Cuvânt și iubire

Două lucruri sînt importante pentru autorul de senryu: să aibă haz şi să o facă cu detaşare şi delicateţe. Primul poem al volumului dă tonul acestei exigenţe cum nu se poate mai fidel şi totodată mai graţios:

primele ştiri –

două vrăbiuţe-n zori

toacă liniştea

La prima oră nu le tace gura, toacă verzi şi uscate, aceleaşi de ieri şi, cu siguranţă, şi cele de mîine. Pălăvrăgesc, flecăresc, pentru că, evident, e vorba de o alegorie, de o mică fabulă. Oarecum inocentă, pentru că şi ciripitul lor de vrăbii gureşe este mai degrabă inofensiv. Tulbură doar tihna dimineţii. Cu duhul blîndeţii, îngăduitoare, autoarea nu pune la inimă, îşi cultivă doar seninătatea…

Nicicînd personajele implicate într-o relaţie, acum umană, nu mai sînt doar deghizări zoomorfe, umorul nu este caustic, abia de face aluzie la un poncif prea vehiculat pentru a-l persifla. Desigur, potriveala sufletelor împerecheate nu e chiar măgulitoare.

suflete pereche –

dânsa prea decoltată

el cam deocheat

Pe aceeaşi temă, a cuplului deocheat, jocul de cuvinte cu fundal publicistico-literar alunecă pe nebăgate de seamă spre veşnica meteahnă a traducerii în amor. Soţia este cu siguranţă bibliofilă.

soţ de poveste –

traduceri după traduceri-n

ediţii de lux

Iar de data asta, situaţia incendiară îşi etalează făţiş rezultatele deja scontate:

foc mocnind de mult –

alături de un pârlit

tot mai des friptă

Cuvintele cu două înţelesuri, bine plasate, asigură o canava pe care ţesătura derapează lesne spre intriga amoroasă.

război iminent –

vecina mai tânără

încurcând iţele

Dar nu numai cuvintele polisemantice sînt mînuite cu măiestrie de autoare, expresiile sînt şi ele un material verbal la fel de eficace în a realiza opoziţii, echivocuri, efecte ironice. În poemul de mai jos, nu mai ştii cine pe cine trage în piept.

macazul schimbat –

păpuşari traşi pe sfoară

de-ale lor păpuşi

Tematica pe care autoarea o abordează cu mai multă vervă şi aplicaţie este aceea politică. De la ţinuta morală a aleşilor:

armonii de-april –

lalelele degrade

edilii în dungi

la prestaţia verbală:

din nou alegeri –

în răspântii mori de vânt

îşi dau aere

şi la stratagemele ipocrite:

simţ electoral –

cu momeala pe la uşi

pun picioru-n prag

totul este doar înşelătorie, inclusiv parada patriotardă:

steagul arborat

de florile mărului –

speranţa în plop

Nici evoluţia vremii nu e trecută cu vederea. Nu numai merii sînt anul ăsta din nou în floare, ci şi merele de sub bluza fetelor în floare dau să rupă nasturii.

merii în floare –

bluza de anul trecut

mult prea strâmtă

Un joc de cuvinte poate vorbi simultan şi de imprimeul rochiei, şi de privirea prea indiscretă a vreunui admirator. Nu ştim ce e mai decoltat în poem, rochia sau insistenţa privirii. Şi nimic nu ne obligă să alegem.

balul bobocilor –

pe rochia decoltată

ochiul boului

La urma urmei, ispita rămîne unul din condimentele vieţii:

ajun de Crăciun –

Moşul ispitit din nou

de poale în brâu

Sînt în carte şi destule poeme care sînt înclinate prea mult să biciuiască moravurile satiric şi sarcastic. Sînt şi poeme în care se vede numai exersarea în folosirea unor expresii. Voi încheia însă cu un poem care merită toate laudele:

concediu altfel –

cerul şi marea în

ochii pruncului

Prima parte e calchiată pe sintagma des folosită în ultimii ani şcoala altfel. Substituţia şcolii cu concediul este extrem de subtilă. Înclin să cred că e vorba de un concediu într-un fel ratat sau interzis de ivirea pruncului. Şi că cerul şi marea din ochii lui (posibil albaştri) sînt mai mult decît o compensaţie pentru concediul pierdut în acest an.

Fără discuţie, Vasilica Grigoraş îşi află locul între cei doar o mînă de autori cu talent evident pentru acest poem hîtru fără a fi veninos – senryu.

 

 

Corneliu Traian Atanasiu

 

( Prefaţă la cartea STAREA VREMII AZI: senryu, de Vasilica Grigoraș)

MII POPOARELE DE CETINI

 

mii popoarele de cetini se smeresc sub vânt de soare

rugăciune murmurată se înalţă din izvoare

strecurată printre sfinţi şi-n miresme de altar

viu lumina mântuirii plouă peste-al meu zadar

 

cruci de vulturi din tărie liturghii binecuvântă

şapte turme-n vârf de munte mistice tăceri descântă

ierburi din poieni văratici unduiesc liniştea vastă

nor de raze îl pogoară pe Hristos aici pe coastă

 

şi pornesc lucrări serafii şi orânduiri heruvii

gura mea-i pecetluită – precum deltele de fluvii:

către Mare ea rosteşte cuvântări de Înalt Mist

din drum graiul nu-l întoarce – ci-n orbiri de ametist

 

alte capete-n coroană – alte frunţi sub joc de săbii

alte lumi şi alte soarte – cum şi vele de corăbii

mână-n ţarc de semne-arzânde rosturile învechite

şi-n noi viersuiri – noi fraze – trec Cuvântul prin noi site…

 

…o minune-i veşnicia  – din crin cer până-n pământ

dar destăinuiri nu face Înviatul din Mormânt…

 

de vezi semne în abisuri: taci – asculţi şi înţelegi

nu-ţi tocmeşti tălmaci uimirii nici pe magi şi nici pe regi

…nu poţi şti – uitând de Munte – chiuind la cânt de flaute:

adâncind lumini în suflet – vine Ravvi să te caute!

 

 

PLECAREA VÂLVELOR

 

vâlva munţilor – mâhnită şi proroacă

scurmă lira-nfriguratelor păduri:

vii copacii – strune-n van invoacă

viersuiri ce-s stinse în trecute guri

 

vestejite-s azi moşiile de stele

vestejiţi heralzi sunt îngerii din glas

tristă – vâlva s-a pierdut după perdele

norii stânelor în alte zări au mas

 

fluiere s-au frânt – tăcut-a Duhul Sfânt

noaptea vieţii s-a fost tras din munte

moarte e din cer până-n pământ

 

iar Poetul strânge între palme frunte

…când  şi vâlvele-au plecat în lumi păgâne

blândului Hristos ce-I mai rămâne?

 

 

NECESARA MINUNE

 

în zadar se schimbă nopţile în zori:

unde sunt ciobanii sfinţi şi rugători?

unde-s – dârzi – voivozii – magii crăişori

în această ţară adâncată-n nori?

 

vai – pitice vremuri şi preascunde frunţi

e degeaba încă stâncă-n vechii munţi:

aţi uitat să daţi cu pietre după câini

iar turbaţii v-au muşcat şi piept şi mâini

 

zmeii ne-au sorbit şi sufletul şi glia

ne-a rămas – străin pleoştită – pălăria…

părăsit-am vatra – ni s-a stins mânia

 

râdem când – prosteşte – surpăm temelia

…Criste – simt prin neguri – gâfâit respiri:

iscă-n plebi-cenuşă jarul de martiri!

 

 

SFÂNT POEMUL LUMII AZI S-A DAT LA FUND

 

sfânt poemul lumii azi s-a dat la fund

din lumina apei ne-am ales cu prund…

aşa – cam pe seară – Crist s-a dat pe-o coastă:

armonìi fugit-au – lăsând drâmbă proastă…

 

vetrele crăpat-au – cruguri s-au strâmbat

stins e focul – stele-au uitat de cântat…

mărăcini sunt munţii – cârtiţe-au coroană

orbii se prăvală cu toţii-n bulboană

 

trezeşte-Te – Criste – varsă iar agheasmă

peste lumi secate de orice mireasmă!

