Cuvânt și iubire

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

H. G. WELLS

Anticipations (1902)

And the ethical system of these men of the New Republic, the ethical system which will dominate the world state, will be shaped primarily to favour the procreation of what is fine and efficient and beautiful in humanity—beautiful and strong bodies, clear and powerful minds, and a growing body of knowledge—and to check the procreation of base and servile types, of fear-driven and cowardly souls, of all that is mean and ugly and bestial in the souls, bodies, or habits of men. To do the latter is to do the former; the two things are inseparable. And the method that nature has followed hitherto in the shaping of the world, whereby weakness was prevented from propagating weakness, and cowardice and feebleness were saved from the accomplishment of their desires, the method that has only one alternative, the method that must in some cases still be called in to the help of man, is death. In the new vision death is no inexplicable horror, no pointless terminal terror to the miseries of life, it is the end of all the pain of life, the end of the bitterness of failure, the merciful obliteration of weak and silly and pointless things.
And how will the New Republic treat the inferior races? How will it deal with the black? how will it deal with the yellow man? how will it tackle that alleged termite in the civilized woodwork, the Jew? Certainly not as races at all. […] And the Jew also it will treat as any other man. It is said that the Jew is incurably a parasite on the apparatus of credit. If there are parasites on the apparatus of credit, that is a reason for the legislative cleaning of the apparatus of credit, but it is no reason for the special treatment of the Jew. If the Jew has a certain incurable tendency to social parasitism, and we make social parasitism impossible, we shall abolish the Jew, and if he has not, there is no need to abolish the Jew.

RAINER MARIA RILKE

The Future

The future: time’s excuse

to frighten us; too vast

a project, too large a morsel

for the heart’s mouth.

Future, who won’t wait for you?

Everyone is going there.

It suffices you to deepen

the absence that we are.
– Translated by A. Poulin

ANUL IBSEN 2006 IN ROMÂNIA

Luni, 28 noiembrie 2005, a fost lansat Anul Ibsen 2006 în România. Scena întâlnirii a fost sala „Istrate Micescu” a Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I.C. Petrescu” din Bucureşti. E.S. dl. Leif Arne Ulland, ambasadorul Norvegiei în ţara noastră, a schiţat paleta evenimentelor centenarului morţii lui Henrik Ibsen (1928-1906), părintele dramei moderne, în Norvegia şi în toată lumea. Sentimentul special românesc în faţa teatrului ibsenian, în care Liviu Rebreanu a văzut chiar un cult, este încă viu.

Ambasadorul a făcut o remarcă specială în legătură cu Festivalul Internaţional de Teatru ibsenian, programat pentru 7-14 mai 2006 la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iaşi.

Un specatacol internaţional cu Per Gynt va fi produs în Egipt, în faţa Sfinxului. O altă reprezentare va fi susţinută de Opera din Shanhai, în exclusivitate cu protagoniste feminine. De altfel, sub titulatura „Femeile lui Ibsen” un grup de actriţe de teatru şi de film se vor reuni la Oslo pentru a-l sărbători pe creatorul neuitatelor Nora, Hedda, Ellida şi al altor personaje feminine.

Dr. Sanda Tomescu-Baciu, cu doctorat dedicat lui Ibsen (Per Gynt), a recitat în norvegiană şi română poemul Absenţă.

Prof. Ovidiu Drimba s-a referit la noutatea tehnicii dramatice a lui Ibsen, schimbarea teatrului de intrigă în teatru de idei. Încă în timpul vieţii lui Ibsen s-au jucat în România opt dintre piesele sale, influenţa sa mergând de la modestele scrieri semnate Sofia Nădejde, Haralamb Lecca, Ronetti Roman până la Camil Petrescu.

Ibsen, alături de Schakespeare şi Cehov, este cel mai jucat autor în România, a precizat regizoarea Sorana Coroamă Stanca, pe toate marile scene, ca şi pe cele restrânse, de obicei foarte bine. Există o apetenţă a teatrului românesc pentru nord. În spectacologia română, nordicii au prioritate. Ibsen este un preferat. Punând în scenă Raţa sălbatică, dna Sorana Coroamă Stanca a folosit numeroase versiuni ale piesei, ajungând la individualizarea lingvistică a fiecărui personaj.

Deşi îşi dorise încă de studentă să interpereteze Nora, actriţa Irina Petrescu a mărturisit că urmând sfatul maestrului ei Ion Şahighian, s-a apropiat de Ibsen târziu, la maturitate, văzându-se potrivită în rolul mamei lui Brand. Pentru dna Irina Petrescu, prototipurile de actriţe „Ibsen” sunt Leopoldina Bălănuţă, Gina Patrichi, Valeria Seciu.

Potrivit lui Armand Steriadi, în arta plastică românească Irina Codreanu, Florica Cociunga şi Ligia Macovei au fost inspirate de vibraţia ibseniană a marmorei la impulsul gândirii. Şi Istrate Micescu l-a cunoscut pe Ibsen, crede Sorin Stratilat.

A fost lansat volumul Ibsenienii de George Anca, prezentat de prof. Nestor Ignat şi poetul ecuadorian Wladimir Pesantez, care a conchis: „într-un fel toţi suntem ibsenieni”.

Avem nevoie de cărţi despre Ibsen şi este de sperat că anul 2006, al centanarului Ibsen, va aduce noutăţi remarcabile.

Momentul teatral interpretat de actorii Irina Velcescu şi Vasile Menzel s-a vrut o premieră în exprimarea temei „De la nefiinţă la fiinţă” în piesa „Când din nefiinţă ne veghem”/ No° r vi dǿde vågner/ de Henrik Ibsen şi „Coloana nesfârşătă de Mircea Eliade (aceasta din urmă regizată, în premieră mondială, cu ani în urmă, de Mihai Velcescu).

Cel mai frecvent nume al lansării Anului Ibsen în România a fost cel din ultima piesă a sa: Irene.

TO H.E. LEIF ARNE ULLAND, AMBASSADOR OF NORWAY IN ROMANIA

I am grateful to

Your Excellency,

for opening Ibsen Year 2006 in Romania,

in the National Pedagogical Library

(the house of a former Romanian minister of Foreign Affairs, Istrate Micescu),

on 28th November 2005.

The minister of External Affaires, H.E. Mr. Razvan Ungureanu wrote to us he wanted to be present, if not having to be in China.

We are going to publish in our journal TRIVIUM excerpts from the speeches and I do hope Your Excellency will e-mail on my address your own, enlightening forword uttered yesterday. I asked also Dr. Sanda Tomescu to e-mail original Ibsen poem Absence and her translation of the same.

Hopefully, with your given hand, from now on, the Ibsenians will grow within living conscience of my fellowcountymen, confirming through a second centenary Romanian Ibsen cult as stated by Liviu Rebreanu in the 1928 birth centenary in Oslo.

With high regards and Season’s Greetings,

Yours sincerely,

Dr. George Anca,

Director general of National Pedagogical Library

Thank you very much for the well-organized and fruitful seminar yesterday on “The Ibsenbians” and the opening of the Ibsen 2006 in Bucharest. Please find enclosed the basis for my comments at the opening.

With my best wishes and personal regards,

Leif A. Ulland

Mr. Leif Arne Ulland
Ambassador
Royal Norwegian Embassy

ALEXANDRU MACEDONSKI

Către viitorime

Voi, care va veti naste de-aci-intr-un veac sau doi,
Voind s-aveti stiinta de cine-am fost si noi,
Luand spre deslusire istoria, — indata
Simtirea noastra-ntreaga, de fala imbatata,
Striga-va: „Ca strabunii sa fim de gloriosi,
Pe cand am fost cu totii misei sau ticalosi.“
Mai mult decat minciuna nimica nu rapune
E aspru adevarul, dar trebuie a-l spune:
Da, tara noastra toata, din cap pan’ la sfarsit
In zilele de astazi e starvul otravit,
Din care santu soare cu flacara-i suava
Nu poate sa mai scoata nimic decat otrava.

Si misuie asupra-i un sir de viermi gretosi
Ce-l sug pana la oase satui dar lipiciosi,
Blestem care desigur isi are inceputul,
Isi are si prezentul, isi are si trecutul,
Pe cand sfarsitul, — zilnic chemat si nesosit,
Se pierde printre veacuri, ramane neghicit.
Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va ramane
Ca moaste respectate a zilelor batrane?
Ce? Zidurile Plevnei de sine au cazut
Si moar ta ne-a fost tara soldati cand am avut?
Ce? Poate sa existe mai mare barbatie
Decat sa-ti dai sfarsitul pe camp de batalie?
Ei! Da. Prin vant, pe zloata, f lamanzi si dezbracati,
Martirii ce avuram raman necontestati
Zburara, se luptara, murira; foarte bine:
E drept ca au fost ieftini cu sangele din vine,
E drept ca fiecare a fost un semizeu,
Dar pentru ce, si cine, nu stiu nici ei, nici eu.
Urmasi, oricat de mare veti crede-a noastra fala,
Feriti-va de-a trece sub poarta triumfala
Prin care-aceasta tara de-un veac a defilat,
Caci daca avem astazi si rege si regat,
Putem de azi pe maine s-avem si-mparatie,
Dar fara libertate si fara Romanie.

GEORGE BACOVIA

Serenada muncitorului

Eu sunt un monstru pentru voi
Urzind un dor de vremuri noi,
Şi-n lumea voastră-abia încap…
Dar am să dau curând la cap.

O, dormi adânc, mereu, aşa,
În vise dulci, hidos burghez,
Oftând, palate de-ţi lucrez,
Eu ştiu şi bine-a dărâma.

În noaptea asta, iată, sună
O serenadă din topor,
Amanţilor pierduţi sub lună,
Poeţi cu putredul amor.

O, dormi în noaptea infinită,
Burghez cu aer triumfal,
Dar preistoric animal
În raţiunea aurită.

Sub luna blondă nu se plânge,
Ci răzbunările se curmă,
Martirilor scăldaţi în sânge,
Cânt serenada cea din urmă.

O, dormi… dar voi urca spre soare
În zbor sublim de-aeroplan…
Cu vise dulci, burghez tiran:
E aurora-ngrozitoare…

George Anca

APOLLO ÎN OLTENIA

“Omul a venit în contact mai întâi cu zgomotul şi apoi cu sunetul muzical” (Ion Dumitrescu, vide Un clasic modern Ion Dumitrescu, Editura Academiei Române, 2006). Richard Wagner se interesează „dacă aveţi în Bucureşti o orchestră care să poată interpreta binişor o simfonie de Beethoven” – tăcere – „ei bine, domnul meu, nu sunteţi încă civilizaţi”. „Omul se poate considera civilizat numai în măsura în care înţelege un suflet de pisică” (Bernard Shaw). „Nu se poate muzician fără pisică” (Cecilia Niţulescu-Lupu). Wagner „caută efecte noi acolo unde nu se găsesc decât defecte şi neant”. (Nicolae Filimon)

Toate citate de Ion Dumitrescu, în filele sale de calendar, ca şi din părintele profesor Nae Popescu (era preferatul nostru”): „Şi s-a suit Nicodim-Sfântul la Tismana, pe-un buric de munte, la locul ce-i zicea ‘La Pişătoare’, că izvodea fir de apă limpede ce se prăvălea în prăpastie, şi-a ales acolo scaun de mânăstire”. Compozitorul membru al Institutului Franţei: „trebuie că se întâmplă ceva misterios în Oltenia, acolo, în adâncurile de unde pornesc iradiaţiile emoţionale care transformă cântecele în vrăji, şi cântăreţele în păsări măiestre”.

Ilinca Dumitrescu, într-un interviu: „Fratele tatălui meu a fost compozitorul Gheorghe Dumitrescu. Cei trei veri primari – muzicieni: violonistul şi compozitorul Ştefan Rodescu (stabilit la Paris de mulţi ani, concert-maestru solist al uneia dintre cele mai importante orchestre franceze – „Île-de-France”) şi soţia sa, Marie-Laure, violonistă de origine franceză; pianistul şi compozitorul Tudor Dumitrescu, dispărut tragic la cutremurul din 1977; pianista şi profesoara Oana Velcovici-Rădulescu şi soţul său Corneliu Rădulescu, la rândul său pianist şi profesor. Aş mai aminti şi pe unchiul Alexandru Şerban, actor, societar al Teatrului Naţional din Cluj, frate al bunicului meu din partea mamei, Nicolae Şerban. Sau, şi mai demult, în sec. al XIX-lea, pe pictorul Dumitru Marinescu – rudă din partea bunicii mele materne –, stabilit în Franţa şi având carieră în epocă. Mai sunt şi alţii, familia mea are multe ramificaţii. /…/ Şi, aşa cum spunea mama mea în poezia „Lebăda”: „Gâtul tău,/ Ca o cravaşă de fildeş,/ Ţine-l drept peste ape…// Ochiul tău, / Ţintă spre cer …/ Ceru-i aproape…// Strânge umbra florilor/ Sub aripa ta,/ Şi priveşte mereu spre înalt,/ Sufletul meu, / Lebăda mea…”. O poezie-testament.”

“Gheorghe Dumitrescu (1914-1996) face parte dintre acei compozitori care s-au identificat cu spiritual cântecului popular românesc şi a creat în acest sens un număr mare de lucrări cantabile, simple, deosebit de accesibile. Lista opusurilor sale de-a dreptul impresionantă, cuprinzând toate genurile musicale;cântece de masă, muzică instrumentală, muzică de cameră, lucrări simfonice, lucrări concertante, ample opera şi oratorii, muzică de scenă, şi muzică de film. Muzica vocală – şi mai ales cea corală- constituie o dimensiune importantă a creaţiei sale, cea mai apropiată de temperamental său artistic, şi conţine un număr mare de piese concepute pentru cor de voci egale, cor mixt şi cor bărbătesc. Multe din creaţiile sale corale au fost incluse în creaţiile sale vocal-simfonice şi de operă: oratoriul Tudor Vladimirescu, Cantata festivă, operele Ion Vodă cel cumplit, Meşterul Manole, dar şi creaţii a cappella: Foicica bobului, Cântec din Oaş, Cântecele Oltului.”

Tudor Dumitrescu a debutat în calitate de pianist în timpul liceului, participând la concertele de tineret susţinute de Ateneul Român. Au urmat recitaluri la Radioteleviziune şi participarea la Festivalul Naţional al Tinerilor Muzicieni. De-a lungul carierei sale, susţine în ţară recitaluri individuale, alături de orchestre simfonice (Bucureşti, Cluj-Napoca, Satu Mare, Craiova, Timişoara, Iaşi, Sibiu, Galaţi) sau în diferite ansambluri camerale. Este prezent în emisiuni radiofonice şi televizate. Este remarcat pentru prima oară în afara ţării la ediţia din 1973 a Festivalului Interforum, organizat la Fertőd, Ungaria; piesa cu care intră în concurs este Sonata de Franz Liszt.[ Peste hotare, mai susţine recitaluri la Weimar, Geneva şi în Polonia, fiind acompaniat de filarmonicele din Jena şi Weimar. Repertoriul său include lucrări de Domenico Scarlatti, Johann Sebastian Bach, Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven, Frédéric Chopin, Franz Liszt, Johannes Brahms, Piotr Ilici Ceaikovski, Serghei Rahmaninov, Alecsandr Skriabin, Serghei Prokofiev, George Enescu etc. Discografia sa cuprinde înregistrări din concert efectuate de Radiodifuziunea Română.

Tânărul compozitor a scris piese pentru pian, lieduri, o lucrare pentru violoncel solo, un sextet pentru corn francez şi coarde ş.a. În viziunea compozitorului Doru Popovici, muzicii lui Dumitrescu „nu-i lipseşte cantabilitatea de amplă respiraţie, după cum nici combinaţiile armonice cromatice îndrăzneţe nu îi sunt necunoscute. Relevă o mare afinitate pentru varietatea ritmică şi timbrală şi, totodată, un apreciabil simţ al arhitecturii. Muzica lui – ca şi arta-i interpretativă – se înscrie în orbita unui neoromantism cu nostalgii clasice. Nu odată recurge la intonaţii populare, pe care reuşeşte să le «alchemizeze» şi să le integreze expresiv în neliniştitul său discurs sonor.”

Ultimul proiect de program al lui Dumitrescu, redactat cu câteva zile înaintea cutremurului, viza un recital pianistic la Ateneul Român, în luna aprilie. El cuprindea Sonatele op. 9, nr. 4 (în Mi major) şi op. 10, nr. 2 (în Re major) de Ludwig van Beethoven şi Sonata în fa minor, op. 5, de Johannes Brahms.

Ilinca Dumitrescu are o discografie semnificativă, în România şi S.U.A., cu lucrări de Scarlatti (cele 14 Sonate au fost considerate în 1986 de către “International Record Critics Award”, reunit la New York, printre cele mai bune albume ale anului, stând alături de cele ale unor Emil Gilels, Radu Lupu, Murray Perahia, Bernard Haitink, Claudio Abbado, Riccardo Muti, Mstislav Rostropovici, Placido Domingo, cf. articolului “Cele mai bune discuri ale anului” în “Journal de Genève”,19 iulie 1986), Mozart, Beethoven, Schumann, Liszt, Enescu. Repertoriul său extrem de vast include lucrări din epoci şi stiluri diverse – concerte cu orchestră (marile opusuri din creaţia clasică şi romantică), piese de recital solo (printre care programe de autor – Bach, Scarlatti, Mozart, Beethoven, Chopin, Schumann, Schubert), muzică de cameră, lied, o preocupare aparte fiind promovarea muzicii româneşti clasice şi contemporane, dar şi a creaţiei universale din sec.XX.
Iar familia Dumitrescu. Mă gândisem, actually, la imnuri. De ce văzusem skalzii epici, până la Wagner, printre himnodişti? Atunci şi Poem psaltic (1940) de Gheorghe Dumitrescu ori Symphony of Psalms de Igor Stravinsky. Iarăşi Homer, protoepic, muzical, cu Phoebus Apollo (de tine cântă şi lebăda cu voce limpede bătând din aripi), Apollo Pythianul (când îşi înstrunează lira în imnuri despre darurile zeilor şi suferinţele oamenilor, Graţiile pletoase şi anotimpurile vesele dansează cu Armonia, Hebe, Afrodita), Apollo Delianu (cel mai dulce cântăreţ, orbul din stâncosul Chios), nu fără Pan (pantes – delectând toate inimile cu fluierele-i de trestie, neîntrecut nici de păsări, între coruri de nimfe şi ecouri).

În Vede, nada este şi sunet şi zgomot. Ca şi logosul, shabda Brahman este dumnezeul cuvânt. Universul se naşte din sunet şi dispare prin el. Agni, te chem – începe Rigveda. Om, glorie întru Samaveda . Revarsă-te, o, Soma, dulce degustului lui Indra (întreaga mandala/cartea a 9-a a Rigveda, ca şi bună parte din Samaveda sunt dedicate poţiunii mistice Soma Pavamana). Faraonicul Anten glorifică soarele divin – o, singur zeu, cum altul nu mai este – în consonanţă cu Psalmul 104.

Soma oltenească va fi transformând muzica şi în doctorate e.g.:

Ion Dumitrescu – Idealuri şi afirmări – Luminiţa-Carmen Gheorghe („Se remarcă opţiunea sa pentru estetica clasică (în creaţia simfonică predomină forma de sonată, suită, lied), care se îmbină cu predilecţia pentru genuri populare specifice folclorului românesc (doina, balada, cântecul şi jocul popular)”;

Dramaturgia şi retorica muzicii în liturghie, în cântul vocal cultic creştin – Theodore Coresi („…lucrarea focalizează valori ale muzicii de cult în limba greacă, latină, germană – ca expresii ale celor trei mari confesiuni – la care se adaugă limba franceză, rusă, bulgară şi mai ales română. Toate lucrările analizate sunt urmărite din punctele de vedere ale evoluţiei retoricii şi dramaturgiei, scoţând în evidenţă trăsături stilistice inedite, utile unor interpretări adecvate din perspective ecumenice.”);

Mariologia în muzica românească de tradiţie bizantină, sec. XIX-XX – Eugen-Dan Drăgoi („lucrarea de faţă, prin structura ei şi modul în care îmbină abordări diferite (teologie dogmatică, traductologie, istorie a cultului, muzicologie, bizantinologie etc.) reuşeşte să impună o nouă privire asupra unui vast domeniu de cercetare cum este mariologia muzicală românească de tradiţie bizantină, dintr-o perspectivă transdisciplinară şi integratoare.”);

Armonica de gură – această necunoscută – Cornel Ionescu;

Cultura muzicală românească de tradiţie românească bizantină din zona Neamţ – secolele XVIII – XX – Pavel Lungu („ În partea a II-a intitulată „Reprezentanţii culturii muzicale de tradiţie bizantină din Mânăstirea Neamţ de la începutul secolului al XVIII-lea până la 1819” sunt prezentaţi: Anastasie Vaias, Iosif Moldoveanul Schismonahul, Zosimo Monahul, Theodor Popovici, Visarion Ieromonahul, Dorothei Iordachin Ieromonahul, Agapie Râscanu Schismonahul. Apoi se referă la contribuţiile altor personalităţi monahale de la mânăstirile din zona Neamţ – Bistriţa – Ceahlău, pentru a încheia cu seminariile monahale şi şcolile bisericeşti de la Mânăstirea Neamţ.”);

Muzica un reper al interpretării actoriceşti – Mitică Lupu („teatrul ca muzică, filmul muzical, spectacolul muzical de televiziune, teatrul muzical. Lucrarea se încheie cu problemele aplicative ale formării interpretării actoriceşti prin muzică: vocea şi tehnica vocală, urechea, dramaturgia muzicală şi pregătirea spectacolului.);

Colindul tradiţional din Mărginimea Sibiului – Paul Valentin Miereanu;

Vocea umană în complexul instrumentelor muzicale – Radu Mihuţ;

Muzica în paginile scriitorilor români interbelici – Lucian Blaga, Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran – Luminiţa-Heliana Munteanu („Geniul reprezentativ al lui Lucian Blaga şi triada Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran se constituie într-un savant contrapunct al unicităţii atât de complexe a unei biografii culturale. La capătul unui parcurs pe cât de complicat, pe atât de incitant s-a deschis o „cale estetică” a perceperii fenomenului muzical, înscris în practica artei, şi structurarea experienţei comune a domeniului artistic. Filozofia lor are ca rază de acţiune deplină arta, abstractizarea artistică şi metafora muzicală în ordinea sensibilităţii metafizice. Imaginaţia artistică şi creativitatea religioasă ce vorbesc despre sens, ar putea să apropie diversitatea şi unicitatea limbajului de idei şi indică o angajare – specifică temperamentului fiecăruia dintre ei – febrilă în operaţii intelectuale al căror scop final este recunoaşterea şi restituirea esenţei muzici, o pledoarie pentru diversitate şi creativitate.”)

Rcunoaşte-voi tare şi mare, Ahuramzda (Zarathustra). Adaosul imnografic inconştient de pe aici va fi dând şah măreţului tabu ori bumerang ori totem: „Comuniştii transformaseră Bibliile în hârtie igienică, Democraţia îneacă literatura în lăturile pornografiei” (Ion Dumitrescu, 1993)

NICHITA STĂNESCU

Polul viitorului

Miine, chiar miine,
nu mai departe decit miine
cind zorii
ridicindu-se pe orizont vor vesti:
Iata,
aceasta e ziua de miine!
Noi ii vom spune, –
o, te cunoastem
ca pe o amintire din copilarie.
Tu ai fost in mijlocul nostru
mereu,
iti stim statura si chiar
toate obiceiurile tale.
Cumva,
il cunoastem chiar si pe cel
care urmeaza sa vina dupa tine, —
il cunoastem
ca pe o amintire petrecuta in adolescenta
Fii bine venit aci,
totul e pregatit sa te intimpine,
casa pe care voiai s-o ridici
e gata inaltata;
nu-ti mai ramine decit
sa-ti alegi
unde, in care incapere ti-ar placea
sa locuiesti.
Miine, chiar miine,
nu mai departe decit miine

vei spune si tu alaturi de noi
sau de fiii nostri,
sau de fiii fiilor nostri, –
ca rosul acesta
al existentelor noastre
e rosul vertical,
rosu, rosu vertical,
cascada, panta de deal
saltind din oul secundei
ovalul de ou,
si infatisat noua
ca un ecou
pe care sfera-l intinde
oricind si oriunde
nastere, zestre
a lui
A FI schimbindu-se in
ESTE.

ION NICOLESCU

Alma Venus

noi cavaleri ai doinei noi liberi cetateni
din dragoste ne nastem din soare si polen
aluat al nemuririi pastori si militari
cu podul palmei viata ne-o mangai si ne-o ari
noi freamatul de codri noi lanciile lui
noi nu suntem o tara onor a nimanui

vom fi stramosii vostri urmasi ne tineti minte
o clipa-n care-o mana de oameni si cuvinte
au pus un pic de suflet un pic de tricolor
ca sa-ti ramana toate in vis la locul lor
ca sa-ti ramana hora oratia-n pridvor
am pus si trup si suflet la inaltarea lor

noi fiii tai nu ardem pe rug cuvinte mari
noi te rugam cu piatra batrana de hotar
noi te rugam cu brazda de sange de sub plug
noi fiii tai nu ardem cuvinte mari pe rug
noi fiii tai nu suntem a mare sau a mic
noi te rugam cu viata si nu cerem nimic

tot ce doreste tara asa se implineasca
moldova si ardealul si tara romaneasca
sa aiba vecinic pace si dragoste sa nasca
moldova si ardealul si tara romaneasca
moldova si ardealul si tara romaneasca
copii frumosi si liberi si vivat sa traiasca
Traiasca Romania Traiasca Tricolorul
Traiasca – Alma Venus – Maria Sa Poporul

ARTUR SILVESTRI, DE DOUĂ ORI OCULT(AT)

Ocultul literar, are, sub comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri, republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda, dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu “eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea bisericesc”.

