscut doar din cărţi şi din filme şi ţine să atragă atenţia opiniei publice asupra consecinţelor grave ale deciziei de a extermina un popor nevinovat, precum şi a preveni un nou Holocaust.

Deportarea de la Reghin prima staţie spre infern

S-a născut în 13 mai 1929 la Topliţa sub numele de Enric în familia lui Zoltan  şi Eugenia Roskovits. Tatăl său era un comerciant de lemne şi la mijlocul anilor 30 familia s-a mutat în comuna Răstoliţa pe Valea Mureşului pentru a avea front de lucru şi materie primă. Acolo a absolvit primele 5 clase la o şcoală românească însă nu a reuşit să prindă rădăcini pentru că din cauza efectelor recesiunii economice tatăl său a falimentat firma. A căutat de lucru în toată zona şi până la urmă s-a angajat în judeţul Harghita, la o Fabrică de Cherestea din Ditrău unde s-a mutat toată familia pentru o viaţă mai bună. După Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, nord-vestul Transilvaniei a trecut sub jurisdicţia Ungariei. Printre localităţile ocupate s-a numărat şi Ditrău unde după intrarea trupelor de ocupaţie maghiară, tatăl său a fost arestat şi i s-a dat ordin să treacă graniţa în România. Acesta s-a opus şi drept consecinţă în 1942 a fost selectat într-un detaşament de muncă împreună cu alţi evrei, şi duşi în Ucraina, la săpatul tranşeelor. La scurt timp, tatăl său s-a îmbolnăvit de tifos exantematic şi a murit în chinuri groaznice în Bonderovka. A fost înmormântat într-o groapă comună.

În anul 1944, într-o dimineaţă de mai, Harry şi cu mama sa au fost ridicaţi de jandarmi cu pene de cocoş şi deportaţi cu o căruţă până la Reghin într-un ghetto-ul din oraş. Avea 15 ani şi personal îşi aminteşte în ce priveşte ghettoul, „că a fost o atmosferă relativ paşnică. Nu-mi amintesc de violențe sau aşa ceva. Însă la plecare, am fost însă păcăliţi urât. Ne-am aliniat pentru a pleca pe jos la gară. Fiecare îşi luase boceaua cu sine. Un jandarm ne-a spus că nu are rost să ne cărăm cu bagaje. Să le aşezăm lângă poartă şi va veni o căruţă să ni le aducă la gară. Noi am plecat şi bagajele au rămas în Reghin pe vecie” rememorează supravieţuitorul.

Timp de şase ziile cât a durat călătoria până la Auschwitz-Birkenau în vagoane de vite, nu a avut nici mâncare, nici apă, nici acces la vreo toaletă. „Reghin mi-a rămas în memorie ca o primă staţie spre infernul către care ne îndreptam” îşi aminteşte scriitoriul. Acesta continuă „Într-o dimineaţă de iulie am ajuns la Bierkenau, dar  bineţeles că nu am avut habar unde am fost debarcaţi. Niciun evreu nu a ştiut unde suntem.

Ne-au aranjat în două coloane, a venit dr. Josef Mengele care ne-a triat, iar eu fiind îmbrăcat cu o haină de a tatălui meu, păream mai matur şi mai robust. În loc să mă trimită direct la cuptoare, m-a selectat pentru coloana de evrei care urma să meargă la muncă”. Deşi constituţia nu-l recomanda pentru o muncă fizică, întrucât era palid şi slab. „Singura modalitate de a te evapora era să te lipeşti de gardul de sârmă ghimpată prin care trecea un curent de înaltă tensiune. Într-o secundă, te aflai în braţele morţii. Am văzut şi asemenea scene cutremurătoare“, îşi continuă povestea Harry Ross. Mama din păcate a ajuns la cuptoarele crematoriului fiindcă era o femeie în vârstă şi bolnavă iar eu în Baraca 18 a Lagărului, unde toţi cei 800 de copii deţinutţii au fost dezbrăcaţi în pielea goală, au fost raşi şi daţi cu albastru de metil.

Acolo a primit şi un număr 108767, care i-a rămas tatuat pe braţ. Dormea pe ciment şi mânca odată pe zi. Lagărul i-a furat copilăria şi speranţele, i-a furat forţa braţelor şi din om liber l-a făcut prizonier. „Eram încolonaţi în faţa porţii să ieşim la schimbul de noapte. Mergeam pe un şantier uriaş în nişte haine foarte subţiri pe un ger năprasnic, în oraşul Landsberg din  Germania unde se construia un aeroport subteran. Acolo milioane de tone de ciment trebuiau transportate la betonierele care rulau încontinuu. Asta era munca noastră. Îţi punea un sac de 50 de kg şi trebuia să urci două etaje, să ajungi la acele maşini uriaşe de fabricare a betonului. Era aproape imposibil la condiţia noastră fizică să putem executa acele ordine, astfel că majoritatea se prăbuşeau la pământ, iar dacă cădeai venea zbirul cu biciul şi te bătea sau te împuşca. Erau nişte scene halucinante pe care nu le pot descrie în cuvinte” îşi aminteşte fostul deţinut. A scăpat cu viaţă datorită faptului că de câteva ori a leşinat înainte de a ieşi pepoarta lagărului şi astfel a ajuns la „Revir” care însemna un soi de policlinică, unde era pus pe o masă şi bătut, însă Enric a suportat bătăile în detrimentul muncii. Odată când a scăpat fără bătaie şi fără muncă a fost cea mai mare sărbătoare de la Auschwitz.

Printre evreii cei care se mai puteau mişca, au apărut consumatorii de carne din cadavre

O perioadă scurtă evreul a lucrat la curăţat de cartofi, loc în care a câştigat timp, care l-a întărit fizic „A fost o perioadă foarte bună, că am putut să furăm nişte coji cde cartofi pe care le ascundeam în pantaloni. Am mâncat şi rădăcini şi am mai supravieţuit o perioadă”, îşi aminteşte fostul deţinut. Nu a trecut mult timp însă şi şi s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, exact boala de care murise tatăl său. Bolnav fiind, a fost repartizat în altă zonă, unde zăceau în barăci reci şi umede sute de bolnavi. Oamenii mureau peste noapte, din cauza bolilor şi a foamei.„În fiecare dimineaţă, un comando special pătrundea în baracă şi evacua cadavrele. Era o scenă de coşmar, însoţită de mirosuri de oameni descompuşi. Nu înţeleg cum am suportat aşa ceva“, spune Harry. „Printre cei care se puteau mişca, au apărut consumatorii de carne din cadavre. Pur şi simplu se muşca dintr-un şold sau dintr-o mână, trecând peste greaţa care însoţea această ceremonie“, rememorează supravieţuitorul. Când au descoperit naziştii i-au scos pe evrei la apel în curtea lagărului şi le-au comunicat tranşant „Azi noapte câţiva deţinuţi au mâncat din carnea cadavrelor, noi nu putem accepta aşa ceva” ne-a spus şeful lagărului. Kapo-ul care răspundea de acea baracă a fost pedepsit cu 25 de lovituri la fund, iar noi am fost avertizaţi că vom fi împuşcaţi dacă se va mai întâmpla. Lecţia însă nu a folosit la nimic. Nu a trecut mult şi alte cadavre au fost mutilate şi a doua şi a treia noapte. ,,Era foamea atât de mare încât oamenii nu mai erau raţionali, deveniseră animale” explică fostul deţinut.  Actele de canibalism au continuat, până în ziua eliberării, care a venit în luna aprilie 1945: „Nu voi uita niciodată acea zi. Eram în lagărul de lângă oraşul nemţesc Landsberg,  când trupele americane au reuşit să ajungă la noi şi să ne elibereze“.

Harry Ross este de părere că „uciderea a şase milioane de oameni este cea mai mare crimă comisă în istorie împotriva unui popor lipsit de mijloace de apărare…,,

Când a fost eliberat de la Auschwitz, (cel mai eficient şi sinistru  instrument criminal al Soluţiei Finale din doctrina lui Hitler), Harry avea 30 de kg, trecuse printr-un tifos exantematic, boală pe care a învins-o fără tratament şi fără hrană  A eliberat mai mult „mort decât viu”, era o legumă, care în ciuda faptului că nici măcar nu putea să stea în picioare, mărturiseşte că în lagăr şi-a găsit credinţa în Dumnezeu şi, tot acolo, a învăţat să preţuiască viaţa. A stat trei luni de zile într-un spital de recuperare din Germania până ce a putut călca din nou pe proprile sale tălpi. Apoi s-a întors în România unde nu a mai găsit pe nimeni. Acasă autorităţiile nu au ridicat în cinstea eroismului său un „Arc de Triumf”, ba mai mult a trebuit să îşi înceapă viaţa de la zero. Rămăsese orfan de ambii părinţi şi singura lui alinare a rămas unchiul său  David Nussbacher, originar din Baia-Mare cu care fusese închis la Auschwitz. Acesta de profesie bijutier-ceasornicar, după ce s-a întors acasă şi-a găsit o parte din averea îngropată şi-a redeschis magazinul şi l-a „înfiiat” pe Harry. La învăţat tainele meseriei de ceasornicar şi i-a oferit un cămin. Dar odată ajuns în România, Harry nu a vrut să povestească nimănui prin ce a trecut. A ţinut toată durerea în el, pentru că a fost un capitol atât de negru din viaţa lui, de care nici măcar odată nu a mai vrut să audă. Apoi  a devenit ziarist şi a scris foarte mult la săptămânalul „Viaţa Sindicală” din Bucureşti. A scris mii de rânduri pentru ziarele vremii şi a coordonat activitatea culturală din regiunea Banatului. A fost secretar literar, iar în 1976 a emigrat în Israel, unde a devenit din nou ceasornicar, iar mai târziu un scriitor de success necenzurat.

Harry Ross este de părere că „uciderea a şase milioane de oameni este cea mai mare crimă comisă în istorie împotriva unui popor lipsit de mijloace de apărare. Aceasta nu se poate ascunde sau uita. Cu tot respectul pentru sensibilitatea unora sau altora, trebuie să povestim în fiecare zi şi cu orice ocazie despre sistemul de ucidere în masă a deţinuţilor de la Auschwitz şi din alte lagăre. A tăcea înseamnă a aproba, a  trtata cu indiferenţă, a ierta. Nu se poate, stimaţi cititori, nici să aprobăm, nici să înţelegem şi cu atît mai puţin să iertăm. Am fost victimele unui masacru cumplit. Istoria trecută, prezentă sau viitoare trebuie să ia act şi să spună răspicat celor de acum şi celor ce vin după noi, că Holocaustul este o pată de ruşine pe obrazul unui veac, care se declara civilizat,  şi ea nu va putea fi spălată niciodată, în ciuda trecerii timpului sau a negaţioniştilor, care răsar din tenebre, luînd apărarea unor criminali de cea mai joasă speţă.

*(M.R.M.)

 

P.S. Material primit direct de la scriitorul  Harry Ross

În anul 1185, doi români din Balcani, Petru şi Asan, au ridicat la luptă toate popoarele din Balcani aflate sub stăpânirea Imperiului Bizantin. S-au proclamat împăraţi, fiind singuri români care au întemeiat o dinastie imperială. Ei şi urmaşii lor au fondat un imperiu românesc, din care făceau parte toate popoarele balcanilor, până în centrul Greciei.

La sfârşitul secolului al XII-lea , doi români de la sud de Dunăre, Petru şi Asan, cu ajutorul bulgarilor şi al altor populaţii din zona Balcanilor au dat o puternică lovitură Imperiului Bizantin. S-au răsculat şi au confiscat puterea împăraţilor răsăriteni în bazinul estic al Dunării. Aceşti români, care alături de bulgari au înfiinţat Ţaratul vlaho-bulgar, au fost primii din neamul lor care au avut o viziune imperială. S-au proclamat împăraţi şi au condus, timp de 100 de ani, un vast tertoriu, purtând relaţii diplomatice cu marile puteri ale lumii.

Au întemeiat, totodată, şi singura dinastie imperială românească cunoscută în istorie, numită dinastia Asăneştilor. Povestea lor se identifică cu cea a singurului imperiu românesc, fiind cea mai măreaţă epopee a vlahilor medievali sud-dunăreni, aşa cum este ea descrisă de cronicari şi istorici.

Petru şi Asan românii care au ridicat Balcanii la luptă

La sfârşitul secolului al XII-lea, românii, „vlahii” sau „blachii”, aşa cum erau cunoscuţi în cronicile vremii, erau împânziţi pe un vast teritoriu. Sunt atestaţi de cronicarul ungur Anonymus ca locuind în voievodate pe tot teritoriul Transilvaniei şi chiar în Pannonia. Alţi vlahi trăiau în sudul Carpaţilor, sub stăpânirea cumanilor, triburi nomade de călăreţi războinici, în timp ce alţii din neamul lor stăteau sub dominaţia pecenegilor în Moldova.

Pe vlahi, cum arată majoritatea istoricilor români, dar mai ales cronicile bizantine şi latine, îi întâlnim şi în sudul Dunării, unde se ocupau de păstorit şi deţineau teritorii întinse în zona Greciei, Macedoniei şi a Bulgariei. Trăiau amestecaţi printre amalgamul de populaţii, care se aşezase peste neamurile tracice romanizate din Balcani. De aproape 100 de ani, se încheiase stăpânirea bulgarilor, triburi turcice de călăreţi care s-au sedentarizat şi amestecat cu slavii şi tracii de la sud de Dunăre. Au întemeiat ţarate şi puterea lor a fost stăvilită şi îngenunchiată de bizantini şi unguri. Vlahii trăiau printre bulgari în pace şi erau cunoscuţi de cruciaţii Europei Occidentale, de bizantini, ca şi de unguri ca războinic pricepuţi şi mercenari.

„În această epocă se vorbeşte adesea de Vlahii din aceste parţi. Ei intrau ca trupe deosebite în oştirile împăratului de Răsărit şi s-au distins în luptele cu Normanzii, care debarcaseră pe coastele Mării Ioniene şi a celei Adriatice. Alte ori, Vlahii din Balcani se luptă în oştile lui Alexios Comnenul la Dunăre împotriva Pecenegilor, popor turanian care năvăli la Dunărea de Jos în veacul al Xl-Iea. La 1166, împăratul Manoil Comnen făcu o expediţie împotriva Ungurilor, trecând Dunărea şi Carpaţii prin Muntenia, cu o oaste mare în care se aflau ca un corp deosebit o mulţime de Vlahi, adunaţi din părţile vecine cu Marea Neagră”, arată şi istoricul Petre P. Panaitescu, în lucrarea sa „Români şi bulgari”.

La 1186, împărat al Bizanţului era Isac Anghelos care tocmai îşi mărita fata cu regele Ungariei Bella al III lea. Avea nevoie de bani pentru o nuntă fastuoasă, demnă de un împărat. A pus taxe suplimentare în Balcani. Cele mai mari erau pe vite şi oi, lucru care leza interesele românilor. Din rândul lor s-au ridicat Petru şi Asan, care s-au dus la Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, să-i vorbească împăratului. Despre neamul lor, aminteşte clar Nicetas Choniates, un cronicar bizantin, drept „acei barbari care locuiesc peste tot cuprinsul muntelui Hemus şi care înainte se numeau Mysi, iar acum se  chiamă Vlahi”. S-au înfăţişat dinaintea lui Isac Anghelos şi i-au cerut micşorarea taxelor şi un teritoriu pentru vlahi, unde să-şi facă un regat numai al lor. De fapt, istoricul Alexandru Madgearu este de părere că Petru şi Asan doreau, în primul rând, să facă un regat românesc în Balcani şi cereau pământ şi drepturi sub formă de ultimatum împăratului bizantin.

„Aceşti doi vlahi s-au folosit de starea de nemulţumire a celor din neamul lor pentru a pretinde împăratului să le recunoască o toparhie, unde vlahii să beneficieze de autonomie. Nereuşind, au provocat revolta. A fost, aşadar, o acţiune premeditată, o cerere formulată într-un mod ultimativ”, arată acesta în „Asăneştii. Istoria Politico-Militară a statului dinastiei Asan”. Totodată, Petru P. Panaitescu arată că au fost umiliţi de împăratul bizantin: „Delegaţii fură primiţi cu dispreţ la curtea împăratului şi, când unul dintr-nşii cuteză să ridice glasul, un demnitar al împăratului porunci să i se dea o palmă. Astfel batjocoriţi, s-au întors înapoi fără nicio ispravă”, arată istoricul. În aceste condiţii, Petru şi Asan au ajuns la Târnovo şi au ridicat pe români şi pe bulgari la luptă contra bizantinilor.

Cum s-a născut singurul imperiu românesc 

Ca să ridice populaţia la luptă, încă înfricoşată de bizantini, Petru şi Asan, aşa cum arată Nicetas Choniates, au folosit un vicleşug. S-au folosit de Sfântul Dimitrie, protectorul populaţiilor balcanice. Practic le-au spus românilor, bulgarilor şi macedonenilor că Sfântul Dimitrie le-a poruncit să ridice armele împotriva asupritorilor bizantini.

„La început, vlahii se codeau şi fugeau de răscoala la care erau împinşi de Petru şi de Asan, temându-se de o acţiune atât de însemnată. Încercând să-i elibereze de această teamă pe cei din acelaşi neam cu ei, consângenii construiră un lăcaş de rugăciune, cu hramul sfântului mucenic Dimitrie, în care adunară mulţi stăpâniţi de demoni, de ambele neamuri, cu ochii injectaţi şi privirile rătăcite, cu părul în dezordine şi care se înfăţişau aidoma celor stăpâniţi de demoni şi în toate celelalte privinţe. Îi învăţară pe aceşti exaltaţi să spună că Dumnezeu a hotărât libertate pentru neamul bulgarilor şi al vlahilor şi a încuviinţat scuturarea jugului celui îndelung purtat; din care cauză şi Dimitrie, mucenicul lui Hristos, a părăsit cetatea tesalonicenilor şi biserica-i de acolo şi petrecerea lui printre romei (n.r. bizantini) şi a venit la ei ca să-i ajute şi să le fie părtaş la faptă.[…] Convinşi de asemenea profeţi neamul întreg iau armele”, arată cronicarul.

Vlahii erau buni războinici, după cum arată şi cronicile, infanterişti specializaţi în războiul de gherilă, îndemânatici la tras cu arcul şi mânuit toporul de luptă, beneficiau şi de sprijinul bulgarilor o populaţie de asemenea războinică, dar şi de cel al cumanilor de la nord de Dunăre. În aceste condiţii, Petru, cel mai mare dintre fraţi, se proclamă împărat, stăpânind un teritoriu vast, care cuprindea teritoriile de astăzi ale Bulgariei, Serbiei, Albaniei, Macedoniei, teritoriile Munteniei şi ale Olteniei de la nord de Dunăre, de la Marea Adriatică până la Marea Neagră.

„Cel mai mare dintre fraţi, Petre, a luat insignele imperiale, încălţând pantofii roşii şi punând în cap coroana imperială”, arată istoricul Petre P. Panaitescu. Au urmat lupte grele cu bizantinii, trei campanii fiind întreprinse de împăratul Isac Anghelos petnru a înfrânge rezistenţa vlahilor şi a bulgarilor. Fără succes, însă. Pentru a consolida stăpânirea, Petru şi Asan fac pace cu bizantinii, fiind de acord să le plătească un tribut. Împăratul bizantin acceptă, obosit de războaiele cu vlahii şi cu bulgarii.

Strălucirea imperiului românesc 

După 1190, ţaratul vlaho-bulgar îşi obţine independenţa totală, nefiind nevoit să mai plătească tribut bizantinilor. Armata lui Isac Anghelos este distrusă în munţii Balcani de vlahi şi bulgari. Împăratul este prins prizonier şi mutilat, iar armata sa este crunt măcelărită. Petru şi, mai apoi, Asan erau cu adevărat împăraţi ai Balcanilor. Au căzut victime, însă, unor comploturi boiereşti, murind rând pe rând în urma unor atentate. La tron accede Ioniţă Caloianul, fratele lor mai mic, care începe să domnească de la 1197. Acesta dă străclucirea imperiului valaho-bulgăresc, cucerind noi teritorii ale Imperiului Bizantin, inclusiv porturile de la Marea Neagră.