învie Grădina – Maica Mântuirii

 

ochilor-găvane redă raza ştirii!

…când Poet-Hristosul scapă lira-n hume

în cenuşi preface omeniri şi lume…

 

 

NEDREPTĂŢIT

 

au venit la mine crinii – osândiţi

să le dau şi foc şi sânge – stors din stih

au venit la mine câinii zădărâţi

au venit toţi peştii din recif

 

şi popoarele de stele-au năvălit

crugul să-i citesc fiecăreia m-au silit

din pustiuri împlinitu-s-au oglinzi

şi-au ţesut zadarul la mine în tinzi

 

tuturor le-am fost ieri pròroc şi-ajutor

de cer piscului i-am spus să-i fie dor

nu e duh să nu-i fi fost învăţător

 

şi-acum sunt chemat – plebeu banal – să mor

…L-am pârât pe Crist la Inorog:

mi-a şoptit ca viaţă să nu-mi rog…

 

 

MAI RĂU DECÂT MINE

 

am stricat cuiburi de stele

am surprins nuditatea Lunii

poduri surpat-am în cer să se-ntoarcă străbunii

am dezertat din hore de iele

afişe de circ am lipit pe aripi de cocor şi lăstuni

de duşcă-am dat timpul – vulcanii din lumi…

…ce mai vreţi – oameni buni?

mai rău decât mine nu poate fi decât

cel ce-a uitat de

fulgere – spre-a vădi în temple

lumina – sau

cel ce nu şi-a sculptat în

Poem – toată vina

 

 

DEMISIE

 

obosit – bolnav şi lânced – răstignit pe valuri

vreau arsura unei stele – dincolo de maluri

am vâslit spre nemurire – ciung şi făr’ de-aripe

în priviri frământ ruine – înfrângeri – risipe…

 

am scârbit în ceruri zeii – exhibând năpasta

m-am scârbit pe mine însumi – străpungându-mi coasta

nici n-aştept mustrări de soartă – laşă amânare

scurt poemul ce privirăţi e-o demisionare

 

 

MITOLOGIA AMURGULUI

 

îngerii din cetini zboară – cântul lumii curme

orb e cerul peste piscuri – munţi pustii de turme

mut e gândul de iubire – învelit în ceţuri

stinşi sunt Soarele şi Luna – zeii dorm în jeţuri

 

stele nu-s să toarcă soarta – spânzuratu-s-au de grinzi

nici măcar pe Răstignitul – nu-L mai ai – Iudă – să-L vinzi…

din clopotniţă cocorii cad greoi la mine-n brazdă

pe moşie năpădit-au viermii beznelor de caznă

 

Căţelul Pământului şi cu Inorogul

se-mpăcară-n noapte şui – ca surdul cu orbul

regi şi neamuri au apus – îngropate-n sorburi

mlaştina-a-asmuţit în munţi bufniţi şerpi şi scorburi

 

bieţi stejarii plâng pe prispe – Lebăda-i străpunsă

e nebună Cosânzeana – stă în piatră-ascunsă…

unde-i Sculptor – Făt-Frumosul – cu mâna-i vrăjită

din stânci iar iubita-şi scoată – lumii iar trezită?

 

 

LĂMURIRE

(16 August 2016 – Sfinţii Martiri Brâncoveni)

 

de departe vin ecouri

munţii ning lumini

nunţi de zâne cresc în piscuri

pe-aproape de crini

 

fulgere vestesc venirea

Mirelui Ceresc

păsări – îngeri nesfielnici

ne călăuzesc

 

trăsnete despic’ pământul

pentru duhuri sfinte:

din izvoare – din pădure

se slobod arginte

 

în furtunile de raze

se-mplinesc eroii:

cavaleri ai nunţii firii

vin spre Crist martirii

 

sus în tronul de mărire

stă un orb sălbatic

din barbara lui citire

renaştem hieratic

 

slovă după slovi de fulger

orbul ne aşază

încât nunta lămureşte

lumea într-o frază

 

stele crâncene pogoară

duhurile-n candeli:

Crist în piscuri ne însoară

cu spade de-arhangheli

 

 

METANOIA BUREŢILOR

 

„noi – bureţii din rigolă

târguim din luni gondolă

noi bureţii bureţim

şi pe toţi vă mucezim”

 

alelei – bureţi de soartă

scrieţi-mi pe pântec hartă

descreţiţi în maţe-o poartă

burta s-o simţim deşartă

 

colo-i gura iadului

umple gura raiului

pe picior de plai ajunşi

de raze să fim străpunşi

 

să uscăm păcat şi vină

să-ndreptăm tot ce se-nclină

să-nchinăm la sfinţi cocori

grădina cu sfinte flori

 

hai – bureţi întunecaţi

la minune ajutaţi

şi-o să fiţi în ochii Lui

creţi de nori – lumii gurgui

 

 

BRIC-À-BRAC-URI NECESARE

 

a murit

modern: îngheţat în plin câmp

experimental

 

vă urâm – cu

simpatie: vomaţi din

plin – ca poftă

ce va să fie

 

doi oameni

mugeau – apoi

au început să le crească şi

coarnele: unul dintre ei a dat să

mugească ceva

special – şi-atunci – pe loc

a căzut înjunghiat de

soartă

 

graniţa

garanţiilor se întinde până la

iresponsabilitate

 

un matur – matàr

murdar – şi cu minţile

bazar

 

rămân pe

ţeavă:  n-am nicio

grabă – curând

cu mine voi

împuşca tot

universul – în fel şi chip

zvârcolind

versul

 

observatoarele

gastronomice au identificat pe

cer – umbre de

excremente zburătoare: tocmai ne

pregătim să interceptăm un

closet galactic – să-i

intersectăm – apoi – orbita

oarbă – pentru a ne şi

identifica – în cele din urmă şi

întru totul – cu

religia sa – măgulitor

flatulantă

 

 

DIN VALE

 

ursuză vale de plânsori şi răcnet

scrisă-n funebri fulgeri – Jude-aştepţi:

ai fost cândva icoană-n munţi – sfânt zvâcnet

te înălţai spre aştri – luminaţi nămeţi

 

de ce nu dai iertare – slobozire

de ce nu uiţi păcate slăbănoage

căci Tu eşti Dumnezeu şi eşti Iubire:

schimbă-n văpăi pârâşe terfeloage

 

dureri şi deznădejdi – une prin alte

ne-au prăbuşit din piscul dumiririi

secaţi orbirii – sclavi suntem încalte

 

trăsuri de chip se-nec’ în lutul firii

…îndură-Te – Lumină Preacurată

şi ne mai umple ochii – înc-o dată

 

 

ŢĂRANII PRUNCIEI MELE

 

curaţii mei ţărani – cei din pruncie

în straie de-mpăraţi şi de vântoase

neam ce s-a pogorât nu doar să fie

ci să-şi lucreze duhuri şi prinoase

 

un neam de crai şi mucenici se scurge

prin munţii mei – ‘napoi la grea poveste

căci iată – lumea-i gata să amurge:

deci neamul se întoarce iar pe creste

 

ţăranii mei se sorb iar în icoane

cu strai de moarte şi cu strai de viaţă

se răstignesc cu toţii în piroane:

 

numai în vârf de munţi să-nvii se-nvaţă…

…voivozii mei ţărani – în vremuri rele

s-au răspândit pe ceruri – iarăşi stele!

 

 

ALCHIMIŞTI ŞI SFINŢI

 

athanor

vreau să mor

sori de dor

praf de-ecuator

 

dimineţi

crai isteţi

vând scaieţi

răstignind scapeţi

 

absalom

păr de gnom

metronom

clironom

fără chip de om

 

adonai

mucegai

mă strigai

eu cântam din nai

 

ferentari

fete mari

cu şalvari

sfinţii-s tot mai rari

 

hăulind

dăulind

flori de grind

toţi m-au prins doinind

 

avacum

pisc de fum

nu ştiu cum

trăiesc şi răzbun

 

apelai

la serai

încântai

zânele din rai

 

crai nebun

vai de scrum

căci de-acum

sunt străin străbun

 

 

DAC ORI ROMÂN SĂ FII NU MAI E VOIE

 

dac ori român să fii nu mai e voie

stârnitu-s-a ciclon de inchiziţii

şi-ocean de ură prăbuşesc bandiţii

când limpezit vrem neamul – anevoie

 

vite să fim – Evropa ni-e imaş

dar nu pământul sfânt ca temelie

nu sânge de străbun să-ţi fie glie:

să paşti – să taci – străin şi orb şi laş

 

Cristul cu tot cu Cruce-l smulg din duhuri

să n-avem prispa raiului nădejde

să nu vedem copilul cum ne creşte

 

sorbind din sfântă limbă – vii văzduhuri

…demoni slinoşi – pidosnici – ne-nvăluiţi în cnuturi

răbdarea strânge trăsnet: iar v-om zvârli în luturi!