De o parte, arhetipul călugărilor sciţi, originismul, renaşterea isihastă, brâncovenismul literar, reconquista profetică etc., de altă parte, retrocedarea secolului, România în anul 2010, exerciţii de exorcism social, ţara consultanţilor cu pistolul la brâu, şase blocuri de 40 de etaje în Herăstrău, în locul Muzeului Satului etc. Rămânem, poate, între cele două istorii – a ocupantului, a autohtonului -, fluturându-ne “înfăţişasrea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de istorie”, dar ne şi retrocedăm, dintre “incendiatorii semidocţi”, retroculturii, “tradiţie a blestemului antropologic”, sau “românitate de Ahasver”. Ne va fi unind “patologia neîncrederii”. “Suntem în spaţiul fenomenului horal”, în Cucuteni, cu Mircea Vulcănescu şi Romulus Vulcănescu (acesta răspunzând, la îndemnul lui Gusti, spaţiului mioritic al lui Blaga cu fenomenul horal). Şi cu Petrus Diaconus, “personalitate enigmatică”, şi cu Petre Diaconu, de la Păcui-Vicina.

În fapt, adevărata literatură a lui Artur Silvestri este cea din ocultul imobiliar (altoit pe anteriorul esoterism medievist-matein): “Toate otrepele ce trebuiau să-şi afle locul în ‘Curtea miracolelor’ dau tonul azi şi instituie o cenzură fără precedent prin efectele răsturnării aproape complete de proporţii naturale. Ucigaşi, demolatori şi paricizi, vânzători de iluzii şi născocitori de teme false, tăinuitori şi uneltitori mărunţi, de un lăutărism şocant prin chiar lipsa de talent în cântatul după ureche, toată această pegră de şcoală nouă constituie o viermuială de saturnalie contemporană şi de lupanar, unde pare că lipsesc numai vrăjitoarele călărind pe mătură spre a avea pictura de extracţie infernală” (Prostologhikon. Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar, 2008, p.4). “Puţini înţeleg, însă, că preţul secret al pârjolului de la noi nu este o temă ce priveşte banii ci însăşi viaţa noastră istorică, sacrificată cu cinism de mâinile apucătoare ale căror unghii vor trebui tăiate într-o zi, alături de mâna toată care a apucat” (ibidem, p. 83).

Şi totuşi, în volumul Loc şi persoană. Eseuri despre geografia tainică, “Utopia etnografică” (1988) succede afinitar eseului “Duhul locurilor” (1990), înapoi, de la Marin Preda la Brâncoveanu, via casa, “Reşedinţa de la Băneasa a Mareşalului Ion Antonescu s-a înălţat în 1936 prin osârdia arhitectului G.M. Cantacuzino şi datorită gândului pătrunzător al acestui intelectual a cărui redescoperire integrală rămâne de împlinit. Privită mai de departe, casa mărturiseşte urme ce o situează în prelungirea stilului brâncovenesc, reprodus simbolic după sute de ani: pridvorul, ca un foişor de culă oltenească, masivitatea austeră şi totuşi somptuoasă, simetriile ce amintesc o voinţă valahă de clasicitate ca şi ornamentaţiile în stucaturi aurite ce dau chenarului unei ferestre dinspre răsărit o singularitate neîntâmplătoare – acestea aparţin mai puţin lumii moderne şi mai mult începutului de secol XVIII încă românesc. Un bazin de formă dreptunghiulară, cu ape moarte şi invadate de nuferi şi de păpuriş, aminteşte de parcul de la Mogoşoaia şi, în totul, pluteşte – peste ape, ierburi şi pietre – un duh al vremurilor brâncoveneşti ce îngăduie asemuiri mai profunde decât simpla examinare arhitecturală”. (Loc şi persoană, p.18-19).

Specularea patetică a dimensiunii brâncoveneşti a modelului românesc – “De fapt, amândoi sunt martirii unei Biserici ce nu s-a întemeiat” – fusese precedată, în alt registru, ocultat tot “în două limbi”, de utopie: “În definitiv, civilizaţia este în Deliorman o desfăşurare de coduri şi este de la sine înţeles că omul vieţuieşte într-o lume de semne care adeseori spun repede şi pe căi nediscursive mai mult decât ajung să priceapă neiniţiaţii. Acestea nu-s doar parimiile de preste an şi nu au cu necesitate conţinut creştin, sunt o amestecare de structuri ritualice între care nu puţine sunt arhaice şi păgâne şi, de aceea, cu osebire vechi. Colindul, pluguşorul, ‘Steaua mascată’, ‘clopotele’, însă şi ‘Iordănitul’ de pe 7 ianuarie, ‘Gurbanul’ de pe 1 februarie, acestea pun să vieţuiască invocaţii şi retrăiri de drame cu substrucţie metafizică de vârste din cele mai diferite şi înfăptuiesc, în fond, o sinteză a componentelor succesive în etnogeneză. Paparudele şi Caloianul stau alături aci de Lăsata- secului de câşlegi, când se strigă fetele peste sat, şi cu Sânzienele din ziua de Drăgaică, cu Lăzăriţa şi cu Căluşul jucat de Rusalii, ca formă de teatru mitic acesta.” (ibid. p.31).

Acest autor nu are nevoie de Tabula Smaragdina, fie şi în traducerea lui Newton, pentru a-şi ermetiza propria recepţie cosmică, românească, în dantelărie de concepte-arcane “acuzabile” de ficţionism protocronist, iar, la urma urmei – “Gânduri de noapte; ‘case’; tabuuri; copaci; şi un joc de domino (pagini răzleţe dintr-un jurnal intermitent” : “ Există deci o realitate de gesturi, ritualuri şi dispozitive peste care poate trece orice fel de vreme căci tot degeaba va fi; acestea nu se includ în memoria individuală ci stau depuse mult mai adânc, acolo unde nu există timp” (ibid. p. 39)/…/”De fapt, ştergerea casei de pe Pământ m-a preocupat în aceste săptămâni, mai ales atunci când, apropiindu-se încheierea ‘clăditului’ şi casa nouă devenind o realitate, nu mai exista scăpare. Există o enigmă a acestor momente, despre care oamenii se feresc să vorbească de parcă ar fi totuna cu moartea. Ei nu pronunţă ‘numele clipei aceleia’ ci o desemnează prin perifrază (‘când o fi să fie’) ori prin cuvinte cu aspect simbolic însă fără un conţinut lămuritor (‘la moment’, ‘la mutare’, ‘când n-o mai fi nevoie’). Înţelese mai bine, acestea arată un final, un ‘sfârşit de timp’. Însă într-un fel este şi un ‘sfârşit al timpului colectiv’ ori, mai bine spus, al ‘timpului ce priveşte un trib”

Artur Silvestri îşi autoocultează timpul în formă de viaţă şi spaţiul în formă de casă.

Scrisori primite pe e-mail de la Artur Silvestri

20 Ianuarie 2008 , Cuviosul Eftimie cel Mare, Sfintii Mucenici Vas si Eusebiu

Draga Domnule George Anca,
Am vazut , cu placere, ca ati trimis mai multe texte catre revistele on-line editate de ARP (pentru detalii, puteti vedea indrumari catre cele 100 de pagini web, reviste periodice si ” documentare”, create la initiativa mea in anul trecut ).Aceasta dorinta de a colabora ma bucura si imi da sentimentul ca , alaturi de cele cateva sute de autori din toata lumea cu care suntem in contacte stranse , vom face si cu Domnia Voastra aceeasi infratire in bine, atat de necesara azi.
Fotografia Domniei Voastre as lua-o de aici:
http://images.google.com/imgres?imgurl=http://www.arenotech.org/2006/timisoara/anca.jpg&imgrefurl=http://www.arenotech.org/2006/technologie_de_la_reconnaissance_georges_anca.htm&h=218&w=400&sz=6&hl=en&start=1&sig2=ENgwAZqhYmAR_NQQ71X4oA&um=1&tbnid=Y6__UBypwLhB7M:&tbnh=68&tbnw=124&ei=EWyTR7CHOYvk-ALozeWxDg&prev=/images%3Fq%3Dgeorge%2Banca%26svnum%3D10%26um%3D1%26hl%3Den%26sa%3DN
daca nu trimiteti alta;dar tot la acea pagina web mai este o propunere a Bibliotecii , in frantuzeste, care ar putea incapea in revista ETOILE DU DANUBE , la pagina web www.etoile-du-danube.com aflata in definitivare , fiind gata de a fi oficializata pe la sfarsitul lunii.
Un punct de vedere la aceste teme mi-ar fi de folos.
Cu doriri de bine,
Dr.Artur Silvestri

Wednesday, March 26, 2008 12:05 AM

Draga Domnule George Anca,
Aveti aici ceva care va intereseaza , din pacate, in mod direct . www.monitor-imobiliar.com. Alaltaieri am aflat despre situatie si nu stiu ce solutie ar putea exista in imediat. Poate ne intalnim , daca aveti bunavointa, dupa 15 Aprilie curent, cand vom fi in Romania .
Cu drag si doriri de bine,

Dr.Artur Silvestri

Tuesday, May 6, 2008 2:16 AM

Draga Domnule George Anca,
Avand o raceala care imi afecteaza vocea si ma tine in casa , nu am sa pot participa la reuniunea de Marti ; sper ca va fi o dezbatere interesanta , asa cum o arata programul trimis (aparut si in MONITORUL CULTURAL www.monitor-cultural.com ).
Sper ca , intr-un interval oarecare , sa va pot intalni.
Cu doriri de bine,

Dr.Artur Silvestri

31 Mai 2008 , Sf.Mucenici Ernie, Eusebie si Haralambie

Draga si iubite Domnule George Anca,
Imi cer iertare pentru amanarea raspunsurilor la scrisori primite in saptamanile trecute dar lucrez din greu la terminarea catorva carti proprii si a trei “volume colective”pe care le-am promis ca vor aparea si as vrea sa ma tin de cuvant . Aceasta munca va mai tine o vreme si, prin urmare , nu am intotdeauna capacitatea de a reactiona prompt . Bineinteles ca imi fac culpa pentru astfel de intarzieri dar practic nu am solutie si nadajduiesc ca oamenii care scriu si lucreaza cu staruinta sa ma inteleaga .
Nu imi amintesc daca exista teme ramase suspendate intre cele care va implica sau daca anumite texte trimise catre redactie sunt intarziate nepermis de mult ;daca sunt asemenea cazuri, as ruga sa imi comunicati . Asteptam , cu aceeasi solidaritate , orice creatii sau consemnari credeti ca ar utile pentru aparitie sau , asacum s-a mai intamplat, scurte informatii despre ce faceti, ce scrieti sau ce proiecte aveti . Esentialul in aceste vremuri este, cred, sa nu stam pe loc si cu mainile in san .
Cat despre toate celelalte ce se intampla in jurul nostru,intre care unele , de fapt destule, ne ating sau ne supara , numai Dumnezeu stie ce e mai bine ;dar nadajduim in asezarea tuturora la randuiala si la vechile -si sanatoasele -principii de ingaduinta si bunavoire.
V-as ruga sa-mi scrieti cand aveti ceva care credeti ca trebuie impartasit si nu uitati ca sunt alaturi de toti cei ce incearca sa lase o urma in timp , indiferent daca ei au intelegere sau atentie fata de ceea ce fac altii .
Multumesc , de asemenea, si pentru cele ce ati avut gentiletea sa scrieti despre o carte recenta a mea ,o consemnare subtila de unde am constatat cu multumire ca exista argumente in a continua ceea ce am inceput , macar in tematica expusa in acel volum.
Cu doriri de bine,

Dr.Artur Silvestri

21 Septembrie 2008 , Sf.Apostol Codrat , Sf.Prooroc Iona, Odovania Praznicului Inaltarii Sfintei Cruci

Draga Domnule George Anca ,
Revenind joi in Romania dupa o absenta lunga , m-am gandit ca ar fi de folos sa facem o intalnire cat mai curand in ideea de a vedea ce se poate intreprinde in viitor , tinand, poate, un contact mai strans decat cel ce a fost pana acum.
Daca sunteti in Bucuresti , v-as ruga sa imi dati un semn ; daca veti putea, v-as invita sa luam pranzul impreuna intr-una din zilele ce urmeaza .
Cu drag si doriri de bine,

Dr.Artur Silvestri

8 Octombrie 2008 , Cuvioasa Pelaghia, Sf. Taisia
Draga Domnule George Anca,
Eram convins ca inca mai sunteti plecat in tara ( asa cum retinusem la intalnirea , foarte placuta, avuta nu demult ) cand am citit -si am publicat de indata – ca doriti sa demisionati .
Dupa cateva zile am mai citit si cateva scrisori de sustinere (nu stiu daca destinate publicarii ) , de altfel previzibile intr-un context cum este cel de fata .
Desi am o stare de sanatate rea -si lucrez foarte putin acum- cateva pareri v-as impartasi .
Fiind , totusi, explicabila din motive diverse (unele poate doar banuite ) decizia mi s-a parut intrucatva impulsiva dar sunt dator sa va sustin in tot ceea ce veti intreprinde . Astfel incat e util sa stiti(dar cred ca stiti ) ca nu fac parte dintre cei care uita cine sunteti numai fiindca nu veti mai avea , candva, un numar de telefon unde sa raspunda o secretara .
Mi-ar fi de folos sa aflu ca aveti zile mai senine decat cele de pana acum.Nu ezitati sa imi vorbiti despre ele .
Cu drag ,

Dr.Artur Silvestri

19 Octombrie 2008 , Sf. Prooroc Ioil , Sf. Mucenici Uar , Felix Preotul si Eusebiu diaconul

Draga Domnule George Anca,
Imi cer iertare ca nu raspund prompt . Starea mea de sanatate este rea de mai multe saptamani si ma impiedica aproape cu totul de la lucru .Cum despre cele ce mi se intampla nu vorbesc decat atunci cand nu se mai poate altfel , nu am sa staruiesc in aceasta tema .
Imi pare bine ca ati reusit sa iesiti in chip pozitiv din conjunctura potrivnica de deunazi desi banuiam ca nu se va intampla altfel si,deci, ca veti cunoaste un deznodamant rezonabil . Cele ce mi-ati scris constituie bune premize ce se pot transforma cu timpul in realizari sigure si stabile . Poate , cand am sa ma inzdravenesc , sa reluam dialogul practic de unde l-am lasat . Am sa rog pe redactorii nostri sa se ingrijeasca de scrisele trimise cu un timp in urma si pe care am observat ca , din neglijenta (si fiindca nimeni nu e perfect decat numai Dumnezeu ) , nu le-am trimis catre publicare;nu sunt multe dar sunt, si imi dau un sentiment neplacut, de parca as fi imbatranit atat de mult incat nu mai stiu ce trebuie sa fac.

Cu drag si doriri de bine,

Dr.Artur Silvestri

SRI AUROBINDO

The Future Poetry

I. The Mantra

IT IS not often that we see published in India literary criticism which is of the first order, at once discerning and suggestive, criticism which forces us both to see and think. A book which recently I have read and more than once reperused with a yet unexhausted pleasure and fruitfulness, Mr. James Cousins’ New Ways in English Literature, is eminently of this kind. It raises thought which goes beyond the strict limits of the author’s subject and suggests the whole question of the future of poetry in the age which is coming upon us, the higher functions open to it —as yet very imperfectly fulfilled,—and the part which English literature on the one side and the Indian mind and temperament on the other are likely to take in determining the new trend. The author is himself a poet, awriter of considerable force in the Irish movement which has given contemporary English literature its two greatest poets, and the book on every page attracts and satisfies by its living force of style, its almost perfect measure, its delicacy of touch, its fineness and depth of observation and insight, its just sympathy and appreciation.

For the purpose for which these essays have been, not indeed written, but put together, the criticism, fine and helpful as it is, suffers from one great fault,—there is too little of it. Mr. Cousins is satisfied with giving us the essential, just what is necessary for a trained mind to seize intimately the spirit and manner and poetic quality of the writers whose work he brings before us. This is done sometimes in such a masterly manner that even one touch more might well have been a touch in excess. The essay on Emerson is a masterpiece in this kind; it gives perfectly in a few pages all that should be said about Emerson’s poetry and nothing that need not be said. But some of the essays, admirable in themselves, are too slight for our need. The book is not indeed intended to be exhaustive in its range.Mr. Cousins wisely takes for the most part,—there is one notable exception, —writers with whom he is in close poetical sympathy or for whom he has a strong appreciation; certain names which have come over to our ears with some flourish of the trumpets of renown, Thompson, Masefield, Hardy, do not occur at all or only in a passing allusion. But still the book deals among contemporary poets with Tagore, A. E. and Yeats, among recent poets with Stephen Phillips, Meredith, Carpenter, great names all of them, not to speak of lesser writers. This little book with its 135 short pages is almost too small a pedestal for the figures it has to support, not, be it understood, for the purposes of the English reader interested in poetry, but for ours in India who have on this subject a great ignorance and, most of us, a very poorly trained critical intelligence. We need something a little more ample to enchain our attention and fix in us a permanent interest; a fingerpost by the way is not enough for the Indian reader, you will have to carry him some miles on the road if you would have him follow it.

But Mr. Cousins has done a great service to the Indian mind by giving it at all a chance to follow this direction with such a guide to point out the way. The English language and literature is practically the only window the Indian mind, with the narrow and meagre and yet burdensome education given to it, possesses into the world of European thought and culture; but at least as possessed at present, it is a painfully small and insufficient opening. English poetry for all but a few of us stops short with Tennyson and Browning, when it does not stop with Byron and Shelley. A few have heard of some of the recent, fewer of some of the contemporary poets; their readers are hardly enough to make a number. In this matter of culture this huge peninsula, once one of the greatest centres of civilisation, has been for long the most provincial of provinces; it has been a patch of tilled fields round a lawyer’s office and a Government cutcherry, a cross between a little district town and the most rural of villages, at its largest a dried-up bank far away from the great stream of the world’s living thought and action, visited with no great force by occasional and belated waves, but for the rest a bare field for sluggish activities, the falsest possible education, a knowledge always twenty-five or fifty years behind the time. The awakening brought by the opening years of the twentieth century has chiefly taken the form of a revival of cultural patriotism, highly necessary for a nation which has a distinctive contribution to make to the human spirit in its future development, some new and great thing which it must evolve out of amagnificent past for the opening splendours of the future; but in order that this may evolve rapidly and surely, it needs a wide and sound information, a richer stuff to work upon, a more vital touch with the life and master tendencies of the world around it. Such books as this will be of invaluable help in creating what is now deficient.

The helpfulness of this suggestivework comes more home to me personally because I have shared to the full the state of mere blank which is the ordinary condition of the Indian mind with regard to its subject. Such touch as in the intellectual remoteness of India I have been able to keep up with the times, had been with contemporary continental rather than contemporary English literature. With the latter all vital connection came to a dead stop with my departure from England a quarter of a century ago; it had for its last events the discovery of Meredith as a poet, in his Modern Love, and the perusal of Christ in Hades,—some years before its publication,—the latter an unforgettable date. I had long heard, standing aloof in giant ignorance, the great name of Yeats, but with no more than a fragmentary and mostly indirect acquaintance with some of his work; A. E. only lives for me in Mr. Cousins’ pages; other poets of the day are still represented in my mind by scattered citations. In the things of culture such a state of ignorance is certainly an unholy state of sin; but in this immoral and imperfect world even sin has sometimes its rewards, and I get that now in the joy and light of a new world opening to me all in one view while I stand, Cortez-like, on the peak of the large impression created for me by Mr. Cousins’ book. For the light we get from a vital and illuminative criticism from within by another mind can sometimes almost take the place of a direct knowledge.

There disengages itself from these essays not so much a special point of view as a distinctive critical and literary temperament, which may be perhaps not so much the whole mind of the critic as the response to his subject in a mind naturally in sympathy with it.Mr. Cousins is a little nervous about this in his preface; he is apprehensive of being labelled as an idealist. The cut and dried distinction between idealism and realism in literature has always seemed to me to be a little arbitrary and unreal, and whatever its value in drama and fiction, it has no legitimate place in poetry. What we find here is a self-identification with what is best and most characteristic of a new spirit in the age, a new developing aesthetic temper and outlook,—or should we rather say, inlook? Its mark is a greater (not exclusive) tendency to the spiritual rather than the merely earthly, to the inward and subjective than the outward and objective, to the life within and behind than to the life in front, and in its purest, which seems to be its Irish form, a preference of the lyrical to the dramatic and of the inwardly suggestive to the concrete method of poetical presentation. Every distinctive temperament has naturally the defect of an insufficient sympathy, often a pronounced and intolerant antipathy towards all that departs from its own motives. Moreover contemporary criticism is beset with many dangers; there is the charm of new thought and feeling and expression of tendency which blinds us to the defects and misplaces or misproportions to our view the real merits of the expression itself; there are powerful cross-currents of immediate attraction and repulsion which carry us from the true track; especially, there is the inevitablewant of perspectivewhich prevents us from getting a right vision of things too near us in time. And if in addition one is oneself part of a creative movement with powerful tendencies and a pronounced ideal, it becomes difficult to get away from the standpoint it creates to a larger critical outlook. From these reefs and shallows Mr. Cousins’ sense of measure and justice of appreciation largely, generally indeed, preserve him, though not, I think, quite invariably. But still it is not a passionless, quite disinterested criticism which we get or want from this book, but a much more helpful thing, an interpretation of work which embodies the creative tendencies of the time by one who has himself lived in them and helped both to direct and to form. Mr. Cousins’ positive criticism is almost always fine, just and inspired by a warm glow of sympathy and understanding tempered by discernment, restraint and measure; whatever the future critic, using his scales and balance, may have to take away from it, will be, one would imagine, only by way of a slight alteration of stress here and there. His depreciations, though generally sound enough, are not, I think, invariably as just as his appreciations. Thus his essay on the work of J. M. Synge, “The Realist on the Stage”, is, in sharp distinction from the rest of the book, an almost entirely negative and destructive criticism, strong and interesting, but written from the point of view of the ideals and aims of the Irish literarymovement against a principle of work which seemed entirely to depart from them; yet we are allowed to get some glimpse of a positive side of dramatic power which the critic does not show us, but leaves us rather to guess at.Mr. Cousins seems to me to take the dramatist’s theory of his own art more seriously than it should be taken; for the creator can seldom be accepted—there may of course be exceptions, rare instances of clairvoyant self-sight—as a sound exponent of his own creative impulse. He is in his central inspiration the instrument of a light and power not his own, and his account of it is usually vitiated, out of focus, an attempt to explain the workings of this impersonal power by motives which were the contribution of his own personal effort, but which are often quite subordinate or even accidental side-lights of the lower brain-mind, not the central moving force.

Mr. Cousins has pointed out clearly enough that art can never be a copy of life. But it is also true, I think, that that is not the secret object of most realism, whatever it may say about itself; realism is in fact a sort of nether idealism, or, perhaps more correctly, sometimes an inverse, sometimes a perverse romanticism which tries to get a revelation of creative truth by an effective force of presentation, by an intensity, often an exaggeration at the opposite side of the complex phenomenon of life. All art starts from the sensuous and sensible, or takes it as a continual point of reference or, at the lowest, uses it as a symbol and a fount of images; even when it soars into invisible worlds, it is from the earth that it soars; but equally all art worth the name must go beyond the visible, must reveal, must show us something that is hidden, and in its total effect not reproduce but create. We may say that the artist creates an ideal world of his own, not necessarily in the sense of ideal perfection, but a world that exists in the idea, the imagination and vision of the creator. More truly, he throws into significant form a truth he has seen, which may be truth of hell or truth of heaven or an immediate truth behind things terrestrial or any other, but is never merely the external truth of earth. By that ideative truth and the power, the perfection and the beauty of his presentation and utterance of it his work must be judged.

Some occasional utterances in this book seem to spring from very pronounced idiosyncrasies of its distinctive literary temperament or standpoint and cannot always be accepted without reservation. I do not myself share its rather disparaging attitude towards the dramatic form and motive or its comparative coldness towards the architectural faculty and impulse in poetry. When Mr. Cousins tells us that “its poetry and not its drama, will prove to be the thing of life” in Shakespeare’s work, I feel that the distinction is not sound all through, that there is a truth behind it, but it is overstated. Or when still more vivaciously he dismisses Shakespeare the dramatist to “a dusty and reverent immortality in the libraries” or speaks of the “monstrous net of his life’s work” which but for certain buoys of line and speech “might sink in the ocean of forgetfulness,” I cannot help feeling that this can only be at most the mood of the hour born of the effort to get rid of the burden of its past and move more freely towards its future, and not the definitive verdict of the poetic and aesthetic mind on what has been so long the object of its sincere admiration and a powerful presence and influence. Perhaps I am wrong, I may be too much influenced by my own settled idiosyncrasies of an aesthetic temperament and being impregnated with an early cult for the work of the great builders in Sanskrit and Greek, Italian and English poetry. At any rate, this is true that whatever relation we may keep with the great masters of the past, our present business is to go beyond and not to repeat them, and it must always be the lyrical motive and spirit which find a new secret and begin a new creation; for the lyrical is the primary poetical motive and spirit and the dramatic and epic must wait for it to open for them their new heaven and new earth.

I have referred to these points which are only side issues or occasional touches in Mr. Cousins’ book, because they are germane to the question which it most strongly raises, the future of English poetry and of the world’s poetry. It is still uncertain how that future will deal with the old quarrel between idealism and realism, for the two tendencies these names roughly represent are still present in the tendencies of recent work. More generally, poetry always sways between two opposite trends, towards predominance of subjective vision and towards an emphasis on objective presentation, and it can rise too beyond these to a spiritual plane where the distinction is exceeded, the divergence reconciled. Again, it is not likely that the poetic imagination will ever give up the narrative and dramatic form of its creative impulse; a new spirit in poetry, even though primarily lyrical, is moved always to seize upon and do what it can with them,—as we see in the impulsion which has driven Maeterlinck, Yeats, Rabindranath to take hold of the dramatic form for self-expression as well as the lyrical in spite of their dominant subjectivity. We may perhaps think that this was not the proper form for their spirit, that they cannot get there a full or a flawless success; but who shall lay down rules for creative genius or say what it shall or shall not attempt? It follows its own course and makes its own shaping experiments. And it is interesting to speculate whether the new spirit in poetry will take and use with modifications the old dramatic and narrative forms, as did Rabindranath in his earlier dramatic attempts, or quite transform them to its own ends, as he has attempted in his later work. But after all these are subordinate issues.