Mai mult, pentu a obţine legitimitate, se proclamă împărat în faţa Papei, cerând recunoaşterea. Pentru a-l convinge pe stăpânul spiritual al Europei Vestice, converteşte întreaga ţară la catolicism. În scrisorile care s-au păstrat către Inocenţiu al III lea se intitulează „Împărat al  Vlahilor şi Bulgarilor”.

Între timp, cruciaţii cuceresc, la 1204, Constaninopolele şi ajung vecini ai imperiului vlaho-bulgar. Balduin, noul împărat al Imperiului Latin de Răsărit, care substituia fostul Imperiu Bizantin, în afara unor mici enclave stăpânite de membri ai marilor familii imperiale bizantine, atacă imperiul lui Ioniţă Caloianul. După ce i-a înfrânt pe bizantin, românul, ajuns împărat peste Balcani, le dă o lecţie şi cavalerilor apusului. Zdrobeşte într-o bătălie epică la Adrianopole, oştile cruciaţilor. Armatele sale de români, bulgari şi cumani cuceresc întreaga Macedonie şi Rumelia. Baldouin este luat prizonier şi moare la Târnovo. Imperiul vlaho-bulgar era la apogeul său. Totodată, Imperiul valaho-bulgar se reîntoarce către religia ortodoxă.

Amurgul dinastiei imperiale româneşti

În 1207, Ioniţă Caloianul moare la rândul său în urma unui complot, locul său fiind luat de Boril, un cuman. Vechea dinastie a Asăneştilor revine, însă, cu Ioan Asan al II lea, din 1218 până în 1241. Este, însă, amurgul imperiului vlaho-bulgar. Aşa cum arată şi Petre P. Panaitescu, elementul valah începe să dispară, lăsând locul dinaştilor bulgari, dinastia Asăneştilor se stinge.

„În această epocă, elementul vlah nu mai are importanţa de la început. În a doua generaţie, dinastia se bulgarizează, adică adoptă limba şi felul de viaţă al majorităţii populaţiei imperiului, aşa că, de atunci, imperiul nu se mai poate numi valaho bulgar”, spune istoricul.

Moştenirea împăraţilor români

Împăraţii vlahi au lăsat moştenire amintirea unui puternic imperiu al popoarelor balcanice. Totodată, au ridicat impunătoarea cetate Târnovgrad, considerată a treia Romă, o superbă capitală Balcanică. Se afla întinsă pe mai multe coline: Tareveţ, Trapezita, Momina Krepost şi Sveta Gora. Cetatea străbătută de râul Iantra se întindea pe o suprafaţă de 110.000 metri pătraţi, cu ziduri înalte de peste 10 metri şi cu o grosime de peste 3 metri. Istorici din Bulgaria, în special, au contestat originea românească a Asăneştilor, însă dovezile originii lor etnice sunt clare, spun istoricii români.

În primul rând, Nicetas Choniates spune că Petru şi Asan sunt români, apoi cronicarul francez al cruciatei, Geoffroy de Villehardouin, îl numeşte pe Ioniţa Caloianul, «Jehan li Blac», adică valahul. „De altfel, cronicarii, precum şi scrisorile ţarului Caloian vorbesc în acelaşi timp de Bulgari şi de Valahi ca de două popoare diferite. Pe de altă parte, dacă ar fi vorba de o confuzie, ea nu poate fi aşa de generală: dinastia Asăneştilor e numită vlahă de scriitorii bizantini, de cei francezi şi germani, de Papă, de însuşi împăratul Caloian”, adaugă şi Petre P. Panaitescu, în lucrarea sa „Români şi bulgari”.

ANDREI MUREȘANU

Icoana creşterei rele cu mijloace de a o face şi mai rea. Cu un îndreptariu pentru oricare părinte înţelept. După principiele renumiţilor bărbaţi: Kr. F. Salţman şi Carol Han, tradusă şi prelucrată pentru români de Andreiu Murăşanu. Profesor în reg. Gimnasiu r. catolic din Braşov. Braşov .În tipografia lui Johann Gutt 1848. Dramatizată de George Anca şi Keith Hitchins

Un cerştoriu orb, care cerşeşte la respântiile căilor şi nu vede tesaurul sau comoara ce este lângă sine.

Un călătoriu, ce şezând pe ţermul unui isvor limpede, care prin linul său murmur îl invită să bea, se plânge că moare de sete.

Fraţi români! Trăim într-un timp, în care bărbaţii cei cultivaţi din toate naţiunele se silesc a înfiinţa însoţitori pentru emanciparea sclavilor, ba şi a vitelor, ca să nu mai fie răutratate de către tiranii cei nepricepuţi. Este însă în mijlocul nostru o plasă de fiinţe însufleţite, care prin un prezudiţu vechiu şi ruginit, e condamnat a suferi mai greu de cât sclavul din America şi de cât vita necuvântătoare de care ne folosim în toate zilele.

Născuţii sunt pururea icoana părinţilor. Creerii, sângele, oasele şi carnea copilului e împrumutată din părinţi. Deci fiind părinţii stricaţi la trup sau la suflet, ori la amândouă deodată, după legile naturii toate aceste neajunsuri trebuie să se străplânte în fruptul trupului lor, după vorba comună „din oaie râioasă râioasă să naşte. Aplecarea spre anumite crime cum: beţie, răutate, capriţ, arţag, desfrânare, supărare, cum se văd la cei mai mulţi băieţi îndată la faşă: nu e altceva decât o înzestrare din partea părinţilor.

In esemplul sau pilda lor…În lipsa inspecţiunii sau a privegherii…În greşelele creşterii…

Aceste toate mă îndemnară pe mine, care de zece ani de când mă coprind cu tinerimea, avuiu prilejiu a mă convinge a mă convinge deplin despre adevărul celor zise, a mă folosi de principiele renumitului Salţman şi a prelucra de pe a lui cărticica aceasta.

Cartea este scrisă într-un ton glumeţu, nu că doar aşi fi fost de părere cumcă nebuniile şi prezudiţele pe care îmi propuseiu a le combate n-ar merita un ton cât de serios, ci cu atât mai mulţi să aibă răbdare a o citi, ştiind că mulţi n’au gust a citi un ce serios

Vor fi poate şi de aceia carii se vor mira de titlul ei zicând că nu trebuie citită, de oră ce nu ne învaţă a face bine, ci a face rău. Pentru aceia adaog numai atâta, că omul mai curând se îndreaptă din principii negative, decât din positive; apoi principiul acestei cărţi este: „Nu face aşa, că nu ebine.”

Alţii îşi vor zice poate că de ce nu o scriseiu într-un stil reformat, cu cuvinte noă şi nu o tipariiu cu litere străbune? Respund că scopul meu fu a scrie cât se poate mai popular, ca să fiu înţeles şi de cel mai depre urmă dăscălaş, apoi de şi mă folosiiu ici, colea câte de un cuvânt nou, nu lipsiiu a’l spica cu altul vechiu şi cunoscut. Cât pentru litere, n-am să zic nimic, căci scopul mă desvinuie deplin.

1. Mijloace de a se face urgisit înaintea pruncilor

2. Mijloace de a face ca pruncii să piardă încrederea în tine

3. Mijloace de a te face despreţuit înaintea fiilor tăi

4. Mijloace de a insufla de timpuriu oră şi pismă asupr celorlalţi fraţi şi surori

5. Mijloace de a stârpi la băieţi iubirea de oameni

6. Mijloc de a deprinde pe copii la tirănie

7. Mijloace de a face pe copii poftitori de răsbunare

8. Mijloc de a’ţi învăţa copiii să pismuiască

9. Mijloc de a-ţi învăţa copiii să se bucure de paguba altora

10. Mijloace de a sădi la copii un feliu de frică şi greaţă de către unele animale

11.Mijloace de a insufla pruncilor un feliu de ură în contra oamenilor ce sunt de altă lege (religie)

12.Mijloace de a face pe copii nesimţitori de frumuseţele naturei

13. Mijloace de a învăţa pe copii cum să se spărie de năluce

14. Mijloac de a învăţa pe copii să se teamă de vreme grea

15. Mijloc de a insufla fiilor o frică de moarte

16. Mijloace de a face copiilor religia urâtă sau cel puţin indiferentă

17. Mijloc de a face pe copii capricioşi

18. Mijloace de a învăţa pe copii a minţi

19. Mijloc de a învăţa pe copii din vreme să clevetiască

20. Mijloace de a face pe copii nemulţumiţi cu soarta lor

21. Mijloace de a aduce pe prunci la înrăutăţire sau încănire

22. Mijloc de a învăţa pe prunci să fie arţăgoşi

23. Mijloc de a face pe fii neharnici pentru lume şi lipsiţi de desfătările lor

24. Mijloace de a învăţa pe fii de mici să fure

25. Mijloc de a face pe prunci mâncăcioşi

26. Mijloc de a face ca băieţii să cerce supărare şi în bine

27. Mijloace de a face pe copii neghiobi, sau stupizi

28. Mijloc de a face pe copii inepţi, neharnici

29. Mijloc de a învăţa pe copii la neorânduială

30. Mijloace de a-i face pe copii deşărţi

31. Mijloc de a însăma fiilor un gust la lenevire

32. Mijloc de a învăţa pe băieţi să fie sgârciţi (avari)

33. Mijloc de a face pe copii nesimţitori pentru învăţăturile cele bune

34. Încă câteva mijloace de frunte spre a învăţa pe prunci la feliuri de necuviinţe

35. Mijloace comune pentru stricarea sănătăţii şi scurtarea vieţii pruncilor

36. Un mijloc frumos de a’ţi face copiii invalizi (schilavi)

George: Principii negative. De import, de nevoie. Atunci din Germania, acum din America – vezi sclavii. Primii creştini. Mijloace (means) cu nemiluita, nel mezzo del camin. Dear Keith, have you any choice? I have Joyce, but Andreiu. Nedramatic, neactual?

Keith: (some ”means” in own American education; seeing Romanians and their history through stories borought from German then, from America now)

Adaos la cartea lui Salţman de către Carol Han

II.Priveşte’ţi copiii în anii cei dintâiai tinereţelor lor de o jucărie a ta, şi prin aceea vei presera seminţe la multe rele.

III. Râde, când îi înfrunţi

V.Părinţii trebuie să se certe între sine pentru pedeapsa carea a fi a se da pruncilor, căci numai în chipul acesta se poate perde ascultarea pentru de-a pururea

VIII. Nu da drept copiilor tăi nici atunci când ştii că ei au dreptate!

IX. Amărăşte pe pruncii tăi râzând şi bătându-ţi joc de planurile lor

X. Fă’ţi copiii mincinoşi înaintea altor oameni străini

XI. Apără copiii tăi în contre altora când ştii că n-au drept

XIV. Necăjeşte-te pentru că dascălii ţ’au pedepsit copiii

XV. Judecă de rău în fiinţa de faţă a copiilor tăi

XVII. Fă’ţi copiii preaîndresneţi, atoate ştiutori şi limbuţi

XVIII. E sfat bun a te arăta nepricepătoriu când se fac întocmiri nouă în privinţa creşterii

Keith:(nepricepătoriu, unproficient?)

George: in Eminescu: N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.

Keith: (Ion Budai-Deleanu in my English, still older-newer)

George: Lui Andrei i-au murit toţi copiii de tuberculoză, apoi el.

Lucian Blaga: Îmi închipuiam că stafia de brumă fosforescentă a lui Andrei Mureşanu ar fi putut să mă cuprindă odată cu braţele, pe la spate, şi o senzaţie de atingere sepulcrală cu lumea de dincolo îşi făcea pârtie pe şira spinării mele. O ţineam săgeată până acasă.

Keith: (Can our play be staged  in the cemetry Groaveri?)

George: He and his children are there and Susana died ages after, in other century.

Smaranda: Spune’mi frate, te rog, de ce să mă apuc cu Marghioala mea? Naiba a mai văzut o copilă aşa împieliţată? Dacă o înfrunt, îmi răspunde zece în contră. Dacă îi poruncesc să facă ceva, atunci îmi întoarce nişte ochi, încât ai sosoti, că vrea să mă stingă într-o lingură de apă. Măcar de m’ar scăpa Dumnezeu de o astfeliu de viperă.

(Dupe puţine zile, cocoana Smaranda, mama Marghioalei, strânsese alte cocoane cu lucru, între acestea se afla şi cumnată’sa cu fratele ei. Când se cinsti cu cafea, trebuiră să viie şi băietele sale în casă. Acelea era trei.)

Adunarea cocoanelor: O Doamne ce fetiţe frumoase.

Smaranda: Nu vă pot spune cocoanelor, ce deştepte sunt broscuţele acestea. Închipuiţi-vă numai ce comedie îmi făcu eri ast’mare Zoiţa, apoi Carolina, o aceea  e diavolă şi jumătate. (Astfeliu povesti cocoana Smaranda mai bine de o jumătate oară. Dar la Marghioala nu cugeta nime. Aceea stetea într-un unghiu, ca şi când ar fi fost o streină. Ea de ruşine sermana îşi puse ochii în pământ şi’şi număra unghiile de la degite, sau îşi înnoda baiera de la şurţ, până când mai pe urmă împlându’i’se păharul necazului, se trase pe uşă afară, dar la eşire o isbi binişor.)

Vezi frate (zise mama către frate-său) ce puiu de şerpe e aceea?

(Dar frate-său îşi perduse tot cumpătul, încât tremura din mâini şi din picioare. În urmă se văzu silit a se depărta şi a se trage într-o cameră alăturată, unde se aruncă pe un scaun)

Şi ce te atinge? (îl întrebă sora, văzându-l în o astfeliu de stare)

Spune’mi frate, te rog, de ce să mă apuc cu Marghioala mea? Naiba a mai văzut o copilă aşa împieliţată? Dacă o înfrunt, îmi răspunde zece în contră. Dacă îi poruncesc să facă ceva, atunci îmi întoarce nişte ochi, încât ai sosoti, că vrea să mă stingă într-o lingură de apă. Măcar de m’ar scăpa Dumnezeu de o astfeliu de viperă.

Fratele:Lasă-mă, tirană de mamă!

Smaranda: Eu tirană?

Fr.: Da. Aceea eşti tu.

S.: Către cine mă port tirăneşte?

Fr.: Către însuţi fiii tăi şi anumit către sermana Marghioala.

S.: Eu nu ştiu ce fleacuri vorbeşti tu. Desluşeşte-mi mai chiar! Au doar aceea e tirănie, că n-am apucat de loc varga şi să’i trag câteva, căci mi-a trântit uşa?

Fr.: O Doamne, cum de vorbeşte aşa fără cuvânt o femeie, care vrea să treacă de înţeleaptă! Marghioal nu e aşa frumoasă  ca surioarele sale: dar ea nu’i de vină. Acum tu, în loc să-i faci neşte hăinuţe, care să o despăgubiască câtvaşi de ceea ce i-a negat natura, îi arunci trenţele, care le-ai lepădat tu, iar celelalte două le îmbraci păpuşă, ca toată lumea să aţinte la ele şi pe Marghioala să o treacă cu vederea. Tot ce latră acelea doaă căţeluşe, fie şi fără gust, este priimit cu mirare şi încântare. În loc ca tu să deştepţi luarea aminte a streinilor, carii nu cunosc bunele însuşiri ale Marghioalei, asupra ei, păşeşti la mijloc şi cerci toate mijloacele ca să le ridici pe acelea şi să apeşi pe aceasta. Ori că doar Marghioala nu e a ta? Aceasta pe ea să nu o supere? Au nu o faci încăţălită şi înrăutăţită? Nu faci tu ca ea să’ţi jure o veşnică ură, să prinză încă de tineră un feliu de pismă şi jaluzie asupra surorilor sale?

Scurt soră! eu voiu să ieau pe Marghioala la mine.

George: Archaic language may or may not suit the director, would you make now and again some sentences in American?

Keith: (Să deştepţi luarea aminte… that is:…)

Regizorul: Thank you, professor Hitchins.

Keith: Do you trust George?

Regizorul: I trust Mureşanu.

George: Chiar?

Regizorul: Mi-ar trebui şi originalul german.

George: Acum american-Mureşan.

Regizorul: Via Ghiţă.

Ghiţă: Of course.

Regizorul: Nu cimitir, tovarăşi, un teren de baschet, o sală în Urbana, o poiană pe Tâmpa repetând cu copiii „Deşteaptă-te ro…”

Keith: Îmi pare bine de premieră.

Ştefănică: Tată, tată! Vino curând cu mine în grădină!

Tată-său: Ce să fac acolo?

Şt.: Am să-ţi arăt ceva frumos.

T.: Ce va fi aceea?

Şt.:Vino numai, vino! Ceva frumos!

T.: Tu eşti nebun!

Şt. Ba nu, o vioală, de cele pline!

T.: Du-te în treabă’ţi cu vioală cu tot!

Smaranda: Tu neruşinată! Ocară şi ruşine află omul în urma ta! Eu te cert în toate zilele şi tot nu merge treba cum se cade, de’mi ar merge gura până la urechi, tu tot nu te înţelepţeşti. Tu mârşavă şi ulicariţă, uitaţi-vă, numai astăzi i-am dat şurţa, şi acum ce a făcut cu ea! Mie mi-ar fi ruşine, când aşi fi băiată de oameni cinstiţi şi apoi să mă port aşa blăstămăţeşte. Uită-te la Emilie, el e curat, gândeşti că l-ai scos din cutie, acela se ştie purta, nu va să fie niciodată desmăţat ca afurisita aceasta. Vino încoace, scumpul mamii Emilie, să te sărute mumă-ta, iar tu veveriţă, du-te noaă cu a brânzii, să nu te văd!

George: Arraging for stage with Keith the icon, dramatizând. Languages in contact, your so many, are you their contact, and how, Andrei also a contact, Arthur Berriedale Keith a Sanskrit contact…

Keith: (Geneve mother English father in contact?)

Guesses. Excerpts for director and actors from the icon.

Pruncii buni dar sunt adevărata avere a omului pământean.

Creşterea cea întortocată. Familii sălbăticite. Îi bat până îi fac invalizi.

Şi totuşi cei mai mulţi din oamenii noştri întru atâta sunt dedaţi cu asemenea scene, încât privesc cu toată nepăsarea la înfiorătoarele torture ce pun părinţii pe fiii’şi, ascultă cu nemişcară vaietele şi suspinele acelor fiinţe nevinovate, petrec adeseori până la mormânt câte pe unul din aceia care prin prezudiţiul părintesc se face viptimă morţii, fără a cugeta la nedreptăţirii ce i se făcu.

Cei mai mulţi din pruncii ce se petrec la mormânt în decursul unui an îşi pierdură viaţa prin influinţa prejudiţelor părinteşti.

De şi tirani de aceia, carii în prima furie îşi bat copiii de’i omoară, sunt mai rari, ajunge că cei mai mulţi prunci sufere pedepse nemeritate, va să zică li se face nedreptate strigătoare la cer; apoi să ştie părinţii şi toţi tiranii că pentru fiecare lovitură nedreaptă vor avea a da seamă  lui Dumnezeu.

Cine va fi privit cu încordată luare aminte la familii unde nu domneşte o creştere solidă, va fi observat, cumcă greşelele pruncilor se mulţesc şi se măresc pe zi ce merge. Ce nevinovat îţi zimbeşte Gheorghie cel mic, şi ce corbiş îţi caută în faţă Antonie cel de zece ani! De unde urmează că, pe lângă aplecarea ce o poate avea un prunc spre aceasta sau acea crimă, se mai adaoge şi un alt ce, care îi mulţeşte şi’i măreşte reutăţile; însă şi aci causa trebuie căutată în părinţi.

Noi ne certăm în casă înaintea fiilor…

noi venim adeseori beţi acasă…

noi fiind în umor bun începem a ne enumera înaintea fiilor păcatele tinereţelor noastre…

noi ne plângem asupra lucrului mult, fericim pe boieri şi perzători de vară pentru că nu lucră nimic şi tot trăiesc, iar când pruncii încep a da semne că nu le place lucrul şi osteneala, îi înfruntăm cum ne vine la gură…

noi facem câte o necuviinţă şi desfrânare înaintea copiilor noştri, vorbim cuvinte de ruşine în auzul lor, iar când încep şi ei a repeţi câte una din cele auzite de la noi, îi ardem cu varga fără milă…

putea-vom dar nega noi părinţii că premergem cu esemple rele naintea fiilor noştri?

putea-vom zice că noi suntem dascălii necuviinţelor ce le vedem în familiile noastre?