 

 

PATRIA ŞI VÂNZĂTORII

 

adulmec patria şi munţii – dindeparte

precum parfumul unei vechi iubite:

aici zile şi nopţi nu-mi sunt deşarte

şi sori şi nori şi păsări – toate-s sfinte

 

patrie bucovină – stea martiră

cu voievozii stau sub cetini la voroavă

ei mie-mi spun de ştefanida liră

eu lor – cum limba azi ni-e sclavă

 

sub tot copacul – răzeşescul sânge

şi-n toată floarea – -nvăpăiată zâna

aici e veşnic cântecul ce plânge

 

Crist veşnic peste noi îşi tinde mâna

…doar că privighetoarea azi e-un mit

şi-L vindem ne-ncetat pe Răstignit…

 

 

IZBÂNDA OSÂNDIŢILOR

 

cu noi dimpreună  tot sângeri pe Cruce

Hristosule – Frate mai Mare-al simţirii

când trece-ascuţişul prin carnea osândei

răzbate cu vârfu-n Lumina Sfinţirii

 

nu-i lacrimă frântă-n privazul de lume

să nu-Ţi săgeteze în ochiu-Ţi cu strune

şi nici nedreptate sfruntată-n orbire

pe cari ochiul Tău să n-o-ncrunte-n privire

 

obidă şi lanţuri – scuipaţii prostimii

ne-aduc pe-amândoi în genunchi ca sihaştri:

stau om lângă Fulger în jugul mulţimii

 

dar om şi cu Fulger răscol’ lut şi aştri

…Hristosul împarte cu omul osândă:

deja iscă-n ceruri Catarg de Izbândă!

 

 

O GLUMĂ ÎN RATE

 

o – tu – lirică iubire – serafimi şi ciori

m-aţi răzbit cu bezne – crâncen – deznădejdi de flori

linge pasărea mâniei câte-un rest de cer

eu Te chem dintre ecouri – Cristule de ger

 

ştiu de chinu-Ţi – ştii de chinu-mi – răstignit Poet

dialogul nostru – însă – miroase-a cuplet:

mii istorii supurânde – infectând candoarea

inversează – în oglindă – ìcon şi scrisoarea

 

bălării de vorbe goale – puradei tiranici

năvălesc în teatrul lumii – şi se cred oceanici…

niciun trandafir nu creşte în calea urgiei

inorogii năpârlit-au cornul nostalgiei

 

velerim şi veler Doamne – sânge scurs în noapte

dragostele cruciate: bordeluri de şoapte…

spade şi deliruri sfinte şopârlesc de zor

raiul palmei templiere: sacru abator…

 

cinici – diavolii-mi descântă între lacuri oarbe

vine Prinţul însuşi – àpoi – stihu-n hău mi-l soarbe

parastas de foi de varză prăznuiesc sobòlii

crivăţul nunteşte-n barba-mi coaşte de orgolii

 

câini scheletici nu mai latră umbre din unghere

gloabe de heruvi în lepre gâlgâie-nviere…

omu-i o jivină oarbă – scrisă de pecingini

numai crima i se ţine – agăţată-n gingini…

 

mântuire-analfabetă scurge zoaie-n zare

se târăşte-un ciot de cântec fără lumânare

balamaua lumii noastre scârţâie de veşti

Criste – au rămas pe garduri gargare popeşti

 

nu mai ştiu citi în stele – nici măcar în stânci

Maica Lumii – umilită – a căzut în brânci:

rugăciuni – podoaba scârnei – vomitate-n zori

cruci de ipocrită soartă ies de sub urdori

 

pân’ şi rău-i gol de rosturi şi scârbit de farduri:

„bine” – bărbierit de raze şi-mpuţit de narduri…

histrionii duc solia Minciunii Supreme

…rănit Criste – simţi în coasta-Ţi alifii şi creme…

 

…mi-a-ngheţat şi verbu-n frază – delicată ciumă

molime-n imperiul morţii hotărăsc cutumă

sacadat mi-aud la poluri inima-mi cum bate

mi-a rămas suflet de-o glumă – dar şi-aceea-n rate…

 

 

CONSTATARE

 

au rămas pitici şi munţii

de-atâta osândă

venerabilii-au dat lumea

naibei în orândă

 

păsări se târăsc cu viermii

îngroşând noroiul

ceru-i scufundat sub luturi

delirându-şi sloiul

 

licăreşte putregaiul

peste bărbi de sfinţi

plouă-n două cu pucioasă

florile-au dat dinţi

 

doar moroii – neamuri ploii

stau posaci pe mal

cântecele şi scaieţii

se scurg la canal…

 

clănţănit de stele rele

zbate prin tufiş

circul lumii se închide

(s-a şi pus afiş…)

 

 

SCOATEREA DIN URNĂ

 

unde am fost cândva – nu ne întoarcem

nici ştim cărarea – gustul nu ni-i harnic

pentru vreun rai: nu ne cunoaşte – noi nu-l toarcem

cine-om mai fi ne întrebăm zadarnic

 

aşa pierduţi – străinii de lumină

vom hoinări istorii fără rost

cei ce-or veni s-or întreba de-am fost

nici Dumnezeu n-avem şi nici pricină

 

la stele rumegăm ca la potlogi

uitând că de ţinut ne ţine glia

de vrem coroane – n-avem scăfârlia

 

vrem a sui: îngeri apteri şi-ologi

…cel ce-o umbla prin ceruri – azi – de jurnă

ne-ar milui – scoţându-ne din urnă

 

 

DESCÂNTECE

 

târgul târguirii

şarpe nesimţirii

mi-a călcat pe urme

liniştea să-mi curme

 

iele grele din păduri

faceţi dans – descântături

şi-n frunzişul greu

daţi-mi ce-i al meu

 

mă scăpaţi de şarpe

azvârlit în harpe

mă scăpaţi în lună

în floarea nebună

 

nu vreau fericiri

ci doar dumiriri

şi nu vreau lumină

doar inimă crină

 

iele din stejar

zvârliţi-mă-n jar

cruţaţi-mi şi truda

de-a fi iarăşi Iuda

 

 

ARDEAL

 

Ardealule – abia acuma te pricep:

ţi-aud urletul de mânii şi-obidă

aşa-i – Ardeal: pân’ nu te muşcă-aspidă

nu ştii că lucrurile din otravă-ncep

 

din carne vie – zvârcol – răzbunare

te vei trezi cu pumnu-nfipt în ceruri

un pumn cu viscol – nu cu lumânare

un pumn care promite lumii geruri

 

până-mi voi smulge umilinţa rănii

şi fulger scăpăra-voi toată ura

până satanele n-or plăti samă vămii

 

doar colţi de lup vor umple-mi sânge gura!

…duşmani când voi aduce-n fostu-mi hal

de-atunci abia nu m-oi numi „Ardeal”!