It will be more fruitful to take the main substance of the matter for which the body of Mr. Cousins’ criticism gives a good material. Taking the impression it creates for a startingpoint and the trend of English poetry for our main text, but casting our view farther back into the past, we may try to sound what the future has to give us through the medium of the poetic mind and its power for creation and interpretation. The issues of recent activity are still doubtful and it would be rash tomake any confident prediction; but there is one possibility which this book strongly suggests and which it is at least interesting and may be fruitful to search and consider. That possibility is the discovery of a closer approximation to what we might call the mantra in poetry, that rhythmic speech which, as the Veda puts it, rises at once from the heart of the seer and from the distant home of the Truth,—the discovery of the word, the divine movement, the form of thought proper to the reality which, as Mr. Cousins excellently says, “lies in the apprehension of a something stable behind the instability of word and deed, something that is a reflection of the fundamental passion of humanity for something beyond itself, something that is a dim shadowing of the divine urge which is prompting all creation to unfold itself and to rise out of its limitations towards its Godlike possibilities.” Poetry in the past has done that in moments of supreme elevation; in the future there seems to be some chance of its making it a more conscious aim and steadfast endeavour.

EUGENE POTTIER

L’Internationale

Debout les damnés de la terre!
Debout les forçats de la faim!
La raison tonne en son cratère,
C’est l’éruption de la fin.
Du passé, faisons table rase,
Foule esclave debout! debout!
Le monde va changer de base:
Nous ne sommes rien, soyons tout!

Refrain

C’est la lutte finale,
Groupons-nous, et demain
L’Internationale,
Sera le genre humain.
C’est la lutte finale,
Groupons-nous, et demain
L’Internationale,
Sera le genre humain.

Les rois nous saoulaient de fumée,
Paix entre nous, guerre aux tyrans!
Appliquons la grève aux armées,
Crosse en l’air et rompons les rangs!
S’ils s’obstinent ces cannibales,
A faire de nous des héros,
Ils sauront bientôt que nos balles
Sont pour nos propres généraux!

(Au refrain)

III

Il n’est pas de sauveurs suprêmes,
Ni dieu, ni César, ni tribun,
Producteurs, sauvons-nous nous-mêmes!
Décrétons le salut commun!
Pour que le voleur rende gorge,
Pour tirer l’esprit du cachot,
Soufflons nous-mêmes notre forge,
Battons le fer quand il est chaud!
(Au refrain)

L’Etat comprime et la loi triche,
L’impôt saigne le malheureux;
Nul devoir ne s’impose au riche,
Le droit du pauvre est un mot creux:
C’est assez languir en tutelle,
L’Egalité veut d’autres lois:
” Pas de droits sans devoirs, dit-elle,
Egaux, pas de devoirs sans droits! ”
(Au refrain)

Hideux dans leur apothéose,
Les rois de la mine et du rail
Ont-ils jamais fait autre chose
Que dévaliser le travail?
Dans les coffres-forts de la bande,
Ce qu’il a créé s’est fondu,
En décrétant qu’on le lui rende,
Le peuple ne veut que son dû
(Au refrain)

Ouvriers, paysans, nous sommes
Le grand parti des travailleurs;
La terre n’appartient qu’aux hommes,
L’oisif ira loger ailleurs.
Combien de nos chairs se repaissent!
Mais si les corbeaux, les vautours,
Un de ces matins disparaissent,
Le soleil brillera toujours!
(Au refrain)

Eugène Pottier

(Ajout…un siècle plus tard) par: Jean-Claude Sestier

VII

La monarchie républicaine
Instaurée par des renégats
Profite à ces énergumènes
Et nous payons les dégâts.
Que les courtisans se déchirent,
Par suicide et meurtre au sérail,
Pointons les en ligne de mire
Et donnons leur du vrai travail!
(Au refrain)

VIII

Quoi de plus cruel que de croire
Toute une vie en des truands
Qui ne recherchent que des poires
Afin de les saigner à blanc!
Laisserons-nous tous ces vampires
Finir leur vie sans châtiment?
Ces bouffons ne nous font pas rire,
Le sang se lave par le sang!
(Au refrain)

Articole | Comments Off on Colocviu – La viitorul al doilea |

19 Sep
2016

Cezarina Adamescu: Un veac de înțelepciune într-un bogat florilegiu

Preot Ilie Bucur Sărmăşanu &

Prof. Rozalia Brândaş

1001 Cugetări – Antologie IX

Editura Şcoala ardeleană

Cluj Napoca, 2016

Este ştiut că fiecare popor are tezaurul său de înţelepciune şi spiritualitate din care extrag esenţa auriferă, ori de câte ori este nevoie ori sufletul jinduieşte după o vorbă bună. Sunt de notorietate astfel, spicuirile din înţelepciunea chinezească, japoneză, indiană, a altor popoare din Orient sau din Occident din care tot omul se înfruptă. În zilele noastre, tehnologia avansată a comunicaţiilor în masă a creeat posibilitatea tuturor oamenilor să acceadă la aceste tezaure de înţelepciune. Dar nu toţi se opresc în dreptul unui cuvânt înţelept, capabil să-ţi primenească lăuntrul.

Din toate timpurile, înţelepciunea a exercitat însă, o atracţie deosbită pentru omenire. Ea te ajută să-ţi desluşeşti unele nedumeriri, să poţi să faci lucrurile în aşa fel încât să-ţi fie bine, dar şi să împarţi din gândirea şi înţelepciunea ta şi altora. Omul înţelept este apreciat nu pentru ceea ce are, ci, pentru ceea ce este şi ceea ce ştie, dar şi pentru modul cum se face înţeles. Pentru că, degeaba ştii multe lucruri şi nu poţi să le explici şi altora. A ţine numai pentru tine un adevăr pe care poate, alţii nu-l văd este echivalent cu a vârî soarele într-o cofă ca să-l ai doar pentru tine. Înţelepciunea capătă valoare doar dacă e împărtăşită.

Această carte conţine un tezaur care trebuie pus în lumină. Ea cuprinde rodul minţii câtorva sute de autori, filozofi, poeţi, profesori, istorici şi lingvişti, critici, memorialişti, traducători, matematicieni, fizicieni, mari cercetători şi descoperitori, medici, filologi, economişti, oameni politici, jurişti, monahi, domnitori (Neagoe Basarab); reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, oameni din diverse domenii care au lăsat ceva din gândirea lor urmaşilor, adică nouă, cei de azi, spre iluminare, spre înălţare, spre îmbunătăţire spirituală. Dar, învăţătura cea mai deplină o putem extrage din faptele sfinţilor, prin exemplul şi pildele lor de viaţă desăvârşită. Şi toate îşi extrag rădăcina din Cartea Cărţilor, cea inspirată de Duhul Sfânt, cartea cea mai răspândită şi care reprezintă suma înţelepciunii, cu exemple din istoria omenirii. Dar omul se poate nutri şi din cărţile Sfinţilor Părinţi până la ierarhii Bisericii de astăzi care s-au hrănit din Filocalie, din Pateric, din Vieţile Sfinţilor şi alte cărţi luminate de Duh. Ceea ce vom găsi în această carte sunt flori alese din grădina parfumată a spiritului uman.

Nu este o antologie, nu este o culegere, ci este O SUMĂ de gânduri folositoare pentru minte şi pentru suflet culese şi filtrate prin grija celor doi autori. Strădania iniţiatorilor este uriaşă. Rozalia Brândaş, cadru didactic şi preot Ilie Bucur Sărmăşanul au întreprins o muncă titanică pentru documentare, culegere, structurare, alcătuirea acestui imens buchet de gânduri, nu de cugetări simple, nu de maxime sau reflecţii, ci spicuiri din operele marilor oameni spirituali, nu numai români, dar şi din înţelepciunea universală, pentru a pune la dispoziţia cititorilor o carte memorabilă, un adevărat ghid de înţelepciune. Selecţia este făcută pe o plajă foarte generoasă, începând din antichitate, trecând prin Evul Mediu, până la perioada paşoptistă şi chiar până în zilele noastre, apte să scoată la lumină minţi strălucitoare cum sunt: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Dan Puric ş.a. Nu numai preoţi şi ierarhi ai Bisericii sunt preocupaţi de rostirea unor cuvinte înălţătoare şi constructive pentru om, dar şi oameni de cultură şi artă: actori, muzicieni, pictori, sculptori ş.a. Prin arta lor ei demonostrează o înaltă demnitate şi conştiinţă civică, o anumită atitudine morală şi o latură estetică deosebită care produc emoţii puternice. Ei au selectat cu atenţie şi acribie, cele mai reprezentative, mostre de gândire umană transpusă în opere care au dăinuit peste veacuri, ajungând până în zilele noastre, drept hrană şi izvor proaspăt de înţelepciune. Nu există creator care să nu se fi înfruptat măcar o dată din strălucirea minţii acestora şi să nu facă trimitere la un filozof sau gânditor al culturii.

Cartea aceasta este o izbândă a minţii şi a spiritului uman. Un adevărat „Arc peste timp” – aşa cum specifică autorii pe pagina de gardă care ne proiectează şi pe noi, cei prezenţi, dintr-un trecut bogat în fapte de jertfă pentru neam şi pentru limbă, într-un viitor plin de semnificaţii. Volumul beneficiază de un remarcabil cuvânt înainte realizat de Pr. Ic. Stavr. Radu Botiş – un împătimit al cuvântului scris, el însuşi autor de cărţi de înţelepciune, dar şi de două argumentaţii ale autorilor lucrării, Preot Ilie Bucur Sărmăşanu şi prof. Rozalia Brândaş. Intervenţia părintelui iconom stavrofor Radu Botiş se intitulează: „Picuri (necesari) de înţelepciune. Cugetări, vol. IX” – şi rezumă în chip strălucit munca celor doi autori, analizându- le particularităţile şi subtilităţile pline de rafinament ale selecţiei făcute de antologatori. Prefaţatorul afirmă că nimic din lumea aceasta nu este întâmplător, ci se realizează „prin Pronia Divină care ne călăuzeşte iar Duhul cel Sfânt rămâne Lumina permanentă către astral.” Şi tot părintele Radu Botiş susţine că, „avem povăţuitorul suprem, care este Sfânta Scriptură, de valoare incontestabilă, codul după care trebuie să ne coordonăm viaţa pentru a ajunge cât mai aproape de desăvârşire”. Este o mărturie fundamentală a unui păstor de suflete pentru care cuvântul înseamnă viaţă şi co-participare la lucrarea de creaţie. După mărturisirea făcută de părintele Ilie Bucur Sărmăşanul, în urmă cu vreo câţiva ani, a primit o misiune din partea Atotputernicului Dumnezeu, aceea de a scrie 12 cărţi de înţelepciune a lumii, culese din cultura universală. O astfel de muncă uriaşă, copleşitoare, ar fi fost cu neputinţă de îndeplinit, fără asistenţa Duhului Sfânt care i-a insuflat putere şi încredere că va reuşi. Iată că astăzi avem cel de-al 9-lea volum de Cugetări, având un număr egal cu al celorlalte, deja tipărite şi anume 1001 de fiecare volum, ca-n poveştile nemuritoare care ne-au încântat copilăria.

Număr biblic, 12 reprezintă lunile anului, numărul apostolilor lui Iisus Hristos, vârsta la care Isus s-a prezentat la Templul din Ierusalim, ca să împlinească Legea iudaică. Dar 12 au fost şi coşurile cu firimituri rămase după hrănirea mulţimilor pe munte de către Iisus. Aceste „firimituri” care nu se termină niciodată, sunt cuvintele care hrănesc, şi îl satură în chip spiritual pe omul credincios din marea „Pâine care S-a coborât din cer” , pâinea rotundă şi caldă care se preface la Sfânta Liturghie în Trupul lui Hristos şi este împărţită în chip mistic tuturor credincioşilor, laolaltă cu vinul care simbolizează Sângele Domnului. Numărul mistic 12 are multiple alte semnificaţii sacre. Ca fir de legătură între înţelepciunea lumii şi credinciosul de astăzi prezent în Biserică, autorii antologiei au ales categoriile, valorile morale care consfinţesc viaţa de creştin, virtuţile teologale aşezate în fruntea celorlalte virtuţi pe care creştinul este dator să le păstreze şi să le îmbunătăţească: cinstea, omenia, dreptatea, corectitudinea, căutarea adevărului, răbdarea, înţelegerea, iertarea şi celelalte daruri ale Duhului Sfânt, valori păstrate din neam şi vrednice de urmat.

Prefaţatorul subliniază că autorii nu au ales întâmplător citatele acestea, ci au urmărit teme majore ale teologiei şi ale moralei creştine, valori etice şi de comportament, pentru a fi exemple celor care îşi vor apleca ochii şi mintea spre aceste învăţături. Din Cuvântul autorilor reţinem însemnătatea cărţii în viaţa omului, comorile spirituale care se găsesc în ele şi care trebuie descoperite de fiecare cititor în parte, în miile de nuanţe pe care le comportă litera scrisă şi tipărită.

Foarte frumos formulează profesoara Rozalia Brândaş, munca lor de cercetare şi alcătuire a acestui frumos florilegiu: „Cel care alcătuieşte o antologie este asemenea peascuitorilor de perle care, riscându-şi uneori viaţa, scot din adâncuri valori inestimabile”. O minte luminată trebuie să manifeste însă şi virtuţi didactico-pedagogice pentru a putea transmite generaţiilor următoare din comorile înţelepciunii proprii sau cele descoperite. Căci, ce-ar însemna să le păstreze doar pentru ei înşişi, îngropate precum talantul biblic? Ei se călăuzesc după învăţătura lui Hristos care i-a trimis pe apostoli şi pe ucenici, spunându-le să meargă şi să înveţe toate neamurile. S-ar putea, în munca copleşitoare de alcătuire a acestei uriaşe selecţii, ca unii oameni să refuze mărgăritarele minţii existente în aceste cărţi. Mulţi nu-şi dau seama de însemnătatea darului primit. Privesc cu superficialitate sau chiar în derâdere aceste scrieri pline de învăţăminte, alcătuite cu atâta migală, care au necesitat un efort de documentare şi o bibliografie copleşitoare, pe măsura complexităţii lor.

Părintele protopop onorific Ilie Bucur Sărmăşanul mărturiseşte că acestea le-a făcut „Toate cu gândul de a-mi aduce contribuţia la crearea unei lumi mai bune, conform misiunii sacerdotale primite în anul 1979 de la Creatorul Universal şi Veşnic.” Şi mai adaugă distinsul părinte protopop: „Aceste cărţi de cugetări ale marilor oameni înzestraţi cu har de la Creator se vor a fi un răspuns marilor noastre căutări!” Textele marilor gânditori sunt însoţite de comentarii şi consideraţii pertinente din partea autorilor antologiei care subliniază unele situaţii, aducând la zi aspectele pe care le semnalează autorii cugetărilor respective. Nu întâmplător, antologia se deschide cu un fragment de scrisoare a lui Mihai Kogălniceanu către soţia lui, în care acesta îi înfăţişa o situaţie existentă în politica ţării la acea vreme: „tagma parlamentarilor este lipsită de patriotism, este oportunistă, oneroasă, inconştientă, funestă de primejdiile în care aruncă ţara…” Dovadă că istoria se repetă e faptul că şi în 2013 este aceeaşi situaţie, aşa cum subliniază cu amărăciune autorii antologiei.

Trebuie subliniat că soarta ţării nu este deloc neglijată în aceste cugetări, dimpotrivă, simţămintele patriotice răzbat prin secole şi se regăsesc în piepturile acelora care-şi iubesc ţara, limba şi neamul şi nu suportă să o vadă prăbuşindu-se într-un mod atât de dezastruos. De altfel, despre Patriotism sunt multe cugetări răspândite în diverse timpuri şi spaţii, dar totdeauna având rădăcina în dragostea omului faţă de ţara şi neamul său. Despre Patriotism s-au pronunţat mulţi autori, oameni politici, istorici, oratori, miniştri şi guvernanţi, dar important este să şi trăieşti ceea ce gândeşti şi rosteşti sau scrii. Aceste din urmă activităţi ale omului sunt mult mai importante decât ceea ce rosteşti la tribună cu un anumit prilej. De asemenea, nenumărate informaţii ne sunt oferite de către cei doi autori, privitoare la viaţa şi activitatea marilor gânditori care s-au exprimat aforistic, rămânând după ei, cuvinte memorabile la care fac referinţă numeroşi autori de mai târziu. A-l cita pe un gânditor, nu înseamnă doar etalarea unor cunoştinţe despre el, dar constituie un semn de recunoaştere şi preţuire faţă de persoana lui dar şi faţă de opera pe care au lăsat-o moştenire neamului. Din acest punct de vedere, lucrarea „1001 Cugetări Antologie IX” este o sinteză remarcabilă despre minţile cele mai strălucite ale omenirii de-a lungul existenţei sale. Totodată este un Cod atotcuprinzător de bună trăire creştină, de morală şi civism, descoperindu-ne, prin gândirea celor care sunt cuprinşi aici, principalele virtuţi şi vicii, modul de comportare civilizată, în felul acesta fiind o prelungire a Sfintei Biblii, transpusă în cotidian. Poate că filozoful de acum 2000 de ani sau de mai înainte nu s-a gândit ce alonjă în timp vor avea meditaţiile şi roadele reflecţiilor sale. Şi totuşi, el trăieşte prin cuvintele sale ajunse până la noi, oamenii din ziua de azi. Şi într-aceasta consistă miracolul cuvântului scris ori circulând din gură în gură prin intermediul folclorului, al proverbelor şi zicătorilor populare atât de îndrăgite.

Este ştiută Înţelepciunea lui Solomon, din Cartea Înţelepciunii. Ea este un izvor nesecat de gândire epică şi lirică la care apelează toţi scriitorii, extrăgând seva bogată existentă în ele şi adaptându-le la contemporaneitate. Sunt mii de ani de când ele sunt folosite de către oameni din toate colţurile lumii ca nişte adevărate comori nepieritoare. Nu trebuie să fii neapărat preot ca să apelezi la cuvintele înţelepte din Biblie. Orice credincios, orice creştin găsesşte în ea un tezaur inestimabil. Un exemplu grăitor în acest sens: „Păziţi-vă de vorbele cârtitoare şi deşarte şi feriţi limba voastră de clevetire, fiindcă vorba cea mai tainică nu va trece fără pedeapsă şi gura mincinosului aduce sufletului moarte” (Cartea Înţelepciunii lui Solomon, 1, 11-14). Şi precum aceste învăţături, sunt mii şi mii în Cartea Cărţilor, Cartea noastră de căpătâi, doar să ai răbdarea şi bunăvoinţa să le descoperi şi să ţi le însuşeşti. Dar şi mai interesant este un citat, tot din această sursă, despre Viaţă şi Moarte: „Nu vă grăbiţi moartea prin rătăcirile vieţii voastre şi nu atrageţi pierirea prin faptele mâinilor voastre. DUMNEZEU n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierirea celor vii. El a zidit toate lucrurile despre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu există sămânţă de pierire şi moartea n-are putere asupra pământului”. Intrând în adâncimea înţelepciunii divine existentă în Sfânta Evanghelie, pătrunzi în altă lume şi nici o poveste sau istorie nu te mai pot atrage în asemenea măsură. E o lume din care nu mai vrei să te desprinzi şi o prefigurare a vieţii viitoare care ne aşteaptă. Aşa poţi afla lucruri cu adevărat importante şi oameni care au scris, nu numai istoria, dar au participat la formarea şi închegarea neamului omenesc. Dar mai cu seamă, relevă continuitatea milenară pe un pământ binecuvântat de Dumnezeu.

Este uimitor cât de actuale pot fi unele documente de importanţă istorică, aşa cum este „Supplex Libellus Valachorum Trassilvaniae” care a avut un rol covârşitor în redeşteptarea conştiinţei naţionale a românilor. Dar pe lângă câte comori nu trecem nepăsători, şi chiar dacă vreunul ne trage de mânecă, nu ne oprim să vedem despre ce e vorba. În schimb, ne oprim cu ochii şi gura larg deschise, în faţa vitrinelor şi firmelor sclipitoare care ne amăgesc de cele mai multe ori! E nevoie de multă luare aminte pentru a ne împărtăşi de frumuseţile şi bunătăţile acestei lumi, care înalţă şi smeresc în acelaşi timp. Şi care sunt sub ochii noştri, chiar dacă nu le remarcăm. Ne edifică sufletele şi ne smeresc trupurile pentru a recunoaşte cât de fragili, cât de vulnerabili şi cât de umani suntem şi că, vorba lui Dostoievski, „Nimic din ce e omenesc nu ne e străin”.

Citind acest imens buchet aforistic, descoperim oameni politici de însemnătate excepţională pentru poporul nostru, aşa cum a fost Mihail Kogălniceanu, ministru de interne, ministru de externe şi ministru plenipotenţiar, mare istoric orator şi scriitor, de la care ne-a rămas un adevărat breviar de viaţă politică exemplară. Dacă oamenii politici ai vremurilor noastre post-revoluţionare, ar citi şi ar lua aminte la sfaturile, îndemnurile acestui corifeu strălucit al Marii Uniri, ar fi nevoiţi să roşească: „O, voi cei care prin naştere, prin avuţii, prin inteligenţă sunteţi capul naţiei, fiţi demni de misia (misiunea) ce vă este încredinţată. Duceţi la bun sfârşit marea noastră întreprindere (acţiune) politică şi socială şi culturală…” Şi mai mult decât atât, despre cei care fac legi, acelaşi Mihail Kogălniceanu spunea: „Domnilor guvernanţi…dacă voiţi ca ŢARA să vă binecuvinteze, faceţi legi care să fie dezbătute cu maturitate. Faceţi legi morale care sunt în inimile poporului şi care nu fac rău ţărei. Când faceţi şi dezbateţi legi, să vă dezbrăcaţi de orice consideraţiune de partid, deoarece ele sunt de trebuinţă neamului românesc.”

Nu o dată, autorii Antologiei aleg să ilustreze o situaţie prin versurile unui poet de adâncă simţire patriotică: „Şi pasărea şi floarea se cred în luna mai, / Eterne-n dezmierdarea luminilor din rai; / doar omul, chinuită lumină călătoare, / E osândit să ştie, în fericiri, că moare” (Horea Furtună). E îmbucurător că autorii au inserat în Antologie şi celebrele Panseuri ale lui Blaise Pascal: „Dacă cel ce crede în Dumnezeu se înşeală şi după moarte nu există decât tăcere şi întuneric, el nu va şti niciodată că s-a înşelat. Dacă în schimb cel necredincios e cel care se înşeală, fiindcă Dumnezeu există, dar se declară ateu, atunci el va suporta o veşnicie efectele necredinţei sale” (osânda iadului).

Despre Muncă s-au pronunţat diverşi scriitori, sociologi, filozofi şi oameni politici. Iată ce spune filozoful D.D.Roşca: „Munca, pentru cei ce se dăruiesc, poate fi un adevărat izvor de fericire, întocmai cum creatoare de fericire sunt pentru alţii meditaţia, sentimentul religios, creaţia artistică, creaţia ştiinţifică, speculaţia filosofică”. În această culegere bogată de aforisme, există şi mici istorioare foarte pilduitoare, parabole şi meditaţii din care se pot extrage învăţăminte. Fiecare cititor poate găsi o pildă care i se potriveşte, care l-a atins în inimă şi o situaţie cu care se poate identifica. Ceea ce e admirabil pentru că, în felul acesta, cartea e pentru toate vârstele, gusturile, condiţiile sociale, fără discriminare, la fel cum izvorul de munte, cu apa-i cristalină, potoleşte setea tuturor drumeţilor obosiţi.

Un amănunt interesant privitor la această carte: oarecarele cititor nu poate îngurgita dintr-o dată înţelepciune, peste măsura inteligenţei şi spiritului său. E nevoie de o deschidere totală şi o voinţă spre cunoaştere pentru ca toate acestea să fie gustate şi înţelese, picătură cu picătură. Nu poţi citi sute de pagini în 2-3 zile pentru că nu mai reţii nimic. Cugetările trebuie filtrate, trecute prin sita personalităţii fiecăruia, astfel ca să rămână cu ceva. De altfel, cugetările sunt structurate atât de bine şi în aşa fel încât, sunt intercalate învăţături despre politică, educaţie, morală, literatură, estetică, artă, istorie şi aşa mai departe. Mie personal, mi se pare această carte ca o grădină imensă plină cu flori, viu colorate şi plăcut mirositoare, care constituie bucuria ochiului, a simţurilor trezite. Şi fiecare poate alege ceea ce doreşte. Un paradis al cuvintelor de folos pe care le poţi împărtăşi la rândul tău, spre bucuria altora.

În chip surprinzător întâlnim şi spicuiri din îneţelpciunea indiană, prin cunoscutul creştin evanghelist Sundar Singh, înţelept, iluminat, profet, care a lăsat despre România o sumă de profeţii benefice. Cuvintele lui sunt de referinţă pentru mulţi credincioşi: „DUMNEZEU – a dat lapte mamei pentru a hrăni pe copilul său, dar acesta nu va veni în gura copilului decât atunci când copilul îl ia. Tot astfel Dumnezeu – Mama noastră spirituală are pentru noi lapte spiritual care nu ne va fi dat, dacă nu-l luăm, adică dacă nu ne rugăm. Când vom lua acest lapte spiritual, vom cunoaşte atunci dulceaţa sa, ne vom bucura de prezenţa lui Hristos şi, ca şi copilul, vom deveni mai puternici din zi în zi. Prin rugăciune vom putea atunci trece peste ispite şi vom învinge răutăţile şi ispitele diavolului şi greutăţile vieţii”.