Adeseori auziim părinţi plângându-se, că ei ar fi dat pruncilor lor cea mai bună creştere şi tot nu văd vr’un folos în urmă’i; cercetând însă mai de aproape după asemenea creştere, aflaiu cumcă ea stete într-o dăscălie de doă, trei oare pe zi, pe carea sau li o dederă ei în persoană sau prin un dăscălaş. Iar de aici încolo îi lăsa de sine, au pe mâna servitorilor şi a servitoarelor, au pe uliţă, une venea în soţietate cu cei mai desfrânaţi şi scâlcieţi băieţi.

Ce e de esemplu mai comun la noi, decât ca pe o mulţime de necuviinţe să le trecem cu vederea când suntem în umor bunu, iar când ne supărăm pe ceva, să ne pedepsim pruncii pentru cele mai mici şi mai amărunte scăderi? Pentru că va strica o sticlă, îl tăiem cu varga, iar pentru că’şi arată arţagul şi răutatea înaintea noastră nu; pentru cea mai mică greşală, de cumva o mărturiseşte, îl batem, iar pentru alta înzecit mai mare, de cumva o neagă, nu; voinţa băieţilor, când se roagă frumos, nu o împlinim; îndată însă ce încep a ţipa mai tare sau a se plânge, le dăm toate a mână, numai să tacă; de la o copiliţă de 6 ani cerem atâta înţelepciune şi pricepere, câtă poate n-are mumă-sa cea de 24 ori tatăl său care trecu peste 35. A creşte pruncii în felul acesta, va să zică, a stinge focul cu oleiu, ori a îneca peştele în apă.

Au n-am eu dreptate, când zic, că aceste fiinţe crude, această mică, dar nevinovată clasă a genului omenesc, această însoţire de prunci prin un vechiu prejudiţiu este condemnată la subjugare, este maltratată de către mai marii săi tirăneşte, fără ca cineva în acest veac de libertate să cerce a o reaşeza în drepturile ei ce i le dede natura, a o face să guste şi ea libertatea.

Tristele urmări ce provin din această călcare de drepturi naturale pentru întreaga soţietate omenească, anevoie le va putea număra cineva. N’ajunge, că sufere mai multe mii de nevinovaţi, siliţi fiind a’şi petrece frumosul timp al tinereţelor în supărare şi nemulţumire, apoi o parte din ei prin nepriceperea şi nejudecarea părinţilor devin şi invalizi, desnervaţi şi inepţi pentru orice lucrare, carea cere puteri fisice. Deci dacă e adevărat că singură virtutea  adaoge oamenilor adevărata fericire, şi că având omul o lume întreagă în a sa proprietate, tot nu poate gusta mulţumirea ce o dă virtutea: au n’ar sângera inima ori cărui prieten al omenimei, când el ar despoia pe cea mai mare parte a venitoarei generaţiuni de această avere? Când tinerul, care încă nu cunoaşte prietin mai bun şi mai înţelept decât pe părinţii săi, acăror cuvinte le primeşte, ca şi când ar fi rostite din ceriu, şi la acăror manducere se supune cu toată încrederea, în aceia ar afla trădători, carii îl conduc pe cele mai periculoase căi de rătăcire, din care el sau nici odată, sau numai târziu cu trup debilitat, cu conştiinţa pătată şi cu ochii lăcrămânzi se poate reîntoarce?

George: Think of his own children, ten, dying one after another. Benign translated bad habits came from German into almost unspoken Romanian – anyhow, the languages can be seen in contact through the translator.

Keith: (My parents belonged to different languages and we the children were the contact, the world. Then I learnt many languages as a personal contact of too many. Yet…)

George: You had appointments with Inochentie. Petru, Gheorghe, Ioan. How did you put in English verses of Ţiganiada.

Keith: (Quote?)

George: Such bad growth translated from a civilised country/language to a lower one, then and now, this creştere, meaning educaţie (not yet used, while libertate already puts in brackets slobozie)… Your opening speech, in Iassy, on Druţă, September 2006 didn’t, you think, pushed words in Moldovan crescere, or what (with Transylvanya, Valachia, Moldova?)

Keith: Moldovan is Romanian.

Domul Orgon îşi aşeza astfeliu scaunul cel comod la fereastră, ca să poată privi la toţi oamenii, carii vor trece pe uliţă şi să’i poată critica după placul său. Norocirea încă-i zimbise astfeliu ca să poată trăi fără a lucra ceva; treaba lui dar era ca să judece pe toţi trecă torii şi prin aceasta să facă o petrecanie atât femeii, cât şi copiilor săi. Părerile ce şi le da el despre oameni era foarte stângace.

Uită-te la Zoiţa, cum merge de împopoţată, gândeşti că să nu o atingi cu o picătură de apă; ea cugetă că oamenii au uitat de pricina ce avu în anul trecut cu vecinul său.

Colea vine fetiţa lui Manole, vai de om, cine va mai avea parte şi de aceea, ştiu că se frige; să se ţină bine în picioare, căci modele îl vor pune bine, priviţi numai, căci gândeşti că o a scos din cutie!

Veniţi cu toţii în coace, priviţi la acel trufaş doctor! păcat că nu-i uliţa mai largă. Nătărăul, el nu cugetă la capitalul ce are să’l plătiască cumnată-său: căci atunci ştiu, că i-ar trece de glumă!

Uită-te numai la Ioniţă al cojocariului Pavel, cu roc de catifea, blănuit cu mătasă, şi când vei căuta, nici cămaşa din spate nu’i a lui!

Cum pot îmbla copiii lui Antonie aşa trenţoşi, uită’te, gândeşti că n’au cină de o seară. Despre morţi, Dumnezeu să mă ierte, ar fi să vorbeşti numai bine, dar părintele lor, fie’i ţărâna uşoară, a fost un om ticălos. Ce blestemăţii au făcut acela în viiaţă, bine zice poporul, că pedeapsa lui Dumnezeu nu lipseşte.

Măi ţărane! cum dai grâul? Cincisprezece sfanţi găleata! te-ai nebunit? (către fiii săi:) în adevăr, că om mai afurisit decât ţăranul nu se află în lume. Când aduce el ceva de vânzare în cetate, se încumătă să’ţi ceară trei preţuri, şi apoi lucrul cel mai bun tot şi’l păstrează pentru sine. Oaăle lui cele stricate, laptele în care au înotat şoarecii, găinele şi gâştele cele bolnave le duce în târg, acelea să le mâncăm noi.

Uită-te la croitorul Moisi, încă şi el cu peptaru de modă, se vede treaba, că a mai putut pune mâna pe doi trei coţi de materie, din care va fi făcut la cineva vestminte. În copilăria mea am auzit, că morariul, croitoriul şi cârciumariul sunt toţi hoţi.

Caută la cocoana Mărina! acum i’a trecut voia de se mai face păpuşă. Băieţi! femeie ca aceea n’aţi văzut, când era trei săptămâni până-n paşti, n-aveai să o cauţi decât numai în prăvălii, le părânda pe toate, şi în urmă tot nu’şi afla după gust: o auziai zicând „cât voiu trăi, să trăiesc bine”; în toată dumineca trebuia să aibă doaă feluri de friptură, apoi cafea în toată zioa de doaă ori. Acum mi se pare, că s’ar mulţumi, de ar avea şi mămăligă de ajuns.

În coace băieţi! vedeţi voi pe bărbatul acela cu rocul cafeniu? acela e, pe care’l pârâse slujnica în anul trecut.

George: Kindly let an eye under bell.

Keith: In Romanian and English, I got it.

George: Director is asked to agree with a romantic, (me)teoric conversation between Mureşan and Eminescu.

Keith: And then after?

George: Either a sketch of your thoughts beyond your works, or a present bad growth to be translated from American into Romanian.

Vecinul Dionisie după cum mărturisia satul întreg – era un tiran cumplit. El nu cunoştea altă desfătare, de cât să maltrateze pe fiinţele cele mai mici decât el. Când era în biserică, moţăia într-una, iar când auzia suspinul unui pătimitoriu, râdea şi se îngrăşa de nenorocirea lui.

După masă nu ştia petrece timpul altfeliu, decât apucând şi rădicând de urechi pe un câine ce avea; de ce ţipa biata fiinţă mai tare, de aceea îl tirănia mai înfricoşat. Dacă se întâmpla să easă la călare nu mai departe, decât cale de un ceas, atunci calul lui trebuia să fie tot spume, şi îndată ce se da jos, se uita cu cea mai mare desfătare la ranele ce i le putu face cu pintenii. Pe carul lui trebuia să fie totdeauna de doaă ori atâta greutate, câtă la alţii, şi îndată ce stetea vitele în loc nemaiputând trage, atunci se da jos şi începea a îmblăti cu o despicătură, încât vecinii trebuia să’şi întoarcă feţele de milă. De aici vedeai la vitele lui tot pete pe spete, cât ai putea pune palma. Şi ce e mai mult, lui nu’i era ruşine de ceilalţi oameni, încât îţi venia să crezi, că el se desfătează când îşi poate tirăni sermanele vite.

Femeea lui din multele bătăi ajunsese a fi schilăvită, până când în septămâna cea din urmă, când era să easă la biserică cu pruncul ce’l născuse, căpătă lovitura cea de pe urmă. Atunci se întâmplase să peardă o cheie, care el neaflând’o, o apucă de păr din pat, şi târându’o până la uşă, acolo o puse cu grumazii pe prag şi apucă ferestreul cu care îi ameninţă’ că’i va tăia gâtul.

Când pedepsia pe pruncii săi, şi aceasta se întâmpla foarte des, atunci le lega mâinile la spate, îi acăţa de o grindă, şi îi bătea cu o fune întreită, până când îi apuca boala, care scoate spume la gură.

O slujitoare pe care o află tăind iarbă într-o grădină a sa, o bătu astfeliu, încât remase fără simţire şi abia prin isteţimea  doctorilor îşi mai putu veni ceva în fire.

Când băga de seamă că i se fură poamele din grădină şi întocmia neşte puşti, care se slobod de sine, şi se necăjia dimineaţa când vedea că nu se puşcă nime.

Ameninţarea lui cea de obşte era: aşteaptă numai că’mi vei cădea tu în mână, şi o să te taiu bucăţi de oală! De te’aşu putea prinde, că atunci ştiu că ţ’aşi învârti cuţitul în măruntaie’ţi.

Rudele îi spunea, că el n-o să aibă sfârşit bun, de cumva nu se va părăsi de tirăniile ce întreprinde. Dar ce le răspundea? Ce’mi pasă, odată tot trebuie să moriu, apoi mie una’mi este, de voi muri pe pat, sau în furci, la grădina corbilor.

Un astfeliu de om trebuie să fie avut o creştere deosebită, căci ori şi cât greşeşte natura, dând unuia o inimă mai vârtoasă decât stânca din munte, totuşi judecând după faptele acestui neom, e silit moralistul să recunoască, că o creştere bună e în stare a face şi din leu oie blândă.

Mult îmi bătuium capul, să aflu ceva daturi despre creşterea ce putu avea această feară sălbatică în tinereţele sale; în urmă dăduiu peste un bărbat, care îmblă deodată la şcoală cu acest Dionisie. Acela îmi spuse, că omul, despre care vorbim, avu un părinte, Dumnezeu să’l ierte – care era cunoscut de tiran şi de turburătoriu. Doi fii ce mai avuse afară de acesta, de groaya tătâne’său au fost siliţi să iea lumea în cap. Spuindu-mi el acestea, îl întrebaiu nu cumva ar şti să spuie pe larg chipul cu care trata tată’său pe Dionisie, încă în tinereţe.

El îmi respunse, că ştie, fiindcă fusese vecin cu el uşă de uşă. Îmi aduc aminte – zice el – că acest Dionisie, când era băiet mic, afla o mare desfătare a’şi face jucării cu pui de paseri. Tat’său, văzând că fiiul află atâta desfătare în paseri, îi aducea colea pe la Paşti cuiburi de paseri cu pui mici şi golani şi că el însuşi alfa o mare plăcere, când vedea, că fiiul său smulge penele din aripile paserilor, le taie picioarele, le taie aripile, le sângerează şi apoi le lasă să sboare. Îi aduna mai încolo câni şi pisice, pe care le chinuia şi le tirănia în vederea tatălui său, care îi lăuda curagiul şi inima cea de bărbat. Tat’său ţinea porumbi, iar puii după ce le întorcea aripile, îi dădea lui Dionisie să se joace cu ei. Când era să taie paseri pentru bucătărie, atunci era ştiut, că tată-său totdeauna chiema pe fiul său Dionisie, ca să vadă, cum se cruciază acelea până să moară. Dar într’adins le tăia gâtul rău, ca să le mai poată tortura; căci apoi le slobozia prin curte şi râdea pe moarte de împreună cu ffiul său, văzând cum fugea găinele strâmb, cădea, şi iar se scula.

Dacă a fost aşa treaba, gândeam în cugetul meu, apoi nu e mirare, dacă din Dionisie se alease un astfeliu de tiran. Dacă odată pruncul s’a demoralizat într-atâta, încât nu’i pasă de sberătul unui câine pe care încă îl doare, ca şi pe noi, ba încă află desfătare şi mulţămire în tânguirea  unei paseri, ce încă are viaţă, de care cu greu se desparte, atunci din unul ca acela cu vreme nu se poate alege alt ceva, decât un tiran, un omorâtoriu de vite şi mai în urmă şi de oameni. Să căutăm puţin în pregiur de noi, şi ne vom convinge.

George: I guess the director will appreciate the theatre of old Romanian from German with craft of torture til today, paralel to acting items suggested in  more than one space for visualisations.

Keith: Torturing history can outcome both theatre and language.

George: You know that as American or as a connoiseur of Ardelenians?

Keith:Both again.

George: I heard you, you wouldn’t enjoy a museum on Manta Roşie, in Iassy, in the house of hangman, with his remainings, toward the pogrom ground. This Dionisie – Thracian with tragoi – was pushed from child Christ love for birds. It can be a video, something, with orthograhy and diction of the cannibal.

Keith: Balkan.

Cocoana Stanca era de legea pravoslavnică şi doria ca zelul care ea îl avuse către această lege să treacă moştenire şi la fiii săi. Din nenorocirea ea credea, că acest scop frumos nu şi’l poate ajunge altfeliu, decât dacă va zugrăvi pe Dumnezeu înaintea copiilor săi ca pe un egoist, care urăşte pe toţi ceilalţi oameni carii nu sunt pravoslavnici, sau creştini după cum zicea ea.

Deci când voia a’i deprinde în credinţă, n’afla cu cale să zică, cum zise Hristos, că Dumnezeu este tatăl tuturor oamenilor, ci îl învăţa: că Dumnezeu este părinte numai al pravoslavnicilor şi că pe toţi cei de altă lege îi dă diavolului spre munca cea de veci.

La început băga de seamă spre cel mai mare al său năcaz, că pruncii ar arăta un feliu de împetrire, Maria, fetiţa ei cea mai mare i se împortivi odată zicând, că ea cunoaşte atâţa oameni cinstiţi între catolici, luterani, calvini, ba şi între evrei, carii locuiesc împregiurul nostru, cum se poate dar, ca aceşti oameni cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu, carii nu fac nimărui nici un rău, să fie osândiţi de către Dumnezeu la muncile de veci? Mumă-sa încă se sili a’i dovedi din deosebitele locuri ale sfintei scripturi, cumcă singură legea pravoslavnică este legea cea adevărată, şi că când ar vrea oamenii, ar putea fi toţi de această lege, prin urmare că n’ar avea cuvânt a se plânge înaintea lui Dumnezeu, pentru că i’a osândit, de vreme ce ei n’au vrut să se folosească de acea libertate (slobozenie).

Fiul ei Mihail avu într’o zi curaj a’i spune curat, că însuşi sfântul apostol Petru ar fi zis: „În ori ce popor, acela care se teme de Dumnezeu îşi face voia lui, îi este lui plăcut”, prin urmare, că Hristos în zioa judecăţii lumii nu va întreba de a fost cineva drept credincios, luteran, reformat, catolic, sârbu sau turc ş.a., ci de s-a purtat cu dragoste şi cu milostivire către aproapele său?

Pentru această obrăznicie a şi căpătat sărmanul băiat o palmă sănătoasă, carea folosi cel puţin într’atâta, încât nu-i mai veni în minte a supăra pe mumă-sa cu asemenea întrebări.

Ca să le poată păzi conştiinţa cu atât mai strins, se sili muma a le câştiga un învăţătoriu de casă. Mai întâi i se recomandă un bărbat deştept şi plăcut, care petrecuse doi ani întregi în o altă casă cu deprinderea pruncilor înaintându’i foarte bne  atât în cunoştinţe, cât şi în purtarea morală. Femeea se plecase în a’l priimi şi a’şi încrede copiii în grija şi manuducerea lui. Dar în sfârşit spre marea sa norocire află, că acela ar fi umblat la biserica catolicilor. Acum să o fie văzut cineva cum mulţămia lui Dumnezeu, că a scăpat’o de acea nenorocire, carea era să dea peste capetele copiilor săi.

În zioa următoare îşi tocmi pe D. Acsentie de învăţetoriu fiilor săi. Omul acesta e creştin bun, puţintel cam sălbatic în năravurile sale, în apucături timpit, de priceput încă nu pricepe prea mult, dar aceea nu strică nimic, căci cel puţin e pravoslavnic, prin urmare conştiinţa ei poate fi liniştită în privinţa mântuirei sufletelor copiilor săi. Cu toate că unii înnoitori se încercară a’i demonstra că mântuirea sufletului ar sta într-o pricepere bună şi într’o curăţenie a inimei, ea însă prin astfeliu de basne nu’şi eşi din cărarea sa şi remâne statornică pe lângă credinţa sa, carea îi spune că mântuirea sufletului stă numai în credinţa ei străveche.

Până acum a şi ajuns a se bucura de propăşirea ce fac pruncii săi în învăţarea credinţei; căci ei începură a urâ pe toţi carii nu sunt de religia sa, şi întâmplându-se în anul trecut ca să moară un străin, ce era tot de acel sânge, însă nu de aceeaşi mărturisire a credinţei, feciorul ei cel mai mare fu cel din tâi, care se opuse, ca străinul să nu se mormânteze prin preoţii de acolo, nici în ţintirimul lor, ca nu cumva să se muşte morţii între sine. Pentru această faptă îl şi binecuvântă Stanca, când era pe patul morţii arătându’şi mulţumirea ce o simte pentru apropierea acelui minut dorit, în care va vedea pe toţi cei de altă lege arzând în cazanul cel împlut cu foc şi cu pucioasă.

George: Through belief to the cannibalism of the dead.

Keith: A kind of saying. In fact, so many vampires and blood in movies.

George: In politics, as well.

Meşterul Pavel era curios peste toată închipuirea. El când ar fi avut a cere ceva de la Dumnezeu, negreşit că nu cerea alta, decât ca să’i stea în putinţă a şti ce se întâmplă peste zi în toate casele vecinilor săi. Dat fiind că nu ştiea pe ce cale ar fi a se câştiga aceasta, hotărî, ca să-şi facă din fiul său spion (iscoditor).

Gheorghie, aşa se chema acela, lua însărcinare de câte ori se întâmpla ca vreunul din vecinii săi să întreprindă  vreo călătorie – a se plimba pe dinaintea uşei vecinului în sus şi în jos, şi a fi cu luare aminte, cine intră şi cine ese de acolo în lipsa bărbatului. Dacă afla, că într’o casă aleargă servitoarea  în sus şi în jos, sau dacă luminările da o flacără mai mare, ori dacă vedea, că sunt trase perdelele şi e vorbă multă, atunci flacăra mai mare, atunci de loc trimitea pe Gheorghie, ca să afle ce s’a întâmplat acolo. De era zioa, atunci băietul avea voie a cere de acolo vreun lucru împrumutat, sau întreba după ceva; iară de era seara, atunci trebuia să asculte pe la ferestrii, sau dacă era cu putinţă, să intre înăuntru şi să se facă nevăzut printre oamenii acelei case.