 

 

SCHIŢE DIN MUNŢII BUCOVINEI – LA SIHĂSTRIA VORONEŢULUI

 

de sunt modern sau clasic – munţilor nu le pasă

ei cresc păduri pe coaste – veste-n tării ascut

de-acolo – de la vulturi – doar câte-un stih îmi lasă:

pe pagina-alburie s-aşterne sfânt şi mut…

 

eu sunt doar mâna slabă – copiind partituri

din simfonii stelare – din dans apoteotic

pe care zâne-l sfarmă de ţărmuri fără guri…

în ierburi – apoi – sufăr de fulgerul despotic

 

şi mă ascund sub glie – ca un pârâu molatic…

şi Mumele – şi vâlve – deasupră-mi ţes lumina

de-ajung prins în gogoaşă – fluture uşuratic:

 

sunt surd şi mut şi sincer: ochii-mi holbează vina…

…da – aştept Învierea – aştept furtuni de raze

Fulgerul Mărturiei – orânduit în fraze…

 

 

sus – pe cresta muntelui

stâna blând Părintelui:

ieslea stă dărăpănată

nu-i potică – nu-i nici vatră

 

s-adunară brazii magi

veniră şi sfinţii fagi:

liturghia nu porneşte

Maica-n cerure boleşte

născare nu porunceşte:

 

boleşte pe-aripi de vultur

răutăţile se scutur’

boleşte pe ghimpi de stea

s-alunge vremea cea rea

 

duhurile de bărbat

prea multe s-au dărâmat

duhurile de femeie

împotrivă vor să steie

 

buruiană au crescut

peste munţi şi peste lut

Veghetoarea-a amuţit

cucuvele-au înmulţit

 

Sfântă Maică Preacurată

Slobozeşte Prunc şi Vatră

iar pe Calea Laptelui

fugă Coada Şarpelui

 

iscă Focul Fiului

pe Drumul Părintelui

iar din Fluierul cel Sfânt

Duh să-nvie-ntreg pământ

 

viperele fă-le îngeri

dintre luturi iscă sângeri

Veghetoarea ardă Cânt

din cer până la pământ!

 

 

vulturii mării s-au lăsat pe brazi

bătrâne cetini cântă liturghia

nu-i nimeni să măsoare mâine-azi

sfiită-n slavă-oprită-i ciocârlia

 

lumina-a îngheţat un cântec mut

turme-n poiene au făcut popas

păstorii au trecut în nevăzut:

din cer aşteaptă – toate – Sfântul Glas

 

solemn – pâraiele cu ţurţuri iscălesc

pe filele pădurii-n rugăciune

stinghere-n pisc – tălăngile vestesc:

 

trepte de nori se dezvelesc minunii

…în mijlocul de magi şi de păstori

El-Crist aprinde drum de flori…

 

 

maşini care se scapă pe

ele (numai motorină…)

înviorând funebru iarba pădurii

 

burtoşii – doi

câte doi la grătarul

răscrăcărat sub

brazi: nemulţumiţi că

pe tot întinsul

sârmelor sleite – nu-ncap şi

ei – pe de-a-ntregul

(…ce friptură gustoasă de porci

s-ar obţine – la hectar…)

 

sihastrul

a-ntemeiat un vast

oraş de

evlavioase zdrenţe (acareturisite) –

sub Patrafirul Muntelui

 

olandezi – danezi

chinezi – vietnamezi – habarnezi

mişună harnic – în mijlocul pravoslavnicei

răzeşii ştefanice – a Voroneţilor

(…corbul a încetat să se mai mire –

fluturându-şi în ploaie proroacele-i aripi

deasupra acestor ecumeniste muşuroaie)

 

behăie cor pravoslavnic în poieni de-amieze

cu smerenie călcat-am printre căcăreze

un păstor – cu celularul – mugeşte la turmă…

hoţi de lemne şi jindariul fură fără urmă…

 

munţii au chelit măiestru sub securi păgâne

„ajutoare-europene”… – edili vor să-ngâne

a trecut pe-aici şi papa…pardon: patriarhul!

şi le-a zis la gură-cască: „ia mai strângeţi ţarcul!”

 

au ‘ţeles blugiştii noştri că de-acum românii

în Carpaţii cei Ştefanici nu mai sunt stăpânii

pravoslavnici or să fie rrromi şi-americanii

 

iohănnească rugăciune-or înălţa curcanii…

„munţii noştri aur poartă” – zice-un cerşetor:

„cristicii Carpaţi de-acuma vor fi abator”…

 

frunzuliţă cu trei flori

vulturi se prefac în ciori

sihaştrii – în moşieri

omănaşii – în vieri

 

unde ai plecat – Hristoase

de ne laşi tot sub baroase?

munţii intră sub pământ

ţara s-a făcut mormânt

 

numai vile cu simbrie

umilită Românie:

nici tu duh – nici omenie!

stăm la maica în chirie…

 

turmuliţă de mânzări

vin corbii din patru zări

hoţii merg fercheşi pe drum

cinstea a ajuns doar scrum…

 

cenuşă de-otavă

pâine cu otravă!

ieri căruţe cu şindrilă

azi – betoane şi şenilă…

 

aveam turme cât hotarul:

zvârlim peste lână varul!

aveam cai de fudulie

aveam strai de-mpărăţie –

azi ne-am uitat grai şi glie

văzduhul ni-i colivie

…ne sufocă fierărie!

 

foaie uscată tot arde

ţărâna să ne-o descoarde

vin puhoi şi vin în hoarde

mii de coarde – „lorzi” şi „loarde”!

 

…se-ntunecă sihăstria

creşte-n suflet bălăria

plânge-n bunget Sân’ Măria

-„unde-aţi ascuns România?”

 

puneţi-i măcar o cruce

duhul ei nu se usuce

Crist-Judele să n-o-ncurce!

 

 

iscoade  prin văzduh vrăbii se ţes

mreajă de seară cade peste cetini

e ceas când toate capătă-nţeles

e ceas când ruga-n gânduri ţi-o încetini…

 

fluturi întârziaţi pe pajişti scriu amurgul

turmele-au pogorât din munte nostalgia

urăsc şi gândul de-a mă-ntoarce-n burgul

unde m-aşteaptă numai – cruntă – astenia…

 

complot de ierburi scumpe şi de raze

mă va-nvăţa-afundarea printre şoapte

din lună-or pogorî preasfintele ucaze

 

pământul spre izvoare mă-ndărapte

…ascuns de veac şi oameni – adormi-voi greu

afar’ din ceas – creşte-voi dumnezeu…

 

 

bătrânilor cu piscuri şi cu creste

voi aţi ieşit din slovă şi poveste

în loc de munţi vor scrie-aici abisuri

vor renunţa la oameni şi la visuri…

 

sodom de fierătanii vor roì

iar lumea zânelor – încet – se va topi

iar locul vetrelor – bătrâne şi umile

l-or lua toţi monştrii: ură şi şenile!

 

nu mă băgaţi în seamă – lăutari

sunt mai dăunător decât un cari:

eu adevărul vi-l despoi foiţe

 

iar voi rămâneţi goi – un circ cu fiţe…

…ce Răstignit? – ce Crist şi ce supliciu?

sugem cu toţii ţâţa de siliciu!

 

n-au credinţă – au

burţi

 

vagabondez prin

preajma sihăstriei – în

speranţa  – dementă – că

zoaiele sufletului se pot

limpezi cu străluciri şi clipociri de

acoperişuri crucificate

 

 

e cerul atât de senin şi

de-aproape – încât

Îl văd pe Dumnezeu la

Sfânta-i Fereastră – cu coatele sprijinite

de privazul razelor: „ce mai faci?” –

mă întreabă El zâmbind enigmatic… –

„scriu – Preasfinte…” – răspund

eu – cam posac şi cu

oarece amărăciune şi

neîncredere-n glas

 

„despre ce şi despre

cine?” – o face El pe

niznaiul…

 

„despre Tine – Doamne – cum Te pregăteşti să ne

părăseşti – şi cum atât de mult îţi

convine să

pleci din mine…” – nu mă putui eu

abţine…

 

Dumnezeu îmi făcu – aşa – hâtru

cu degetul: „aşteaptă

fiule: aici

nu mai este decât o singură

treaptă…”

 

şi – deodată-ntru nenumăraţi

sori – El intră cu buze – cu

nasul şi ochii  – în

aburi de raze şi-n

nori

 

…atunci  am înţeles eu

abia: şi iată cum pun

acum – punct şi

virgulă – la lut – la necazuri

la fiece stea…

———————————–

Adrian BOTEZ

Adjud, Neamţ

31 August 2016

Sfânta Zi a Limbii Române

 „Speranţa că americanii vor veni şi vor elibera Europa de Est a însufleţit milioane de oameni din Romania şi din întreaga regiune ocupată de Armata Roşie. Acest fenomen a fost doar una dintre multele forme în care America a fost prezentă în Romania Războiului Rece”.