Scriitorii clasici, adevăraţi patrioţi, vor înfăţişa în versurile lor, adevăratele sentimente pentru ţară, pentru istorie, pentru limbă: „LIMBA e cea mai puternică legătură a unui neam. Ea e sufletul neamului, e firea şi fiinţa lui. Limba e la urma urmelor, legea din bătrâni a unui neam, căci prin ea trăieşte neamul”. (George Coşbuc). De remarcat că autorii au ales spre publicare şi creaţiile unor poeţi autohtoni, acum este poetul patriot Mircea Dorin Istrate, considerat pe bună dreptate Poetul Ardealului din zilele noastre. „ARDEALUL – nu-i o ţară, e suflet, e trăire,/ E începutul lumii ce îl purtăm în noi,/ E jalea şi amarul, e vis şi bucurie/ E vorba legănată a carului cu boi//”. Versuri de înaltă simţire patriotică. De asemenea, în diverse locuri, este onorat scriitorul patriot Lazăr Lădariu, ca şi scriitoarea şi publicista Mariana Cristescu. Un loc aparte îi este rezervat în Antologie, celui mai mare istoric român, scriitor, publicist, om politic, patriot, Nicolae Iorga, prin citate semnificative legate de neamul românesc. Dar şi gânditorului român Petre Ţuţea, doctor în drept administrativ, economist, memorialist, estetician, filosof, gânditor creştin, scriitor care a lăsat o operă orală, devenită punct de referinţă şi editată postmortem în sute de mii de exemplare, despre poporul român, limba română şi neamul nostru, cunoscute fiind vorbele sale de duh din cartea „Între Dumnezeu şi neamul meu” şi alte vorbe înţelepte, rămase sub numele de „ţuţisme”.

În mod surprinzător, Ludwig van Beethoven, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori ai lumii, a lăsat din tezaurul gândirii sale, multe asemenea mărgăritare: „Când privesc cerul şi milioanele de sori care luminează de sus şi-şi urmează căile cu o precizie veşnică, SUFLETUL MEU SE ÎNALŢĂ CĂTRE IZVORUL CEL DINTÂI AL ACESTOR FĂPTURI, IZVOR PE CARE EU ÎL NUMESC DUMNEZEU”. Autorii au rezervat şi femeilor un loc aparte în grădina spirituală a lumii, mai întâi poetei Sofia Nădejde, apoi poetei catolice Elis Zugravu, Marianei Cristescu, poetă, prozatoare şi publicistă din Târgu Mureş, Perpetua Gârţu, monahie, scriitoare bisericească, Cezarina Adamescu, poetă, prozatoare, critic literar, teolog creştin. Vasile Militaru este un alt poet român, „Apostol al Cuvântului”, creştin şi patriot, de la care ne-au rămas poezii de o rară frumuseţe şi adâncime.

Istoricul şi filosoful Nicolae Bălcescu a lăsat şi el moştenire urmaşilor cuvinte pline de simţire despre Istorie: „ISTORIA – cartea de mărturie a veacurilor… n-a stat pe loc ci a mers înainte, luptând neîncetat pentru triumful binelui asupra răului, al spiritului asupra materiei, al dreptului asupra silei, pentru realizarea dreptăţii şi a frăţiei, aceste două temelii ale ordiniei absolute, perfecte. ISTORIA este cea dintâi carte a unei naţiuni…căci într-însa…îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”. Citindu-i aceste gânduri, nu putem să nu ne amintim că în zilele noastre, oameni puşi să păzească domeniul atât de vast al Istoriei, fără de care n-am exista ca neam şi ca popor, au hotărât că nu mai este necesară şi trebuie scoasă din manuale, din cărţile de referinţă şi şterse complet de pe tabla de materii şcolară. Ori în cel mai bun caz, a rămas facultativă, opţională. Cine să dorească anihilarea noastră ca neam, ştergându-ne Istoria?

Autorii pun accentul pe orbirea sufletească a necredincioşilor faţă de lumina credinţei pe care ei nu pot s-o vadă tocmai din pricina neştiinţei şi orbirii lor. Şi scriitorul Ion Slavici a avut cuvinte memorabile despre gândirea umană: „Oamenii se nasc, trăiesc şi mor, dar gândul bun şi fapta bună vor dăinui în veci”. Un remarcabil om de cultură, Romulus Vulpescu, poet, scriitor, traducător, eseist, publicist, om politic român a scris un adevărat imn închinat iubirii de femeie, de neam şi de ţară, care, în viziunea acestuia, sunt unul şi acelaşi lucru: „Iubirea de mamă şi cea de soţie, / iubirea iubitei şi cea de copii / iubirea de frate şi cea de prieten, / iubirea de semen,/ iubirile toate sunt numai petale / petale-surori într-o singură floare!” IUBIREA DE NEAM, IUBIREA DE ŢARĂ” Foarte multe lucruri trebuincioase sufletului găseşti în această carte, aşa încât nu te înduri s-o laşi din mână, sau de sub privire.

Autorii nu se sfiesc să citeze din înţelepciunea chinezească şi anume, o cugetare foarte frumoasă: „Când fraţii lucrează împreună, munţii se schimbă în aur. Dacă doi oameni au aceeaşi inimă, puterea lor fărâmă fierul. Dacă trei oameni sunt un cuget, pământul galben se transformă în aur; dacă trei oameni sunt trei idei, chiar aurul galben se transformă în praf”. Despre dragoste, părintele Gala Galaction scrie cuvinte frumoase şi înţelepte: „DRAGOSTEA” – e o prietenie scumpă şi înaltă, nutrită de idei nobile şi meditări evlavioase, luminată de surâs voios şi dulce.” Şi inegalabilul Ion Creangă, cel mai mare povestitor român, a lăsat şi el din comoara minţii şi a sufletului său: „Când sufletul îţi este gol şi inima fără simţire, degeaba mai cauţi pricină cu lumea din afară”.

Fragmentele din Biblie, din Sfinţii Părinţi şi Filocalie, alcătuiesc un fel de cateheză pentru cei care doresc să cunoască mai bine Istoria Religiei, ritualul liturgic, vieţile sfinţilor. Sunt informaţii cât se poate de bine documentate care ne pun la curent cu aceste fapte istorice, istorisiri filocalice şi pilde evanghelice. Şi toate au un tâlc, un înţeles sufletesc, altfel n-ar fi redate aici, cu atâta exactitate. Se cunoaşte foarte bine organizarea exemplară a statului grec. Theognis, un poet liric antic grec din secolul VI î.Hr., originar din Megara, afirmă că: „…Un STAT bine guvernat este pentru noi scutul cel mai sigur, toate sunt cuprinse în el. Dacă e puternic, toate sunt puternice, dacă e slab, toate cad în ruină. E uşor să strici alcătuirea unui stat, dar e greu să pui ordine într-un stat rău organizat”. De asemenea, notaţiile de la sfârşitul acestor cugetări şi citate, aparţinând autorilor, sunt un fel de observaţii comparative cu situaţia actuală, pentru ca oamenii să înţeleagă cum a fost în trecut şi cum stau lucrurile astăzi. Autorul pune lucrurile faţă în faţă, în antiteză, iar dacă există similitudini, acestea sunt subliniate. Important este că autorii doresc să scoată în evidenţă unele aspecte legate de patriotism şi de „legea morală din noi”.

Şi nu puteau lipsi din acest florilegiu, excepţionalele versuri patriotice ale lui Mihai Eminescu: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii,/ Ţara mea de dor?/ Braţele nervoase,/ Arme de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!//” Filosoful, istoricul, sociologul german Wilhem Dilthey sintetizează în câteva fraze dragostea de patrie astfel: „Problema lumii se rezolvă pentru noi – în măsura în care poate fi rezolvată – prin contemplarea propriei noastre realităţi lăuntrice. Fenomenul cel mai minunat este propria noastră existenţă. Cel mai mare mister este omul însuşi”. Însă filosoful stoic roman, preceptor al împăratului Nero, Seneca – îi învăţa pe discipolii săi: „Vegheaţi asupra voastră, învinuiţi-vă singuri, judecaţi-vă apoi, cereţi iertare câteodată, şi dacă este nevoie şi câte o pedeapsă”. Şi ce altceva este acest îndemn, decât un act de pocăinţă şi mortificaţie creştină? Este de notorietate cazul lui Voltaire care la început hulea Sfânta Scriptură spunând că în ea nu sunt decât basme şi minciuni. Iar după un timp, Dumnezeu l-a făcut să înfiinţeze în casa lui, o tipografie unde s-a tipărit Sfânta Scriptură. Astfel acţionează Dumnezeu, convertind într-o clipă pe cei care nu-L recunosc şi nu-L cinstesc. Iar J.Ch. Leveque scria: „LEGEA este însăşi PATRIA”.

Deşi lucrarea urmăreşte anumite teme majore legate de patriotism, de virtuţi creştine, de cod etic, totuşi nu este structurată strict tematic, ci urmează firul inspiraţiei, al asociaţiilor de idei, reieşind un corpus omogen, cu adăugirile aferente gândurilor celor doi autori care punctează din loc în loc ceea ce este esenţial. Iată ce spunea publicistul Iosif Vulcan în urmă cu aproape un veac şi jumătate, despre necesitatea culturii: „NAŢIUNEA ROMÂNĂ care vrea să trăiască şi să joace un oarecare rol în istoria universului are imperativa necesitate de a se îngriji de toate acele mijloace care să poată avânta la acel grad al culturii, care să privească fără frică şi gelozie asupra celorlalte naţiuni. Ar fi păcat naţional (s.a.) dacă am rămâne şi pe mai departe nepăsători sau superficiali faţă de elementele de cultură. Suntem datori să le adunăm la un loc, căci ele ne sunt partea cea mai bună a sufletului, sau parapontul nostru pentru concertul neamurilor culte.”

Ar trebui să citească aceste rânduri cei înditruiţi a sprijini cultura românească, pentru a nu o mai înnăbuşi şi chiar suprima considerând că nu este de folos. Gânduri gingaşe, pline de iubire pentru Maica Domnului, cea care L-a zămislit Iisus Hristos şi L-a dat lumii, există pe tot parcursul lucrării, fie din Biblie, fie din Filocalie sau din scrieile sfinţilor. Dar şi din scrierile autorilor, de-a lungul veacurilor. Şi în definitiv, toate acestea sunt un fel de pilule, de vitamine sufleteşti în stare să-ţi aducă tămăduirea, înălţarea şi chiar mântuirea. Emoţionante sunt şi cuvintele lui Teofan Zăvorâtul, sfânt al Bisericii Răsăritene şi scriitor bisericesc: „TU ÎL CAUŢI PE DOMNUL? Caută-L dar numai înăuntrul tău. El nu este prea îndepărtat de nici unul dintre noi. Domnul este aproape de aceia care cu adevăral Îl cheamă pe El. Găseşte un loc în inima ta şi vorbeşte acolo cu Domnul. Ea este cămara de recepţie a Domnului. Oricine Îl întâlneşte, acolo Îl întâlneşte, fiindcă El n-a stabilit alt loc de întâlnire cu sufletele noastre decât în inima noastră”. Cuvinte mai limpezi decât acestea nu există. Pe înţelesul fiecăruia. În meditaţia cu numărul 218 se află o serie de cugetări despre FRICA de Dumnezeu, fie din Biblie, fie din Scriitorii Bisericii, fie din Sfinţi.

Din această Antologie, nu putea lipsi, desigur, Tudor Arghezi, poet, prozator, traducător, publicist, cu o poezie remarcabilă: „MAICĂ ŢARĂ, mulţi te-au duşmănit/ că eşti neam blagoslovit./ Unde sapă sapa locul/ Sare din pământ norocul./ Ai pământ şi ape multe,/ Vântul stă să ţi le-asculte,/ Şi izvoare călătoare,/ Crapii-n ele cât berbecii/ Pepenii de zahăr roşu,/ În grâu spice cât cocoşul./ Pui un bob, din el răsare/ Mia de mărgăritare,/ Dulce binecuvântare…”

Paşoptiştii români s-au pronunţat în cuvinte lămuritoare în privinţa noţiunilor de libertate, neatârnare, credinţă, neam, datorie, patriotism, ţară ş.a. Filozofi din antichitatea grecească şi cea romană: Democrit, Cato, Seneca, Aristotel, preoţi, mari duhovnici, înalţi ierarhi, credincioşi, moralişti francezi, cu toţii sunt reuniţi într-un fluviu de înţelepciune pentru propăşirea omului din cele mai vechi timpuri şi până azi. Şi revoluţionari, aşa cum a fost Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Gheorghe Bariţiu – figură proiemonentă a Revoluţiei din 1848 din Transilvania. O galerie uriaşă de nume, de destine singulare ori colective, puse în slujba naţiilor lor. Câţiva şefi de stat şi domnitori: dr. Petru Groza, Alexandru Ioan Cuza, au lăsat şi ei o urmă luminoasă din gândirea lor legată de ţară şi neam. O altă secvenţă destul de consistentă este intitulată: „Înţelepciunea educaţiei” şi cuprinde scriitori, pedagogi, învăţători, filosofi, sociologi, care au contribuit într-un fel sau altul la desăvârşirea spirituală şi educativă a generaţiilor tinere. Sunt extrem de multe lucruri de spus şi de citat din mărgăritarele înţelepciunii tuturor acestor creatori, este imposibil să-i amintim pe toţi.

Alt capitol de referă la „Gânduri cu…şi despre…Hristos” şi aici, pe o plajă generoasă sunt înscrise nume de notorietate din istoria creştinismului dar şi creatori noi care L-au descoperit şi au dorit să-i închine un gând. Un alt capitol este intitulat „Pe urmele strămoşilor Traco-Geto-Daci” şi aici istoria îşi spune cuvântul. Un capitol destul de interesant este numit: „Pocăinţa ziditoare” şi aici sunt aduse exemple de femei care s-au pocăit, cum a fost Maria Egipteanca. Şi „Patimilor lui Hristos” autorii le dedică un capitol destul de cuprinzător. Condace, praznice, ritualuri liturgice, devoţiuni, adoraţii, toate cântate de diferiţi autori.

Cartea se încheie cu autobiografiile antologatorilor şi cu o Bibliografie generoasă. Ceea ce se remarcă la această scriere de excepţie este faptul că din ea degajă un patriotism demn de marile cauze, că toţi gânditorii şi scriitorii cuprinşi aici îşi manifestă crezul artistic, dragostea pentru ţară, pentru limbă, pentru trecutul jertfelnic pentru neatârnare şi pentru valorile morale şi civice care trebuie să primeze în comportamentul tuturor. Uneori, acest patriotism merge până la extremă, până la jertfirea proprie pentru eliberarea ţării, pentru apărarea hotarelor ei: „Când PATRIA este în pericol şi cheamă pe fiii ei să o ajute, este de trei ori blestemat acela care rămâne surd la gemetele ei”. (Nicolae Filimon, poet, dramaturg, publicist, autorul primului roman modern din literatura română, „Ciocoii vechi şi noi”). Cine reuşeşte să-şi procure o astfel de carte pentru a gusta din când în când din nectarul înţelepciunii lumii se poate considera un om norocos, pentru că va găsi în ea multe răspunsuri la întrebările puse şi nepuse despre Viaţă, Moarte, Înviere, sfârşitul lumii, familie, societate, ţară, neam, limbă românească, jertfă şi ispăşire.

———————————

Cezarina ADAMESCU

Galaţi, 31 August 2016

Ziua Naţională a Limbii Române

Articole | Comments Off on Cezarina Adamescu: Un veac de înțelepciune într-un bogat florilegiu |

17 Sep
2016

Eugen Evu: Epistole din Vavilonia

Imagini pentru Vavila Popovici La urma-urmei omul este în exil pe planeta și a noastră, iar inteligența intuitivă este ubicuă, sub claruri și neguri, poesia revine din luminile subțiate ale cunoașterii. Ceva se precipită, ceva seismic, ceva neîntâmplător…

Vavila Popovici scrie un hronic al vârstelor… Se revendică de la Kafka, probabil prin aceea că s-a născut în spațiul mitologic prometeic, caucazian… Eros sublimat în lotusul cu o mie și una de petale, rostire dulce-suavă, curaj auto-terapeutic, vibrând spre divinitate, cum scrie… Senzualitatea și filosofia răzbat în micul patimoniu al bibliotecii ca o fructieră. Suprasaturați de telenovismul și fantasmagoria unei adevărate industrii a imitatorilor, cum să nu ne bucurăm de prezența unei astfel de valori, pe nedrept ignorată în propria-i țară?

În acest veac, care precipită un soi de robotizare, amenințați de chiar controlorii definiți de exegeți massonic, fricile numărate șapte, (v. Konrad și Popper), sunt doar una, aceea a existenței, agoniei și delirului realului, poeta româncă sfidează toate paradigmele pseudo-metafizice, mai degrabă meta-ftizice (v. Labiș, Bacovia-Vasiliu.) sau Anatol E. Baconski – „Cadavre în vid”, „Corabia lui Sebastian”. Exilul ei este încercarea și roadele serafice ale revelațiilor. Frumusețea chipului se resoarbe în cea interioară, ni se restituie prin poezie.

Religiozitatea nu este ipocrizie și trogloditism, boale care au proliferat ca ciupercile otrăvite… Dojana către egoism este sinceră, amintind de Eminescu, Gabriela Melinescu (Boala de origine divină), parțial de Ana Blandiana.

Nu râdeţi, o femeie nu plânge-n zadar!
Plânge când este rănită,
când în sufletul ei îşi face cuib disperarea.
Nu-mi amintesc
să-i fi fost milă cuiva când plângeam.
N-a fost nimeni în acele clipe
să mă mângâie,
să mă îmbrăţişeze, să mă consoleze.

O consolează opera. Vietate – logos – logostea dimpreună. Anima-Animus.

Alergam ca un animal hăituit,
căutam câte un cotlon în care să mă ascund,
să nu par fiinţa plăpândă,

sau lipsită de demnitate
și dădeam drumul lacrimilor,
strigându-mi durerea,
pentru că ea – durerea, ele – lacrimile,
erau doar ale mele.

Pe scara lacrimilor femeia urcă spre cer,
izvorul lacrimilor ei nu seacă,
durerea din adâncul sufletului îl hrăneşte.
Poate a pedepsit-o Dumnezeu,
poate a vrut s-o ajute?

Scara lacrimilor este scara lui Jacob, omul urcă spre îngeri. EA, femeia, lacrimile, elegismul, sunt izvoare scăpate din captivitate, sufletul – prunc celest…

Vavila desfide secătuirea, arde în sus, verbul și verba nu sunt cum scrie, kafkiene, ci dăruitoare, hierofanice.

Eugen Evu, 17 septembrie, 2016

Articole | Comments Off on Eugen Evu: Epistole din Vavilonia |

17 Sep
2016

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Constantin Băcescu – Erou pentru Pământ și Cruce

„Schimbaţi opţiunea publică, daţi-i o altă direcţiune,

răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi

caracteristic al poporului-din adâncurile în

care doarme. Faceţi o uriaşă reacţiune morală,

o revoluţie de idei în care ideea românesc să fie

mai mare decât uman, european, mondial;

fiţi Români, Români şi iar Români …”

(MIHAIL EMINESCU)

<<Sufletul omenesc cel de totdeauna,

nu cel care suferă scăderi şi aventuri istorice

se păstrează azi la acele câteva mari spirite filosofice

şi la oamnii simpli, din popor>>

(VASILE BĂNCILĂ)

Din frământătura acestei ţărâne sacre şi din aluatul dospit al jertfei sfinte pentru Cruce s-a plămădit acest mult milenar Neam Dacoromân, arhiîncercat şi arhibinecuvântat prin Fiii săi Aleşi, care să-i împlinescă Destinul istoric, religios, cosmic, care să-i zugrăvească Icoana desăvârşirii naţionalist-creştin ortodoxe.

Între cei foarte mulţi dintre aceşti Aleşi se numără şi Eroul nostru-Constantin Băcescu.

Cuscrirea celor două ideologii adversare şi extremiste: bolşevismul şi nazismul prin aleşii Molotov-Ribbentrop, ambii alogeni naţiilor lor, a condus la condamnarea României.

V.M. Molotov, consemna Doctorul Milcoveanu, cu o suită de 1 000 de curteni: spioni şi diplomaţi ajunge la Berlin în 8 Noiembrie 1940, cerându-i furerhului să mai de-a un ultimatum României, aşezând graniţa pe Munţii Carpaţi, pentru a anexa toată Moldova. Hitler a refuzat spunându-i lui Molotov: „România de astăzi nu este România regelui Carol al II-lea, care participa la încercuirea Germaniei, ci este România generalului Ion Antonescu şi a Mişcării Legionare, care au o politică pozitivă faţă de Germania.” (cit. de Dr. Bacalbaşa, în Doi plisnoţi…, p. 34)

Refuzând cererea lui Molotov, Hitler a decis prin Directiva 21,intrarea în războiul antisovietic. Pe 25 Noiembrie acelaş an, sovieticii şi-au reluat pretenţiile hegemonice. Ne-a salvat de astă dată Prahova-patria petrolului. În 1943, graţie înfrângerilor germano-române repetate, ofertarea frontierei sovietice pe Carpaţi a venit din partea lui Ribbentrop la întâlnirea cu Molotov, undeva pe frontul din Ucraina. Cel care a refuzat a fost bolşevicul, sigur de victorie. Deci primii care au trădat după începerea războiului au fost aliaţii germani.

Alianţa lor însemna doar pofta dictaturii: înghiţirea statelor mici. Soarta Basarabiei, a României urma să fie cântărită pe 6 Decembrie 1939. Dar Sfântul Nicolae-Ocrotitorul a vrut altfel: „Toată lumea la Moscova, de la Stalin în jos, scria jurnalistul-istoric Wiliam L. Shirer, îşi închipuia că Armata Roşie va fi la Helsinki într-o săptămână de la începerea atacului. Erau într-atât de siguri, încât atacând Finlanda la 30 noiembrie fixaseră data de 6 decembrie în vederea atacului din Basarabia, dar l-au contramandat în ultimul moment.” (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa în Doi Plisnoţi Care Au Trecut Prutul. Vol. I. Tipo Moldova, Iaşi-2016, p. 199)

Soldatul Băcescu făcea parte din Regimentul 30 Dorobanţi-Câmpulung Muscel care, alături de Regimentul I Vânători şi IV-Argeş, VI-Artilerie-Piteşti şi 26-Artilerie Argeş constituiau Divizia a III-a de gardă a generalului Antonescu, având comandant de divizie pe generalul Şteflea. Tuturor trupelor plasate la graniţa cu Basarabia, generalul Antonescu le-a ordonat pe 22 Iunie 1941, să deschidă foc şi să treacă Prutul, declarând război Uniunii Sovietice, denumit: Pentru PĂMÂNT şi CRUCE!

Ordinul de zi pe armată: „Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a basarabenilor!”

Cu o zi în urmă, pe 21 Iunie 1941, Stalin pregătea asupra Germaniei şi României un atac nimicitor: „Pe 21 iunie 1941 a fost emisă decizia Biroului Politic al PCUS de alcătuire a fronturilor. Cinci regiuni militare de frontieră erau în mod secret transformate în fronturi. Totodată s-a stabilit conducerea unică a celor şapte armate ale eşalonului doi strategic. Comandant mareşalul Budionâi, comisar politic Gheorghi Malenkov, membru al Politbiroului, Statul major al liniei a doua de atac-Breansk… Atacarea URSS de către România şi Germania a fost un act preventiv al unei agresiuni deja decise asupra ţării noastre. Al unei agresiuni iminente ce trebuia să se producă în câteva săptămâni. O agresiune repetată, căci ultimatumul sovietic din 1940 a fost un act de război.” ( ibid., p. 231)

După trecerea podului de lemn de peste Prut prima localitate care i-a întâmpinat a fost comuna Ţiganca cu fostele ei case albe zidite scund. Sovieticii s-au retras pe malul Nistrului.

40 de zile a durat acţiunea armatelor româno-germane de dezrobirea a Basarabiei, Bucovinei şi ţinutul Herţa, însumând pentru armata română jertfa a 24. 396 militari (morţi, răniţi, dispăruţi). „Pe 16 iulie 1941, la orele 13.00, sublocotenentul Aurelian Marinescu a înălţat tricolorul pe turla bisericii Sfânta treime.” (ibid., p.232)

Armatele româno-germane au mărşăluit: „ zi de zi şi noapte de noapte toată Basarabia până la Chişinău. Aici am stat două zile pe loc…În ultima zi am fost adunaţi pe companii şi comandanţii ne-au informat pe scurt despre cele ce aveam de urmat: că vom trece Nistrul şi vom avea ca obiectiv Odesa, pe care trebuia s-o dezrobim… Ne-au informat în continuare că şi dincolo de Nistru, în Transnistria, sunt tot sate moldoveneşti care trebuie dezrobite până pe malul stâng al Nistrului, la Odesa.” (Constantin Băcescu, Pentru Pământ şi Cruce-Jurnal de război-memorii din lagărul siberian. Ed. Reîntregirea Alba Iulia-2000, p. 36)

* *

Ofiţerii români comandanţi se refereau fie la geţii de pe Tyras/ Nistru-Regatul tyrageţilor care l-au înspăimântat în anul 514 î.d. Hr. pe Darius I-împăratul perşilor scăpat cu viaţă de goana curajoasei sale cămile: c.f. Herodot, Istorii, Ed. Şt., Buc, 1961, vol.I, Cartea I-a; fie la Neamul geţilor de pe Nistru (Tyras) cărora li se spunea Tyrageţii.