Dintru început Gheorghie istorisi toate cu credinţă ce află şi ce văzu. Dar mai târziu luând în băgare de seamă că curiozitatea tată-său cu mult este mai mare, că despre un lucru îi pune câte zece întrebări: cum? ce feliu? Cine? Când? Unde? ş.a. şi că toată faţa lui se preface, când aude ceva rău despre oameni: aşa Gheorghie nevrând a perde această norocire din mână se întocmi în istoriile sale după gustul tatălui său.

De spunea, că cutare femeie priimi visită de la o vecină, în lipsa bărbatului său, atunci vedea că un ce asemenea nu-l mulţumeşte nici decât curiositatea, nezicând el altceva, decât: aşa, aşa! Spuindu’i însă, că la aceeaşi femeie ar fi intrat un bărbat străin, şi că ea cu acela ar fi râs ş’ar fi petrecut, atunci îl vedeai ascuţindu-şi urechile ca iepurii, ca şi când ar voi să’i tot spuie de acelea.

Nici însă îi era mai plăcut, decât când auzia, că cutare bărbat se ceartă cu femeea sa, sau că li s’ar fi întâmplat ceva neorânduială.

Ştim că băieţii au din fire o plecare de a se face altora plăcuţi! Deci Gheorghie văzând că înaintea tatălui său cu nimic se poate face mai plăcut, decât dacă va vorbi pe alţii de rău, aşa se sili din toate puterile a aduce la îndeplinire această artă mişăloasă, în care el în scurt timp făcu astfeliu de naintare, încât pe de o parte tatăl său primia raporturi despre toate trebile din casăle vecinilor săi, iar pe de alta n’a fost vecin sau vecină, care să poată scăpa cu faţă curată de către spionirea acestui baiet rău dedat.

Nefericitul întru atâta se dedă cu această crimă urâtă, încât nici acum la adânci bătrâneţe se poate despărţi de ea. Despre nime nu’l auzi vorbind de bine, la toată lumea se sileşte a’i afla scăderi şi viţiuri. Nu trece o septămână, în carea să nu dea el causă de ceartă la unul sau la altul din vecini; ce e drept, câteodată i se înfundă minciunele, îl trag la judecată, şi se întâmplă nu odată, de plăti sumuliţe frumoase drept pedeapsă pentru calomnie: clăvetire: nişte prieteni în zilele trecute preferind  calea cea mai scurtă, îl apucară şi-l bătură bine; dar cine ce învaţă, moartea’l desvaţă. El a fost şi remâne un clevetitoriu acum în vârstă de 30, cum era în cea de zece ani.

Pe nime nu-l vorbeşte mai mult de rău decât pe însuşi tatăl său. Acela după cuvintele lui, a fost un om ticălos, simplu şi prost.

De acestea auzind tatăl său, se zice – că s’ar fi plâns către nişte oameni zicând: aceea e resplata ostenelelor mele ce am pus pentru creşterea lui, că acum la bătrâneţe să mă vorbiască de rău, să mă clevetiască! N-a citit el din Sirax, că hoţul e blăstămat, însă clevetirorul de zece ori mai mult?

George: Spion-iscoadă, calomnie-cleveteală, simplu-prost in line with libertate-slobozie.

Keith: While stories remain with the original.

George: As for modelling answers of humorous loan.

Keith: Creştere is alone by the time being it’s ok.

George: Try Un resunet.

Cocoanei Mariţa i se născu o copiliţă, model de frumseţă şi de sănătate. O faţă rătundă şi plină, ochi vii, o coloare sănătoasă, un pept lat, boltit, o talie dreaptă ca făclia, acestea erau însuşirile, prin care se distingea de toate băieţelele ce era de plasa ei. Bărbatul Mariţei plin de foc şi sănătate, a cărui privire îţi da să pricepi că prin vinele lui cercuieşte încă sânge din timpul cavalerilor, nu se putea sătura de dragostea ce avea către acel îngerel, o săruta, o lua în braţe, îi cânta, săria cu ea prin casă, şi zicea adeseori, Eliso! tu încă o să faci onoare familiei mele.

Mariţei însă i se părea, că ar avea de a îndrepta multe la acea băieţică. Întâi nu-i plăcea faţa cea viie, rumenă şi plină, şi zicea des că băieţica ei nu semăna a fată de domn ci de ţăran. Dar dintru toate nu se putea împăca cu talia ei zicând, că ar fi prea grasă. Bărbatul se afla în post ostăşesc. Deci îndată ce îi sosia aceluia o demândare ca să meargă la regiment, cocoana se sili a ajuta ici colea, unde i se părea că buna natură a făcut vreo greşală cu băieta sa. Mainainte de toate îşi însemnă o corsetă bună, în care ar avea să’i îmble coconiţa în toate zilele aşezată şi strinsă pe trup de însuşi mânile mumă-sa.

Preafireşte, că nevinovata fiinţă trebuiea să se supuie, să rabde dimineaţa când i o punea, trebuiea să o sufere peste zi, măcar că numai ea ştiea, cum îi strângea măruntaiele, cum îi apăsa cruduţele costiţe, rădicându’i umerii oblu în sus. Lipsa resuflării aerului curat, lipsa apetitului, toate acestea le răbda copiliţa fără a clinti măcar , mai pe urmă se îmvoi şi cu aceea ce’i porunci mumă-sa, ca adecă să şi doarmă noaptea în astfeliu de ferecătură. E mumă-ta,

 Cugeta băieta în sine – ai datorie să o asculţi.

După câţiva ani cocoana Mariţa avu bucuria a vedea, că ea a schimbat toate în fetiţa sa, ce a făcut buna natură cu sminteală. Coloarea cea vie din faţă perise dând loc unei feţe, ce o îmbracă trupul, după ce se desparte de suflet; un umer mai rădicat decât celalalt, şi pe spinarea cea dreaptă ca lumina, acum se vede râdicându-se un deluţu ce’i zicem ghibu. Amăruntele acestea însă le ştiea ascunde Mariţa prin periniţe, căptuşeli, suliman ş.a., încât tot îi mai remânea câmp a se bucura în sine că a putut depărta din faţă’i roşaţa cea ţărănească şi talia cea necioplită.

Acum se reîntoarce şi boierul dela spediţia de resboiu în care fusese de atâta timp. Inima de tată ardea de dorinţa ce o avea spre a înbrăţişa pe unica sa fiie după atâta lipsire. Deci îndată ce se apropie de curtea sa, trecu călare pe sub poartă, unde-l întâmpină o fetiţă palidă ce semăna a schilavă.

Fetiţă, întrebă el cu nerăbdare, acasă este coconiţa Eloisa?

Eu sunt aceea; respunse fetiţa.

Tu, Eloisa? tu fata mea?

Domnia ta tatăl meu?

Aii îşi întinse fetiţa braţele şi boierul dându-se jos de pe cal o îmbrăţişă, plângând amândoi: fetiţa lacrămi de bucurie, iar boierul de supărare.

Unde este mama ta, întrebă ofiţerul turburat.

Nu e departe, respunse Eloisa – şi duse pe tatăl său în odaia mumei sale.

Aceasta, văzându’l, sări cu braţele deschise să-l îmbrăţişeză.

El însă se retrase cu o răceală zicând: ce naiba ai făcut cu Eloisa mea?

Când m’am dus, am lăsat’o frumoasă ca un înger, şi acum o aflu schiloadă!

Cocoana se desvinui în mii de chipuri; el însă n’ascultă nimic, ci ceru să-i dea ceva de mâncare.

Seara vorbi puţin, şi se culcă fiind ostenit de drum. Adoa zi dimineaţa porunci feciorului să’i înşale calul şi se reîntoarse la regiment, fără a’şi lua măcar remas bun de la cocoana pe care o lăsă încă dormind în pat, şi nici că se mai întoarse.

Lumea vorbi multe despre Eloisa şi despre slăbiciunile ei cele trupeşti. Ea auzind unele ca acestea se necăjia şi întorcându-se către mumă-sa zicea: acestea am să ţi mulţămesc Domnieitale mamă şi corsetei ce mi ai dat.

George: Endgroth.

Keith: Adaos follows.

G:Nu lua niciodată în băgare de seamă natura lor.

K: Ve presăra semninţe la multe rele.

G: Râde, când îi înfrunţi.

Se poate perde ascultarea pentru de-a pururea.

K: Necăjeşte-ţi copiii.

G: Nu da drept copiilor tăi.

K:Amărăşte pe pruncii tăi.

G. Fă-ţi copiii mincinoşi.

K: Fă-te judecătoriu.

G: Fă-ţi copiii preaîndresneţi.

Meşterul Silvestru îşi dăduse de zece săptămâni pe băieţaşul său Onisim la şcoală. Acum dar voia a’l cerceta ce a învăţat. Cum se miră însă, când văzu, că fiul său nu cunoaşete nici o literă, nu ştie cele zece porunci, nu ştie nici o rugăciune.

Bunule Doamne, ce şcoală ticăloasă e aceea! Dar ce ai învăţat fiule în şcoală, dacă tu nu cunoşti nici o literă?

Onisim: Am învăţat a auzi sonul literilor.

Tata: A auzi! ascultă nebunie de legat dela dascalul, la care eşti silit a’ţi da copiii!

Eu ştiu că omul vede literile, dar nu le aude:aici îmi vine să nebunesc. Aşa dar spune-mi cum auzi tu literile?

Onisim: În cuvântul : cap, audu pe a; în pept, audu pe e; în fir, audu pe i; în om audu pe o; în lup, audu pe u; ş.a.l.

Tata: Audu! măgărie oarbă! căci aceea o poate auzi şi un băiet de o jumătate de an, şi apoi ai trebuinţă să o înveţi în şcoală? O Dumnezeule! Ş-au perdut dascălii mintea, dacă vă învaţă pe voi astfeliu de nebunii! Spune’mi dar ce ai învăţat pe din afară?

Onisim: Pe din afară am o pele, în care sunt găurici mici ce se numesc pori, prin carii resuflă trupul, pe pelea capului sunt peri, la degetile mâinilor şi ale picioarelor cresc din pele unghii.

Tata: Taci, că’mi ajunge! Aşa dar aceea va să zică la voi a învăţa pe din afară! Tu trebuie dar să mergi la şcoală, pentru ca să ştii, că ai pele? Până când ai învăţat tu aceea poate că vei fi mâncat şi nuiele! Dascălii trebuie să fie toţi nebuni. Dar nici „Odată unul” nu l-ai învăţat pe din afară?

Onisim: „Odată unul” nu l-am învăţat.

Aşa dar ce ştii tu? Tu nu ştii nici număra?

Onisim: Ba foarte mult. Unul şi cu unul face doi. O jumătate este o parte din unul, când va fi împărţit în doă părţi. Unul e jumătate din doi, doi cu unul fac trei. Unul şi cu o jumătate din unul, e jumătate dreaptă din trei. Unul e a treia parte din trei. Trei mai puţin cu unul, face doi. Trei mai puţin cu unul  şi cu jumătate, face unul şi jumătate.

Tata: Ajunge. Ascultă fiul meu, spune tu dascalilor tăi, că eu nu voiu, ca tu să înveţi nebuniile acele. Tu să înveţi psalmii vecernii de rost, să înveţi catehisul, şi apoi acolo la urmă se află şi tabla cu: „odată unul”. De’mi ai fi învăţat tu până acum acestea, aici ţ’aş dat un zeceriu.

George: Our arrangement could be titled  „odată unul”, as for God.

Keith: Un răsunet.

G: Demândare ( demander) părintească.

K: Trecerea omului de la slobozenie la moral.

G: Creşterea face toate.

K: După multe izvoară.

G: Omul frumos.

K: În munţi e libertate.

G: De mult au protestat istoria.

K: Plăviţi ca mine.

G: I’ll write again but to you, Bulgarian, tranka-flianka, baba Stanka, optimi. Cincizecimi, prin bunăvoinţa domnului dr. Kopitar, duae lingue Italica et Valachica, dans la langue daco-romane, lingua rustica, non leguntur, octo/opt, sol/soare, cervuus/cerb.

K: Budai-Deleanu.

G: You did translate some of his verses .

K: Such as:

G: Innate feeling.

K: Eclairer une langue par une autre, avec Saussure.

G: Toujours ou jamais du roumain.

K: Again on Manta Roşie?

G: Better Latin mania.

 

Aforisme –  Noi și natura

 

Nu  vom  putea răsplăti niciodată naturii care ne-a creat astfel încât să trăim zeci de ani cu aceleași baterii cu care ne-am născut..

X

Creația omului este triumful suprem al naturii.

X

Perfecțiunea este latura noastră cea mai umană.

X

Toate rugăciunile i se cuvin naturii dătătoare de viață.

X

Nu avem explicații pentru că imagina

 noastră nu a ajuns la treapta descoperirii miracolelor.

X

A crede într-o lume mai bună decât cea existentă este absurdul absurdităților.

X

Universul din care facem parte ne-a dat cea mai mare comoară? Să reprezentăm unicitatea ființei umane.

X

Omul la rândul său a dat naștere civilizației care cu toate minusurile ei, este expresia cea mai înaltă a spiritului nostru creator.

X

Treptele civilizației urcă mereu. Nu știm exact pe ce treaptă ne aflăm și nici nu se știe  până unde vor urca și unde se vor opri.

X

Nu se cunoaște nici evoluția viitoare a omului, dar este în afară de îndoială că puterea de recepție și de concepție vor ajunge la un nivel incomparabil cu cel de azi.

X

Vom pune în valoare și rezervele de umanitate pentru a crea o societate în care cooperarea și stima să fie pe prim plan.

X

Actualmente lumea e încă într-o fază de căutare care provoacă îndoieli și bulversări, dar faza asta se va depăși spre satisfacția întregii planete.

X

Nu cred că natura ne va ierta vreodată pentru atmosfera  poluată.

Harry Ross

Israel

Noiembrie 2016

 

George Anca

JURĂMÂNTUL  SPIRALEI

 

călător

Parinior

încep mările să fiarbă

nici marea teorie

pe cărări

trei zile sunt

răscruce

vei învia

vină euforia

sâmbăta poeților

mie-mi pare

Mila Maria

jurământul spiralei

dinastia solară

Valmiki

renunță mersul mării

mă aflu în uraniu

naosul cumul

ce-am pierdut

nu potopisem

teatrux

scenometria

visul ferestrelor

fâșia de stambă

dodia indianului

părul frunții

pentru că uneori

ce se întâmplase

poteca

de la Jean

pe degetul mic

sua cratima

sonete pentru alkyoni

sonete din ocult

paparuda

decapolit

ajută-mă Doamne

spune-mi de ce vorbeam

omul meu

dansul singur

clopot

recele mării

bătătură sură

îmi onorez

ascult ca-n toate serile

prin iarba codrilor

între datorie și patină

tată bun

eternul imediat

decasilab

mă reazem

pe Yenisei

octombrei 1967

mâine am 21 de ani

veneam pe la voi

cimpanzeul

transformare

mahasamadhi

oameni din umbră

omorul bărbatului

cu scrisul de o moarte

Matei și sfinții italieni

Ioan și sfinții români

o prea frumoasă

eudaimonia

focul noaptea

norocul

dintr-o voie

otrăvuri

din suflet

scriu aici

slăvite coclaur

intrat-am

pe-atuncea

 

 

 

 

călător

 

Găzduitul călător

dintr-o zare fără nor

în somn tulbure ne cere

şi un pic de mângîiere.

 

Se apleacă sora noastră

să-l sărute foarte castă

şi el doarme mai departe –

castă-i sora noastră foarte.

 

Găzduite călător,

s-a lăsat în zare nor,

numai sora noastră cere

şi un pic de mângâiere.

 

 

Parinior

Noi eram în Parinior

pe zile cu ploi şi nor,

în dodii ne veseleam,

aruncam focuri pe geam,

văgăuni zvârlisem roi

boturilor de copoi

lupi şi iepuri norocoşi

să trimitem la strămoşi.

 

Tatăl nostru, mama mea

răsăriră să ne ia,

ramuri când jucau la piept

să îi coacă lung şi drept

şi-ntr-un abur nevăzut

ca topiţi au dispărut.

 

Băteam ritmul din picior,

căci seara în Parinior…

 

 

încep mările să fiarbă

 

încep mările să fiarbă de la os până la barbă labă roşie de oarbă încep mările să fiarbă himalaia arde-n iarbă sub zăpadă de nevadă sânge apa să se vadă încep mările să fiarbă oasele fără de barbă dai de munte dai şi lepra că-ncep mările să fiarbă opărind pe milarepa şi iar mările să fiarbă cu gheţari cu pinguini pe o noapte de ruini încep mările să fiarbă benaresieni brahmini tibetani şi misogini de-ar fi mările să fiarbă până în împrejurimi niciun viu şi nicio vie printre mări ce vor să fiarbă din visata castalie nu rămâne colilie că-ncep mările să fiarbă jaganath şi muntenie sângele pe terezie cheagul mărilor să fiarbă neales fără durere înecatul mării khmere încep mările să fiarbă de întunecă himere plăgile gondolfiere de-a veneţii să ne fiarbă între seruri cu galere fiarbă mările să fiarbă puja hoiturilor arse din gange nemaiîntoarse iar încep ce mări să ardă din cremaţii meta tarse tropice banane gioarse că-ncep mările să fiarbă dinioară kali yugă cu turbanul pus pe fugă roşii mări sânge să fiarbă galbenele buturugă negrele neagră păstrugă mările încep să fiarbă jos pe strada principală cerşetorii dau năvală oarecând încep să fiarbă macedonskian de gală sardă ardere kerală de-ncep mările să fiarbă într-un cer şi o cerneală numai mările să fiarbă noaptea asta ancestrală ce tot mările să fiarbă marea prunelor uscate fost-am vii soră şi frate când şi mările să fiarbă fecioare desferecate îşi dau aurul pe spate că de ce muriră gloate inundate şi pe roate încep mările să fiarbă pe vapor nici frigidere pe uscat nici ape grele încep apele să fiarbă în desen de caravele se amestecă artere de-ncep mările să fiarbă ceva sfinţi în munţi să spele vinele aurifere că-ncep mările să fiarbă

 

 

nici marea teorie

 

nici marea teorie necum cosmogonii

întinerind purane prin inhibiţii june

pe cea de la salvare doar magic o gonii

cum îmi subliminase upanişadei dune

 

şi ascunsese urma ori fiul inventase

electrizată claie a părăsi sălaş

împacă-te cu mama astâmpără-ţi angoase

doar veste bună-aducă-te cu paşi

 

n-o cunoştea salvarea o-nspăimântă

ţi tu citezi regie curul vacii

doar bani a câştiga nu altă trântă

atunci mănâncă-i lunii vârcolacii

 

zi după zi şoc după şoc big bangul

nici lung nici lat nici de demult nici

când s-o afla plictisul să ne reteze rangul

şi capul bun de iarnă la insultnici

 

de mai uitate-n aur şi uşile cu zorii

prin calea laptelui i-ai supt cenuşa

madona albă ori făina morii

Medeea te apune ci răsări-te-ar Usha

 

de a rămâne cine sau Bucur iar în Java

hilar până la secol Viena Răşinarii

după-amiaza bura da’ ziua înşira-va

nebuni de frică fiii din herbarii

 

 

pe cărări

 

pe cărări nu m-oi spulbera

în grădini nu voi înflori

în lanuri zimţi voi domoli

aur coloană de câlţi folosiţi

ciorapi vechi asemeni unui merci

carnea apei pe vertebre de noroi

din negru şi din verde te voi scoate

acum lăsaţi să moară mahorca pe lopată

postav vâscos începem să curgem

conductele se vor sparge

furnicile bolnave neprinse de nisipul în surpare

nu s-au atins de bocanci cu spaima înecării

n-au spart pielea din neputinţă

n-au cărat până în sânge hrană şi leacuri

n-au numărat câte încap pe-un ochi

                                                  (1965)

 