(Scriitorul Bogdan Barbu despre cartea lui, „Vin Americanii”)

 

           Scriam ceva mai înainte că vom avea parte de o toamnă fierbinte. M-am greşit. După ultimele evenimente din ultimele zile ale ultimei luni de vară se pare că va fi una foarte fierbinte, chiar incendiară. Voi încerca să cronometrez această scurtă perioadă.

            Pe 27 august a avut loc fastuoasa serbare a 25 de ani de independenţă (independenţă inventată, pe care n-am simţit-o toţi aceşti 25 de ani cu o armată străină de ocupaţie pe teritoriul ei, cu o serie de guvernări marionete, cu o gaură neagră – Transnistria, care ne-a adus la sapă de lemn, cu cei mai proşti guvernanţi pe care ia cunoscut). Pe fundalul crizei politice care durează practic fără întreruperi cel puţin ultimii doi ani care s-a soldat cu golirea haznalei cu zeci de miliarde de lei, cu un stat capturat de un partid şi care a fost votat doar de 17% din electorat, evident pentru mai mulţi dispoziţia nu era de sărbătoare. Până la urmă această zi de mare sărbătoare pentru naţiunile adevărate a finalizat cu altercaţii între unii protestatari (ai Platformei DA şi ai lui Usatîi)  şi poliţie. Ceea ce nu consider normal au fost fluierăturile acestor protestatari adresate inclusiv militarilor care mărșăluiau cadențat pe piaţă, unii dintre ei participanţi la războiul pentru apărarea patriei pe Nistru contra agresorului rus, militarilor străini, coloanelor de pompieri. Dar cu totul alogică a fost ieşirea maselor de protestatari pe piaţă în momentul când acolo evoluau copiii.

Ei bine, dar acest incident a fost precedat de un alt eveniment (trist de altfel) care a avut loc cu o zi înainte, neobservat la început, umbrit de sărbătoarea independenţei. Pe 26 august ambasadorul SUA J. Pettit a ieşit la postul public de televiziune cu o declaraţie incendiară, luând în consideraţie, în primul rând, momentul electoral. „Moldova nu e România (de fapt Moldova e România că ea a fost cea care a iniţiat proiectul România la 1859 – n.n.)… Alăturarea de România nu este o alegere practică  (alături de Rusia este foarte practică!!!) şi nu este o alegere care va face lucrurile mai bune în Republica Moldova…Moldova îşi are propria sa istorie (da, de la 1812 – n.n.! Bravo tinerilor de la Bucureşti şi Chişinău care i-au venit în ajutorul diplomatului în problemele de istorie a Moldovei). Este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o naţiune aparte (pentru cine, pentru Rusia sau SUA?)… Moldova este o ţară multietnică (un adevărat Babilon!!! – n.n.)… Mai este şi Transnistria care are nevoie de un statut special (prin ce diferă de poziţia lui Putin exprimată de Kozak, Rogozin ş.a. – n.n.)…”. La un anumit  moment mi s-a părut că vorbeşte ambasadorul Rusiei (cu porcăriile căruia parcă ne-am obişnuit deja), Molotov, Jirinovski, Rogozin şi nu ambasadorul SUA, ţară, în care îşi pun speranţele toţi oprimaţii de sub regimurile dictatoriale dornici de libertate. Dacă este o opinie personală aş mai înţelege-o cumva, luând în consideraţie înclinaţia ambasadorului spre est (absolvent  al Universităţii de Stat din Iowa, cu specializare în Studii internaționale și în limba rusă (1978); funcționar la ambasada SUA de la Moscova (1983 – 1986); consul general adjunct (1992-1994), directorul Centrului din Washington al Programului pentru refugiații sovietici (1995-1997); consul general al ambasadei SUA (2003-2007)). De luat în considerare şi faptul că ambasadorul SUA în aceeași zi (26 august) a avut o întrevedere cu I. Dodon la sediul PSRM! Aceasta poate fi privită doar ca un element al campaniei electorale a lui Dodon.

Teamă mie că este o decizie luată la nivel de stat, că am fost iarăşi trădaţi (a câta oară!!!). Trădaţi la 1812, când am încăput în gura ursului, din care am scăpat ca prin minune (drept cam şifonaţi!) doar peste o sută de ani (1918). Trădaţi am fost de ţara-mamă la 1940 când am fost abandonaţi, aruncaţi în ghearele ursului, de astă dată, sovietic (de fapt vânduţi am fost de Germania la 23 august 1939!); trădaţi la 1944 la Ialta; trădaţi la 1988 la Malta, în 1991 când nu s-a realizat Reunirea, pentru care existau condiţii propice, în special, în cele 5 luni de zile de dualitate de putere în Rusia între Gorbaciov-Elţin. Să fim oare trădaţi şi de această dată? Dacă derulăm niţel şirul evenimentelor din ultima vreme găsim că acum câteva săptămâni presa scria de vizita de lucru a lui Lavrov la Washington. Întrevederea lui Lavrov cu Kerry a durat tocmai 12 ore. Ce o fi discutat între ei atâta timp? Oare nu şi despre interesele geopolitice ale celor două supraputeri. Oare nu se repetă pactul din 1939: SUA este dezinteresată în sud-estul Europei, cedând Republica Moldova, Ucraina şi Georgia în sfera de influență rusească în schimbul unor parteneriate în Siria, Afganistan, posibil în Iran ş.a. zone de interes.    

Se simte gustul amar al acestei noi trădări, care a mai fost şi altă dată. „Am aşteptat mult timp şi majoritatea dintre noi au înţeles că aşteptăm degeaba…” spuneau cu regret mulţi din rezistenţa anticomunistă din România, dar şi din Basarabia postbelică, maltrataţi în celulele nkvd-ste. Americanii nu au mai venit. Nu ştiau cei din rezistenţa anticomunistă că Basarabia, România, dar şi întreaga Europă de Est fuseseră deja vândute de americani în 1944 la reuniunea de la Ialta.

În acelaşi context se încadrează şi reacţiile foarte rapide ale „avocaţilor ruşi”. Cel mai clar referitor la adevăratul scop s-a exprimat ultranaţionalistul V. Jirinovschi: „Li s-a dat de înţeles conducătorilor Moldovei ca ei să nu încerce unirea cu România, confruntîndu-se cu Rusia. Vedeţi, deja este un plus. Se pare că Barack Obama nu mai are nevoie de o zonă tensionată în Europa. De aceea, se poate ajunge la înţelegere… Prin Moldova şi Transnistria noi avem posibilitatea să influenţăm asupra vecinilor, să zicem, asupra Finlandei, Poloniei şi României. E mai bine să influenţăm asupra întregii lumi…” consideră Jirinovski. Directorul ştiinţific al forumului germano-rus A. Rar, comentând declaraţiile ambasadorului american, a menţionat: „Declaraţiile lui Pettit nu sunt întâmplătoare. Nu trebuie de uitat că ambasadorii SUA în astfel de ţări precum Moldova şi Ucraina sunt un fel de guvernatori. În acest caz declaraţiile ambasadorului SUA în Moldova vorbesc fie despre schimbarea relaţiilor cu Rusia pe fundalul evenimentelor din Ucraina, fie cî este rezultatul unei analize a ceea ce s-a întâmplat în Ucraina…”.

Pe de altă parte bunul nostru avocat Dan Dungaciu în discursul său „Apără-mă, Doamne, de prieteni“ referitor la declaraţiile ambasadorului american la Chişinău punctează zece puncte, menţionând: „A nu reacţiona la declaraţiile ambasadorului Statelor Unite în Republica Moldova este, din perspectivă românească, o ipocrizie. Un parteneriat strategic nu se clădeşte pe şuşoteli, tăceri insidioase şi înghiţit de broaşte (geo)politice”.