Strabon aminteşte că Tyrageţii locuiau pe Nistru, în <<câmpia geţilor>> care se întindea între Dunăre/ Istros şi Nipru/ Boristene.

În zona inferioară a fluviului Volga cuprinsă între Nipru şi Munţii Urali stăpâneau din antichitate două ramuri ale geţilor numiţi tysageţii (de la etruscul tysa/ tisa=puţin) şi evergeţii, care ne aminteşte de regele Ptolomeu III Evergetul (238-205 î.d. Hr.) supranumit Binefăcătorul. (Marie Nicolas Bouillet, Dictionnaire universel d’Histoire et de Geographie, Paris-1860)

„Înrudirea şi convieţuirea daco-geţilor, tirageţilor, tisageţilor, evergeţilor şi massageţilor cu popoarele scito-sarmate, remarcă P. L. Tonciulescu şi E. Delcea, în spaţiul cuprinzând Panonia, Dacia şi zonele de nord-pontice şi nord şi est-caspice până la hotarele Chinei se reflectă foarte sugestiv în fondul lexical comun tuturor acestor popoare, păstrat şi azi în limba daco-română, atestând că popoarele care îl posedă au convieţuit cândva în acest imens spaţiu, printre ele fiind desigur, şi massageţii, cei care sunt atestaţi în toate colţurile lumi.” (Paul Lazăr Tonciulescu/ Eugen Delcea, Secretele Terrei Istoria Începe În Carpaţi. Ed. Obiectiv, Craiova, p. 95)

Teritoriul dintre Nistru şi Bug denumit mai târziu Transnistria care îşi avea graniţa pe Bug aşa cum era pe vremea domnitorului Gheorghe Duca Vodă al Moldovei între 1665-1666; 1668-1672; 1678-1683 şi între 1673-1678, al Ţării Româneşti, hatman al statului căzăcesc dintre Bug şi Nistru, respectiv Ucraina Apuseană, între 1681-1683. (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Univers Enciclopedic, Buc. 2002, p. 382; Cristache Gheorghe/ Florian Tucă/ Cezar Dobre, Voievozi, Domnitori, Principi, Regi, Preşedinţi şi alţi Şefi de stat din spaţiul românesc Dicţionar. Ed. DC PROMOTION, Bucureşti-2004)

„Aşa se explică existenţa Transnistriei în perioada războiului ruso-turc din 1735-1739, având capitala la Balta, precum şi întinderea Valului lui Traian până la Don. De unde în antichitate, tirageţii se întindeau până la Nipru, datorită năvălirilor barbare şi a extinderii Imperiului rus spre sud (în anul 960 d. Hr., graniţa sa sudică era la sud de Moscova şi de Novgorod), în perioada războiului ruso-turc menţionat anterioar, Transnistria se învecina la est cu Donul, pe care trăiau cazacii moldoveni, astfel cum precizează, într-o cuvântare, regele Sobieski al Poloniei, în urma unui război cu Ştefan cel Mare: <<Nu mă bat cu cazacii de pe Don, pentru că sunt moldoveni>>(Paul L. Tonciulescu/ Eugen Delcea, op. cit., p.95)

* *

Atacul de la Plosca a adus un azur liniştit zilei de 6 August 1941, încurajindu-i spre cele de la Bunafotca, Stern, creasta Dealul Porcului-Cota 102, când în rândurile ostaşilor ca o îmbărbătare a pătruns zvonul că Dumnezeu l-a trimis pe Petrache Lupu de la Maglavit, ca pe o binecuvântare. Au urmat atacurile de la Vigoda încheind cu ultima zi a lui August pe cel de la Octeabri. Începutul lui Septembrie aduce izbânda atacului de la Neutali înşirând pierderile din ce în ce mai mari către finalul ajungerii la Odesa.

14 Octombrie 1941-Ziua Cuvioasei Paraskeva le-a adus ostaşilor din campania lui Constantin Băcescu vestea capitulării Odesei în mâinile armatelor româno-germane.

Ziua de 2 Noiembrie 1941 a fost închinată marii defilări care le aducea unora elogiul marilor eroi şi martiri, altora concedii şi grade pentru instruirea contigentelor 1941-1943.

„Ziua de Crăciun a anului 1941. Crimeea ocupată de nemţi şi români. Sovieticii hotărăsc să o cucerească cu trupe aduse din Caucaz, pe mare, cu vapoare şi submarine (Crimeea este o peninsulă). Zi cu ger extrem, minus 42 grade, toate uleiurile minerale au îngheţat. Viscol năprasnic. Armamentul german şi român nu mai funcţionează. Armamentul rusesc, uns cu ulei de ricin (vegetal), este funcţional. Neamţul şi românul se apără cu patul armei, baioneta şi grenada.”(Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi Care Au Trecut Prutul. Vol. I. Tipo Moldova, Iaşi-2016, p. 244)

După săptămâna de concediu, caporalul Băcescu s-a prezentat la Regimentul IV-Piteşti. În februarie 1942, primeşte o grupă de recruţi din Compania a 8-a mitralieră, Batalionul II al Regimentului 30 Dorobanţi de sub comanda lui Răducu Gheorghe. În Iulie 1942, caporalul Băcescu s-a încadrat în Plutonul I, grupa a II-a a Companiei I condusă de Căpitanul Arvătescu. Duminică 2 August 1942, biroul mobilizări l-a recrutat pe fostul trăgător de mitralieră cu şcoală de cadre al Companiei a IV-a de pe frontul Odesei.

Colonelul Munteanu: –„Uite care e situaţia, caporal: începând de astăzi eşti vărsat la Centru de instrucţie Sărata din Basarabia pentru a instrui concentraţii veniţi din toată ţara, care urmează să plece pe front. Pentru asta eşti tu numit aici, numai pentru aşa ceva. Ai înţeles?” (ibid., p. 138)

Comuna Sărata cu case frumoase acoperite cu ţiglă fusese locuită de o populaţie germană pe care Hitler a dus-o în Germania, lăsând comuna pustie. Caporalul Băcescu a luat comanda grupei a III-a, a plutonului 3, al Companiei a III-a, formând faimosul Batalion I.

Caporalul pe care l-a înlocuit l-a luat de-o parte şi l-a avertizat: „Fii atent că sunt puşcăriaşi. Să nu te iei rău cu ăştia că se răzbună.” Apoi acesta a plecat, iar pe mine mă trece un fior pe şira spinării şi m-am întrebat: <<Cum poate un colonel să mintă? Să-mi spună că sunt concentraţi iar ei să fie deţinuţi?>> (ibid., p. 145)

Ce însemna înstrucţia şi pregătirea Batalionului I din localitatea Sărata? Iată ce povesteşte Doctorul în Drept, condamnat politic, Traian Trifan: „În anul 1942 eram în celularul din Aiud sute de legionari, în majoritatea elevi, studenţi, intelectuali. În ziua de 7 (5) Mai 1942, dimineaţa pe la orele 9, toţi deţinuţii am fost adunaţi în curtea închisorii (colţul T-ului celular dinspre birouri), pentru a ni se comunica ceva de interes personal. În scurt timp apare maiorul Munteanu Aurel, directorul închisorii, care dă citire unui decret lege, dat de Ion Antonescu, în care toţi legionarii deţinuţi care se desolidarizează de Mişcarea Legionară, pot fi eliberaţi din închisoare pentru a merge pe front pentru reabilitare.” (Mărturisesc Robul 1036. Ed. Scara, Bucureşti-1998, p. 80)

Iată ce conține Copia-duplicat, înregistrată la Penitenciarul Aiud sub nr.4150 (4151) din 9 Mai 1942, al memoriul Doctorului Traian Trifan adresat Ministrului Justiţiei :

„Domnule Ministru,

Subsemnatul Traian Trifan din Penitenciarul Aiud (fost prefect pentru jud. Braşov), condamnat la 16 ani M.S., am cerut în luna Iunie 1941, până în Martie 1942, să mi se îngăduie să merg pe front, pentru a-mi face datoria către ţară.

Faţă de aceasta, Onor Direcţiunei Penitenciarului mi-a citit în ziua de 5 Mai 1942, adresa M.St.M. nr. 8178 din 29 Aprilie 1942.

În răspuns ţin să vă arăt, că nu pot primi condiţiile din adresă pentru următoarele motive:

-Aprobarea mergerii pe front se dă ca o posibilitate de reabilitare. Nu am cerut şi nu voi cere acest lucru, deoarece ar însemna să mă înfierez singur, recunoscând că sunt vinovat, dement şi că am lucrat contra interesului Neamului şi Statului. Faptele trecutului mei politic nu mă înjosesc, ci mă onorează.

-Prin sentinţa de condamnare a fost umilită Legiunea şi calitatea (funcţia) legionară ce am avut cu stigmatul rebeliunii. Atâta timp cât această sentinţă nu va fi anulată, voi protesta cu toată fiinţa mea, până în ceasul morţii.”

Se spune în adresă: <<Domnul Mareşal Antonescu a hotărât să se dea posibilitatea condamnaţilor de drept comun şi celor politici să se reabiliteze luptând pe front la unităţile constituite aparte.

Aşadar: legionarii Căpitanului puşi alături, cot la cot, cu delicvenţii de drept comun. Unitatea astfel constituită este o insultă adusă Adevărului, morţilor noştri şi trecutului nostru de luptă naţionalistă şi anticomunistă.

Plecarea pe front se face de la închisoare. Deci nu românul pleacă să-şi facă datoria, ci ocnaşul. Preşedinţia Consiliului de Miniştri a dat în presă cu referire la mergerea pe front a deţinuţilor politici, un comunicat, în care spune că unii comandanţi de unităţi refuză primirea deţinuţilor politici, refuz găsit explicabil şi întemeiat de Onorata Preşedinţie, din care motive se vor constitui unităţi speciale.

Răspund că dacă armata nu are nevoie de ostaşi, nici eu nu mă pot degrada singur la acceptarea situaţiei inexprimabil de nedreaptă, de rebel şi ocnaş în care am fost pus.

Moartea o primesc, dar umilirea Legiunii şi a trecutului meu legionar-niciodată.

Traian Trifan, deţinut, Penitenciarul Aiud

D-sale D-lui Ministru al Justiţiei, Bucureşti.>> (ibid., p. 71-72)

Mai departe unul din Brazii care s-au frânt, dar nu s-a îndoit-Traian Trifan, adaugă:

„Antonescu voia două lucruri: să arate că a rezolvat problema legionară prin eliberarea celor din închisori, eram atunci peste trei mii, şi cei instruiţi în cele două centre: Sărata şi Arciz, din Basarabia, odată trimişi pe front, să nu se mai întoarcă niciunul. Aşa după cum s-a întâmplat. Mulţi au fost împuşcaţi pe la spate.” (ibid., p. 83)

O altă mărturie vine de la un membru marcant ţărănist Silviu Crăciunaş: „… în cursul războiului împotriva Uniunii Sovietice, mareşalul Antonescu a decis să scoată din închisori şi lagăre pe legionarii deţinuţi…, trimiţându-i pe front, cu ordine strict adresate ofiţerilor comandanţi să trimită elemente legionare în cele mai expuse poziţii de luptă, de unde să nu se mai întoarcă niciodată. Ordinele au fost executate cu stricteţe.” (Silviu Crăciunaş, Reabilitarea. Ed. Vremea, Bucureşti-2000, p. 73)

Doctorul în Drept Victor Corbuţ, decorat cu Coroana României, cl. V-a cu Spade şi Panglica „Virtutea Militară”, trimis pe front pentru reabilitare, a luptat ca ofiţer, 3 ani în regimentul 37 Artilerie, mărturisind că: „Nici nu apucasem să dăm ochii cu inamicul ci încă mărşăluiam departe de liniile de luptă, pe drumurile desfundate ale Ucrainei, când comandantul de divizie (*) îl cheamă deoparte pe camaradul meu (*) care avea acelaşi grad cu mine şi împreună aveam comanda administrativă a câte unui grup de comandă divizie, şi-i spune: <<Uite măi Gheorghe ce mi-a spus comandantul de regiment (*) chiar acum… Îi vezi pe cei doi sublocotenenţi care merg călare alături în fruntea unităţilor lor? la primul semn suspect tragi în ei>>. Apoi maiorul s-a îndepărtat iar camaradul meu mi-a transmis şi mie cele de mai sus.” (Victor Corbuţ, Civitas Diaboli. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2005, p. 325)

O preţioasă mărturie vine din partea preotului ortodox luptător pe frontul din Răsărit, Nicolae Crăcea, care ştia despre dispoziţia expresă dată de Şeful statului, de concentrare a legionarilor pentru reabilitare începută în Iunie 1942: „Toţi au fost trimişi la <<Centrul 5 de instrucţie-Sărata-din sudul Basarabiei>>. Au fost formate 20 de batalioane, deci în total 12 000 de suflete au trecut pe la Sărata, murind în cea mai mare parte… Şi toţi erau reabilitaţi <<post mortem>>.” (Nicu Crăcea, Dezvăluiri Legionare. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2001, p. 35)

În acelaşi spirit ne lasă mărturie, Dr. Şerban Milcoveanu, fostul preşedintele U.N.S.C.R: „În martie 1942 trimite pe front (e vorba de Ion Antonescu) în linia I, 15 000 intelectuali universitari cu ordin special secret de asasinare. Au fost omorâţi 14 500 şi eu sunt unul din cei 500 supravieţuitori. Tot în martie 1942 trimite pe front în batalioanele 900, 990-994 circa 4000 de elevi de liceu şi la plecarea din lagărul de la Sărata din sudul Basarabiei strigă cu voce tare: <<Veţi muri unul după altul până ce şefii voştri de la Berlin mi se vor subordona.>>

Destinul a fost ca aceste batalioane de elevi de liceu să fie împinse între mitralierele sovietice trăgând din faţă şi mitralierele româneşti trăgând din spate. Întreg acest masacru şi întreagă această ruşine cu unica cauzalitate de a avea şefia Mişcării Legionare şi de a face din ea suportul dictaturii.” (Dr. Şerban Milcoveanu, Teroarea de Stat până la 22 decembrie 1989. Bucureşti-2004, p. 163)

Dr. Nicolae Bacalbaşa, citându-l pe doctorul Milcoveanu, care amintea doar batalioanele: 900, 990 şi 994, face referire la patru batalioane de elevi. Dar, având şi evidenţa Batalionului-Independent 991, consemnat de sergentul-erou Băcescu în Jurnalul său putem spune că cele patru batalioane de elevi erau următoarele: 900, 990, 991 şi 994.

„Numai că, de pildă, ofiţerii însuraţi cu evreice care nu au acceptat să divorţeze au fost trimişi în batalioanele disciplinare. În acest mod a murit pe front un maior, citat de doctorul Şerban Milcoveanu…, trimis în cele patru batalioane alcătuite din elevi de liceu trimişi pe front pentru că aparţineau structurilor naţionaliste ale <<Frăţiilor de Cruce>>. Batalioane de sacrificiu.” (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi Care Au Trecut Prutul. Vol. I. Tipo Moldova, Iaşi-2016, p. 239)

„Promisiunea ca şi cererea nu erau prea roze, spunea George Popescu, deoarece nu era vorba de o eliberare ci de o scoatere murdară din închisoare şi trimiterea pe front în linia întâi (pentru reabilitare, unde te aştepta o moarte sigură), cu alte cuvinte se plănuia o reabilitare prin moarte.” (George Popescu, Sub sabia Cavalerilor Apocalipsului. Ed. Majadahonda, Bucureşti-1997, p. 8 )

Toader Ioraş, consemnează mărturia despre misiunea specială privind graţia reabilitării:

„ Batalioanele de reabilitare în care, alături de pungaşi, cot la cot cu tâlharii de drumul mare, amestecaţi printre toate lepădăturile societăţii, sunt încadraţi şi legionarii. Aceste formaţiuni inventate de o minte plină de ură, se ştie, sunt condamnate de la început. cei care vor scăpa de focul inamic vor fi seceraţi din spate de mitralierele româneşti.” (Toader Ioraş, „Oaspeţi” ai Marelui Reich. Ed. Gama-1997, p. 47)

Batalionul I-Sărata-Basarabia era format din: mr. Buruiană din Moldova-compania a III-a, căpt. Costescu din Bucureşti-plutonul I, lt. Pavel Gheorghe-rezervist, din Moldova, comandaţii de grupe şi deţinuţii alcătuind 1001 suflete. Caporalul Băcescu devenit închietor al plutonului 3 sub comanda lt. Pavel Gheorghe a primit decoraţia Bărbăţie şi Credinţă cu spade. După o instrucţie scurtă şi sumară li s-a promis linia I-a în compania Batalionului „991-Independent”. Ziua de plecare: 1 Septembrie 1942. S-a traversat cu trenul Basarabia, Nistrul, Odesa, Bugul, Nipru-Petroschi, debarcând pe ţărmul mării Azov la Mariopol de ziua Sfintei Fecioare Maria, la 8 Septembrie 1942.

Batalionul 991-Independent cu cei 1001 ostaşi s-a ataşat Diviziei a 5-a infanterie, compusă din regimentele: 8 Buzău, 9 Râmnic şi 32 Mircea-Ploieşti, 2 regimente de artilerie şi două brigăzi de specialişti.

Marşul a început pe 9 Septembrie 1942-Ziua Sf. dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana din Mariopol ajungându-se pe 1 Octombrie după 750 km la Cotul Donului.

„Mărşăluiam zilnic de dimineaţa până seara numai cu o cană de ceai şi un sfert de pâine drept hrană. Străbăteam 20, 30, uneori mai mulţi kilometri până ajungeam acolo, unde era bucătăria oprită pentru prepararea hranei… Trecând prin Dombas ajungem la Doneţ.” (ibid., p. 163)

Asaltul asupra sovieticilor a început cu Atacul de la Cotele 201, 202, 203. Ajutaţi de o parte din Batalioanele tot de sacrificiu formate Sărata şi Arciz şi Divizia a 6-a, Batalionul 991 a pus stăpânire pe ultima Cotă a marelui Cot al Donului, împrejmuit de Valea Zorizei la circa 60 km nord-vest de Stalingrad. Divizia a 5-a făcea eforturi disperate pentru a cuceri şi ei ultima Cotă, ca să se aşeze pe acelaşi aliniament cu Divizia a 6-a: „Ni se cerea să intervenim acolo unde lupta era mai grea şi ei nu puteau, singuri, să ocupe cota respectivă sau erau contraatacaţi de ruşi. În felul acesta noi am devenit batalion de sacrificiu. Până şi ruşii aflaseră de vestitul nostru batalion de deţinuţi, astfel încât ori de câte ori ştiau că luptă cu noi intrau în panică şi se retrăgeau…Atacurile ce continuau neîncetat răriseră rândurile Batalionului 991 aproape la jumătate… Noi, Batalionul 991 Independent, cei care fuseserăm folosiţi ca batalion de sacrificiu în cele mai grele lupte, am reuşit să ne fixăm mai sigur acolo pe un deal, unde în faţă şi puţin la dreapta se contura Valea Zarizei, împânzită toată cu lăstăriş… În seara zilei de 7 spre 8 Noiembrie, când se sărbătoresc Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, un nor gros şi cu vânt de stepă a stârnit mai întâi ploaia, care s-a transformat în lapoviţă şi apoi în ninsoare.” (ibid., p. 191) Sovieticii au contraatacat, dar graţie Batalioanelor de sacrificiu, cu sacrificii mari poziţia victoriei pe Cotul Donului a fost păstrată. Un subordonat al Sergentului Băcescu l-a informat că generalul Şteflea oprind trimiterea altor trupe noi pentru întărirea poziţiei, nemţii le-au tăiat suplimentul de hrană rece: pesmeţi, marmeladă, unt, ţigări şi bomboane:

–„Da’ cine ţi-a spus ţie toate astea? îl întrebai eu atunci trecându-mă un fior prin tot corpul.

-Am auzit de la un ofiţer venit de la Statul Major şi trimis de generalul Şteflea să anunţe în secret mai mulţi ofiţeri de aici, de pe front, să se întoarcă în ţară pe motiv de concediu. Şi căpitanul Costescu este plecat tot în concediu, a mai adăugat soldatul…În dimineaţa zilei de 18 noiembrie, profitând de ceaţa aceea, ruşii pornesc în secret marea ofensivă ce a schimbat soarta războiului.”(ibid.,p. 203)

Despre trădarea generalului Şteflea mărturiseşte un Român de un caracter ireproşabil şi foarte bine informat, prinţul Mihail Sturdza: „… Generalul Şteflea, omul de încredere al Generalului Antonescu, cel care nu vroia să recâştigăm acel ostrov furat (Transnistria?), care la procesul Generalului, în faţa unui tribunal comunist, s’a lăudat că a trădat tot timpul pe şeful care îşi pusese încrederea în el şi că a sabotat continuu, ca Şef al Marelui Stat Major, trimiterea trupelor pe front şi aprovizionarea lor, contribuind astfel la dezagregarea liniilor noastre pe Volga…

Dezastrul de la Stalingrad se datora exclusiv îndărătniciei cu care Comandamentul German concentrase toate sforţările sale asupra atacului frontal al <<cetăţii>>, renunţând a priori la beneficiul manevrei, singurul generalmente decisiv în asemenea împrejurări şi apărându-şi flancurile imobilizate cu divizii româneşti răsfirate pe două fronturi, mult prea mari pentru a reprezenta o adevărată linie de apărare, aceasta împotriva obiecţiunilor reiterate atât comandanţilor locali cât şi ale Comandamentului Românesc…

Destinele Românismului trecuseră din mâinile Mareşalului Antonescu-care de la alungarea Mişcării Legionare din Guvern rămăsese înconjurat numai de cretini politici, de slăbănogi şi de defetişti-în mâinile unei clici ce se organizase la Ministerul Afacerilor Externe sub conducerea unui foarte oarecare Niculescu-Buzeşti, moştenitori spirituali ai lui Titulescu, la Palatul Regal cu resturile lui Urdăreanu şi cu câţiva militari, ca Generalul Şteflea şi Generalul Racoviţă, amândoi în comunicaţie directă cu adversarii noştri occidentali şi sovietici.” (Mihail Sturdza, România şi Sfârşitul Europei. Amintiri din Ţara pierdută. Ed. Fronde Alba Iulia-Paris-1994, p. 244, 248-249)

Cei doi generali trădători şi-au avut ca precursori laşitatea şi incompetenţa generalilor Teodorescu şi Aslan, care au pe conştiinţă înfrângerea ruşinoasă de la Turtucaia din 24 August/ 6 Septembrie 1916, ce a condus la marele dezastru vizând ocuparea întregii ţări.

Trădarea generalilor sau frica este plătită scump cu sângele ostaşilor lor din tranşee.

Înainte de marele atac pregătit de Armata Roşie la Cotul Donului, se declanşase atât pe Don cât şi la Stalingrad o confuzie dezastruoasă, spune eroul ofiţer Aurel State: „Efective înjumătăţite prin concedii. Schimbări în comandament. Schimbări de unităţi în dispozitivul de apărare în ajunul atacului inamic, astfel ca nimeni să nu-şi cunoască poziţia sa şi nici pe a vecinilor. Rezerve trimise departe în spate. Unităţi din linia întâi care se repliau potrivit unor ordine necontrolabile, în timp ce vecinii erau lăsaţi la voia întâmplării cu flancurile descoperite.” (Aurel State, Drumul Crucii. Amintiri de pe Front şi din Gulaguri. Ed. Rost. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti-Piteşti-2013, p. 222)

„Armata Donului era, aminteşte eroul ofiţer Radu Mărculescu-purtător al Coroanei României cu spadă şi panglică militară, în grad de cavaler, din start, sacrificată… Trimiterea acestor unităţi la distanţe cu mult peste posibilităţile noastre logistice-de unde grava precaritate în aprovizionarea cu muniţie, alimente şi echipament-, înşirarea acestora pe un front colosal de întins faţă de posibilitatea lor de acoperire, apoi lipsa de armament antitanc, de unităţi blindate, ca să nu mai vorbim de aviaţie (şi toate acestea în faţa unui inamic suprasaturat de tancuri, oameni şi muniţie), ne condamnau de la început la o înfrungere dezastruoasă… Atunci care a fost <<scopul superior>> mai îndepărtat pentru care ne-a sacrificat ca pe nişte pioni pe tabla de şah?” (Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică. Ed. Humanitas, Buccureşti-2010, p. 44)

Tancurile sovietice mari cât o locomotivă cu însemnele U.S.A. au ocupat adânc spatele frontului românesc. Batalionul 991, sacrificat până la 335 de suflete s-a pus în retragere mâhniţi sufleteşte, părăsind o zonă strategică deosebită cu tranşee, cu căsuţe săpate în pământ, cu viroaga acelui loc ca o fortăreaţă: <<căci de bine de rău, pe noi ruşii nu ne clintiseră până atunci nici un pas.>> (ibid., p 212)

Vitejia şi jertfa ostaşilor români se întindea văzând cu ochii, dar la spectrul foamei soldaţilor s-a adăugat insuficienta pregătire, plus armamentul prost din dotare.