 

trei zile sunt

 

trei zile sunt de când tot fluier

astăzi e sărbătoare mare nu ieri

de răsalaltăieri te am în pază

şi nu mai vine nimeni să ne vază

tu şuieri singur eu te ţin

din scurt doar te-oi opri puţin

când nu te-aş auzi mi-aş pierde pâinea

şuierătura ta mi-e mâinea

dar uite ce e ai să cazi

de foame-n sărbătoarea ce e azi

sau te vei odihni pe veci

lăsându-mi porţiile reci

căci limpede-i porunca

taci tu îmi tace munca

apoi vor trece ani să se mai nască

bărbaţi cu gât tăiat de broască

voi flămânzi

mai mult de-o zi

cum tata mare porunci

aşa că zi-i

nu spune treaz cum ai rămas

suflând pe gură şi pe nas

ai dinţi de frunză cu omizi

sub ei mai poţi să ţi-i deschizi

de ce nu vine nimeni să anunţe

termenul fiert să-ţi dea grăunţe

grăunţele să fie fierte

pe mine sau pe tine să ne ierte

se fluiera pe vremuri doar o dată

de la o casă pân’ la alta roată

de când cu feţe răposate

se fluieră pe cât se poate

ascultă-mă şi tu nu vrei

să te ridic mai înspre ei

din apa mea mâncată

ia hrană adăpată

şi vântul poate c-o să bată

să nu mai fluieri niciodată

ah nu mai fluiera

mi-e mie gura rea

ştii că am plâns mai adineaurea

am învăţat şi eu să fluier tot aşa

o să-ţi arăt că n-am mâncat

nu am băut

uite păsat

urciorul ne-nceput

nici n-am tăcut nici n-am dormit

să fie sărbătoare înmiit

să fie astăzi unul altul

cu jumătate prea înaltul

eu eu să cânt ca tine încă

de când te rog ia de mănâncă

mi-e foame nu pot înainte

de tine să-nghit bob de linte

te ţine şuierul în viaţă

pe mine vorba tăcăreaţă

limba vorbăreaţă

eu să înfulec tu să mori

rămân pe drumuri de miori

pierdute-n şuier de trei ori

îmi iese-n cale lupul mort

eu în spinare că îl port

şi el nu fluieră nici tu

ia nu mai fluiera acu

mănâncă oi de mei cu miei de mei

şi uită-te măcar o dată-n ochii mei

nimic să nu te desclintească

din patima preapăsărească

hei ţi-e pedeapsă asta lasă

o clipă de-a fi om de-acasă

şi te voi răsplăti din când în când

la fel urmându-ţi eu la rând

mă sperii rar şi nu atât

să îţi sucesc şuieru-n gât

să-i zic într-una eu apoi

până-şi vor aminti de noi

cei cu poruncă şi fără poruncă

auzitorii de-o speluncă

ţi se deşiră pieptul ne-ncetat

pe ochi nu te cunosc neşuierat

atunci poftim de fluieră nu fluieri

e sărbătoare mare astăzi nu ieri

vezi cine te îndeamnă să-ţi foieşti

prin pietre dinţii şuiereşti

numai de mine trebuie s-auzi

n-ai alţi călăi de sângele tău uzi

poate ţi s-a părut că moarte îmi căşuni

dar de trei zile mi-s stăpânii buni

sau vezi pustiul cum îl cară

în bâte azi din cale-afară

odată şi odată toţi se scoală

să vadă cum porunca nu-i greşeală

porunca tuturor e în puterea mea

şi de nu fluieri nu mai merge-aşa

voi fluiera când nu vei fluiera

să fie voia sa şi-a sa

dar ţie ţi-e suflarea condamnată

să-i fie vieţii mele plată

cât mai trăiesc să-mi fluieri ca şi lor

apoi să piei că nu ai păzitor

din ce în ce vei duce-o ce şi ce

topindu-te pe fluieratele

o soartă şi mai soartă ca a soartă

cu tine nici se-mpacă nici se ceartă

pe când eu nu îţi sunt ce-mi sunt

şi-mi eşti din cer până-n pământ

tu după şuierele-ţi lungi

la capăt zilelor ajungi

dacă nu fluieri cum te joc

ajungă-ţi zilele pe loc

şi ce te faci dacă n-ai fluierat nicicând

şi eu te-am auzit c-am fost plângând

de mila ta am plâns vrei lacrimi iar

să le înşuierşti cu vrednic har

ia colea chef din solniţă mălai

îmbătător trezeşte-te săvai

 

 

răscruce

 

răscruce văruită

pământului copită

păcate ispăşite

surzite în copite

îţi spui pe decrepite

coclaure copite

citeşti o carte proastă

iei luna de nevastă

citeşti o carte bună

mănânci ridichi de lună

ieşi din pădure deasă

îţi faci nirvana casă

născutului durere

prin lucruri efemere

absenţă pură nenă-

scut întru nici o genă

 

 

vei învia

 

vei învia Cristoase

cu zilele frumoase

când răstignita ploaie

de cruce se îndoaie

s-or bate-n cartiere

trei grindini congenere

mormintele cu funtă

roşită pentru nuntă

vândută tescovina

din toamna cu pricina

ţestoasa rozmarina

de dulce insulina

mutat din film în frescă-i

eidosul de-l plescăi

părelnicii magnolii

pe prispele de holii

pe regele cu fete

îl cântă un sticlete

mai roşii şi mai spânii

împăturesc stăpânii

batjocura de turbă

o primăvară furbă

vitalitate spasme

de dincolo de basme

 

 

vină euforia

 

vină euforia morţii vara putrezitoare

brave cadavre pace is death in Sarajevo

cum te înconjură aura întunecimii

Alecu Russo trece podul pe la Tighina

Alecu Ghica la poarta templului Jagganath

femeile în trenuri deraiate nască

încă Piania mută vulturilor incomunicabili

calm şamanism un chong pe Jamuna

 

 

sâmbăta poeţilor

 

sâmbăta poeţilor pomana profeţilor

cosânzeana feţilor îmbătarea fleţilor

vederea cadeţilor damigeana vreţi-lor

fulgul vârf nămeţilor iordanul juveţilor

pometul pomeţilor verdele isteţilor

mama cântăreţilor treanţa tinereţelor

limita ospeţelor caravana vieţilor

sanctitatea speţelor geana colindeţelor

bună-dimineţelor răutatea beţelor

spălătura feţelor nunta precupeţelor

 

 

 

mie-mi pare

 

mie-mi pare foarte bine ţie parcă îţi miroase

mă păscuse botul ciumei de tot am crescut de-a-ndoase

nu te-am cunoscut oglindă ploaia nu te răcoreşte

pe rimologie şaua mi-ar aluneca şeeşte

cum că toată viaţa umbli cum să mori în Srinagar ori

să joci şah pe constituţii când te-ai săturat de zaruri

ia autoflagelarea arderea pe rug opisul

cu accentul după vreme omul zisul Nistrul scrisul

sângele pe mal statuie vocile neînţelese

zalele covrigi de iarnă verile rărite lese

urnici furnici ai furnicii năpădite alb de sine

viermii tăi şi-ai cincizecimii paisprezece sonetine

gemeni Gemina şi-a treişpea pasuri patru către cinci

neolitice multiple onomatopei tilinci

 

 

Mila Maria

 

ce nu-mi mai spui ce nu-mi arăţi

de-un fir şi pe stânga părul

nemuritoarei grădinărese

 

în buza şuierului codobatura

pantomimează acupunctura rugului

acul era amicul putredul dat cu piciorul

 

cine arătându-se chiar se află

al mamei asasinate la icoana

prea rugată mila-i marină Maria

 

jurământul spiralei 

 

zilele-mi plouară surioară nu mi-ai spune Tulsidas

ce să te mai caut ce să ne spunem ne auzisem

rădăcini de prisos copilărie ştiinţa vygyan

 

pelin din Lexington Scarlet negresă a war in Europe

de râs Caderousse cade rus karma Carmen in Cavaillon

anacronismul postmodern al vacilor melancoliilor

 

jurământul spiralei ceas ceaşca de neant newyorkez

jos din ermetism luminează-te totala obişnuinţă

cu oraşul total prin lentilele de contact jadis

 

 

dinastia solară 

 

la Ayodhya domniră Dilipa Raghu Aja Dasaratha

Rama avatar lui Vishnu şi încă 24 solari în 19 cânturi

din Raghuvamsa de Kalidasa a le pastişa cu Manu

fiu-i spre fiu slujind-o pe Nandini viţea din Surabhi

 

pe Sindhu cotropi soţii femeilor huna îmbujorate

mii de cămile şi iepe cară comoara primită de Kautsa

vietăţi aprinse din soare lampă din lampă fiu din fiu

pământ la picioarele datoriei regale cer muls

 

Indumati naşte pe Dasaratha mai trec mii de ani

Ravana persecutând zeii Rama din Kausalya

Bharata din Kaikeyi gemenii Lakshmana şi

Satrughna din Sumitra reîncarnează pe Vishnu

 

 

Valmiki

 

în nava Pushpaka din Lanka în Ayodhya el îi arată Seetei

Malyavat Pampa Chitrakuta Ganga Yamuna Sarayu

clevetire politică a fi stat în casa străinului  ordin

lui Lakshmana s-o părăsească pe Gange borţoasă

 

fiii Kusa şi Lava învăţaţi de Valmiki Ramayana

a le-o cânta tatălui la jertfa calului d’ucis Sambuka

o va primi înapoi pe Seeta de se va vădi pură

supuşilor ea se zălogeşte şi mama glie o îmbrăţişează

 

se ruinase Ayodhya după moartea lui Rama

Adhidevata îl cheamă în vis pe Kusa la domnie

lui îi lunecă brăţara în apa Sarayu i-o returnează

Kumudvati o naga împreună cu a ei mână

 

 

renunţă mersul mării

 

renunţă mersul mării închegarea

mirosului din lift în discriminare

măslinul la nevedere

orbul zidului mângâiere

 

să nu fi fost înşine

mirosul dimpotrivă

dacă nu de vişine

culoare olivă

 

caşti oligofrenie arvună

de la fereastra cealaltă

ne aşezasem cunună

pe duşmanii din baltă

 

demonstraţie de salvare

cu ce nu te mai las

n-are mama fată mare

şi poliţia la pas

 

ciublu cotac parcă vierme

liliac aprins printre terme

îmi mai şi pocneşti ocnă

de-o împletim bocnă

 

cum nu mi-ar prii

axoni mitocondrii

glorie nenuntite

ariene hitite

 

*

 

sculptate-n Victoires Paris

de Emmanuel Fremiet feciorii

arse Jeanne şi Valery

născute la Domremy

 

ajunsă-n exosferă fata bău vin

lavandă după la ballade irlandaise

ce n’est pas normal de chanter en public

Bonnard încă o tuşă tabloului său din muzeu

 

autant on emporte le vent gone with the wind

octosyllabe vieux proverbe francais en Villon

nu m-aş franţuzi bătrână zi eliadi colibi

o recunosc pe Maytreyi avatar sacontal

 

*

 

nu ne mai închidem în bufniţă

nu mai bufnim liniştea

ce-ţi şi destinasei temple

pe cine oi mai invita

 

lăsatul la voia nevăzutului

din orbi în mai orbi

împământându-ne somn de veci

şi tu ce atâta bună-voie

 

către convalescenţa predestinată

de n-ar fi înghesuială aici să

te mai însemn să spun

pe loc plonjon alfabet

 

nici nu te văd te aud bârfit

în cunoştinţa prieteniei

mnesis pe săturate

întru numele domnului

 

ne-om evenimentiza în pustiu

uneori mă văd adiind home schooling

mi-am vorbit sufletul devălmaşilor

ecouri inverse de vers debarcat în Anvers

 

*

 

bambu iambu muzic

din exil blanduzic

asta ne costase

carne fără oase

 

poemul Eliade pe necitite

doctoriţa repetă n-avea ăla bani

cenuşă Chicago ediţii moldovene

australienii te cer din America

 

alamkarika scăpătat cititul gangetic

mâncare de orez cu ceapă simboluri de rupt dinţii

mâncată ruptoare fadoare versus fantasmă

o maşină din altă lume purtându-l mituri

 

 

secerători

 

secerători o zare

spre vârf de chiparos

cu munţii la culcare

sub dansul furtunos

 

ne-am ţine mirişti soare

de-ar răsări pe dos

a scaldei ocultare

culorii abanos

 

formatul se anunţă

lipsirea lui Cezanne

ci lanul doar grăunţă

 

lumina măgheran

ponoarele zgrăbunţă

magog vincentian

 

mă aflu în uraniu

 

mă aflu în uraniu

deposedat de sine

ori scaldul fără craniu

la mai închise mine

 

stau renilor de saniu

a luneca terţine

străluci năluci de staniu

pe locul fără cine

 

sandala pe mandala

de-a morii alandala

mai calce capitala

 

Salerno pe închise

Provenţa la Remy se

în aer porolise

 

 

naosului cumul

 

naosului cumul

toarcem smirnei fumul

 

că pe naţii saltă alţii

cât să ne mai cânte psalţii

 

ce mai americănime

în Berceni la Big la nime

 

columbe eunuce

la malul arhiduce

 

ale tale linii line

nelipsite zilei sine

 

karma carmina retrans

nepăcatului avans

 

nota do cât I adore you

domicil obligatoriu

 

viaţa numai indiscreţii

de moarte fără disecţii

 

n-am schimbat corabia

mălaiul şi sabia

 

între Hegel şi Ganesh

manuscrisul din cireş

 

spadasinul saltinbanc

su’ peruci Missir cu ankh

 

 

ce-am pierdut

 

ce-am pierdut de nu veniră

patru îngeri fără şiră

spirit zbir pe cât şi zbiră

sucălită cu-a ei spiră

 

măcar de-a rămas la ei

o găsim la mama ei

povestea cu nume trei

 

trei ore ajuns-a

la schitul Pătrunsa

 

strehareţ hurez

vieţuitorez

 

franciscanul rupe craca

spre mănăstirea Săraca

 

Maica Domnului te rog

nu mă face inorog

 

nu mă bate Dumnezeu

la Prislop la Feredeu

 

toate cele şapte

laude zi noapte

 

ctitor Mihai Ţigănescu

Rama Mohamad Tomescu

 

arme rame iconii

Sofiei eliadii

 

după secularizare

arhetip la lumânare

 

plecară la denie

făr’ d’europenie

arsenic Arsenie

 

Zamfira Pissiota

a Frosei papiota

 

Saon metoc monahe

mierluţă fără Bach e

Niculiţel ce ah e

garafelor valahe

 

Ciolanu din Smărăndeni

Sihastru din Ploscuţeni

Xenia în Alexeni

arieni iranieni

 

iar Poiana Mărului

muşunoaie omului

Lepşa Maica Domnului

 

Valea Neagră Vărzăreşti

Buciumeni Vladimireşti

 

Gologanu Măxineni

Adam Eva Buciumeni

Agapia Bistriţeni

Horaiţa Cetăţeni

 

cnuta că nu ştii de băţ

Capşa Hlincea Dobrovăţ

 

numai toacă numai schit

Sihăstrie Neamţ Nechit

Gorovei nelăcurit

 

Ceahlăului la carâmb

Pângăraţi Bucium Hadâmb

Verona Almaş pe gâmb

 

la moară la Făgădău

în armată la bulău

să ne ferească de rău

Tărâţa Râşca Rarău

 

Dragomirna Putna Suce

viţa Moldoviţa nu ce

Voroneţ Probota cuce

Slatina cel Nou aduce

 

Piatra Tăieturii coş n-a

Todireni Bogdana Coşna

 

Arşiţei Orata Humor

în întunecime nu m-or

întreba de rai să nu mor

 

Ocnei Runc Savu Strigoi

Mălineşti Grăjdeni Buhoi

îmbrăcaţi-i pe cei goi

pe la noi prin muşuroi

 

Savu Bujoreni Fâstâci

Vovidenia Calmâci

Parincea Moreni cu sâci

 

la mijloc de schituri goale

să mai spargem nişte oale

Dunăre la canarale

îmbucate baclavale

 

rând hindus la Săvârşin

de rimează aum amin

dinspre Turnu-Severin

Dorohoiului mezin

 

mezanin epitalam

calmei şarle mangalam

hoţilor că de haram

horelor pe după hram

 

mi-ai grăit gură uscată

mărul boy că para fată

 

uşă-n uşă auroră

joc de karmă de cu horă

 

în coclaur adipos

îţi voi spune de folos

al spetiţilor Hristos

 

la tine-n bagabonţie

ca la mine-n Bărăţie

 

vei vedea că voi traduce

Basarabia pe cruce

 

din acest moment dicteu

mi l-aş potrivi resteu

 

ne dorirăm Parma schimnic

băuturilor din timnic

 

tată muzicalitate

zarurilor ecuate

 

prin împărătătură

a ne plimba natură

 

de clară ne declară

în aer de pe scară

ori urcă ori coboară

de cum ne răsuflară

de cum ne respirară

de cum ne inspirară

de cum ne expirară

rit ară măritară

ori Sita brazdă mară

din pomul oglinjoară

ori kalpavriksha doară

că ne întârziară

nu se prezentară

din a lor contrară

vacile ne cară

soarele spre vară

 

nu potopisem

 

nu potopisem nici din ahimsa moira

mioara stropşită otravă Dejaneira

straiul lui Hercule manta de odă

marmura-n Rajsamand pe o modă

când murişi femeie din Orissa de spusei

lui Alecu Ghica ai tăi ale noastre ai ei

te întrebai ce mai cauţi pe coastă în jos

cum crucea încă i-ar fi grea domnului nostru Hristos

şi-n puşcărie l-ar scrie şi Sergiu pe Morse

parcă şi Mircea de Mahatma of course

Vinod îmi scrise ca la al Gitei traducător

trecere din picioare tot de inimă făr’ dolor

îmi leg hăţurile de e marmoră neagră

şi în costum cu cravată mă îmbolnăvesc de pelagră

 

 

teatrux

 

nu mai lătra mătrăguno

hore la silnică trudă

după comenzi şaşii foc

 

în timp ce fugăream viezurii

nevăzuţi pe coastă în sus

vulg nedivulgabil Abigail

 

subînţelese dispariţiei

ziduri înrădăcinate biserici

carantine Constantine

 

îl omorârăm îl omorârăţi

mai bine nu ne-aţi mai omorî

şi atunci ce ne facem neomorâţi

 

te-am împuşcat cu tămâioare

mai criminal cine nu moare

iazagiul iazul n-are

 

I am a iazagiu a lakeman

surlarii mă-nconjor ah turcii

beţivo de nu eşti furnică

 

boheme cum amputation destiny

ne căutăm în celălalt imaginaţia

câinele dublează pragul Paraschivei

 

declicul teatrux

treaba teatremului

clair de coclaur

 

 

 

scenometria

 

scenometria e o dodie din vara 2011

teatrux poate ca Princess X de Brâncuşi

Dracula services de curăţenie completă

 

dicteul mărilor fierbând transcende

poezia în scenometrie trăită teatrux

evident opus normelor dar cu prietenie

 

trebuie recuperată Măiastra în dodii

pe triada contrară patrulaterului

ne contorsionăm din ce în ce mai puţin

 

pe văduvie scrie biserică de nu renuntă

renunţă cine se spovedeşte ortodox

în metrii pridvorului Tismana

 

câte una le sperie pe celelalte bravură

ieri pe aici amândoi pe căldură

prin curătură caii nu se mai încură

 

se îndreaptă spre ţintă energia

concentrică la rând oştile clanului

concentrarea mai ca lagărul

 

comunismul mai al dracu’ decât inchiziţia

mai bine animişti decât comunişti

faci absolut totul să fii neînţeles

 

când islanda norului se topea

în concentrarea-mi de unde

să ştii că nu mai ţinteşti

 

apele ne scufundă bunăoară

când nici plictisul nu ne dă afară

karma meduzei Clementino Mărioară

 

din sud în est din sud în est

plusasem iar ultimul rest

când colo rostul de arest

 

acum chiar deranjez morţii

cu păcatele la intersecţie

cum de ţi s-au spânzurat ambii fii

 