În opinia istoricului român M. Diaconescu consecințele acestei declarații a ambasadorului SUA sunt apocaliptice pentru aşchia de ţară pe nume Basarabia: „Este îngropat proiectul Unirii Basarabiei cu România, deoarece aceste declarații vor fi percepute ca decizie fermă a SUA împotriva Unirii Republicii Moldova cu România!; politicienii români vor avea un argument puternic împotriva unioniștilor: americanii nu acceptă Unirea, deci ea nu se poate face!; Moldovenii antiunioniști vor susține că SUA nu acceptă Unirea și sunt de acord ca Moldova să fie în sfera de influență a Rusiei!; Moldova va fi tratată ca un stat tampon între NATO și Rusia!”.

Într-adevăr este o situaţie deosebit de incertă, luând în considerare şi prestaţia foarte proastă a liderilor partidelor de pe centru-dreapta. Aţi observat cum în ultima zi de vară la masa înregistrărilor candidaţilor la preşedinţie era îmbulzeală, în special, pe eşichierul de centru-dreapta: tocmai vre-o 4-5 candidaţi. Pe stânga este unicul candidat Dodon, care e şi unsul Kremlinului, Ciubaşenco fiind doar de formă pentru a masca totala susţinere a stângii şi Kremlinului a unicului candidat Dodon şi a mai sustrage voturi de pe centru. Dodon este pe cal alb şi se vede deja în fotoliul de preşedinte. Şi-a mai chemat pe cineva din artileria grea de la Moscova. În acest sens este privită vizita unui emisar al Moscovei, Oleg Paholkov, deputat în Duma Rusească din partea partidului „Spravedlivaya Rossiya”, prieten bun al lui Rogozin şi mai bun (conform propriei declaraţii!) cu Dodon. Nici nu reuşise polittehnologul rus să aterizeze la Chişinău că a şi fost catapultat pentru început la una din emisiunile şovine de la postul Accent TV al lui Dodon, ca în aceeaşi seară să apară şi la emisiunea celui mai mare trădător contemporan al Neamului Iu. Roşca de la cel de-al doilea post NTV al lui Dodon. Îţi crea greaţă modul cum acest altă dată „mare naţionalist” mai că nu-i pupa tălpile emisarului rus. „Dodon va deveni preşedinte. El este un foarte bun politician. Într-o Moldovă atât de mică nu se pot naşte doi Dodoni… Eu sunt sigur că Rusia îl va ajuta în avans pe Dodon dacă Dodon va fi ales preşedinte… Fără Rusia nu puteţi exista (adăugând după o pauză – economic). Noi aşteptăm vinurile voastre însă daţi să fim prieteni!!! Când a venit Rogozin la voi funcţionarii voştri mai nu-i sărutau picioarele pe scările avionului, însă la ieşirea din aeroport cei cu merele l-au huiduit… Trebuie să vă hotărâţi în sfârşit cu cine sunteţi…” sunt doar câteva selecţiuni din, în mare parte, monologul emisarului Kremlinului la cele două emisiuni.

Ei bine, ce facem noi, cei mulţi dar…? Să ne lăsăm călcaţi în picioare de nişte intruşi şovini ruşi şi de lacheii lor locali? Într-un fel este înţeleasă dorinţa fiecărui partiduţ să-şi testeze puterile, să-şi încerce candidatul. Dar cineva îşi pune întrebarea cât ar putea să ne coste aceste experimente, în special, în situaţia actuală extrem de complicată? Oare nu e clar că prin toate aceste găinării se toarnă apă la moara lui Dodon. Această îmbulzeală la mesele de înregistrare pentru diverse funcţii în stat este o boală basarabeană născută în această perioadă de independenţă – fiecare lideraş de partiduţ se vede un Napoleon. Ei bine, cum spunea fostul premier Cernomîrdin „Am dorit cum mai bine dar s-a reuşit ca întotdeauna”. S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Dar le va ajunge minte celor de pe centru-dreapta să nu se cotonogească prea tare ca să iasă viu măcar unul din ei în turul doi.

Pentru mine este absolut clar. În această situaţie extrem de dificilă doar dna Maia Sandu (nu că e cea mai bună printre candidaţii de centru-dreapta dar este cea cu cele mai bune şanse!) ar mai fi în stare să-i creeze concurenţă unsului Kremlinului, I. Dodon. De ce să mai experimentăm şi     să-l căutăm pe dracu. Dați să ne mobilizăm, cum au mai făcut de atâtea ori strămoşii noştri în multimilenara istorie în momentele de răstrişte, şi să demonstrăm acum ambelor supraputeri că nu suntem nişte mămăligari. Să facem tot posibilul ca I. Dodon să nu devină preşedinte aşa cum am mai făcut-o în 2012 la alegerile locale în Chişinău. Toată lumea proeuropeană de orice culoare trebuie să înţeleagă că opţiunea „fără România“ devine opţiunea „fără Europa”. A pierde un atare avocat al integrării noastre europene cum este România este mortal pentru viitorul Republicii Moldova.

Să ne lumineze cel de sus măcar în ceasul al doisprezecelea.

 

Valeriu Dulgheru

Ca şi voi

 

Din prea multă iubire mi-am pus
al meu suflet din lacrimi să cânte
răstignirea la care-s supus
când bat cuie-n arípile-mi frânte.

 

Ca şi voi, dragi prieteni, suport
să trăiesc umilit în mizerii
şi pe umeri întruna să port
cu ruşine povara puterii.

 

Sunt un sclav umilit, ca şi mulţi
dintre voi, obligat să ia-n seamă
pe aceşti paranoici oculţi
care-n jur risipesc numai teamă.

 

N-am curaj spre înalt să privesc
şi din cruntă durere să mârîi.
Mi se pare aproape firesc
că prin mâlul durerii mă târâi.

 

Şi chiar dacă în mine de mult
e un iureş cumplit de regrete,
nu-ndrăznesc să mă-nchipui tumult
sau izvor în a chinului sete.

 

Ca şi voi încontinuu aştept
să îi văd pe-ai dreptăţii sfinţi îngeri
arătându-ne drumul cel drept
şi oprind ale noastre înfrângeri.

 

Resemnat stau în trist şi visez
la o blândă şi caldă lumină,
când din al împlinirilor miez
va muşca bucuria-mi deplină.

 

Şi mă fac că nu ştiu cât de dens
este zbuciumul ce mă frământă,
când în lipsa aceasta de sens
al meu suflet din lacrime cântă.

 

Din genunchi

 

Stând tot timpu-n genunchi
şi cu ochii-n pământ
simt doar silă-n rărunchi
şi doar bocete cânt.

 

Şi tristeţea din jur
curge-n mine intens
pe când stau şi-mi îndur
lipsa cruntă de sens.

 

N-am curajul să strig
şi privesc resemnat
din al spaimelor frig
către ceru-nnorat.

 

Şi în timp ce mă frâng
în al vieţii delir
n-am putere să plâng
şi-n regret mă deşir.

 

Biata inima mea
este numai un cord
de cînd sufletu-n ea
e deja-n polul nord.

 

Nu mai ştiu cine sunt
şi ce rost am avut
de când umblu prin crunt
precaut şi pierdut.

 

Nu mai cred, nu mai sper
c-o să vină-acea zi
cînd în tristul meu ger
primăvară va fi,

 

Căci sub multul meu fard
pus direct pe minuni,
nu mai simt dacă ard
ai speranţei tăciuni.

 

Un oarecare

 

Îi văd pe vinovaţi, dar tac
fiindcă nu vreau să-mi tulbur clipa
în care-ntruna mă complac
de când mi-am început risipa.

 

Ei sunt prea mari, eu sunt prea mic
şi n-are rost să fac pe durul,
când tot complice şi chitic
tace mereu jur împrejurul.

 

E resemnare peste tot
şi e uşor să stai alături
de fiecare jalnic ciot
ce putrezeşte sub omături.

 

Din zi în zi e tot mai greu,
dar nu-ndrăznesc nicio revoltă
şi prin neîmpliniri mereu
viaţa-mi se plimbă dezinvoltă.

 

La ce-aş striga că nu mai pot
să mai suport alături furii,
când ciuturile spaimei scot
din viaţă doar nămolul urii.

 

Pot sta în disperare treaz,
dar nu-mi pot cere mie însumi
să fiu un timp măcar viteaz
şi brusc să dezertez din plânsu-mi.

 

Şi nu sunt singur, cei mai mulţi
merg ca şi mine prin durere
cu ochii umezi şi desculţi
de când au încetat să spere.