Iată ce mărturiseşte Părintele maior Dimitrie Bejan: „Am căzut prizonier în Rusia, la Stalingrad, în iarna lui 1942, împreună cu 17 000 de români, unde am stat şase ani de zile, până în 1948. Dar nu putem spune că ne-au prins. Noi nu mai aveam nici cartuşe, n-aveam nici ce mânca. La focurile improvizate în parcuri, seara, oamenii îşi frigeau centurile sau tălpile de la bocanci, le mâncau scorojite.” (Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei. Viaţa unui Preot Martir. Hârlău-Iaşi-2002, p. 29)

La 21 Noiembrie 1942, Sergentul Băcescu după 6 luni de front în linia I-a este rănit în timpul retragerii de un glonte trimis din spate: „Deci, din acea zi, oră şi minut întreaga Divizie a5-a a infanteriei a intrat în dezordine. Tot de la această dată s-a terminat definitiv cu existenţa Batalionului 991-Independent… Toată suflarea aceea omenească, care ne retrăgeam şi apăruserăm ca ţintă vizibilă a inamicului, am fost folosiţi ca la poligonul de tragere… Noi am fost primii oameni ai acelui război care în ziua de 21 noiembrie am luat contact cu noua armă-Katiuşa(ibid., p. 222-224)

Dincolo de proiectile, sovieticii bombardau şi cu o puzderie de afişe cu următorul text: <<Fraţi români, predaţi-vă! De ce mai luptaţi flămânzi în interesul altora? Lepădaţi-vă de fiara fascistă! Predaţi-vă, noi nu vă facem nici un rău!>> (ibid., p. 234)

Divizia a 6-a era şi ea făcută ferfeliţă ca celelalte corpuri de armate, peste şapte divizii, care s-au încleştat în marele cavou din Cotul Donului. Din celebrul Batalion de sacrificiu 991, se mai târau în viaţă 5 ostaşi. Din celelalte 19 Batalioane sacrificate au supravieţuit la fel de puţini soldaţi. Întunericul morţii, bezna nopţii şi fiarele roşii hămesite de sânge încercuiseră zdrenţele decimate ale bravei armate române, trădată de o parte din ofiţerii ei superiori. Armata a 6-a germană de la Stalingrad, încercuită deodată cu cea română a mai rezistat până la 2 Februarie 1943, când a capitulat.

Generalul Platon Chirnoagă ne transmite cauzele care au condus la marile înfrângeri ale armatelor germano-române de la Cotul Donului, Stalingrad şi apoi pe toate fronturile: „Hotărârea pentru ofensiva spre Stalingrad şi Caucaz a fost comunicată prin instrucţiunea operativă nr. 41 din 5.4. 1942. Prin această instrucţiune, grupul de armate de sud trebuia întâi să distrugă inamicul de la vest de Don din faţa armatei a 6-a (la aripa stângă a grupului de armate în regiunea Harkov), după care acest grup se împărţea în alte două grupuri de armate:

-Grupul de armate A (mareşal List)-cu armata I-a blindată şi armata a 17-a-trebuia să atace spre Stalingrad, pornind de la aripa dreaptă a grupului de armate sud şi înaintând de-a lungul cursului inferior al Donului.

-Grupul de armate B (mareşal von Weichs)– cu armata a 4-a blindată şi armata a 6-a-trebuia să atace în lungul Donului spre Stalingrad, pornind de la aripa stângă a grupului de armate sud. Ambele grupuri de armate trebuiau să se întâlnească la Stalingrad şi să-l cucerească sau să-l distrugă prin foc. Apoi trebuiau să se îndrepte spre sud pentru a cuceri Caucazul.

La 28 iunie a început marea ofensivă germană… inamicul n-a mai aşteptat să fie prins în cerc şi s-a retras la timp… Armata a 6-a şi-a continuat înaintarea spre est şi la 23 iulie se găsea în cotul Donului la nord de Kalaci.

În această situaţie, comandamentul suprem german-înşelat poate de slaba rezistenţă opusă de ruşi-a renunţat să mai concentreze toate forţele în jurul Stalingradului şi a hotărât ca:

-Grupul de armate A cu armata I-a blindată şi armata a 17-a să înainteze spre sud în Caucazul de vest, de-a lungul coastei Mării Negre, şi să pună stăpânire pe regiunea petroliferă Batum.

-Grupul de armate B să cucerească Stalingradul cu armata a 6-a şi armata a 4-a blindată.

Această hotărâre a fost greşala fatală. Dacă s-ar fi aplicat integral instrucţiunea nr. 41 de la 5.4.1942-adică amândouă grupurile de armate să fi atacat la Stalingrad-acest oraş ar fi fost cucerit repede şi cu mult mai puţine pierderi. Hitler a vrut însă să ajungă în regiunea petroliferă din Caucaz înainte de venirea iernii; de aceea n-a reuşit nici într-o parte nici în cealaltă…

Bătălia de la Cotul Donului ar fi avut cu totul alt rezultat dacă înaltul comandament german ar fi luat în considerare cererile comandanţilor români şi n-ar fi desconsiderat informaţiile trimise de pe front despre pregătirile ofensive ruse…

Greşeli au fost, evident! Dar ele au aparţinut Înaltului Comandament German şi anume:

1) N-a dat trupelor române, nici înainte de plecarea din ţară şi nici după sosirea pe front, armamentul anticar şi artileria grea pe care se angajase să le distribuie acestor trupe.

2) Nu s-a permis armatei a 3-a române să reducă, la sfârşitul lunii septembrie şi la începutul lui octombrie, capetele de pod ruseşti aflate în zona ei operativă.

3) N-a luat în considerare informaţiile armatei a 6-a germane şi ale armatei a 3-a române, despre o foarte puternică concentrare de forţe inamice în cotul Donului.

4) N-a adus rezerve suficiente în spatele celor două armate române, nici chiar atunci când se ştia că ofensiva inamică era iminentă.

5) Pe la 10-11 noiembrie se ştia cu precizie că ruşii sunt gata să dezlănţuie o mare ofensivă în Cotul Donului. Dacă la Stalingrad, armata a 6-a germană dispunea de forţe considerabile, fixate de rezistenţa armatei a 62-a ruse într-o bătălie distrugătoare, armatele 3 şi 4 române, care îi asigurau flancurile, aveau diviziile întinse pe fronturi foarte lungi şi nu dispuneau de armamentul necesar unei bătălii defensive contra unui inamic dotat cu numeroase care de luptă.

În această situaţie, era logic să se renunţe la cucerirea oraşului Stalingrad, să se retragă de acolo o parte din artileria grea, din trupe şi din masa impunătoare de armament de tot felul, şi să fie distribuite fie pe frontul celor două armate române, fie trecute în rezerva directă a acestora.” (General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice. Ed. Fides, Iaşi-1998, p. 224-249)

Cu piciorul rănit la Popliscaia, Sergentul Constantin Băcescu târăşte după el primii paşi ai prizoneratului spre încremenita Siberie, care a pustiit sufletele milioanelor de prizonieri. Erau zorii zilei de 23 Noiembrie 1942. Sergentul Băcescu a avut şansa unei intervenţii divine şi medicale salvându-şi piciorul rănit. Pe 8 Decembrie 1942, seara trenul cu prizonieri a oprit într-un orăşel al Siberiei de Nord, debarcându-i nopţilor albe siberiene.

Ziua de 9 Martie 1943, le-a oferit deportarea a celor peste o sută de companii cu un efectiv variind între 10 000 şi 20 000 de prizonieri, în lagărul siberian 99, la 60 km sud de Caraganda din regiunea Kazahstan, la circa 12 000 km de România. În August acelaşi an îşi face apariţia o comisie numită de Liga Naţiunilor, privind controlul efectivului şi starea prizonierilor în lagăr. După ei au urmat comisari sovietici şi instructori români pentru racolarea în Diviziile ruşinii, separându-i pe români de celelalte naţiuni care formaseră nucleul Axei, pentru lagărul 99/ 4-Caraganda. După ce au fost anunţaţi de conducerea lagărului la 24 August 1944, că România s-a aliat cu U.R.S.S-ul, s-au trezit cu prizonieri români luaţi de pe frontul de la Iaşi. În lagărul de la Tambov, la poalele munţilor Urali, se aflau peste 30 000 de prizonieri ai Axei. În lagărul-sanatoriu Sunica-Siberia de Nord, 500 de prizonieri români au declanşat greva foamei pentru repatriere. Era către sfârşitul lui Decembrie 1946. În replică comandantul lagărului i-a informat că în statul sovietic greva este interzisă:

-„… Şi de ce? Pentru ce? Şi ce vreţi? Să vă dăm drumul acasă? Să ştiţi că nu vă cheamă ţara de unde aţi plecat! Nu vă cheamă guvernul vostru în ţară! Şi apoi trebuie să munciţi ca să plătiţi ce aţi stricat…” (ibid., p. 478)

Anul 1947, a debutat cu viscole, geruri cumplite, dar şi o rază de bucurie: posibilitatea de a scrie cărţi poştale acasă, rezumate la 25 de cuvinte. În 26 Aprilie 1947, Sergentul Băcescu a scris: „Scumpa mea mamă vei şti despre mine că sunt în viaţă şi mă aflu prizonier în URSS. Vă rog scrieţi-mi şi mie. Al vostru Costică.” Adresa, lagărul 99/4 Caraganda, regiunea Kazahstan. (ibid., p. 488) În ziua de 15 Iunie 1948, Flamura repatrierii prizonierilor români din siberii a început să fluture cu primul lot pus în mişcare luându-şi la revedere de la mina Kirova. Dimineaţa zilei de 11 Iulie 1948, a devenit pentru Sergentul Băcescu Ziua sfântă a repatrierii: -Adio, Siberieee!

Pe 29 Iulie 1948, Constantin Băcescu şi-a îmbrăţişat mama şi pe cei găsiţi acasă.

CONCLUZII

Ţăranul muscelean cu 7 clase primare, dar Ostaş cu excepţionale calităţi de luptător, spirit de jertfă, strălucind în bravură, cu devotament faţă de armată, cu patos faţă de Patrie, cu zel faţă de Cruce, cu spirit eroic legendar, lasă mărturie prin Jurnalul său de război, dovada incontestabilă a cuceririi Cotului Donului de către Batalioanele de sacrificiu, între care şi celebrul 991, deschizând calea armatelor româno-germane spre victoria deplină asupra Rusiei atee, dacă n-ar fi intervenit marea trădare a unui grup de generali români. Cele 552 de file ale Memoriilor sale ne întâmpină cu trăirile întâmplărilor ieşite din comun, cu admiraţia şi spontaneitatea stilului său simplu ţărănesc care se poate prăvăli oricând peste multe opere clasice sau academice.

Batalioanele independente, presupuse a fi de reabilitare, au fost de fapt Batalioanele de sacrificiu, care au cucerit Cotul Donului deschizând drumul spre victorie dacă nu intervenea neconcordanţa instrucţiunilor operative germane, lipsa armamentului modern promis de germani, desconsiderarea inamicului, uşurinţa cu care au privit marea ofensivă pe care o pregăteau ruşii, trădarea unor generali iresponsabili vânduţi camarilei regale şi inamicului.

Jurnalul său-Document se prelinge pe firul apostolic: <<Nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit>> ( F. A. 4, 20)

Istoricilor contemporani, se pare, că le este încă teamă să admită faptul că lucrările memorialistice pot constituii izvor de adevăr istoric, neînțelegând că cei care au făcut din sângele lor vărsat pe câmpurile de luptă cunună Neamului, nu au de ce să mintă atunci când scriu despre acele evenimente care le-au marcat ireversibil viața.

Devotamentul lui pus în slujba Patriei, CONSTANTIN BĂCESCU îl consideră ca fiind voia lui Dumnezeu.

Pe drumul Calvarului spre Siberia trecuse peste 7 ape mari şi, de fiecare dată, îl rugase pe Hristos să-l salveze.

După repatriere ajunge pădurar şi construieşte 7 fântâni mulţumindu-I Celui de Sus, Care l-a salvat.

Războiul de reîntregire al Naţiei noastre a adus Crucea Eroismului şi Martiriului bravilor ostaşi dar și trădarea unor capi ai Armatei române și pierderea demnităţii pentru cei care au alcătuit Diviziile roşii ale vânzării şi trădării Neamului…

Eroii noștri au rămas în Pământul atâtor cimitire: Ţiganca-Basarabia, Plosca, Buniatofca, Ştern, Cotele 101, 103/ Cotul Donului, Popliscaia, Vigoda, Octeabri, Neutali, Alixandrofca, Dalnic ş.a.

Știm sigur că o parte dintre ei au CRUCE doar în CERURI deoarece nimeni nu a reușit să le așeze aici măcar o cruce sortită vijeliilor ce trec încă peste ȚARĂ !

Slavă şi cinstire batalioanelor de sacrificiu, armatei române şi eroului nostru, al cărui nume îl cunoaștem noi sau doar Bunul Dumnezeu !

16 Septembrie 2016: Brusturi-Neamţ-Dacoromânia

Articole | Comments Off on Gheorghe Constantin Nistoroiu: Constantin Băcescu – Erou pentru Pământ și Cruce |

16 Sep
2016

Noima devenirii întru ființă

NOIMA DEVENIRII ÎNTRU FIINȚĂ

Viitorul nu trebuie să excludă ființa (colocviu)

Adevărata împlinire a noțiunii de „devenire întru ființă” – Eugen Drăghici, Ninel Țugui

Poem de Gabriela Tănase

Adevăr și revelație – Dumitru Drăghicescu

Poeme de Corneliu Zeana

Florea Fugariu in memoriam – N. Georgescu, I. Andreiță

Poeme de Constantin Abăluță și Toma George Maiorescu

Cât de veche este credința ortodoxă – Mitiades Efthimiou

Poem de Dorin Croitor

Robert Calul de Puși Dinulescu – scenometrie de George Anca

Colocviile de Marți

Marți 27 septembrie 2016, 5 pm, Calderon 39.

Anul VII, nr. 9 (82).

Tema: Viitorul nu trebuie să excludă ființa

Oaspete de onoare: Wienfried A. Senker (Germania)

Premieră:

Neculai Urs: George Topârceanu conferențiind despre cărți

Intervenții

George Anca: Devenire / ființă la Drăghicescu și Noica

Puși Dinulescu: Lectură-mișcare-finisare

Mihaela Munteanu: Fantomele operei

Viorel Speteanu: Bătălia de pe Dealul Spirii

Teatru de poezie

Toma George Maiorescu, Constantin Abăluță, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena, Dorin Croitor

Lansări de carte

Corneliu Zeana: Când va cădea o stea, Betta, 2016

Aristotel C. Pârvulescu: Eseuri, Semănătorul, 2016

“Celalalt Noica” despre relatia de tensiune duioasa dintre filosoful Constantin Noica si fiul sau, parintele Rafail.

ADEVARATA IMPLINIRE A NOIMEI NOTIUNII DE “DEVENIRE INTRU FIINTA”

în ”Cuvântul Ortodox”, 3-04-2013

“Sa nu ne trufim cu ce sintem, cu ce avem, caci pentru aceasta a pierdut poporul ales pe Mesia”

Constantin Noica catre fiul sau, Rafail: „Fii implinit si fa ce vrei”

– Parinte Rafail, spuneti-ne ceva despre filosoful Constantin Noica, tatal Dumneavoastra.

– Nu prea stiu ce sa va spun. Pe tata l-am cunoscut foarte putin, fiindca din copilarie, nu stiu in ce an, au divortat parintii mei. Tata, fiind din neam de mosieri, iar mama avind origine „nesanatoasa”, fiind englezoaica, s-au gindit ca, daca se despart, o sa riscam mai putine lucruri care ne amenintau in regimul comunist si poate ca si mama se gindea sa-si recistige cetatenia britanica si sa ne ia si pe noi, copiii, in libertate, sa ne dea o educatie.

La un moment dat, tata a avut domiciliu fortat in Cimpulung Muscel, iar noi ramasesem in Bucuresti. In ’55 s-a repatriat mama si ne-am dus si noi, copiii, la ea. L-am cunoscut putin. Dupa moartea lui, din articole, am vazut ca era mai mult decit ce credeam eu. Ma gindeam, de exemplu — o sa va marturisesc si asta — ce face un filosof acum in Romania lui Ceausescu? Adica, „tara arde si baba se piaptana”, cum se zice. Dar mi-am dat seama ca nu era asa de simplu si ca a fost si acolo o pronie a lui Dumnezeu. Filosofia lui nu o inteleg si inca nu pot sa citesc cartile tatei, fiindca nu pot intelege filosofia.

De cind a iesit din inchisoare, din ’68, tata ne-a vizitat insa, in Anglia de trei ori si, in felul nostru, ne-am inteles din ce in ce mai bine pina cind, in ’85 sau ’86 cred, cind a venit ultima oara, ne-am despartit intr-o intelegere adinca, intr-o armonie adinca, pe care nu o puteam exprima in cuvinte, fiindca altul era limbajul lui, altul al meu. Dar simteam pe dedesubt un alt curent care ne unea si, intr-un fel, simteam in chemarea mea o mostenire de la tata. Poate simtea si el, dupa cum s-a si exprimat, o implinire a lui prin fiul sau, care a venit la alta filosofie, la alta cultura.

– Parinte Rafail, sa ne spuneti daca ati avea ceva sa reprosati tatalui Dumneavoastra pentru atitudinea domniei sale fata de Biserica Ortodoxa si in ceea ce priveste educatia ortodoxa sau mai putin ortodoxa pe care ati primit-o.

– Am avut in tineretea mea momente de reprosuri si de razvratire, socotind ca nu ajungem la nimic in viata pentru ca parintii nu ne-au invatat. Tatal meu trebuia sa devina calugar, nu filosof! Vreau sa spun numai citeva cuvinte: in ultima mea convorbire cu tata i-am facut chiar reprosul acesta. Apropo de nu stiu ce, m-a intrebat:

„Dragul meu, ai tu ceva sa-mi reprosezi?”.

Nu as fi vrut sa-l supar, fiindca trecusem de razvratirile mele. Dar intr-o clipita, asa, m-am gindit ce sa-i spun? Si am simtit ca unui om ca el nu pot sa-i spun decit adevarul. Si i-am spus:

„Da, tata, am un repros sa-ti fac”.

Si i-a placut. Am luat citeva elemente din scrisorile lui in care, desi ma binecuvinta pentru calugaria mea in care am intrat, imi tot spunea:

„Da’ poate mai faci si tu nitica cultura, da’ poate mai inveti; da’ poate intri la Universitate”.

Si atunci am spus:

„Uite reprosul meu. Intr-o Scrisoare catre Rafail (cred ca s-a publicat undeva si in Romania, in care vorbea filosofilor lui din Franta) ma intrebai de ce m-am calugarit; nu cumva m-a dezamagit lumea asta? Imi spuneai «Nu-ti reprosez, dar eu nu sint un tata ca acela care ar vrea sa-si sacrifice fiul lui Dumnezeu»”.

Si in Scrisoarea catre Rafail el propunea libertatea aceasta de a cauta ceea ce ma bucura si, daca, in definitiv, gasesc bucuria, deci daca ma gasesc implinit in calugaria pe care el nu o intelegea in mod corect, acolo va fi adevarul meu. Si el ma binecuvinta in felul acesta: „Bucura-te si fa ce vrei!”, parafrazind cuvintul Fericitului Augustin: „Iubeste pe Dumnezeu si fa ce vrei”.

Lumea moderna — despre care Noica spunea ca nu mai este o lume a iubirii — ar zice: „Cunoaste si fa ce Dar spunea:

“Uite unde ne duce cunoasterea asta; la distrugerea omului si a lumii”. Dar, cind te gasesti implinit, eu iti zic: „Fii implinit si fa ce vrei!”.

Si, tata, ai spus in scrisoarea aia ca nu esti un om care sa sacrifice lui Dumnezeu pe unicul sau fiu. Si totusi, de cind ai iesit din inchisoare, din ’68 pina astazi, m-ai tot indemnat spre o cultura, desi stii ca inca din copilarie intre noi era chiar o tensiune, caci te intrebam:

„Ce este acela un filosof, ca un potcovar face mai mult decit tine ca filosof?“. Si m-ai indemnat mereu catre cultura, desi ai vazut ca nu am nici tragere, nici menire. Reprosul meu este acesta: “Sa stii ca lucrul caruia esti gata sa-ti sacrifici pe fiul tau unul nascut, acela iti este dumnezeu”.

Si tata a deschis bratele sa ma imbratiseze si mi-a zis:

„A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem desparti”.

I-a placut. Si asta am admirat la tata, ca i-a placut totdeauna sa fie batut la intrebarile si capcanele pe care ti le punea. As zice ca in general, as putea sa reprosez, dar ca reprosul nu te implineste si, ceea ce ai trait in viata ta nu este din intimplare, ci este o manifestare a vointei lui Dumnezeu. Or, El mi-a dat atunci cuvint care — inchipuiti-va! — m-a apropiat de tata asa incit dupa conversatia asta (a fost ultima noastra convorbire, desi in ziua aceea am continuat sa vorbim) sa-mi spuna:

„Nu m-am asteptat ca, avind atitia discipoli, sa ma inteleg mai bine, pina la urma, tot cu fiul meu”.

In felul acesta as zice ca acolo ne-am apropiat in mod paradoxal, ne-am gasit intelesi. Deci, as vrea sa spun, in concluzie, ca situatia in care esti trebuie asumata si, cu ajutorul lui Dumnezeu, poti ajuta chiar in mod tainic si generatiilor de la care ai invatat sau n-ai invatat, de la care ai mostenit sau n-ai mostenit ceva.

– Ati citit scrierile filosofului Noica? V-au ajutat cumva in experienta Dumneavoastra duhovniceasca ?

– Eu il cunosc foarte putin pe filosoful Noica, fiindca nu am studiat filosofia si nu-i pot citi cartile; nu pot citi decit anumite pasaje, pe care le pot urmari in paralel cu teologia traita de mine (caci eu nu am facut studii teologice). Am vazut insa in filosoful Noica un subcurent de crestinism ortodox autentic, care devine mai clar decit oriunde in cartea Rugati-va pentru fratele Alexandru, aratindu-l ca un om care a prins duhul acesta al Sfintului Siluan as zice, al iubirii de vrajmasi. In ea, profesorul Noica citeaza pe nu stiu cine, care spune: „pitié pour les puissants”. Saracul bogat prins in robia banilor lui!

Daca am talmaci in sens spiritual aceasta expresie, am putea spune multe. O sa ma feresc, insa, de cuvintul „spiritual”, fiindca am impresia ca acest cuvint a deraiat oarecum catre confuzia pe care o face limba franceza. Caci, in franceza, „spiritual” inseamna mai mult intelectual, cerebral, in timp ce la noi inseamna, asa cum am invatat eu in copilarie, duhovnicesc. Deci, talmacire duhovniceasca. Cred ca trebuie sa intelegem mai profund si mai viu cuvintul Bisericii noastre si intuitiile celorlalti. Sa intelegem pe cel care este in fata noastra in masura in care el e cinstit in fata Domnului si in ce masura inversunarea lui (daca este vorba de asa ceva), care ne doare, este provocata si de pacatele noastre.

Cred ca nu trebuie sa ne speriem atit nici de sectanti, nici de catolici, nici de uniati etc, cit de pacatele noastre. Noi sa fim si sa raminem drepti in fata lui Dumnezeu, cu dreptatea lui Dumnezeu, dreptate care se traduce in iubire; si cu iubirea putem birui toate incercarile. Mult mai multa putere are cel care pare slab, avind dragoste.

Dar trebuie sa cunoastem si lucrul in care sa fim inflexibili. De exemplu, Mintuitorul, la intrebarile lui Caiafa, nu raspundea deloc. A dat un singur raspuns si, omeneste vorbind, acesta era exact cuvintul pe care nu trebuia sa-l rosteasca, daca voia sa nu fie rastignit. Dar El, de bunavoie, a rostit acest singur cuvint, care i-a pecetluit soarta, caci voia rastignirea pentru mintuirea omului. Un singur lucru n-a vrut sa ramina ascuns si nu Se sinchisea de marturiile false. Cind L-au intrebat daca El este Fiul lui Dumnezeu, a raspuns: „Eu sint”. Cred ca si noi, paralel cu aceasta, nu trebuie sa ne infricosam de insistentele prozelitiste, catolice si protestante ci, cu mijloacele Bisericii, rugaciunea, poruncile, intre altele iubirea de vrajmasi si intelegerea fata de om, sa aratam adevarul Ortodoxiei. Pentru ca, dupa cum spunea cineva, „Ortodoxia nu convinge, ci seduce”. Te-a atras. Ti-a sedus inima. Aceasta este arma cea mai mare a noastra. Iubirea care poate seduce, fiindca omul este chipul lui Dumnezeu. Si stim ca „dragostea nu piere niciodata”.

– Cum a reactionat tatal Dumneavoastra cind v-ati calugarit?

– Da, interesanta intrebare. A fost o tensiune intre noi, dar o tensiune duioasa. El era un om duios si in duiosia asta am discutat toata viata. Era o tensiune care incepuse din copilarie, cind ma gindeam: ce-i un filosof? Si l-am atacat cu asta: „Ce-i un filosof? Ce faci tu ca filosof?”. Treceam prin fata unui potcovar si i-am zis: „Si potcovarul asta face ceva mai mult decit tine, ca macar face ceva util”.

Acum nu stiu exact ce credea el, la inceput, despre calugaria mea; credea poate ca ma aventurez la inaltimi prea mari de unde, daca ai sa cazi te poti sparge in bucatele (ca nu isi dadea seama ca viata monahala nu este inaltime, ci josime — smerenie — n.ns.) de unde nu mai poti sa cazi.

Eu am spus tatei de la inceput, din ’68, cind a iesit din inchisoare, prin scrisori (ca-i scriam atunci), de calugaria mea si ca asteptam sa primesc binecuvintarea lui parinteasca. Si mi-a dat-o din tot sufletul. Dar ma impingea nitel si la cultura, asa cum o intelegea el, ca eu numesc cultura altceva. Si a fost un descrescendo de vreo 20 de ani aceasta impingere catre cultura si cred ca in ultimii ani era mult mai impacat cu mine. A fost o tensiune, dar o tensiune dubla, cred. O tensiune prietenoasa. Nu stiu in ce masura nu s-a recunoscut si el in chemarea asta.

– Tatal Sfintiei Voastre, intr-un dialog cu Andrei Plesu, la Paltinis, sustinea ca fiul sau nu mai poate inainta… din moment ce „si-a pus capat zilelor” intr-o manastire. Andrei Plesu considera insa ca ar exista o perspectiva de revenire pentru fiul filosofului. La ce credeti ca se referea marele filosof ?