şuşotitoare societate

de albastru daltonism

verdea alternativă

 

orele altora pe ce chef

de-am mai trăi calendare

ne-am răcori coama pătulului

 

d’alde în Dodona în Kogaion

tot nimic nu merge pe cal

piscine alergări endorfine

 

 

visul ferestrelor

 

visul ferestrelor

e un pământ luminos

cu urmele zilelor

şi ale unui om

care nu s-a întors

ai casei au vrut întâi

să se păstreze tineri

pentru recunoaştere

şi numai apoi au

început să aştepte

şi asta de când

s-au deschis

ferestrele singure

odată în vis

 

 

fâşia de stambă

 

fâşia de stambă n-are somn

lilieci întregi şi jumătate fără aripi

umblă o noapte între arbori

şi viaţa o bătătoresc

se zbat pe lună peştii-n fundul apei

lacul îşi şterge sudoarea de maluri

smulsă brumă ca părul femeilor

se-mpleteşte cu mânji ce vor să fugă

şi cad pe spate

poate că apa de băut e mult în adânc

iar la geam pâlpâie o naştere grea

cei care dorm se ceartă rugător

şi se învinuiesc neauziţi

feriţi de pedepsele

pumnilor cu gene deschise

din dosul fâşiei de stambă

 

 

dodia indianului

 

în dinţi de-ai jupui cireşi

sub coastă printre şerpi aleşi

din trupuri grase de ţigănci

cu ochi în vârful verzii lănci

 

rupându-te aşteaptă taică

pe buturuga cu lupoaică

solzoasă fără rădăcină

şi indianul o să vină

 

dinspre pădure paie sterpe-l

vor suge oasele să-l perpel

la trăznetul din norul verii

prin piatră de-o să-i urce perii

 

nu-i fânul verde ci se cască

o geană atârnând de mască

de sub vapoare cu turban

resteu la jugul lui Plăvan

1975

 

 

părul frunţii

 

părul frunţii mi-l tăiasei

noaptea după şah thalassei

dezgroparea dacă oase-i

te-ar traduce Sean O’Cassey

 

mi-e mai grea fantoma de lumină-aprinsă

te iubim credinţă ne iubeşte cin’ să

noi din maică a mai speriată insă

sufletul ecoul naşterea pretinsă

 

te repezisei olimpic mărunţico de

te-am ocolit bhragode vasya de

pe recitate necompas pâini abc

chiar pe făraş gunoiul pentru ce

 

hai că se termină guvernele sahib

că maharaj teranei alemanii trib

arhonda bang de-a intelect sans lib

carenţa prin Florenţa mi-o inhib

 

nu din şcoala sutei sutaş pe înalt

pe la dans cu biuta armei nemaipsalt

te-am ritmat din vale Vasa către balt

ce-mi urzi Gherghina de o iert încalt

 

 

pentru că uneori 

 

pentru că uneori o dusese bine în sărăcia lui

îngerul s-a supărat şi a încărunţit lipindu-i-se de cap

n-a fost de ajuns tot o duce bine îngerul în sărăcia lui

şi îngerul s-a supărat şi a încărunţit lipindu-i-se de picioare

ei dar tot o ducea bine în sărăcia lui şi îngerul

 

l-a urmărit o oră şi asta a numit-o muncă

ar fi vrut să-l omoare şi asta nu s-a numit crimă

avea motive să-l omoare şi asta se numeşte justiţia lui

şi dacă l-a urmărit fără să-l omoare se numeşte c-a fost om

 

trei stele de pe epoleţii hainelor cachi

trei stele de pe epoleţii hainelor aproape negre

iar pe cer vorba cântecului numai luna şi o stea

înmulţindu-se cele de pe cer tot trei pe epoleţii

de pe hainele cachi şi aproape negre parcă

o să-ţi mai vină la socoteală a fost greu cu

oranjul lamurilor de răchită până să vină seara

 

banii străinului au ispitit şi câţiva oameni cinstiţi

aceştia n-au avut de suferit protejaţi de tradiţie

şi tocmai al lor a fost profitul dar nici nu se mai

întâmplase asta niciodată prin părţile noastre

 

se gândea la un lucru şi făcea altul

ar fi ajins departe şi aşa dacă se ţinea de treabă

dar nemaigândind afacerile au început să-i meargă

teribil şi numai la început pierdea timpul mirându-se

 

 

ce se întâmplase

 

ce se întâmplase medicul n-a costatat

nici boală nici moarte în cazul nostru

judecătorul n-a cosnstatat

nici divorţ nici huliganism

 

să luăm pe popă să luăm pe comandant

ei ce spun ei n-au constatat nimic

nici femeia de serviciu nici infirmul

cu atât mai puţin nenorocitul ăla beat

 

nimeni nu se mai bagă nimeni nici eu

din cât bănuiesc întâmplarea e fără precedent

se petrece într-un birou sau într-o casă particulară

birou boxă peşteră aer liber n-a fost un om

 

castitatea şi bravura nu-şi pierduseră avocaţii

fie că se trezea unul din somn şi-şi lua zilele

fie că tot felul de femei năşteau monştri în stradă

dulce era păcatul originar îndrăzneşte careva a mai gândi

 

 

 

poteca

 

poteca prin pădurea verde

şi o bătrână prin nămolul

potecii din pădurea verde

 

din nor răsare toată curtea

răsare toată Silvia

pantoful negru i-l aruncă

 

ajunge Doamna la o casă

din dealuri lungi departe-n vale

o casă dusă-n grai de păsări

 

şi intră într-un grajd cu iesle

păscută de doi cai iar mânzul

o muşcă ruptă ca o pâine

 

ea strigă ajutorul de aproape

când în târziu un om îmbrobodit

în locul mânzului îi spune bine

 

poteca prin pădurea verde

şi o bătrână prin pădurea

fără potecă numai verde

 

 

de la Jean

 

de la Jean nu cumpără nimeni de la Umberto cumpără toţi

dă-mi bani să mă duc să mă îmbăt adică fiica lui să-i arunce

că şi-a îndemnat mama să divorţeze şi mama n-a vrut

şi-a oblojit săsoaica mâna muşcată la carne când tot se tăiase

 

oraşul îşi mâncase norma de carne  a mai rămas şi nevândută

şi-a cumpărat o sticlă a dus-o la gură ajuns pe lângă şine

curând sticla era goală şi tot atunci a trecut trenul în care

dormea nenorocita de Tiberia  acum se cam terminase totul

 

s-a pus pe foc spânzurătoarea din veacul nemţesc al cetăţii

să fi înlocuit-o dunga lăsată de apele inundaţiei din vară

o să mă fac bine şi o să-mi cresc eu copilul am băiat bun

 

nu se luminase în compartiment de spaimă somnul neauzit

impiegatul călătorea pe lângă şine cu sticla goală în mână

dacă s-ar fi uitat ar fi văzut pe fundul sticlei o spumă de un deget

22 octombrie 1970

 

 

 pe degetul mic

 

pe degetul mic sânge muşcătură de viperă i l-au tăiat pe buturugă

gestul semăna a bardă pedepsitoare salvând ce viaţă

din palmă sâmburii de vişină pe rând îi sparge papagalul

duminicile totuşi închise în unele gesturi se taie-n taine

suntem de rusalii printre colivă şi plăcintă lumânarea

te rugasem pe tine să fii femeie matură sfătuiţi-vă

dacă te mai lasă biserica aşa socializată să te simţi cu dumnezeu

încerci e ceva piatra asta e dumnezeu asta-mi place

 

mi-a plăcut urbanistica arhitectura sistemelor de calcul

biografia ascunsă biblia consumul muzicii electronice

erau bine plictisite în unda dinspre marea verii prezente

o discuţie seacă la culme mă consola Himera lui Paciurea

acum nouăsprezece ani ziua asta ne ploua la nuntă

apele singure desluşiri de sălăşluiri în expresii prin uşă

femeia spusese nu vorbesc în dodii e dulce pâinea noastră

nu bem dinner hind joi ne scrie Şişir tirana aia l-a dus la Buda

în viaţă mulţumeşte numai ticăloşilor şi morţii

în moarte lasă-te de bancuri şi nu plânge

om cât pe-aci de două-trei zile cauzat de păsări

atât de părăsit şi ritmul se înstrăină

renunţare pe după fericirea lui Milarepa

numai să nu te mai naşti cum nu te-ai fi născut

timiditatea timpului pierdut tot timpul

împerecheată aniversare remiza la şah

 

 

sua cratima

 

sua cratima patima fanta îngeră

vechi reticențe înțepenindu-ne

în pustietatea orașului netancuri

 

cart creat arcatului carat

e sărbătoare nu ne întristăm

sec tors metalele surpate piele

 

de-o săritură dusă ascensiunea

vorbească-te chinina zadarului bisat

când și cârmirea cărții usturoi

 

din frați ăl mic rămas prieten

a se supune parafinei sinei

ce-mi latră cochilia colb

 

putrede simetrii degenerescențelor

a ne admira căzăturile măciucite toval

d-orduri împărate despărțitorilor țiitori

 

nu ne mai dăm jos din sunet

care te mai tunzi abstinență

cărarea învățăcelului sublimarea

 

soarele frigului dinaintea certei

drapează ah din naștere de sânge

îndumnezeirile tinereții ritmice

 

 

sonete pentru alkyoni

 

V

 

frunzişul secetei foşnit de val

în cruce ochii alkyonilor

ne-om cantona secătuirea în aval

de traversarea faraonilor

metamorfoză ruptul nupţial

din cântecul nălţat eonilor

chiar şi de noi de ieri la mal

să văd da parcă sturionilor

 

însingurată aripă te-ntorni

perechii amuţite de furtună

doar valuri spumele pe corni

o muzică în ardere de rună

cu toate dorurile dorne dorni

aceeaşi muzică în foc de rună

 

XXVI

 

oracol ne-nconjoară corturi

pe ţărmul mării neaşteptător

nu stăm de vorbă patru orturi

califilor pe cal policolor

prozodicelor doi cu doi eforturi

pe trei în unul parodiator

de zbor în glii fluidele resorturi

s-or fi retransformat învietor

 

ne prindem zgarda în pilastru

sub ascultarea caravană

ce face tatăl nostru astru

când am murit fără de hrană

niciun soldat părăsitor de castru

Ceyx te-aşteaptă Alkyone vană

 

IL

 

oracolul sau vântul mână

constrângerii de rege la înec

regina a nu fi cadână

în pasăre nu vrajbă nu refec

iubire pedepsită până

în toamnă dacă lumii se petrec

rănit luceafărul pe-o rână

să-l ciuguli pescăruşule berbec

 

rămas în mas truverul ananas

cu Naso la întrecere banan

ar înota la arme şi a tras

răpit în ţipăt alkyonian

de altă pedepsire contrabas

într-o orchestră pe maidan

 

 

sonete din ocult

 

iv

 

nu era m nimic m-au au

dacul aum rugă raag

traducător din rik veda

nici sâmburul luminii

 

încă nu de viaţă dătător

cere ceriul Dunăre

văzduhul niciodată

a-l forma pe dumnezeu

 

au zeu oase inimii

guru pro rugăciune

a avea n-au fost au

 

persoana dintâi

a nefiinţei moartea

ce avea să fie

 

xii

 

prima octavă

persoana întâi

trei sexte

persoana a treia

 

a doua octavă

zeul a treia

ultime sexte

părinte a doua

 

dă crima

omoară-mă

numai

 

astfel

să-ţi

mulţumesc

 

xxviii

 

ne debităm Haralampie

vremea trecută scutului

de şarpe neîmbrăţişarea

hamal diferenţei

 

ce-o fi în capul nucii

întârzierea tocsului

barem de camfor prins

de securişti uitaşi maestrul

 

rămaşii Anei Pauker

manei cântar sonetul

din ocult supracomunist

 

negustori la faţă

pe la spate neaua

codrului pe viaţă

 

xxxii

 

ocult artificiu bufniţa

retezânduşi balul

scrisoarea în faţa ta

apoi că da parcă se ştia

 

îmi prenumăr răchita

pluralului eminescian

suprema jertfă

literary composers

 

o mână de ridenţi dansanţi

pe trapă trei cu două tap

nu pufului cu elefanţi

 

îmburicate bateri brici

pe boante harnici la tălpici

saboţii piele de arici

 

xxxvi

 

ascultă vocea focului

din oracolul caldeean

îmbracă focul cu foc

floarea focului crater

 

pe melodia eterului

vine Saturn pur stîlp

lucrurile sunt tunet

nevăzuţi câini tereştri

 

hekatic strophalus

nu schimba numele

barbare dumnezeu

 

dă nume în toate

naţiile cu nespusă

putere în rituri

 

 

Paparuda

 

 

GIRA SOLE

Mama, Muma

Piano

Pe ritm de street lit

Muma în a doua depresie

Îmi iei vorba

N-aduc vorba oricum nu mă lasă să deschid gura

Gata revelaţiile nu se srtigă

Nu e malefică

Se termină şi floarea soarelui

Nu din sufletele noastre

Nemaiibseniene

Nesuferire

Multă lume

Gropi

 

VĂLU RIRE

Luri, Revă

De râs şi nu prea

Nu-i spun cât că se înţelesese cu fata

Mama ei nu există ca Mihai Eminescu

Joacă-te tu cu focu’

Nici ţie nu-ţi voi mai spune nimic război de-ai face

Bărbat război femeie naştere

Copilul ei ce bunici o să aibă

Narator fără naraţie nici o (sin)ucidere ne aflăm la mare bate vântul spulberă temerile trece mai încet dimineaţa mai repede amiaza noaptea pe sub manele răsăritul silenţios

 

TATA-N VIS

Sant, Vita

Mare-n Olt

Îl visasem în Honolulu din profil era Mastroiani dar el şi m-am bucurat şi de la distanţă acum era în costum într-o casă modernă

Te văd mai adunat ai o cale aşa te vreau

Dar matale ai lăsat criticismul pesimismul fatalismul eşti în mare formă să pornim o antrepriză când spui un cuvânt în mai multe locuri să se treacă la fapte mă uit la dumneata la duneavoastră este realizabilă durata planul cu gândul uite că ne înţelegem ne iubim nu ştii subiectul ăsta dar s-ar putea să fii nu tatăl ci ginerele meu ce zici cât o iubeşti şi pe mama ei nora ta mamele că ai contabilitatea la bază ai uitat seminarul cele şapte octave ale sfintei monastiri Curtea de Argeş

 

decapolit

decapolit în peştera liliecilor

fete călugăre răchitei arnotene

cine crede nu e niciodată singur

 shakespearieni slujbaşi în Stratford

make the world go away

Brahma Vishnu Shiva

 Rig Veda Voluspo Luceafărul

Strigoii Memento mori

devenirea nihilistă bhava vibhava

invagination hymen pharmakon

archetypal resonance astrohaiku

încă o săptămână nechinezească

leului de aur china town

altor supravieţuiri gondolă

Perseide Perseu’s mantle

astronomical arts Magellanic cloud

tot vorbim numai de morţi

numai în braţele lor

ne-am dezmărmuri solaritatea

sidi Aissa egal Vasile Lovinescu

mare întunecată haos ou

trup tăiat în cer şi pământ

archaic Sanskrit musical Nirvana

ajută-mă Doamne

ajută-mă doamne şi toţi din vitralii

 şi oameni închinăciuni estetice

nu-mi domoli credinţa

nu-mi întări păcătoşenia

 închinata compoziţie râvnită

fără şansa auscultaţiei întru

slava ta singuratică

piatra alpină nu se mai tăia palat

 răcoarea de neviscolit pe când muzica

nu  ţi-ar veni să mă devii

Adige limpede peşte

Cristos ne binevoieşte

 speriaşi absida speriaşi omida

vitraliile altarului liber cu noi

 viaţa să vă fie aer de zăpezi

oceanul ucigaş vă ocolească

spune-mi de ce vorbeam

spune-mi de ce vorbeam cu zăpada de tine

şi calul înflorit petrecând sania

adultă doamnă signore împingând cărucioare

dam cu piciorul la panorama propriului ghiul

orice formalitate mi-ar fi folosit

lipitura aerului de răşină

mi-e neîncălcată calzzatura

pe o bravură italienistă

mai încăpută iarna munţi mai castele

coaste cu Eva animalitate lament

diagonal pe încălzite dolii pe azi

din cinci şi mai speriaţi triarzi

 bina un lemn lichen topit noroi

iradiant nici cancer nu mă paşti

paşnic prăsită estetica a mă năpădi

să nu mai scot cămaşa de zăpadă

la conuri bisericoase tămâie

scurgându-mi-se pe creştet

lăţită mintea minţirii

fără audienţă teroare

ce treci de duşumele

ori gater de răşini

cunune-ne Semele

cu soarele amin

omul meu

 

omul meu de pace

clopotele-ncoace

din păcate boasca

iepureşte broasca

veselă robie de două o mie

nicio nici zglobie evanghelodie

de-oi cânta-o sie nenimicnicie

mai într-o vecie la înălţimie

verdele pe negru al papei integru

ba crâsnic de mesă fără de metresă

ori o liturghie şi pretimpurie

la noi în rotondă copiii pe sondă

la statuie cruce de femeie duce

ducă-se ducese clopotul ne lese

alb şi ne ridică gioalele de chică

mâna dreaptă tu gloria adu

a mai mare vină minte să ne ţină

la vita celesta islamă precesta

filipenii cioe potopul lui Noe

numai de cenuşă cântă-mă soruşă

dansul singur

dansul singur de-a pădurea cu zăpadă-mea de-amurea

poza valsului în valţuri vă sară şi vouă smalţuri

de la schiţă la pojghiţă Aşchiuţă Aghiuţă

cum te cheamă bradule camaradule nu mă Radule

dragoste cu avatarul verde nu ca varul

caviarul jarul face trotuarul

brad cu barda în peţit ţipurit

am iubit încetinit în cetini nit

balul donează sînge zăpezi înge

rul în ger rumege-ne în g

am broboada bob olar a da

nada pe cărare promenada

 

clopot

 

clopot scutura duminica

pe-o parte călăria

în frunte asasinii

dreptul la înţelegere îl

are numai călăul

noiţa Noe

cărunteţi canoe

criminal carmin

ne-am întâlni destinul

până într-o asasinare

recele mării

în mitnelume

temându-se pentru

viaţa lui

 

el citeşte

pe Eminescu

nu invers

 

nici unul

nu avu

copii

 

lumea la cheremul copilului nenăscut al geniului

sub ameninţarea morţii nemaidumnezeu

patru cai pe brazdele grâului retezat întru noi

în salturi dulăul negru aduce din marea rece cutia

căţeaua albă nu-l prinde se întorc împreună

fără a băga în seamă pescăruşul plonjând

nu m-aş cunoaşte  materialiate euforic ovidiană

un cult nelimitat pentru zei fără nume

izvor plângând în vecinicia cea amară a mării

tema recele apei peste picioarele goale cenzură

sub supraîncălzire la opere din lumi de mister

fiori de cantaridă valuri ne-ar fi băut pârjolire

recele mării ne cheamă

la glasul balenelor pe gheţari

recele mării interoghează lumi

de-o voinţă cu fiinţa şi catrinţa

recele mării ne prevesteşte

fuga din caldul cenuşii

recele mării ne-a pus pe focul

sobei de teracotă călărirea

recele mării sub moarte de soare

să-mi spui şi mie cum a foat mireasa

fericitoare alcionilor chirăind balene plecăciune că nu ne primeşti în recele tău  să ne fii supremă pescăruşă nu aşa s-o fi îndumnezeind natura sau naturaliza dumnezeu soro zgomotul turistic peste sârma de crimă vă auziţi ca în Eliade îi scenarizăm personajele în corturi vreau să uit noaptea asta face Victor altor duminici acelaşi clopot rece nu-mi tremură scrisul cârâitorule o povestire din lumi nu numai citite văzute revizate escapist altfel fericiţi vorbitorii de sine neacompaniaţi furnici şi melci trăiră(m)