 

Căci nu mai este nici un ţel,
toate se surpă-n disperare
de când trăiesc mereu la fel
şi de când par un oarecare.

 

Doamne, Doamne !……

 

Simt aşa o greaţă şi îmi vine
să vomit pe tot ce e în jur
şi de mine însumi mi-e ruşine
că suport minciuna, că îndur.

 

Ce umil îmi plec supus grumazul
şi mă fac că nu văd cum mereu
cruzii mei stăpâni îmi scuipă-obrazul
mai ales când viaţa mea-i la greu.

 

Sclav am fost şi o să fiu întruna
căci nu am o brumă de curaj.
Pier în mine una câte una
stelele speranţei în picaj.

 

Sunt o baltă neagră şi stătută
unde viaţă nu mai e deloc,
de când totu-n mine e derută
şi de când de mine îşi bat joc.

 

Şi cei mari exultă de plăcere,
se fălesc cu risipirea mea
şi-mi mai dau râzând înc-o durere
ca să-mi facă viaţa şi mai grea.

 

Şi eu rabd mereu zâmbind ca prostul,
zi de zi mai gârbov şi mai frânt,
îndur tot şi cred c-aşa e rostul
vieţii mele pe acest pământ.

 

Sufletul meu doarme, lâncezeşte,
sângele meu curge ca un mâl,
inima-mi se face că trăieşte
viaţa tristă, ca un Cernobâl.

 

Doamne, Doamne, dă-mi te rog o palmă,
căci aşa doar poate mă trezesc
din această existenţă calmă
unde nu trăiesc, ci putrezesc.

 

Învins

 

Mai e cu putinţă să-mi scot
din neguri destinul perfid,
mai este posibil, mai pot
să n-ajung un biet individ ?

 

De-o viaţă mă chinui să fiu
livadă pe-al viselor glod.
Să fie deja prea târziu
ca inima mea să dea rod?

 

Aş vrea să ţâşnesc furtunos
prin ale speranţelor uşi,
dar sunt tras tot timpul în jos
de-ai cruntei puteri trepăduşi.

 

Ei vor să mă târâi mereu,
să nu-ncerc nicicând niciun zbor,
să gem în durere şi-n greu
şi-ntruna mai mult să cobor.

 

Doar astfel pot fi manevrat
şi în resemnare ţinut,
cu sufletul întemniţat,
pe cruci de regrete bătut.

 

Încerc câteodată să strig,
dar glasul mi-e jalnic şi stins
şi-n timp ce în spaime e frig
mă simt disperat şi învins.

 

Puterea stăpână pe ea
continuă cruntu-i dresaj
şi-şi pierde încet viaţa mea
şi cel de pe urmă curaj.

 

Şi-aşa înţeleg că-n zadar
încerc cîteodată să sper.
Nu poţi să fii incendiar
cînd jur împrejur e doar ger.

 

Viaţa aceasta

 

Viaţa aceasta nu-i viaţă,
e un potop de dureri,
drumuri pierdute în ceaţă,
care nu duc nicăieri.

 

Veşnica ei prăbuşire
printre regrete şi griji,
în plină nefericire,
e ca o ploaie de schiji.

 

Viaţa aceasta nefastă
de-o jumătate de veac
e cea mai cruntă năpastă
pentru sărmanul sărac,

 

Care răbdînd îi îndură
pe cei mereu nesătui
ce se îmbuibă şi fură
din sărăciile lui.

 

Viaţa aceasta-i greşeală,
e un stupid accident
făcut de cei ce înşală,
de cei ce mint permanent.

 

Nu Dumnezeu e de vină
că stăm în lanţuri, sub cnut,
El ne-a născut în lumină,
noi doar în beznă ne-am vrut.

 

Viaţa aceasta rămîne
tot nefirească şi grea,
dacă lăsăm ca şi mîine
să rîdă hoţii de ea.

 

E timpul sfînt al trezirii
din somnul greu şi anost,
ca în lumina-mplinirii
să ne aflăm un alt rost.

 

Cadavru viu

 

Dintr-o vreme nu mai am putere
nici să plâng. Cu sufletul pustiu
merg ca un besmetic prin durere
şi mă simt ca un cadavru viu.

 

Ce-aţi făcut din mine forţe slute
ce asupra mea aţi tăbărât,
că-mi simt eul terfelit cum pute
şi arată groaznic de urât?!

 

Dèmoni cruzi ai forţei nesătule,
niciodată mulţumiţi deplin,
conştiinţe maculate, nule,
ce purtaţi în voi atât meschin.

 

Mi-aţi zdrobit a sufletului coastă
şi în sânge-al vostru duh inept
hohoteşte hâd, ca o năpastă,
că mi-aş scoate inima din piept.

 

N-am visat atâta suferinţă
şi voi vreţi mai mult, mereu mai mult,
când vedeţi că tac în neputinţă
şi în mine nu-i nici un tumult.

 

Bucuria voastră e imensă
şi vă dă în rău mai mult avânt,
cu cît jalea mea e mai intensă
şi cu cât mai mult sunt la pământ.

 

Dar sunt sigur că veni-va ora
când voi scoate capul din nămol,
căci dreptatea este-a tuturora,
nu aveţi pe dânsa monopol.

 

Fericit am să vă scuip în faţă
fără ca măcar să mă-nfior
şi-am să-mi pun atunci întreaga greaţă
în scuipatul eliberator.

 

Şi ninge jale

 

E-atâta jale-n Univers
de când în ţara mea mereu
e cel mai împiedicat mers
şi este greul cel mai greu.

 

Se sting şi stelele de plâns
văzând cum numai într-un loc,
mult binecuvîntat, s-a strâns
atât belşug de nenoroc.

 

Şi Dumnezeu din tronul său
priveşte trist şi resemnat
ne-nţelegând cum de-atât rău
numai aici s-a adunat.

 

Stau îngerii speriaţi şi trişti
privind cu groază şi năuci
puzderia de jalnici crişti
din milioanele de cruci.

 

Şi nu răsare niciun gând
care să fie salvator
al neamului acesta blând
din ţara unicului dor.

 

O linişte ca de mormânt
se lasă ca un giulgiu greu
pe demnitatea ce s-a frânt
de când stă în genunchi mereu.

 

Un murmur nu-i, măcar şi-ncet,
iar ochii sunt închişi şi orbi.
Numai durere şi regret
şi-ai resemnării negri corbi.

 

Şi ninge jale în destin
şi bate-un vânt rece şi şui,
fiindcă speranţa, de-atât chin,
nu arde-n ochii nimănui

 

Tristeţe

 

Ai speranţei luceferi se sting
rând pe rând şi se pierd în uitare,
de când visele-mi nu mai înving
şi cutreieră prin resemnare.

 

Cerul meu este sumbru şi gol,
noapte-adâncă îmi intră în sânge,
care parcă-i un negru nămol
de când lacrimi din inimă strânge.

 

Unde-s visele, unde s-au dus
disperate că n-au perspectivă
şi simţindu-se că sunt în plus
în această cumplită derivă?

 

Mă simt parcă murit-am demult,
nu-ndrăznesc un suspin sau un geamăt,
de când nu mai colind prin tumult
şi doar prin ne-mplinire sunt freamăt.

 

Zi de zi mai renunţ la un ţel,
mai înnod de regret o durere
şi trăiesc încontinuu la fel
într-o veşnică îngenunchere.

 

Râd de mine, cu hohot imens,
cei ce stau lângă tronul puterii
văzând lipsa de noimă şi sens
când încerc să mă scol din mizerii.

 

Parcă n-aş mai avea niciun rost
pe a plângerii vale abruptă,
de când de disperare am fost
înfrânt făr’ să fi dat nici o luptă.

 

Zi de zi îmi sunt paşii mai grei
şi mai plin de decepţii mi-e zborul.
Fără crez, fără ţel şi temei
intră-n anii mei trişti viitorul.

 

 

Anatol COVALI

București

 

(NE)LOCUIBIL

 

Ne locuim casele, nu şi sufletele,

Uităm drumul către mama.

Nimic mai trist decât un cer de noiembrie.

Vine iarna.

 

Am rătăcit prin Univers 1000 de ani,

Adică, în mine.