– Nu l-am putut cunoaste de aproape pe profesorul Noica, nu numai fiindca nu am trait multi ani impreuna cu el, ci si pentru faptul ca nu am studiat niciodata filosofia si nu am „dinti” ca sa „musc” carti filosofice. Am citit, dupa cuvintul lui, „ciupitativ” din operele sale si mi-am facut o idee despre ce este vorba, dar mai ales l-am putut urmari, de multe ori, paralel din perspectiva a ceea ce numesc eu filosofie si cultura. Eu cred ca profesorul Noica vorbeste de o devenire in istorie, pentru ca tot mereu vad ca el, ca filosof, se gindeste mult la devenirea in istorie, vorbeste de devenirea natiunii, de rolul Romaniei in istorie s.a.m.d. Or, este adevarat ca in istorie viata mea nu mai are o devenire, fiindca, esential, de cind cu gindul acela al mortii, eu ma desparteam de istorie si chiar gindeam des ca viata omului, devenirea lui, asa cum o inteleg eu, este tocmai aceasta nastere intru vesnicie care se poate realiza in Biserica, si in special in Biserica Ortodoxa.

Murim istoriei, murim trupului, murim pamintului si fata de tot ceea ce ne poate limita, ca sa ne nastem intru vesnicie, intru fiinta, Fiinta fiind Insusi Dumnezeu Care S-a descoperit lui Moisi cu acest nume: „Eu sint Cel ce este” adica „Eu sint Fiinta”. Devenirea omului este intru fiinta, Fiinta fiind Insusi Dumnezeu. Si de multi ani de cind am auzit expresia profesorului Noica „devenirea intru fiinta“, de multi ani am adoptat-o pentru a exprima ceea ce se intimpla acum: cea de a doua gestatie a omului pe pamint, gestatie intru Duhul Sfint. Este o gestatie care se distinge de prima, cea biologica, prin faptul ca Dumnezeu acum nu mai spune „Sa fie” si devine, ci acum Dumnezeu Se adreseaza omului prin cuvint si prin cuvintul rugaciunii omul raspunde lui Dumnezeu. Gestatia cea de a doua este deci o invitatie a lui Dumnezeu la care, in mod liber, omul trebuie sa-I raspunda „Amin”. Si atunci, mai departe, Domnul implineste pentru om ceea ce lui ii este cu neputinta: Dumnezeu Insusi desavirseste lucrarea in sinea omului.

In acest sens „devenirea intru fiinta” este existenta in care sintem, iar fiinta este ceea ce vom fi in vesnicie, intru Dumnezeu. “Devenirea intru fiinta” este tocmai viata noastra de acum, de pe pamint. Tot restul piere, cum spune si o cintare de la inmormintare: „Desertaciuni sint toate cele omenesti, cite nu ramin dupa moarte”.

Ce exista dupa moarte, daca moartea este disparitie? Dar moartea nu este tocmai disparitie. Eu continui sa exist dupa moartea mea si ce sint, ce-am devenit, aceasta risc sa ramin. Or, „devenirea intru fiinta” este viata noastra.

M-a bucurat foarte mult sa vad ca o expresie greu de tradus, din rugaciunea „Tatal nostru” s-a tradus in romaneste: „Piinea noastra cea spre fiinta”. Imi pare rau ca mai sint si alte traduceri. Nu-mi dau seama in ce masura traducerea din Apus: „Piinea noastra cea de toate zilele”, nu este gresita. In orice caz, traducerea „Piinea noastra cea spre fiinta”, am gasit-o foarte adevarata. As spune chiar „piinea noastra cea intru fiinta”, fiindca prin impartasania cu Trupul si Singele Domnului noi ne impartasim cu o viata pe care nu o putem avea altfel. Acest Trup, frint pentru noi, acest Singe ce a curs pentru noi, este viata unui Om Care a cunoscut mizeriile noastre, Care a cunoscut si moartea, dar Care a cunoscut si Invierea si Care a cunoscut si Inaltarea si sederea de-a dreapta Tatalui.

– Parinte Rafail, ati amintit un lucru care, intr-adevar, m-a infricosat. Rasfoind cartile pe care le-ati citit, tinar fiind, spuneati ca personalitati ale culturii noastre s-au cam jucat cu lucrurile sfinte. In ziua de astazi, Romania se lauda cu niste personalitati ale culturii nationale, intrate in circuitul culturii universale, dar care s-au cam jucat cu lucrurile sfinte. As aminti un Mircea Eliade, de pilda, pe care, cind incepi sa-l citesti, in multe afirmatii nu stii cum sa-l intelegi ca si crestin. Vezi ca spune ca Mintuitorul a fost un personaj enigmatic, a fost rastignit, a murit si despre Care discipolii Lui spun ca ar fi inviat s.a.m.d. O alta personalitate este Emil Cioran, a carui atitudine nu stiu cum s-o calific, mai ales ca este fiu de preot ortodox. Sa spuna ca el il injura si se cearta cu Sfintul Apostol Pavel si atunci este plin de satisfactie!

N-as vrea sa-l includ in acest context si pe filosoful Constantin Noica dar, ca teolog, am trait totusi o durere. Am auzit ca, pe cind era in spital a refuzat impartasania. Din perspectiva ortodoxa, de care ati amintit, cum vedeti acest lucru?

– Da. Este o mare durere a poporului nostru si cred ca este unul din aspectele care tradeaza starea noastra de cadere, pentru care poate a suferit mucenicia. Ma gandesc ca ne asemanam intrucitva cu Israel cel din Vechiul Testament care, pentru pacatele lui, a pierdut Ierusalimul de mai multe ori, de doua ori a plecat in exil etc. Si Dumnezeu parca Si-ar fi dezmintit testamentul Sau cu el din cauza pacatului poporului ales. Asa si noi.

Este deci un aspect care tradeaza pacatul nostru. Si de aceea as aminti cuvintele Sfintului Ioan Botezatorul: sa nu ne trufim cu ce sintem, cu ce avem, caci pentru aceasta a pierdut poporul ales pe Mesia.

Imi pare rau sa aud ca profesorul Noica a refuzat impartasania. Nu stiu in ce fel a refuzat-o. M-am bucurat insa sa aud ca nu mult inainte de moarte s-a spovedit si s-a impartasit. Aceasta mi-a spus-o chiar preotul care l-a spovedit si impartasit:

„Sa stii, Parinte Rafail, ca tatal tau s-a spovedit la mine si s-a impartasit cu citeva luni inainte de moarte”.

Poate chiar de aceea a refuzat impartasania la spital.

Tot ce este civilizatie si cultura eu o vad numai ca o pregatire a omului pentru Dumnezeu. Cultura nu este ratacire in acelasi sens cu pacatul; evident, nici civilizatia. Dar nu sint decit pregatiri pentru intelegerea lucrului mai adinc, care este Ortodoxia. Spun Ortodoxia in sensul esential, si sa nu credeti ca dispretuiesc aspectele exterioare ale Ortodoxiei. Si noi avem Ortodoxia noastra, care a luat forme istorice, geografice, culturale, dar sa nu raminem la istoric, la geografic, la cultural ci sa luam „miezul”; sa nu raminem la coaja, ci sa mincam „miezul” dinauntrul nucii. Si atunci, cred ca si in cultura noastra vom putea sa vedem, pe de o parte ce este frumos in om, ce este ortodox in el, iar pe de alta parte ceea ce este intentie.

– Va rugam sa abordati problema responsabilitatii fata de Dumnezeu, de neamul, locul si timpul in care se naste crestinul. Cu alte cuvinte sa vorbiti ceva despre autohtonism si (sau) diaspora si (sau) impamintenire, deci cit de mult sintem responsabili fata de locul, timpul si neamul in care ne-am nascut si, mai departe, despre Eliade, Cioran, Noica, Tutea.

– Inainte sa ajung la calugarie mi-a vorbit un bun prieten al tatalui meu din Franta citeva ceasuri tocmai despre responsabilitatea fata de Dumnezeu, fata de neam, de societate etc. M-a interesat foarte mult ceea ce-mi spunea, dar la mine s-au imbinat toate in responsabilitatea fata de Dumnezeu, fiindca n-am putut, n-am avut energia sa ma risipesc in impartirea asta a elementelor vietii: Dumnezeu, om, familie, societate, tara etc. Eu am gindit ca daca imi fac datoria fata de Dumnezeu, automat toate celelalte dispar si gasesc acum, la batrinete, ca am avut dreptate.

Dar trebuie sa precizez ca nu este o reducere prin eliminarea celorlalte elemente, ci o integrare a lor, o viziune de sinteza, pe care o aveam intuitiv atunci si care s-a adeverit. Adica Dumnezeu a creat si pe parinti si neamul si locul, si in Dumnezeu trebuie gasite si prin Dumnezeu trebuie trecute toate relatiile cu aceste elemente si, atunci, intr-adevar, raspunderea ta este acolo unde trebuie.

Sa vorbesc despre autohtonism, emigrare s.a.m.d. Eu cred asa. Noi am primit permisiunea de a parasi tara cind am auzit de existenta, in Bucuresti, a unei icoane facatoare de minuni. Ne-am repezit la biserica aceea si ne-am rugat eu, mama si sora mea (stiu ca eu am intrat chiar in altar unde era icoana); ne-am rugat sa ne dea sa scapam, cum era limbajul nostru atunci. Si in anul acela mama a primit, dupa cinci ani de formalitati inutile, permisiunea de a parasi tara, impreuna cu copiii ei. Deci, pe mine ma mingiie faptul ca am primit de la Maica Domnului binecuvintare. Daca ar fi fost numai gindul meu, as avea fata de voi o constiinta foarte incarcata astazi. Si o si am intr-un oarecare sens, fiindca ati suferit, apartineti neamului acestuia si eu, intr-un fel, am tradat. Dar, daca am plecat cu binecuvintarea Maicii Domnului, nu ma mai simt tradator si poate am implinit acolo — cine stie — ceva pentru voi.

Va marturisesc ca nespus de miscatoare a fost primirea pe care mi-ati facut-o. Am fost in fata a nu stiu cite sute si n-am putut da mina cu fiecare. Nici macar sa adresam un cuvint fiecaruia. O doamna din biserica mi-a spus: „Sa ne iubiti, sa nu ne parasiti, sa mai veniti!”. Si am raspuns: „Va iubesc si, daca vrea Domnul, mai vin”. Daca Dumnezeu nu vrea, nu-i o pierdere pentru voi, nici pentru mine. Daca vrea Domnul, Domnul stie ce si cum face. Si daca m-ascund undeva, ca Sfintul Siluan, de exemplu si nu ma mai vedeti niciodata, nu e nici o pierdere, daca este de la Domnul. Daca-i fara voia Domnului, este smintire a vietii mele.

Cit despre Eliade si Cioran, alt lucru care m-a impresionat la tata a fost acesta: cind a iesit din inchisoare, a incercat sa vina sa ne vada. N-a putut nici in ’68, nici in ’69. Abia in 72 a venit pentru prima oara sa ne viziteze in Anglia. Si l-am intrebat:

„Nu vrei sa ramii cu noi?”.

Si a spus:

„Nu, eu ma simt legat de soarta poporului meu”.

Si asta m-a impresionat. Ca in loc sa faca ceea ce facuseram noi, adica sa scapam si sa va lasam pe voi in urma, el a vrut sa impartaseasca soarta voastra. Cuvintul acesta a marcat gindirea mea.

– Care au fost ultimele cuvinte ale lui Constantin Noica?

– Ultimele cuvinte catre mine…? Nu-mi amintesc exact acum. A fost, cred, un cuvint de despartire intr-o mare armonie. Tensiunea din copilarie dintre mine si profesorul Noica s-a rezolvat printr-o intelegere neasteptata. De fapt, cum am mai spus, intre noi s-a produs ceea ce ar numi relata o „cearta”. Dar cearta era, ca toate la el, un lucru de mare valoare. M-a intrebat daca eram suparat pe el cu ceva, daca am ceva sa-i reprosez. in mine se ducea o lupta. Nu voiam sa-i reprosez nimic, caci stiam ca vine din suferinta si se intoarce in suferinta, fiindca n-a vrut niciodata sa fuga de soarta poporului sau. (Deci se intorcea in Romania si, ca de fiecare data, ar fi putut fi ultima noastra intilnire si chiar a fost ultima atunci). Asadar, riscind ultima despartire, nu voiam sa-l acuz de ceva. Totusi, el a avut o astfel de atitudine, incit ar fi fost nevrednic de el sa-i spun o minciuna, cit de binevoitoare ar fi fost ea. Si i-am reprosat ceea ce am povestit mai inainte in legatura cu scrisoarea pe care mi-o trimisese la Paris, in ’67.

P.S. Casian Galateanul: Ceea ce nu mai stie Parintele Rafail, stim noi, caci am discutat mult, la Paltinis, pe tema aceasta. Noica spunea:

„Eu nu prea sint de acord cu ceea ce a facut Rafail, pentru ca parintii calugari repeta cam de doua mii de ani acelasi lucru, cu ascultarea lor, cu slujbele lor etc. Dar, cu toate acestea, dati-mi voie sa va spun ca nu am cunoscut pina acum un tinar mai realizat in vocatia lui ca propriul meu copil”.

(in: Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Editura Anastasia, București, 1994).

GABRIELA TĂNASE

Vezi iar ingerii toamnei pe aripi se coboara
camasile de nunta au inceput sa-i doara
lumina ruginita in vin o mai masoara
si in altar de frunze vor invata sa moara.

…

Vino
sa stergem obrajii cerului
de norii otraviti
sa tragem luna de urechi
sa nu mai stea
ca un spectru al pierzaniei
langa umerii insangerati ai copacilor
sa nu mai curga
peste umbra tremuratoare a funiei
care oricum
se impleteste singura.

(sau
mai bine
nu mai veni
am prea multe rani
si poezii ucise din dragoste.)

DUMITRU DRĂGHICESCU

Adevăr și revelație

…

Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană. El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele în linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

…

Viitorul nu trebuie să excludă ființa. Distincția pe care M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi… căci viitorul său nu este înscris în trecutul său…”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

Incarnarea principiului spiritual și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”. „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l’Avenir, p. 170). Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

…

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă. – Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă.

Pe-acești copii nici fiara nu-i atacă

Ci doar din Irod coborâta prăsilă

În suflet cu spaima minunii

Ce s-ar putea în slavă ridica

Semeață, dreaptă, vie,

Din pulbere și cioturi și cenușă.

Iată, își freacă de inimă-n taină-ascuțind

Tăiș și vârf ce-i gata să ucidă…

Oh, neștiindu-le toate acestea…

Era, atunci, chiar vremea

Culesului luminii.

Copaci cu brațe vânjoase

O adunau în snopi

Și-n umbra lor treceau jivinele pădurii,

Și ea, lupoaica ce-alăptase copiii părăsiți.

Aletheia

Întrebările parcă se înșiruiau de la sine,

Fiecare

Răspunzând celei dinainte,

Provocând-o pe următoarea

Într-un ritm fierbinte

De dialog-monolog,

De monolog-dialog,

Alergând amețitor spre dezlegare,

Căci dezlegarea celei din urmă

Le-ar lămuri pe toate câte fuseseră,

Nu doar pe cele nerostite

Dar și pe cele neplăsmuite, negândite,

Care erau, de fapt, începutul.

Adevărul izbi ca fulgerul

Și fu simțit în fiecare fibră,

Topi materia

Care a încetat, atunci, să existe

Spațiul a explodat infinit, fără zgomot,

În nonexitența de-o clipă a timpului …

– Și după aceea?

– După aceea?

– Da, desigur, după aceea.

– Clipa, sau poate ceasul, cine poate ști?

S-a mistuit pe sine însuși,

Apoi, timpul s-a lipit ca o peliculă de film la montaj,

Prea nu se potrivea…

Prea nu se potrivea fragmentul acela extatic,

Bucățica aceea cu restul

Care se înfășura, încet, pe mosor…

– Și bucățica aceea?

– Da, desigur, aceea!

– Ea a ieșit din film. Prea nu se potrivea.

A rămas, desigur, ceva

Într-un album anume,

Pe care dacă cineva l-ar deschide

N-ar mai vedea nimic.

Un fel de adevăr absolut.

Strămoșii mei și-acestei Basarabii

Nu-i pic de vânt, dar frunza tremurat-a

Când fumul, fără vânt, s-a-nvolburat.

Nu se clintește ochiul de pe jar

Și-i deslușesc pe cei care-au plecat

De-mi pare că-s alături, că-s de față

Deși de mult s-au săvârșit din viață

Strămoșii mei și-acestei Basarabii…

Cei mistuiți de gropile cu var

Sau deportați și omorâți în taină,

Viteji căzuți prin smârcuri, văi sau crânguri,

Toți risipiți și-nmormântați aiurea…

Povestea lor răzbate printre pietre

Și urcă-n seva ce hrănește frunza,

Lăstarilor ce iarăși se ridică

În codrii mult prea dragei Basarabii

Când glasul lor, prin rădăcini spre floare

Se urcă și răsună ca un clopot

În tot ce-i viu și-n tot ce-i nemișcare.

Vrei să-l auzi?

Oprește pentru-o clipă

Fugarii gândului celui vremelnic

Și-ascultă pietrele, țărâna, apa

Și soarele și stelele și norii,

În zorii zilei sau în prag de seară,

Dar mai cu seamă-n miezul cel de noapte,

Când glăsuiesc de parcă-ar fi de față

Strămoșii mei și-acestei Basarabii,

Deși de mult s-au săvârșit din viață

Strămoșii mei și-acestei Basarabii.

FLOREA FUGARIU (in memoriam)

A plecat dintre cărți și fișe filologul clasic FLOREA FUGARIU, editorul școlii Aredelene, cel care-l știa pe dinafară pe Ion Budai-Deleanu și Tucidide, pe Eschil și pe Eminescu. Nu admira nimic, iubea numai în sine însuși, dar cu această iubire ascunsă ne-a învățat să umplem golul dintre noi.Intră glorios în Cartea neamului, lăsându-ne să ne încercăm puterile minții ca să-i înțelegem mesajul vieții senine și zbuciumate în același timp. La gândirile sale ascuțite ne întoarcem mereu, ca securea la gresie.
N.Georgescu

Domnul să-l odihnească!
Era un mare admirator al lui Haşdeu şi al… vinului.
Imi amintesc cum, plimbându-ne odată prin grădina Academiei, a văzut două păsărele şi a inceput să le înjure cu patimă, scrâşnind din dinţi.
Eu habar n-aveam ce păsari erau alea, dar profesorul m-a lămurit: ” Aştia sunt grauri, lua-i-ar dracu’! Aştia mănâncă via.

I. Andreiță

CONSTANTIN ABALUȚĂ

Un cutremur multumitor

E dimineata trec prin camerele luminate de soare

pijamaua imi flutura ma conduce

in baia cu faianta alba unde ramin un timp nedefinit

melancolic si inconstient ca la un oculist

ce exerseaza vederea pacientilor

pe firisoarele de praf din vazduh

Nu mai am

rabdarea de a nu spune nimic

e induiosator cum privesc pe geamul podului

melcul ce traseaza un sotron argintiu

pe norii intunecati

si ma gindesc la vacanta la tara

cind trenul intirzie si pulberea schioapata

pe mutrele calatorilor

sunt acelasi ins ce priveste garoafele galbene

in odaia din care abia au plecat rudele

ce participasera la parastas

si casa intreaga cu numarul ei de tabla emailata

si cu olanele cazute isi aminteste de mine

ca de un cutremur multumitor

ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut mare zurba

inventind in schimb atitea moduri

de a opri tacerea pe hirtie

de-a imparti mici picaturi de apa

dintr-un ocean viitor

pe mutrele calatorilor

sunt acelasi ins ce priveste garoafele galbene

in odaia din care abia au plecat rudele

ce participasera la parastas

si casa intreaga cu numarul ei de tabla emailata

si cu olanele cazute isi aminteste de mine

ca de un cutremur multumitor

ce n-a tras chiulul dar nici n-a facut mare zurba

inventind in schimb atitea moduri

de a opri tacerea pe hirtie

de-a imparti mici picaturi de apa

dintr-un ocean viitor

TOMA GEORGE MAIORESCU

apocrifa

nu
intre noi n-au fost arse toate puntile
mai e si arborele dragon
cel care si-a aruncat radacinile peste prapastie
dar mai e si iluzia mea
ca pot trece peste orice
si o sa ajung pe celalalt mal
fie prin hatisul aerian al lianelor
fie si pe un pod de ceata
arcuit peste spaime
dar tu vei fi plecata pe o insula
si eu voi strabate iarasi Oceanul
inot ca si alta data cand
tu te-ai mutat intr-o stea
si ma vei arunca din nou in adancul Spatiului
sa te caut
dar tu te vei fi ascuns intr-o galaxie
care nu figureaza pe nici-o harta a cerului
si pentru ca
intre noi nu au fost arse toate puntile
eu te voi cauta mereu
si aproape ca te descopar
pentru ca am inteles in sfarsit ca trebuie sa te gasesc
peste ceea ce ne desparte
cand plutesti prin vazduh cu noaptea in par
sau cand esti culcata alaturi
apocrifa si pagana
in patul meu

MITIADES EFTHIMIOU

Cat de veche este credinta ortodoxă?

> Dacă sunteți romano catolic , este bine sa știți că până în anul 1054 Biserica dumneavoastră a fost una cu cea Ortodoxă. În acel an Papa de la Roma s-a desparțit de cele patru Patriarhate apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) și a început să facă schimbări dogmatice. Astfel Biserica dumneavoastră este veche de 1000 de ani.
>
> Dacă sunteţi un luteran, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517.
>
> Dacă aparţineţi Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către regele Henric al VIII în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a divorța și a se recăsători.
>
> Dacă sunteţi un prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființata de John Knox în Scoţia, în anul 1560.
>
> Dacă sunteţi congregaționist, religia dumneavoastră a fost iniţiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582.
>
> Dacă sunteţi protestant episcopal, religia dumneavoastră a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înfiinţată de către Samuel Senbury în coloniile americane, în secolul 17.
>
> Dacă sunteţi baptist, îi datorati principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul 1606.
>
> Dacă apartineti Bisericii Daneze Reformate, îl recunoaşteţi ca fondator pe Michelis Jones, deoarece religia dumneavoastră își are originile în New York, în anul 1628.
>
> Dacă sunteţi metodist, religia dumneavoastră a fost fondată de către John şi Charles Wesley în Anglia, în anul 1774.
>
> Dacă sunteţi mormon, bazele religiei dumneavoastre au fost puse de catre Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1829.
>
> Dacă sunteti membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de catre William Booth, în Londra, în anul 1865.
>
> Dacă sunteti membru al Bisericii Scientologice, anul în care aceasta religie s-a născut este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy.
>
> Daca apartineti uneia dintre organizatiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”, „Evanghelia Penticostala,” „Biserica Sfânta” sau „Martorii lui Iehova”, religia dvs este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultima sută de ani .
>
> Dacă sunteti Creştin Ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
>
> Nu s-a mai schimbat din acel moment.
>
> Biserica noastră are acum 2.000 de ani vechime şi, din acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor şi a Sfinților Părinţi, este considerata cu adevărat „Una Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică”.

>
> Aceasta este cea mai importanta moștenire pe care putem să o transmitem tinerilor acestui nou mileniu.
>
Pr. Dr. Mitiades Efthimiou

DORIN CROITOR

Şi calc pe frunze şi se cheamă toamnă.
Şi brânca amurgului se cerne furiş printre castani
ca îndoiala prin dezamăgirea unui refuz.

Tu recompui în cearcăne străvezii aşteptare…
ca un olar silueta stinse iubiri
din frământatul lut al amintirii…
Serile ne vor avea culoarea mahalalelor calice,
zilele ne vor păşi spre gârbovenie astronomică.
Să nu-ți fie teamă!
Şi frica e o naștere, trebuie doar moşită atent.
E toamnă şi nici o cădere nu mai doare gravitațional!

PUȘI DINULESCU

ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)

DEBUTANTUL: Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.

ROBERT CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o rugăciune.

Onoraţi prieteni, sunt un biet păun… Priviţi-mi penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.

UNUL: Sunteți pictor?

ROBERT (scrisoare adresată Suzanei):

Sângele meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul. Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…

Tu ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca apa şi tulpinile, ca aerul…

Te iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…

Unghiile tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi pantofii ca polenul margaretelor.

Suzana, tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…

Scrisoarea aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.

Al nostru, al amândurora,

Robert.

AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…

ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.

AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).

De ce mă baţi?

–ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.

DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?

DOCTORUL: Nu poate fi niciun dubiu, E moartă.

DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce faci?

ROBERT: Piaţa (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de balanţă.

DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.

ROBERT: Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.

DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:

ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?

DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie… Ca de obicei…

ROBERT: Ca de obicei, da…

DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?

ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?

DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.

ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.

DEBUTANTO: Nu.

ROBERT: Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.

DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin poştă.

ROBERT: Uff! eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?

DEBUTANTUL: Nu.

ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?

DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știică am și eu chestiile mele…

ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?

DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de nimic!

ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?

DEBUTANTUL: Balanţa…

ROBERT: Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!

DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!

ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!

DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.

STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?

DEBUTANTUL: Nu.

Scoase totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.

DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie?

STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.

DEBUTANTUL: Fie…

STUDENTA: Când?

DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…

STUDENTA: Păi una zici şi…

DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).

STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?

DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine!

STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!

DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.

STUDENTA: Şi din mai ce?

DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).

STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat bărbat!

DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui asta?

STUDENTA: Mă iubeşti?

DEBUTANTUL: Da.

STUDENTA: Atunci, să mergem.

DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.

STUDENTA: Nu ştiu.

DEBUTANTUL: De ce nu ştii?

STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.

DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?

STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.

DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?

STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).

DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?

STUDENTA: Nu, nu mi se pare.

DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.

STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.

DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i am?

STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe… Ce-o fi cu noi?

DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.

STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?

DEBUTANTUL: Nu.

STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.

DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…

STUDENTA: Nu m-ai înţeles.

DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.

STUDENTA: N-am ce.

DEBUTANTUL: Păcat.

STUDENTA: Să ne certăm.

DEBUTANTUL: Da.

STUDENTA: Pe cât timp?

DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.

STUDENTA: Dar sunt inteligentă.

DEBUTANTUL: Ştiu, dar…

STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?

DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.

STUDENTA: Îţi trebuie un om…

–_DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor.

STUDENTA: Dar pentru ideile mele…

DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo… Caut altceva!

STUDENTA: Ce?

DEBUTANTUL: Nu ştiu.

STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?

DEBUTANTUL: Da.

DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?

FEMEIA BĂTRÂNĂ: Dar cine sunteţi dumneavoastră?

DEBUTANTUL: Un prieten.

BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?

DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu. Ce s-a-ntâmplat cu Robert?

BĂTRÂNA: Care Robert?

DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.

BĂTRÂNA: Nu ştiu.

DEBUTANTUL: Bine.

BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?

DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?

BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (… văzui o tingire… O am desprins-o din perete).

DEBUTANTUL: E de alamă?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?

BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.

DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.

BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.

DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL: Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL: De ce?

BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera lui.

– E frumoasă fiica dumneavoastră?

BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.

DEBUTANTUL: Cât de inteligentă?

BĂTRÂNA: Foarte inteligentă.

DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?

BĂTRÂNA: Bineînţeles.

DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?

BĂTRÂNA: Sunt nebună.

DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un ospiciu?

BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.

DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?

BĂTRÂNA: De la o vecină.

DEBUTANTUL: Şi era adevărat?

BĂTRÂNA: Nu.

DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?

BĂTRÂNA: Din motive tehnice.

– De ce ai venit? am întrebat eu.

– Fiindcă mi s-a telegrafiat.

– Cine ţi-a telegrafiat?

– Nu ştiu.

– Şi cum te chiamă?

– Nu mă mai recunoşti?

– Nu.

– Nici eu nu te mai recunosc.

– Atunci e o greşală.

– Da.

– E foarte romantică situaţia în care ne găsim.

– Da.

– Cât de romantică?

– Roz de romantică.

Am sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:

– Hai să ne logodim.

– Aşa repede?

– Da.

– Nici nu ştiu cine eşti.

– Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?

– Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.

– Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?

– O săptămână.

– Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.

– Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.

– Cine-ţi telegrafiase?

– Nu ştiu.

– Ce scria în telegramă?

– Nu ştiu.

– Cum, nu ştii?

– Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.

– Poate a fost o greşală.

– Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.

– Şi nu te-ai mai dus?

– N-am mai putut.

– Dar cui îi era adresată telegrama?

– Mie mi-era adresată.

– Atunci nu putea fi vreo greşală.

– Nici nu ştiu ce să mai cred.

– Bine. Dar ne logodim?

– Poate că da.

– Atunci să fixăm data.

– Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?

– Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.

– De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.

– Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?

– Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.

– N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.

– Eu m-am şi obişnuit.

Dar mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?

Rămăsăse o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.

– Cum a murit Robert? întrebă ea.

– Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.

– Şi despre tine?

– Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?

–N-ai spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.

– Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.

– Toată viaţa?

– Da. Ţi se pare prea mult?

– Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.

– E drept.

– Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.

Eram acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.

– Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.

– Asta n-are importanţă.

– Are!

– Are?

În cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.

– Pot să deschid geamul? întrebă ea.

– Nu.

– Atunci pot să-l închid?

– Dar e închis.

– Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.

Am stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.

– N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.

– Nu. Ştii la ce mă gândesc?

Fata se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.

– Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?

După ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibăruile.

– Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.

– Sticle am destule, spuse fata.

– De ce? Bei mult?

– Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!

În patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.

– Bun cărucior! M-am bucurat eu.

Am pus înăuntru două ţoşti.

Ea împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.

– Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.

N-avem mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.

– Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.

– Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.

– Ce om ciudat eşti tu!

– Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.

Acum începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?

Fata se opri.

– Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.

Am uitat să spun șă mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.

– Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.

– Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?

– Fiindcă nu se poate!

– Ce-i aia, nu se poate?

– Aia!

Fata abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i fata.

La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urm, am împins eu căruciorul şi am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.

– Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.

– Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.

– N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!

– Cine ştie?

– N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…

– Acum nu ne mai putem întoarce.

– Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.

– Stăm acolo până se deschide.

Am găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.

– Ai văzut că-i deschis? am râs eu.

– Am văzut!

– Am putea lua aproape o sută de lei.

– Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?

– La mine nu s-a spart nici una.

– Nici la mine, credeam că la tine.

– Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.

– De ce?

– Sunt cam multe sticle de o jumătate.

– Mai mult de douăzeci nu sunt.

– Asta înseamnă că sunt totuşi multe.

– Dar mai aveam acasă sticle de un litru!

– De ce nu mi-ai spus asta până acum?

– Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.

– E destul de mare.

Când ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.

– Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.

– Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!

– Vă înţeleg, recunoscu omul.

– Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.

– Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.

De-abia deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.

– Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.

– Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.

– Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.

– Stai să terminăm întâi de dat sticlle, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.

Numai trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece bani.

– Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.

– Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!

Am ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.

– Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.

– Nu mai am nici un chef de cercetări!

– Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…

– Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.

– Și unde ar trebuia să ne ducem întâi? făcu ea.

– Acasă.

– Acasă?

– Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!

Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.

Lăsase capu-n pământ.

Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:

– Trebuie să-ţi spun ceva!

– Spune!

– Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.

– De ce nu mi-ai spus până acum?

– Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.

– Cui? Lui?

– Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.

–Te-ai culcat vreodată cu Robert?

– De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să fac?

– Robert n-a lăsat niciun mesaj?

– Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…

– Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?

– Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…

Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.

– Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.

– Ba da. Ce ai de mâncare?

– Nişte ostropel.

– Fă şi mămăligă. Vin ai?

– Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.

– Nu pot mânca ostropel fără vin.

M-am ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.

– Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.

– Nu.

– Ce vrei, atunci?

– Să-mi povesteşti mai departe.

– Dar de ce-ai îngenuncheat?

– Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?

– E vorba de o amuletă.

– De-o amuletă…

– Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.

– Ce-ţi spunea?

– Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.

– Şi-ntr-o noapte…

– Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…

– Şi pe urmă?

– Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.

– Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.

– Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!

– Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.

– Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?

– De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!

– N-are rost, nu-i nimic de capul ei, cred că nici nu-i amuletă, în orice caz nu e nici pentru mine, nici pentru tine. O fi fost pentru Robert. De asta a murit, că mi-a dăruit amuleta. E o broşă obişnuită.

– Tu ai auzit de Suzana?

– Nu. N-am auzit.

– Să citeşti cartea mea, vei afla poate unele lucruri care te interesează.

E vorba acolo şi de Suzana.

– Suzana, spui?

– Da.

– Păi, Suzana o chema şi pe colega mea de liceu.

– O fi o coincidenţă. Suzana, de care vorbesc eu, a murit câteva luni înaintea lui Robert. E, desigur, altă Suzana!

– Timpul e ceva relativ.

– Ştiu. Dar în cazul ăsta nu e relativ.

– Spune-mi? Sunt frumoasă?

– Nu pot să-mi dau seama. Dezbracă-te-ntâi!

– Dar nu s-a-ntunecat.

– Mai sunt aproape patru ore, până atunci nu te poţi dezbrăca. Nu se obişnuieşte să te dezbraci în faţa unui bărbat înainte de-a-nsera.

– Da. Aşa e. De ce oare?

– Nu pot să-mi explic. Totuşi, aşa e frumos.

– Tu nu eşti frumos.

– Da. Dar sunt bărbat.

– Asta n-are importanţă, totuşi semeni atât de mult cu Robert…

– Îţi pare rău că a murit?

– Acum, că te-am întâlnit pe tine, trebuie să recunosc ceva.

– Că nu-ţi mai pare rău…

– Mă-ntreb totuşi, de ce nu l-am iubit mai mult?

– Spuneai că din cauza durităţii.

– Cu mine era foarte bun şi în general era foarte bun.

– Hai să cumpărăm un chil de vin!

– Ştii, trebuie să-ţi spun ceva. Robert a lăsat pentru tine ceva. Mi-a spus asta a doua oară când m-am culcat cu el. A îngropat în curte o sticlă, sub ulm. Acolo a lăsat o scrisoare.

– O vom lua mâine, o vom citi atunci.

– O îngropase încă de acum câteva luni, când aflase că ai de gând să scrii ceva despre el.

– Scriam mereu unul despre altul.

– Nu. Spunea că vrei să scrii un roman despre el şi despre tine.

– Dar gândul ăsta mi-a venit abia acum două săptămâni. Cum puteam să-i spun acum câteva luni?

– Ţi-am spus că timpul e relativ.

– Da. Dar în cazul ăsta nu e relativ, e acelaşi lucru ca şi în cazul identităţii Suzanei.

– Mai sunt trei ore până înserează.

– Da. Mai sunt numai trei ore. Cum a trecut o oră?

– De s-ar însera mai repede…

– Să cumpărăm întâi ceva…

Când m-am trezit din somn, în jurul meu nu mai era nimeni. Mi-am dat seama de asta aproape imediat, am avut o tresărire, am sărit și am căutat să mă-ndepărtez cât mai repede de locul acela, unde-aș fi putut fi găsit, unde puteam fi atacat. Nu se luminase încă de ziuă şi dormisem foarte prost. M-am ascuns în colţul opus, dar, după două minute, în care timp am făcut tot felul de presupuneri, mi-am dat seama că nu mai avea nici un rost să mă feresc.

Lucrurile din jurul meu n-aveau contururile cunoscute şi probabil doar asta mă făcuse să-mi fie atât de frică. Se lumina acum. Chiar lângă mine era un aparat de radio, nu semăna cu al meu şi nu am avut curajul să-l încerc. Nu ştiam cum se deschide.

Hainele-mi erau pe un scaun, claie peste grămadă şi pantalonii bineînţeles nu mai aveau dungă, iar cămaşa mea era cocoloş. Am deschis geamul şi am început să mă îmbrac. Răcoarea uşoară a dimineţii ajunse până la mine, mă-nfăşură într-un fular parfumat, mă ajută să mă-mbrac, fiindcă tot nu mă trezisem de-a binelea. Pe urmă am deschis totuși aparatul de radio. Becurile de la scală se aprinseră și începu un gâjâit.

Atunci fata intră în cameră şi-mi spuse:

– Ce mult ai dormit! Eu n-am mai putut să rămân. Să isprăvim odată cu treburile, nervii mei nu mai rezistă. Vrei să mănânci ceva?

– Nu.

– Mă duc să te-aştept sub ulm. Fă întâi puţină gimnastică. Bea măcar o cafea. Ţi-am făcut-o şi e dincolo. Te-aştept sub ulm, grăbeşte-te, îţi spun încă o dată, nervii mei nu mai rezistă!

– Bine.

După ce ieşi, după ce am rămas iar singur, am închis aparatul de radio. Mă uitam în oglindă şi-mi potriveam cravata, căutam s-ascund creţurile cămăşii care-mi dădeau un aer atât de neglijent. Am intrat repede dincolo, mi-am luat cafeaua, care se şi răcise, prin vine parcă sângele porni să treacă mai repede şi eu aveam din ce în ce mai mult senzaţia că-mi intru iar în piele.

Când am deschis uşa, picioarele începură să-mi meargă singure, am coborât cele cinci trepte, am luat-o pe aleea care dădea în poartă, poarta era deschisă şi am luat-o pe trotuar, spre celălalt capăt al străzii, care nu era departe şi care fusese locul unde până acum aproape o lună şi jumătate stătuse Robert.

Aş fi vrut în mintea mea mii de gânduri să se zbată, să-şi caute drum, toate deodată să-ncerce să se desprindă, dar fiecare în folosul lui însuşi, în aşa fel încât în momentul în care aş fi ajuns în faţa porţii lui Robert să fiu cât mai turburat.

– Robert! începui eu să strig. Robert!

Alergam şi după ce am dat la o parte poarta, când am intrat în grădină, au început deja gândurile să-şi iasă dintr-un fel de matcă, să mi se-nfierbânte capul, să vreau într-adevăr să ajung cât mai repede sub ulm.

Fata era aşezată-n iarbă. Fusta albă îi acoperea genunchii puternici şi părul coborât până jos îi dădea un aer de vas de lut. Era foarte stupid să porneşti de la părul lung și s-ajungi la vasul de lut, dar, încă pe când eram elev, profesorul de psihologie mă trimesese la psihiatru.

– Dumneata eşti un fel de Rangoon, îmi spusese profesorul.

– Dar ce este Rangoon?

– Capitala Birmaniei. Dar du-te mai bine la psihiatru, să vină părinţii la şcoală, am să le spun să te ducă la psihiatru.

Fusesem şi la psihiatru, dar n-are rost acum să insist asupra unor amănunte, care nu prea au rost, mai ales atunci când e vorba de cu totul alte chestii.

– Ăsta e locul, spuse fata.

– În dreapta sau în stânga?

– Dar pomul e rotund.

Se gândi un timp apoi urmă:

– Dreapta şi stânga sunt egale din punctul de vedere al unui pom cu tulpina rotundă.

– Dar toţi pomii au tulpina rotundă.

– Asta nu ştiu precis, recunoscu fata.

Se ridică, îşi netezi fusta şi întrebă iar:

– Dar n-ai adus o sapă, un hârleţ sau aşa ceva?

– Nu. De unde s-aduc?

– Păi, de la mine!

– A! De la tine… Nu-i nimic, vom scurma cu unghiile!

– Nu a plouat de mult, observă fata.

– Dar prietenul meu n-a lăsat cu limbă de moarte să scurmăm cu unghiile ca să putem găsi mesajul?

– Ba da! De unde ştii?

– Mi-am închipuit, asta era în felul lui de a concepe lucrurile. Era ferm convins că nu poţi descoperi nimic fără a te purifica întâi prin durere. Spunea odată că purificarea este un fel de tribut pe care-l plăteşi ca să te poţi desprinde. Altfel nu ai posibilitatea obiectivării.

– Dar purificarea e o negaţie.

– Eşti fantastică! Sigur! Numai că ştii bine că nu poţi rămâne la negaţie, că purificarea nu e un scop în sine, că nu e decât un mijloc. Deci că neantul este un mijloc. Purificarea e neantul. Neantul îţi neagă personalitatea, dar nu pentru a te risipi, pentru a deveni stafie, ci pentru a-ţi reda personalitatea. Neantul este mai degrabă un atelier.

– Nu ştiu dacă fac bine ce fac…

– Totuşi…

– M-au impresionat atât de mult vorbele tale, încât aş fi în stare să comit un fel de impietate. Şi nu numai o impietate. Prin ceea ce spun acum ,aş putea să te distrug! Dar mi-e milă de tine şi mila mea e mai puternică decât raţiunea. Dac-ai începe într-adevăr să cauţi mesajul, dac-ai începe să scormoneşti cu unghiile, degetele tale s-ar însângera, ai pierde, poate, prea mult sânge, poate n-ai avea nici destulă forţă…

– Dacă aş putea găsi mesajul fără să-mi sânger buricele, fără pericolul de a mă infecta, mi-aş păstra forţele pe care le irosesc acum, pentru a căuta încă mai departe; mesajul ăsta nu-i decât un punct de plecare!

– Să ştii că mesajul nu e îngropat…

– Cum?

– Robert mi-a transmis mie mesajul, dar m-a rugat să te las întâi să cauţi singur.

– Eu voi căuta mai departe decât Robert!

– Robert n-a fost decât profet, nimic altceva.

– Se poate.

– Şi numai în privinţa ta. Tu trebuie să fii ceva mult mai larg, să îmbrăţişezi tot albastrul cerului, tot cenuşiul mării, pentru a-l înfăţişa oamenilor, tuturor oamenilor. Tu nu trebuie să te cauţi pe tine însuţi, să te mai întrebi dacă ai vreun rost sau nu sau vreo valoare oarecare…Tu nu mai trebuie să cauţi să-ţi construieşti propria ta axiomă! Cu asta s-a ocupat Robert…

– Ăsta-i mesajul?

– Da. Şi mi-a mai spus că romanul sau eseul sau romanul-eseu, pe care ai să-l scrii despre el şi despre tine nu va fi decât ceva cu totul neînsemnat pe lângă ceea ce va urma, dar că fără să-l scrii nu vei putea să te clarifici, să-ţi recunoşti încărcătura de prisos pe care trebuie s-o laşi, pentru a zbura liber apoi, în sferele care ţi-s destinate. A mai spus că cei ce nu te vor recunoaşte chiar din această primă carte a ta, se vor căi mai târziu, dar că va fi prea târziu, pentru că tu trebuie să fii recunoscut şi lăudat chiar de-acum, că tu eşti una din acele naturi rezonatoare care trăieşte şi prosperă în marele succes, că eşti o natură solară şi extrem de puternic legată de exterior.

– Deci Robert a făcut purificarea pentru mine, Robert a murit pentru mine…

– Fără moartea lui, tu n-ai fi putut şti nimic din ceea ce-ţi era organic necesar să ştii… pentru a putea deveni ceea ce ţi-e sortit să devii, asta mi-a spus. Dealtfel, într-un fel sau altul, asta ţi-o spun eu, acum, el chiar şi-a pregătit moartea, dar pentru că nu avea putere să se sinucidă, a ales-o pe bătrâna aceea, pe care eu am ajutat-o să evadeze, căreia eu i-am spus ce i-am spus, căreia eu i-am dat revolverul.

– Dar colega ta de liceu?

– De asta nu mi-am dat seama că o se întâmple. Aici eu am greşit, restul a fost pregăti cu migală de mine şi Robert, după ce ne-am culcat prima oară împreună, a doua zi dimineaţa.

– Dar cu mine te-ai culcat aseară? Că nu mai ţin minte. Mi se înghesuie în cap atâtea lucruri care n-au importanţă şi…

– Nu ştiu. Nici eu nu mai ţin minte. Mi-e capul la altceva acum.

– Dar Robert, dacă se purificase, dacă… descoperise astfel posibilitatea de a depăşi neantul, de a crea marile opere…

– Robert e… uite, mă faci să spun ceva care era mai bine s-o ştii, totuși… Robert a fost un alter-ego al tău, Robert e un simbol. Nu ţi-ai dat seama până acum? Mi-e tare penibil să spun lucrurilor atât de crud, pe numele lor adevărat. Şi, vezi, asta înseamnă că stafia lui Robert poate reveni în orice moment. Depinde de tine…

– În primul rând de mine, dar…

– Ţi-am dat mesajul lui Robert. Ce mai vrei? Asta mi-ai cerut!

Din „PUȘI DINULESCU Scenometria operei” de George Anca

Sursa: http://georgeanca.blogspot.ro/

Articole, Linkuri externe | Comments Off on Noima devenirii întru ființă |

15 Sep
2016

Harry ROSS: Aforisme

Imagini pentru HARRY ROSS

Aforisme

Viața și diversitatea ei

Lumea e sufocată de ciudățenii, dar nu vezi niciun spectacol amuzant.

Șansele sunt infinite, dar cine are timp să le încerce pe toate?

Încă nimeni nu a găsit norocul pierdut de altul.

Spiritul nu are școală și totuși e foarte înțelept.

Jumătate din viață e așteptare, restul, renunțare.

Nimeni nu vrea să ia viața de la zero, dar toți ar dori să trăiască 120 de ani.

Scandalurile dau iluzia că viața e trepidantă.

Nu putem trăi pe un singur picior mare, cât timp avem două picioare mici.

Îți cauți fericirea în bani și-n băutură, dar ea te așteaptă acasă, în bătătură.

Viața e vânt, iar moartea-i momânt.

De când cu terorismul, ți-e frică și de o înțepătură de albină.

Cartea pooate fi de căpătâi sau de doi bani duzina.

O femeie frumoasă e un dar ceresc, o despărțire un miracol pământesc.

Gloria nu se caută, ci se cucerește.

În fiecare călătorie e o doză de plictiseală și un strop de poezie.

Trântorul și din roi ș-a găsit un nume: Vax albină.

Umbra care te urmărtește, nu se oferă și nu te dorește.

Trecem prin furtună și vânt, dar ne împotmolim într-un gând.

Pe când un detergent pentru suflete pătate și minciuni gogonate?

Un pericol nu trece de la sine, dar când dispare e foarte bine..

Plăcerile costă scump, dar cine se uită la preț? Doar un nătăfleț.

Imaginația crează o lume mai sublimă decât cea în care trăim.

Ne mirăm uneori de banalități și uităm că am văzut la Luvru pe Gioconda zâmbind.

Suntem ființe superioare, trăim pe pământ, dar ochii se scaldă în soare

Harry ROSS

Septembrie 2016

Israel

Articole | Comments Off on Harry ROSS: Aforisme |

15 Sep
2016

Ada NEAG: Confesiuni (Poeme)

GÂNDUL APUS

Când stăteam şi scriam,

Lumea-n gând o exploram.

Când priveam acele feţe…

Hm… Feţele lor…

Acum pot să desenez linia vieţii

Şi pot să creez lumea mea nevăzută.

Sunt sigură că doar armonia ultimului vals,

Mă mai inspiră…

Fuga e doar o frica a unora,

Frica te face mai puternic,

Tu eşti incompatibilul vieţii mele,

Tu nu rezolvi nimic,

Tu aştepţi iubire.

AMURG

Haosul din inima mea,

Teroarea din mintea mea,

Şi granduoarea incertitudinii mele,

Mă aruncă la pământ.

Umbre reci, se plimbă pe mormânt.

Totul devine mai sfânt.

Pustietatea ultimului meu vis mă bântuie…

Şi regretele apar.

Pentru unul oarecare,

Pentru o privire aleasă,

Pentru un zâmbet inocent,

Pentru tine.

CONFESIUNI

Doar luna mai ştie cât am plâns,

Doar viaţa mai ştie cât am fugit,

Doar marea mai ştie ce am făcut.

Şi trece, trece, seduce şi se duce..

Apare noaptea.

Sinistra bătaie a vântului adie,

Somnul dispare şi viaţa e coşmarul.

EXISTENŢA UITĂRII

Un zvon oarecare

Şi frica apare..

Tainic stă sufletul şi aşteaptă.

Visele sunt cântate din liră,

Devenind vorbe suave.

Si noi, muritorii de rând le adorăm..

Pustia noastră existenţă

Va fi uitată pe veci.

Doar cuvintele sunt veşnice..

Doar ele rămân pe veci.

ŢĂRMUL UITĂRII

Suflete reci bântuie lumea,

Magia lor devenind eternă.

Doar cei răniţi vor fi capabili să lupte,

Doar cei ce luptă câştigă..

Şi astfel… mulţi pierd…

Doar bătaia inimii se mai aude

Într-un fundal gol şi uitat.

Poezia vorbeşte

Când oamenii tac,

Poezia transmite,

Când oamenii nu o fac.

ECOUL

Timpul se apropie de final…

Vremea e şi ea pe sfârşite.

Ultimul sunet de linişte marchează tot.

Oglinda mai reflectă un zâmbet fals,

Doar creionul mai colorează foaia

Cu gânduri colorate,

Foaia, e fundalul vieţii noastre,

Unde zi de zi, noapte de noapte,

Focul din inima poetului pătează.

MOARTEA

Suflet pustiu, de ce ai apărut?

Mormântul a fost săpat..

Crinul inimii tale se ofileşte..

Te aud..

Vis rămas în repaos.

Începe ploaia…

Imensitatea durerii nu te lasă să te odihneşti..

Astfel vei cădea,

Muri,

Dus de îngeri, sau de diavoli…

Dar important e că vei muri!

FANTASTICUL NEVĂZUT

Lumea-i roz şi colorată,

Are gust de ciocolată.

Păsările ciripesc,

Acum lumea o păzesc.

***

Dar… priveşte prin pânza groasă a umanităţii..

Lumea-I neagră şi-ncoloră.

Totul a devenit uitat,

Totul va dispărea,

Alături de noi, oamenii regretelor.

Iubirea-i un lucru uman,

Sentimentalismele apar,

Se joacă cu tine,

şi te doboară…

Dar tu

continui să iubeşti.

IMPASUL FATAL

Eu scriu ce nu pot spune.

Toţi sunt martori la lucruri nevăzute.

Paradoxul minţii mele, stă nerezolvat.

Serenada inimii mele, aşteaptă solistul.

Şi… magia privirii mele, aşteaptă victima.

Poate am ajuns să fim sclavi,

în propriul nostru sanatoriu sumbru al minţii.

Sau poate,

doar e creativitatea noastră,

cerând îndrumare?

Nu ştiu, nu ştim,

Aşa murim.

URMA DIN SUFLETELE LOR

Acum,

Mâine,

Atunci sau mai demult,

Timpul se chinuia să ofere ceva.

Tot acum,

Tot mâine,

Tot atunci,

Tot demult,

Suferinţa a prins puteri.

Ei doreau afecţiune…

Puri copii naivi!

Dar mai târziu au aflat,

Că doar trecerea îi salva.

Şi acum,

Şi maine,

Şi atunci

Şi demult,

Şi tot acolo,

Izbite de ziduri..

Stau reîncarnările mele…

———————————–

Adda NEAG

Oradea, 11 septembrie 2016

Articole | Comments Off on Ada NEAG: Confesiuni (Poeme) |

Cuvânt și iubire

Revistă de cultură, tradiții și atitudine civică

Colocviu – La viitorul al doilea

Anticipations (1902)

The Future

Cezarina Adamescu: Un veac de înțelepciune într-un bogat florilegiu

Eugen Evu: Epistole din Vavilonia

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Constantin Băcescu – Erou pentru Pământ și Cruce

Noima devenirii întru ființă

Harry ROSS: Aforisme

Ada NEAG: Confesiuni (Poeme)