bătătură sură

bătătură sură nori de băutură

sub acoperişe tot să ne furişe

furios mă tângui ochi se bate stângu-i

bate ceaţa serii să-mi albească perii

haina prin nămoluri clănţăne de roluri

discurs la trecut puţă nou născut

dormi pe umeri tată coapsă măritată

labele de fiare sugi din marea zare

să urli în viaţă pân’ la suprafaţă

ce de puradele genele-n curele

sandale coafurii cele multe furii

sumus estis sunt cimitir afund

paltonate talii drumul spre travalii

te-am iubit copilă cu mâna argilă

te-am prăşit o sate pentru treze gloate

ganguri tom cu pete sânge ceri la fete

p-uşi te scrii prin geamuri poet făr’ bairamuri

meserii pe muşte iubeşti să te-mpuşte

nu ştiu cum de-o vreme te vezi pururi steme

totodată lungă moartea să te-ajungă

scaperi tinereţii paloarea pereţii

care hodoroage butoaie strânsdoage

ţeasta de domnie şi-a mea ţăndărie

sparse-a sale sfere călător ce ger e

neuitând pe cale copii din sacale

rochii din arhivă lanuri de colivă

râsete-n ureche crucea o pereche

poveşti ‘n nas inele de fum pe cea piele

obrazul într-ună sufletul ce-mbună

aşa altfel urlă ‘mblata-n aer turlă

trupuri mierea strânsă putrezind neplânsă

doua oară trece podul palmei rece

de la piept în gestul care pierde restul

trupuri sânge-n haos inima pronaos

în loc a plutire ‘ncinge coviltire

bătute nisipuri roşindu-se chipuri

fost în luncă-n munte tandru între junte

măiestrit coclaur omului de aur

iar dacă te minţi păstrează-ţi arginţi

nu strică n-ucide teatru cu firide

bătrânu-n armură vedetă făr’ gură

nu joci nu-mperuci mascatul cu tuci

iată vinovate toate ca pe roate

strechea-n lămâiţă prin decenii criţă

ruşinat niţel a plâns Pirandel

apoi toţi defuncţii le-ar sta-n coada frunţii

totuşi mal învie artişti datorie

norocu-i departe teatru gol de arte

copii gustă dolii tinerele molii

scenă pielea fină se cu bumbi înspină

geniu întărâtă jale mohorâtă

suspin hohoteală sun’ tilinci în sală

bilet ieftin rupt ‘stacol întrerupt

pronia lumească moară sau să crească

în genunchiul drept

clopotul îndrept

sculare din spate

lumânări uscate

orgi în ascunziş

dumnezeu cruciş

mulţime de post

lespezi iau la rost

capete se lasă

fumăraie deasă

pe la uşă scurs

pasul drept de urs

pieptul subţiat

muzici a umblat

pe podeaua rece

talpa se petrece

la semnalul tobii

mute cască robii

tusea mai încet

repede repet

ascultaţi în toi

de suflete goi

smirne şi tămâi

fala cea dintâi

poziţie-n zale

ridicaţi pe gioale

cazi din guri în cozi

de arginţi schilozi

îmi onorez

îmi onorez Berlinul străin de calmbur

dur depărtat de coapsa madamei Pompadour

se face ca o roagă prin ceaţă adinastă

să-mi sanscritesc scrinteala aparte de nevastă

contaţi amurguri maschii vâlvoi limbut pe şleau

voi povesti ideea cum mâţa face miau

ferice contrazise şi aparenţe crase

cum gâfâie cămila sub firul de mătase

andante dinioară furându-ne domoala

poveste tot cu dracul mai lustruindu-şi smoala

citiţi ades ce ştirea vă lasă pe reflex

mai nou cu liniştirea de lux în dulce lex

în greţuri mici lehuze refuzul de mărfar

gemând eternităţii transport de caviar

se desluşeşte drumul cum stai pe loc stâlpar

de s-o rima de-a-ndoase şi mină aur rar

nu-ţi suferi fobia de-un gest anevoios

pe unde-ajungi cu viaţa călare şi pe jos

ţi-s clare situaţii pierzându-te ritos

al dracu cine zice şi n-are nici miros

familiile sapă aterizezi votciu

de mult ştii vai şi gata adio orice chiu

picior peste genunchiul răpus la diatlon

ochisei la prăpăstii Bucegii colophon

atunci mai iartă dame te-or înjura şi-aşa

pe unde-i moartă mama cărarea-i te-o năştea

ascult ca-n toate serile

ascult ca-n toate serile cum povesteşte din Argetoaia

dacă aş întrerupe ceva tot mi-aş aduce aminte apoi

însă acum n-aş mai pricepe de ce demult

fata i-a spus în mireasă de rochie îmbrăcată

în rochie de mireasă parcă explică

nu ştiţi că eu întotdeauna dorm singură

astă-seară citi-voi un vers din Racine despre vânturi ce dorm

iar înainte m-am întors de la film numit dacă vântul

şi povestitoarea în aşternut se concentrează

cu o mână în dans pentru ochii mei şi ai soţiei

să înscenez cu întârziere de o secundă povestea iată o şansă

poate-mi răzbun aşa piesa mea jucată la telefon

pe o singură carte străvezie ţinută în degete de o domnişoară scheletică

a doua zi bărbatul pe vremuri

avea poruncă a se înfăţişa cu cămaşa pătată de sângele nepătatei

cum o să stau într-un pat cu acela fetelor

tatăl ei căsătorit o dăduse spre binele satului

fratele ei căsătorit a cules-o dintre prietene uite

ai să te dezbraci de rochia asta frumoasă

nu ştii a răspuns că eu nu m-am îmbrăcat aşa niciodată

în casa tuturor nopţilor mele bătrâna încearcă

să ajungă departe cu rolul dumneaei înseşi

eu eram mai mare ca ea m-a dus

în pădure la fragi şi între copaci m-a rugat să-i caut în cap

iar când cosaşii din poieni îşi încărcau fânul

s-a repezit cu părul încât săracii au strigat ho că ne sperii boii

fragi n-am găsit şi-am umplut atunci coşul

cu pitricele acoperite frumos i le-a dus

bărbatului şi el du-te acasă mai bine

boală ce eşti boala vacilor şi chiar fusese

în pădure mă gândesc dacă nu e o istorie

a unei preotese cu copii şi avorturi

şi din toate acestea pe urmă cu nepoţi

sau de nu-mi va aduce fericirea

mă gândesc de nu voi fi fericit

oprind întregi întâmplările de a exista

încă o dată şi să crăp numai eu veche preoteasa

să-mi sorb la miezul nopţii băutura

de baştină apa lui Thales paharnică

nici o preotasă ci cana

cu jumătate de gură cu muşchii stângi

să spânzur ce nu-i de mireasă

în respiraţiile femeii mele

întoarse deodată cu spatele

de n-aş mai auzi povestindu-se din Argetoaia

prin iarba codrilor

prin iarba codrilor iarăşi cine-a

iubit o nebună asemeni cu sinea

ţăranii dependenţi în oaste

cu oul desenate de coaste

mormintelor antropomorfe

negrese blonde wilendorfe

înalţi aproape blonzi cu haită

nici nu zâmbesc nici nu se vaită

Lautreamont neauzit în cruda-i

închipuită faţă a lui Budai

pe daltă rătăcită

şi mână şi ursită

leşia un etaj mai sus te duse

metalurgiilor hinduse

în gol crescândă cearta

uitându-ne Sidharta

dublaţi în metri antici zănatici muţi o za

la Varşovia cu dodia şi Radha sa mai va

precum acum două minute mi se telefona

hai mândruţo să-ţi pun dopul

să nu intre izotopul

lasă-mă pe-aici cuminte

cu picioare înainte

mergi la nuntă mergi la moarte

când mai singur când în parte

bombănită ca o bombă

însorită catacombă

cât să nu călătoreşti

în afară de fereşti

doina că nu te omoară

stai în ea şi stai afară

fiecare se închide

mai în sus de piramide

necunoscuţilor urare de-a nu se mai cunoaşte de acum

pe unde-mi sunteţi neamuri prieteni ori Carpaţi de fum

la suprafaţă cântec şi mama dincolo jur-împrejur

prezisul dus-întors prin huma ochilor azur

îngăduie-i strigându-se cu fluier cloncănitul

pe-un suflet de trezire în sine înverzitul

 

 

 între datorie şi patimă

între datorie şi patimă

nici un roman doar o cratimă

două egaluri viduşaka

lui Creangă punând Eminescu tilaka

bind altădată câte upanişade

când altcineva dinainte ne şade

mai cu noi ca din părinţi suferindă

umbra femeii pe faţa de oglindă

tată bun

tată bun cu mamă rea mie nu mi se părea

mamă bună tată rău mie nu mi se pârău

amândoi de nu avură a părinţilor closură

cum şi tu şi-ai tăi părinţi aveţi minţile catrinţi

sfinţi cusuţi ceară topită în scorniciul de pe plită

numără containere scheletele rainere

Boeing e ori e airbusul garnitură cucuruzul

până peştele oceanic n-apucă a zice panic

ţi se pare porţia scrisă Shakespeare Portia

primul nume îl usucă ferăstrăul în ulucă

aer rece udătură noaptea pe fulgerătură

munţii tăi dar ţările zorii arătările

arătarea zorile şi spânzurătorile

v-am spus racii piramida sângerează cărămida

împacă-te natură în sine şi cu mama

ea l-a iubit pe domnul cu capul şi marama

cărăm cu munţii umbra ni se răstoarnă rânza

ne înconjoară moartea o coperim cu pânza

câţi pictori te văzură doar sângeratul giulgi

tu zboară-mi rândunica tăindu-mă în fulgi

Ierusalimul fuge din dâmb în dâmb în cer

cât să te mai zidească pricaz de cavaler

aleea mai de joacă măslinii spelbi toridă

amiaza de pe urmă Ierusalim coridă

ţi s-a părut pe lume şi dumnezeu şi drac

păstaia cântăreaţă pleznită pe arac

ce trecător e omul şi vai de capul lui

dar cum dai de sfinţia-i Ierusalim îl pui

 

eternul imediat

(poeme într-un vers/tumul)

 

 

chindie calmă după ce ne vom fi întors în-tre-gi-ment

 

 

ahtiaţi fotonici hopliţi ca-n prezenţa lui Seamus Beowulf

 

stare de aşteptare altfel fatală din pornire

 

ne-om ocoli zi când n-om fi răpus pe cine aş fi fost eu

 

pe văzute la tropic o respiraţie în familie

 

little boy drummer l-ai auzit de dimineaţă ca pe imn

 

de Sfântul Gheorghe închis în sinele indiferenţelor

 

am fost şi acolo de unde nu mai era mult pân’ departe

 

prin pădure pasărea stă pe creangă de mine nu-ntreabă

 

fie blestemat cine nu ne-a bombardat că ne-a lăsat sat

 

sub săgeată peste pod cu puştimea în năvod perevod

 

am dat dovadă că sunt român soţia însărcinată

 

creierul divin dat la întors pe sărbătoare epsilon

 

Montale nu uitasei de-o mistică a fiecărui Sighet

 

nici n-apucaşi pânza şi o deşiri conflictualitate

 

mesteacăn murgule focul praştie dimineţii mister

 

mi-aduc aminte şi de nerecunoaşterea când mai trăiai

 

scopul morţii recunoaşterea memoriei rituale

 

m-aş specializa cal la pas pe idei călătorite

 

tuni tusea râde sâmbătă şi mâine câinele a-l tunde

 

piscupia indiscutabilităţii credinţei mamei

 

ne-am liniştit contrapondere acţionarilor demoni

 

în peştera cancerelor ce curs de apă neîntoarsă

 

fluieri plăcerea peste rănile păcatelor parastas

 

mătură până dincolo să ne încapă sufletele

 

am şi smintit clopotul la reparaţia clopotniţei

 

bătrâni neexcelând în răbdare şi mai ucişi de stat

 

persecuţia silabelor asupra cuvintelor cvinte

 

nu mai tai de două ori aducere aminte printre nori

 

m-ai minţit fiinţă te adeversc mincinoasă coasă

 

de-a apelor potopire stropindu-ne cin ancestral graal

 

panseu pansea pasienţa pasiunii patima cratima

 

păstrăv închipuit mişcare apei nemaicurgătoare curg

 

astfel cangea se leneveşte mărilor imaginare

 

pe când neaducerea aminte pe când şi fericirea

 

şaptesprezece romburi silabele mandakranta hai ku

 

o estetică maniacă pe sacralitatea minţii

 

am râs mai mult cu martori de la judecata de apoi noi

 

Transilvania umbrei până la plotitica sâmbrelor

 

am desluşit blândeţea conchistei de sine Maramureş

 

a better way to die de nu în Chicago atunci în Ferentari

 

şi neîmbrâncindu-ne devenirea întru renunţare

 

bidimensionalitatea altarului încenuşat

 

o formalitate să furi în timp de război la Crickett Fort

 

nu vătuiţi conglomerarea ilegalităţilor

 

d’aia n-am stat de vorbă a nu vă prinde pe româneşte nemţii

 

toţi o să treceţi Prutul limbii necunoscute moldoveneşti

 

pe la etajul ăsta în tinereţe româneam hinduşi

 

nu trebuie să-i las nici data viitoare în ţara lor

 

un joc subţire o normă sabatică sezon scriptorial

 

silabele ne dau de gol călătoria jos de pe cal

 

nici măcar nu minţii de a fi fost fericit în scriere

 

mă deranjezi din haiku neînţelegând conjugările

 

oralitate rămăserăţi a vă împărtăşi karma

 

 

 

2003

 

decasilab 

„Pierdut într-o provincie pustie”

pe cine paradisul să învie

în largul inimii catarg durat-a

„Beati quorum tecta sunt peccata”

“And death shall be no more: Death thou shalt die”

murir-ai moarte vii să nu ne ai

 

„Ia v etot mir prișol, ctob videt solnțe”

ființa mea în lumea asta glonț e

 

„Mopete l-a citit pe Thomas Mann”

în rar decasilab silaboman

 

iambi dodiambi din Dante Milton rim

și ai poeților din țintirim

 

„mirati sumus unicum magistrum”

cu sângele imaculării Nistru’m

 

mă reazem

 

mă reazem de carbid pe cadavru de zar

nemainaţional ora  pro nobis naţia

sărutând m-am închinat te-ai închinat

 

pe Yenisei

 

pe Yenisei în jos

în mlaştina adâncă

ochii în lacrimi

 

pe Plantelor

lituus kadish

timp înlăcrimat

 

nici nume nici ţară

în ce te îneci

contra numerar

 

mai interzis

ca românul

ca mama

 

ultima nuntă

cu India

pe cont propriu

 

 

 

octombrie 1967

 

în război până la cer

a căzut prizonier

ce fugind la aliat

dă de alt prizonierat

 

cumnaţii o roagă

nu zburători dragă

pat de frate fie mort

cu amanţi cu tot

 

se logodeşte cu flăcău

în casa omului său

logodna apoi strică

aflând că-i viu din scrisorică

 

mărturiseşte lumea toate

păcatele de zi şi noapte

ai lui o iartă şi îl mint

că tânără fiind

 

acasă tânără bărbaţii

femeii lui n-au pretins graţii

la el în cergă are cine

se înveli cu coaie pline

 

curând femeia a murit

snopită de nefericit

la şase săptămâni de moartă

el s-a remariat cu fată

 

*

 

în picioare mirii

pe ram de oştiri

copii pmeniri

atârnau neştirii

 

floare din afară

tinerii-ntre ei

sămânţă-mpresoară

îngropând femei

 

din călcâi în vârf

tărâm soare ori

ne încredem stârv

lance făcători

 

*

 

doborâţi obrazului paloarea

cadavrelor bunăstarea

care a doua oară

de bună voie nu se înecară

 

să fugim să ne risipim

fără să pătimim

făcut proză capul tot

de versuri s-a lins pe bot

 

merge Noana prin nămol

să sfărâme capul gol

soru-meo nu da că oi

mai rele am eu pietroi

nu-mi trebuie de-amândoi

 

*

 

profil de frescă

să-l calce la înviere

paşii de pleoapă

 

muntele să doarmă

să ne lase

câmpie a fi

 

nu se cântă

în această casă

câteodată sfântă

 

sileşte-o să nu

sufere mâine să

care apă în foc

 

anul nu este vinovat

pentru această zi

şi lui i s-a dat

nici ziua nu va fi

 

bucuria vacilor

a paşte

chinul mamei

 

tablă scrisă-n poartă

cere de pomană

curtea suverană

 

această seară de-ar putea-o

primi fiul nostru la naştere

nu ne-ar mai cere nimic

 

luminară surlele

se clădiră turlele

doar n-o să fie răscruce

coapsa ta ce nu străluce

 

poeţi se laudă a avea

de părinţi spirituali copii

copiii dacă au îşi părăsesc părinţii

bătându-se cu pumnul în piept

 

auzi ce frumos miros castraveţii

capul dormea odată pe fân

el singur dă naştere trupului

rotundul craniu deşirându-l

 

rugină mustăcioasă

nu milă nu rasă

porunca nervilor pe munţi

a fost să ne însufleţim

 

scoate mireasa

dărâmă casa

sufletului mor

furcă-ntr-un picior

 

aşa cunoşti

pe fiu cum

te paşte

mamă a ierbii

 

arme-nfricoşare

pentru fiecare

nu există bine

mi-e teamă de mine

 

*

 

ne gândeam ne pregăteam

sparţii boiernaşi în geam

te coboară hainele în mormânt

porumbiţă înecată în ac de apă

 

ceapa degeră în foi

după ce-a încovoiat

ochiul fetei moştenite

şi de sat murit de voi

acel fără de voi sat

când sub talpă vă înghite

groapa încă pe noroi

 

caii să trăiască

boieri dumneavoastră

bogăţii în pământ

zile spre alţii

 

pletele lumina

ochii palma

pe umărul fetei

bocitoare

 

pe drum din plute rob ca aleşii

sufletului lui dumnezeu

nu a trecut lună pe cer de când

domnul butoaie înjunghiase

 

neamul nu se va dezlăcrima

multă lume uiţi că a plâns

alege din figuri de viţă

pe cine trăieşte domniţă

 

la lumină cu voi

să nu vă mai vedeţi

mişcă-te la soare

să nu se mişte soarele la tine

 

pe comoară flacăra

întreba de mama mea

de ce m-a născut

într-un sat ori satul

nu i-a întrerupt

naşterii bărbatul

 

să nu umble prin tine

copii în patru labe

neajungând cu creştetul

la inimă

 

luncă suflet

crucea feţei înverzind

să lumineze

tot ce nu e

 

*

 

se usucă rufa-ncet

umbra viei coapte-n vin

o mai moaie în oţet

până ce-n sânge ţâşnim

 

eu părinţii să-i repet

ei cu mine la treimi

să usuce rufa-ncet

apele când reanimi

 

pentru însetaţi mai drept

nu este şi porţi în spini

presăraţi prin vii un piept

dezbrăcaţi cei paşi intimi

 

*

 

cum vii dimineaţa de acasă

în carul gol

te-ai trezit îmbrăţişând

foile uscate seara

 

muscă dumnezeu oului

fiu vierme

părăsind nimfeul

duhului sfânt

 

mintea toamnei

în craniu neînfiată

orbitorul va fi

strâns de gât

 

de mine te miri şi se miră

de tomana de afară cum ai căzut

dintre aluni în ape fierte cu ochii

la umplerea inimii casa goală

 

ne desparte o cortină

pe noi doi de o creştină

soţ soţie tu adormi

eu adorm toţi trei enormi

noaptea asta capăt treaz

o paloare pe obraz

pâlpâie prin pânză

fereastră neplânsă

 

noapte din toamna părinţilor

ei au intrat în scorburi

scorburile aure

la capetele sfinţilor

 

din inundaţii au pătruns la fecioare

fiul al doilea s-a făcut mare

la surori cu calul călărit

şi eu călcat în picioare am murit

 

frunte de copil

titlu de poem

versuri n’avait il

nici n-o să avem

 

de ce să fiu

cu mulţi întâi

nici toţi târziu

nici nu rămâi

 

cum nu puteau fi

oamenii-ntr-un loc

libertatea şi

moartea luau foc

 

*

 

lună afară

soare în ţară

glob ne înconjoară

inimă din pasăre de ceară

 

rară înserare

stele după

se aruncă

înapoi în lupă

 

fratele cu sora

soarele

sora cu fratele

luna

 

de mine s-a atins luna

de tine s-a atins soarele

în foc ne-am mutat

gheaţă raze picurând

 

buze iertate

gât ars

ochi simetrici

febrei musculare

 

mult mă gândesc

şi la inimă

capul mă doare

lume gânditoare

 

izvorul oasele

mamei înnegri

de mine nici nu

pomeneşte pământul

 

mater

ca-n cer

fiul

neagă

 

în loc de

întoarcere

moarte

la naştere

 

pierdute legume

noi nu le-am văzut

ni s-a arătat un gol

legumele golul

 

noi fraţii

nu avem

nici moarte

nici nefericire

 

tatăl sparge acoperişul

osul mamei se îngroapă

copiii de carne

plângându-i despărţiţi

 

luptă de berbeci

în mijlocul drumului

înţelepciunea

n-a aplecat inima

 

poarta neplătită

se deschide

protestul

nu este luat în seamă

 

păcat

de gândul

întârziat

un mileniu

 

mi se închid ochii

înspăimântaţi de mamă

pictorul morţii

la coptul dovleacului

 

liniile palmei

dar bătut pe falcă

gâturi răsucite

osu-ncalcă

 

de la sfârşitul săptămânii

aştept sânii

fată cu geam

nu-i mai am

 

iubită de suav

umbrită de moarte

sanie de praf

te-o duce departe

 

 

iubim în temple

 

iubim în temple

vina templelor

hai în temple

numai cum iubim

 

pe casă merge fiecare

din cei cu agerele membre

sau corpuri bine târâtoare

ca promoroaca de decembre

 

poruncă flămândă

începe alt soare

aşteaptă la pândă

cum celălalt moare

 

 

 

 

mâine am 21 de ani

 

mâine am 21 de ani

ar trebui să las poezia mâine

între vâsle cu gleznele

smulse din nămol

 

tresar când şlepuri

îmi alunecă pe umbră

cleştele racului la tălpi

aud trăieşte până a doua zi

 

în apele galbene

m-am scăldat cu şarpele

blestemându-mi fratele

la ani solari douăzeci şi unu

 

îmi deschide gura cu un cuţit

cum poţi fi aşa de frumoasă

n-am fumat opiu n-am murit

singur îmi curg în vine

1965

 

 

 

 

veneam pe la voi

 

veneam pe la voi sub via înflorită

aprinsă părăsirea altei raze

Tintoretto taie săbii noi croim la pronii

 

nu cunoşteam venirea pe lume

şi zadarnic strigam spuneţi-mi voi

cum umblaţi fără fiinţă încoace

 

asemănam ţările mările întrebările

pe urmă au venit la noi

mama din păduri tatăl din război

 

1967

 

cimpanzeul

 

cimpanzeul aşteptat de întreg oraşul

murind fusese înlocuit cu un om mascat

aleargă după femelă îi face semn

să se dezbrace ea îl refuză cu pudoare

temându-se de scandal de puşcărie

de ce zice lumea şi-l îndeamnă

să se dezbrace el dar îl opreşte circumspectă

mâinile lui ating cu unghiile fresca

şi se cojeşte providenţial o parte

cu faldul hainei deodată

pe plafon o femeie goală pictată

bărbatul îi aminteşte femeii că sunt legaţi

femeia vrea să intre în camera cimpanzeilor

şi cojeşte încă o parte haina apostolului

sub ultimele zgârieturi ale bărbatului

femeia rămâne goală

 

 

transformare

de Ion Anca

 

iarbă verde rouată plouată încălzită de soare

şi bătută de vânt de ce te prefaci în pământ

plantă roditoare neroditoare

otrăvitoare sau vindecătoare

rouată plouată încălzită

de soare şi bătută de vânt de ce

te prefaci în pământ

arbori semeţi şi frumoşi viguroşi sau

scorburoşi izbiţi de vânturi şi

de ploi culcaţi la pământ de

anii grei sau tăvăliţi de noi

de ce după ce vă ridicaţi în

sus şi vă făliţi mlădiindu-vă

coroanele în vânt vă coborâţi

şi vă prefaceţi în pământ

animale mari şi mici protozoare

moluşte şi gâşte tigri şi lei

voi târâtoare şi zburătoare

simţiţi aerul căldura şi apa

vă manifestaţi puterea şi durerea însă

când moartea apare ca din vânt

vă prefaceţi în pământ

şi tu om aşa zis făptură aleasă

încrezut în puterea ta mincinoasă

te crezi stăpân al lumii şi căldurii

al aerului şi al apei al soare

lui şi lunii al ierburilor şi

florilor al arborilor şi al tuturor

animalelor

te lauzi cu inteligenţa şi

graiul cu priceperea şi

curajul cu bunătatea

şi răutatea cu dreptatea

sau nedreptatea

eşti tăcut sau sfătos

muncitor sau puturos

cinstit sau hoţ curajos sau

fricos

te lupţi cu toate şi cu toţi

ţi le supui pe toate şi pe toţi

însă să scapi de această

transformare în pământ

nu poţi

21 IX 967

 

 

mahasamadhi

by Vasile Văduva

 

o my face of a vidusha

come on to the hole with ants

now is here now isn’t here

o my my face of a vidusha

 

half you’re laughing and you’re whipping

the nonmovement of the left one

about nobody you can still know

if it is died if it is living

 

o my face of a vidusha

come on to the hole with ants

and there at twilight

you’ll be not I think it’s possible

so divided half and half

as you are like Shiva here

o my face of a vidusha

 

come on to the hole with ants

 

 

oameni din umbră

 

oameni din umbră îmi vor capul

mi-ar trebui un bandaj

bani pentru sângele meu

 

Bhartrihari schimbat cu Panini

nu 3394 sutre ci 3395 suturi

cea mai scurtă gramatică

 

că inventarăţi sanscrita

şaisprezece nume pentru apă

inventarăţi divinul zero

 

cuvânt mort înviat

cratima între

împărat şi soldat

 

 

 

omorul bărbatului

 

omorul bărbatului

prins cu alta

nu epuizează crimele

 

în tren

în medina

ucigabil

 

reanimarea mormintelor

jefuite pe potriva

luării vieţii tale

 

taică-meu

paralizat

tu în comă

 

verdele

în literatura

frunzei tale

 

unde încep unde se termină

sfinţenia din oameni şi

năravul lor luciferic

 

steiuri

mângâind-o

pe Salomeea

 

arhiva crimei

doctorului asasinat

Nicolae Neagu

 

20 iunie 2009

 

 

 

cu scrisul de o moarte

cu scrisul de o moarte neomenească da

vom potrivi prin ciocuri negaţii de la stele

şi liniştirea rostul la rosturi mai aşa

ai pălmui pământul cu deltele prea grele

n-a plâns din sălcii forma precum bujor spre scrum

de-a sângerat lucerna din sexul mamei mele

să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc de-acum

ciocanul se lovise de meteor bărbos

bătrânul vine-n vise prin iarba de parfum

*

te lasă în pereche căţelul penitent

uitându-se mişcării pe valea şi mai miere

păcui canin mormântul o dată la Dervent

o zi incendiată pe cartea de-o muiere

şi noi un herb finite oricâte elemente

cu Brebia la vrăbii cât cioara nu te cere

ficat diagonală spre inimă invente

de unde moartea sură citirii biotec

biotechnologia surorii de placente

*

pe cine părăsi-vei de-un veac fără de faţă

traducere din ritmul schimbat nu din intenţii

furnică şi tot albă cadavrul de paiaţă

o tuse în Faenza gonind adolescenţii

îngăduie-te pură vâltorilor de stress

cum comandai la cisme de-ai osândit galenţii

tejgheaua netezită de spiritul ales

pe ziduri vânătaie de mucegai te papi

alsakă viforâtă pe cont subînţeles

*

dactilice întreguri fractalii în ascuns

îi vrei în două fraze spre-o carte la vedere

doar haos armonia în norul ce ne-a uns

de-acum în două ore cocorul de ne-o cere

din vultur gheara plină de solz imaginar

mă vei trimite zării din două emisfere

din Teheran se-ntoarse pe două feţe zar

aceleaşi două fete o mamă şi un tată

războiul în ştampilă cu dus-întors ogar

*

trăind pe jumătate frumoasă de amant

frumosul pe o noapte decapitat în zori

pe vremuri focul veşnic iubi un diamant

la margine urdia din două părţi pe sfori

chip hipnagogic mustre-şi alfagenia dus

genetic vis postmortem visatele duhori

mai ca autopsia şi maica lui pe sus

ţigări pe nicio oră anathema alcool

beţia sau popia troiţa a dispus

*

văzusem ieri pe Rică agale-n bariere

ce-a fi însurătoarea-i la gară-n bibliotecă

pe maică-sa întreab-o în taină şi tăcere

c-am nimerit şi fata nu sughiţase secă-

tuită-n tomuri lanţul pe scări femei tăiate

altfel indiferentă solemnă şi aztecă

de foame nu se moare de moarte pe luate

a foame reprimarea şi după separaţii

debarce-şi studenţimea pascale cazemate

*

răceală răguşită magnoliei pe plac

famelice ardenţe prin zdrenţe cu demenţe

femeile cu apa murgoii fără lac

zvârlugi anghile mrene de-a săbii sapienţe

bătrâna dar de cai la grea coasă nu îmbie

ne descheiasem roma ţiganei petulenţe

îţi aminteşti pătratul închis copilărie

o uşă lebezi două tot plânge măritata

cu lacima pe undă peştoaica aurie

*

eoliene istmuri flueze din greşeală

a declara mesje din grindină pe sol

secret ningându-şi zarzări orarele de smoală

sperjură-ţi supărare şi super anatol

balcanizează-ţi dealul drăgaicelor rusalii

golf în proţap iubirii cu ţara mototol

n-am sufletele-n minte de-a-notul pruncei Galii

strivite coerenţe întoarcă-se preoteasa

şi cracii-i tot spre ostrov cuminece hamalii

*

întinde-te de-a latul uitărilor cubiste

călca-te-ar vaca neagră întoarce-te împuns

alternativa vriei de noapte-n zile criste

povestea de alături ascult-o îndeajuns

cu aventura schiţei de sine ignorantă

pictatul casnic mirul pe frunte nemaiuns

asocieri călare galop de Rosinantă

copilărească anul adolescenţei vide

vederile pubere pe-a  pulberilor pantă

*

aprinde cea din urmă ţigară fără gaşcă

picat din afectarea de dodii pe cuvânt

pe unde nu te caut nici lume nicio pleaşcă

te strig şi eşti strigare mai nedepepământ

decât boltirea dusă în gurile de leu

brodate orb o vreme văzute legământ

poetul mai mult umeri din spate şi plebeu

pe dinainte moda pe-aproape sufixaţii

ne întâlnim la culme eşti tu nu mai sunt eu

*

Matei și sfinții italieni 

Logosul grăind în pilde

lucruri ascunse de la

începutul lumii.

Părinţi în unghi.

Matei se rupse pagini italienilor.

 Moarte cui va grăi de rău

pe tatăl sau pe mama sa.

Fraţi şi învăţători de ucis în Gita.

Dacio, vescovo di Milano.

Nu te retrage glonţ în vreo

cetate a Samaritenilor.

Voi, che mi comandate cose imposibile.

Francisco iris al Egipto

por kristianigi la Sultanon.

Ioan și sfinții români 

Surioară Salomie, Românie pe tipsie.

Nu ziceam noi bine că eşti samaritean?

Chifa tăiase urechea lui Vincent.

Iată fiul tău, iată mama ta.

Ucenicul acela nu va mai muri deloc.

Domnul pe cruce cu tine a vorbit.

N-am pierdut pe niciunul.

Ucenic al sfântului Daniil,

din Putna Ierusalim ai făcut.

Catapeteasma neamului s-a despicat.

Bucură-te, Mireasă urzitoare

de nesfârşită rugăciune.

Tantum esse sub fragmentum

Quantum toto tegitur.

 

o prea frumoasă

 

o prea frumoasă pustie

priimeşte-mă întru a ta desie

 

taci dar Valahie a te mai lăuda

şi cu nunte domneşti a te înnalta

 

patriei să ne jertvim

şi prînr’nsa să’nflorim

 

de împărăteasa Amazonilor sunt zidită

şi de cel cu răotate Erostrat prăpădită

 

în numele tatălui şi al fiului şi al sfântului duh amin

aciasta este a lui Kir Mărin

 

mai frumoasă cealaltă

ferocitate

 

începenia cuvântului

celui fără începenie

 

 

tot pământul se ridică

şi se leagănă de frică

 

miserenincă moimă

într-o mică denoimă

 

dăruesce o jumătate

de ţigan m-rii Bărboiul

 

1987

 

 

eudaimonia

 

eudaimonia îndurării faţă

cu demisia din omenesc

în vidul inimii prin delegaţie

 

întoarse sufletul la trup

şi se stârni mortul pre sine

frate pre frate lovindu-se

 

înpăraţii Romii ce au stăpânit Dachiia

August Înpăratu Tiberie Caligula Claudius Domitius

Nero Galba Oto Vitelius Vespazian Titus Flavius Titus

 

cu haine de şahmarand îmbla

cu şarvanale şalăi de argint

dajde câte un şalău de plug

 

din mică vârstă în mimuri

ce să dzice îngânăciuni de şeganii

şi la prăvirişti crescut

 

vin vechiu şi ştiros

globnic de morţi de om

şi de şugubini

 

ca din somn sări Domnul

rumân ca de vin ce-i

aburit şi şumân

 

aceasta istorie s-au scos

de pe nişte tetradii spanioleşti

în dialectul franţozesc

 

şi de pe aciasta

s-au tălmăcit în limba

moldovenească

 

această istorie

este scrisă

de mine

 

 

 focul noaptea

 

focul noaptea ziua zi

în luceafăr şi-n vecii

 

cum din deal şi din cireş

mărul cerului dă greş

 

urci pe coastă la nevastă

înfrunzită şi mai castă

 

crinii-mpungă nouraşii

cum versifici de-a ostaşii

 

sfert de oră lux din Venus

nunţile mai fie ce nu-s

 

însurat târziu se-ntoarse

la mireasa vremii arse

 

de e domnul de e rac

mă dezbrac să te îmbrac

 

vers în dublu ritm imit

paradisul altui mit

 

vag mai sinucişi ca ieri

muncească-ne învieri

 

până să ajungi în dodii

cele tinere prozodii

 

nimănuia străin Indul

punctul inimii sorbindu-l

 

cerul cerb pe munte serb

de când versul verb inverb

 

pe duşmanul vremii iertu-l

se apropie concertul

1988

 

 

norocul

 

norocul nu-i departe

de teatrul gol de arte

 

cu tinerele molii

copiii gustă dolii

 

nu te cască robii

la semnalul tobii

 

reîncarnatul ochi de fată

născuţii toţi din singur tată

 

 

dintr-o voie

 

dintr-o voie cu trotuare

oraş-voie oraş mare

într-o joie oraş mare

 

zi de-apoie de cu soare

ne-nstrigoie suflet n-are

ape-Noe trambalare

 

dintr-o voie din trotuare

vine-o Troie să ne zboare

nicio joie-n turnul mare

 

 

 

otrăvuri

 

otrăvuri ocolesc prin vin

ucid atâta de puţin

de râs mă umflu mă înclin

 

şi porc îl fac pe Nastratin

voiesc în cinste mulţi să îmb

ce dacă trist mai ud un dâmb

 

cu lacrimile de mă strâmb

tot îl omor pe Năgădâmb

mă calcă slana pe un os

 

şi duhul prost şi mai vârtos

dar dacă ursul mă dă jos

sub roţi îl zvârl pe Nasmiros

 

 

din suflet

 

din suflet vreau să mor o zi

bogat sau paşnic a mai fi

să râd cu coapte păpădii

 

când încă nu mă prăpădii

să glăsui fratelui bădiii

că-i sunt la fel plezniţi toţi fiii

 

mamă tată

trageţi de găleată

să golim fântâna toată

 

binişor vinişor

nu se-acreşte sub ogor

lăsăm apa bem urcior

 

lună plină luni

babă printre pruni

a ţuicii stăpână

 

nasul în ţărână

beat ca-n alte lumi

oase să înstruni

 

cum te aplecai cu lamă

oţel strâmb a secera-mă

m-am oprit m-am o distrus

 

înapoi sunt gări de sus

înainte numai nu-s

merg ştiind muri Iisus

 

doar ucis cu viu argint

prin tăcutul labirint

să bea guri mai veninoase

 

vărsai sângele pe oase

mă adăpostesc la nor

prin schelet de ziditor

 

jumătate să nu mor

iar aşa pe patrafire

c-am trăit n-oi mai trăire

 

ce n-am scris pe mine scriu

într-o noapte păr gălbiu

vărs în litere nuntiu

 

şi mai scriu un glas prin piele

în otravă cărnuri rele

tălpilor le cânt obiele

 

 

scriu aici

 

scriu aici în loc să citesc De rerum natura

sufăr cu trupul în loc să fiu liber de toate

însă mai bine să fie aşa mă sfătuie locălnicia

 

în fără scris şi nesuferinţă că nu m-aş arăta nici morţilor

încă o dată aş fi bucuros de a compune în româneşte

o operă precum Corbul americanului antibostonian

 

atunci unde-i fereastra mea noaptea s-o deschid

bustul în aşteptare şi vorbele crezute în sunet

se petrec în ţările mici altfel de păsări prin altfel de ferestre

 

dar s-or fi diluând în pământuri cu munţi visuri de geniu

lucru este înfăţişarea prin haine ascunsă cuminte

faţa frigului întoarsă în făptura întoarcerii la De rerum natura

 

 

slăvite coclaur

 

slăvite coclaur

lunatice maur

trapuri de copite

 

feţe ocolite

dă cailor bice

de-a-ndoaselea pice

 

să o rupă-n urmă

peste-a noastră turmă

peşte din acvariu

 

luntre pe salariu

divinul întoarse

droaşca bube sparse

 

oişti curele crapă

labele în groapă

sub roţi pară chipul

 

nestrivit de tipul

Iov nu va să şadă

soarele-n zăpadă

 

averea ta pre

cai şi capre

moarte-n animale

 

‘nveselim o jale

salvează vizitiul

căzut cu noi de viul

 

ce nu mai ştie cine

călătoreşte-n tine

dărâmă drumuri primul

 

şi punctul locuimu-l

răszboară tot ce zboară

la noi la subţioară

 

îmbolnăveşte osii

cu păcuri mironosii

desparte carapace

 

şi fă ce nu vei face

divinul se întoarse

caleaşaca bube sparse

 

la picior la răşchitor

la trup cu seminţe-n zbor

cântă mort necântător

 

cui va să-i milui veşnic fes

din care ziua s-a ales

şi de-am umblat cu ştersul nas

 

ceream lung timp şi nu-l mai las

iubita cu alean alene

aveam n-aveam lene balene

 

departe de a mea farfuză

o spumă spuza de pe buză

să-ntreb cu suflet cine dus

 

m-a luminat măgarul mus

el blând şi nevăzut nicicând

zvârle copite peste rând

 

şi când aş călări pe el

înfloare-ar coada-n şoricel

n-ar trece pe unde restau

 

pisica giuvaer şi miau

 

 

intrat-am

 

intrat-am vinovat în moară

morăriţa da să moară de fecioară

morarul a suit oium pe scară

 

roţile de aur gâtul său încurelară

a zice cum la văduvă nicicând

nu s-a mai măcinat fără de rând

 

 

pe-atuncea

 

pe-atuncea mă trăgeam din lână

şi fâlfâiam pe coasta spână

ace de ţărână înţeapă lemnul

 

scoate limba la sarea de pe jos

nicio trăsură cu multe ceruri

dinţii se răresc în râsul de pe urmă

 

tai cocoşul fără glas de cocoş

vinovatul şterge praf din haos

toate cu măsură pe terasele sure

 

spinările de animale umplu ochiul

până mi se face o incestuasă ruşine

cald fierul mâncat şi înroşit în inimă

 

atâtea pieritoare lacrimi şi explozii

în burdufurile putrede oceanele cară

aborigene sprâncenate cu miros de ananasă

 

se petrece o aţă prin urechile mele

şi sunt un ac de mânie şi arde lumânarea

iar la lumina ei se bat pumnii