Am căutat luceferi, am căutat luna, am căutat soare,

N-am găsit decât resturi

de lumină.

 

Mâine voi ajunge la destinaţie.

Azi se întunecă şi devine mâine.

Aşa şi viaţa se trece printre noi

Ca un strigoi,

În noi şi dincolo de noi.

 

 

MAMA, ÎNAINTE DE IERI ŞI DINCOLO DE MÂINE

 

Şi mai întâi a fost Mama.

Din inima ei, Dumnezeu a făcut cetate pentru sfinţi

şi sălaş pentru prunci.

Şi a văzut Dumnezeu că lucrarea aceasta este bună

Şi a făcut-o suverană peste întinderi…

Pământul a înnobilat-o cu naturaleţe şi prospeţime

Marea i-a oferit curăţenie şi adâncime.

Florile primăverii au ţesut pentru ea veşmânt mai frumos

decât o ploaie străpunsă de curcubeu.

Iar păsările i-au dat glas.

Glasul cu care mi-a cântat copilăria.

Mama. Înainte de ieri s-a născut

şi dincolo de mâine va păşi printre luceferi.

 

 

POEM ÎN LIMBA ROMÂNĂ

 

La un colţ de masă plânge-o lumânare,

Peste-o ţară-ntreagă luminează un soare.

Pe pământul negru, iarba-şi ţese urma,

De tine, Românie, mi-e dor întotdeauna!

 

Iubim în limba noastră, sperăm, iertăm, trăim…

Mai plângem câteodată, dar tot mai mult zâmbim.

Ne cresc din urmă paşii prin lanele de grâu,

Pe limba cea română, de-a pururi o slăvim!

 

Pe braţele bunicii, atâtea primăveri…

Şi copilării atâtea prin mâinile ei…

Buneii mă aşteaptă şi azi să le strâng mâna,

Mi-e dor de România şi ieri şi azi şi-ntruna!

 

De când te-am cunoscut, îţi tot admir făptura,

Te-au zămislit zeiţe, ori te-a creat natura?

Căci ochii ţi-s de nimfă parcă

Dar trupul florile ţi-l îmbracă.

 

Atât de înţeleaptă şi-atât de răbdătoare,

Şi-n ceas de rătăcire, şi-n ceas de regăsire,

De parcă  viaţa toată ţi-a fost înseninată,

De curcubeu şi soare şi nu de-a lacrimilor ploaie.

 

Aş vrea să stăm de vorbă şi vorbele să curgă,

Uşoare, mlădioase, ca roua-n spic de grâu

Şi-n urma noastră alţii, s-asculte de povaţă,

O limbă am prin veacuri, pe ea o cânt, pe ea o ştiu.

 

Nu ţi-am cerut să-mi laşi averi,

Căci poate n-am fost vrednic eu,

Eu numai vreau să-ţi mulţumesc,

Că mi-l laşi viu pe Dumnezeu.

 

Şi-apoi, să-ţi cer ce-aş mai putea?

Când lumea la picioare-mi laşi

Iar lumea mea e chiar aici,

Acasă, lângă-ai mei părinţi.

 

Cum te-au blamat unii, au încercat să mi te fure,

Cu forţa, trup de suflet au desprins,

Bolnavă lume, păcatu-ţi e de neiertat

Că-n două, Basarabia de România ai dezbinat!

 

Şi-acum, mai merg în vizite, câteodată

Românii de aici, la cei de peste Prut,

Să-ntrebe de sunt bine, de au pe mese pâine,

Să-şi spună cordialul şi veşnicul, salut!.

 

Ce te mai doare, spune-mi,

Tu, limbă-nfloritoare pe acest pamânt difuz…

Vorbită, tălmăcită, trădată, gângurită,

Tot dreaptă mi te-nalţi, un astru, colo sus…

Şi nuştiu cum trăieşti, ori de eşti fericită,

Când plec de lângă tine, te simt dezamăgită

Şi mi te-arăţi în vis cum te ştiam de mică

O Românie mare, de-ai săi copii iubită.

————————————-

Irina STAVER

mai 2016

Chişinău

Daris Basarab alias Boris David

Prieten, încă din adolescență, cu artiști plastici în devenire, dacă i-aș aminti doar pe Mircea Ștefănescu, Mircea Bogdan, Nelu Mândruțescu sau Nicolae Otto Kruch, cu  toți elevi ai prestigiosului Liceu Confesional Emanuel Gojdu din Oradea anilor 1945 – 1949, m-am învârtit prin preajma lor cât am stat și eu și ei în orașul de pe Crișul Repede, am cunoscut în mediul în care se învârteau, cioplitori, sculptori, pictori, profesori, care oferindu-le condiții de lucru prin atelierele lor personale, îi și îndrumau, îi și protejau. Cei amintiți s-au realizat, fiecare în felul său, s-au împrăștiat prin țară, m-au adenmenit, i-am urmărit, iam vizitat, la Cluj, la Ploiești, la București. În toate perigrinările mele, urmând pașii lor în devenire, am cunoscut alte nume noi, atmosfera de lucru, ciudățeniile lor. L-am cunoscut pe marele profesor, sculptorul Romul Ladea, am urmărit cu el, din loja lui, spectacole de operă, în culmea emoției iam vizitat enormul său atelier de sculptură din Cluj, m-a lăsat să-l privesc lucrând la o lucrare monumentală, era în faza modelării în lut, necunoscându-i meteahna, l-am împins într-una din multiplele lui ascunzători, prin cârciumi necunoscute, lam admirat fără rezerve. În tinerețe lucrase pentru Casa Regală. Am dat de unele portrete interzise, într-o pivnițădepozit din Oravița unde mi-am petrecut zile bune, grele, dar pline de satisfacții profesionale. Am proiectat Instalații de purificare a apelor de mină cu conținut de Uraniu, La Dobrei și Ciudanovița, fără să știu măcar de existența marelui sculptor. Prin el l-am cunoscut pe minunatul tenor Cornel Fânățeanu, în casa, apartamentul, căruia am petrecut o seară de neuitat cu Nicolae Kruch și Mircea Bogdan. Era vorba de o bere, o bere lungă. Mircea excela în tot ce făcea, în felul cum golea berea dintr-o cană cu toartă de vreo doi litri, fără să respire, în felul în care povestea acaparând total atenția noastră, într-un limbaj de neimitat, specific ardelenesc, ca să nu mai vorbesc de gestică.  Cine l-a văzut interpretând rolul lui Flămânzilă poate înțelege și fără descrierile mele, care numai descrieri nu sunt, ce atmosferă întâlneai în lumea lor. Că au metehne, să li se ierte, dar trebuie înțeles din capul locului că lumea lor este o lume aparte, o lume a ”minunaților ciudați”, creatori de frumos, nu întotdeauna răsplătiți, dar dăruiți cu harul suprem al adevăraților educatori, de formatori de opinii. De la ei, de la toți, fără excepție, am învățat ceva despre creația artistică, am învățat să urmăresc munca lor de aproape, relația de prietenie dintre ei, respectul reciproc. Am început să petrec ore și ore prin atelierele de creație, să particip la cioplitul în piatră, să decopertez, să modelez. E o lume fantastică pe care n-o poți înțelege decât dacă te infiltrezi printre ei și participi ca un observator neutru, un fel de chibiț cu fermuar la gură. Am învățat să tac, să nu pun întrebări, cel mult din privire, să observ. Kruch mi-a oferit cea mai bogată experiență de viață, am devenit prieteni de nedespărțit, la bine și la rău. În atelierul lui de la Opera din Cluj, sau cel din Ploiești, am asistat la intâlniri cu sculptori și pictori, consacrați, striviți de ceea ce am numit cândva ”Rugul Creației”, sau și mai și de ”Rugul Existenței”. Nu se plângeau, se sprijineau, moral și material. Veneau medici, cum a fost excepționalul chirurg Condoiu, cu teme legate de modelarea în laborator a degetelor rupte, sau a altor părți anatomice smulse în accidente, prin crearea de modele pentru sălile de operații, când toți se străduiau să vină cu soluții, se formau echipe, apăreau perechi în tandem. Induvidialismul dispărea. În astfel de ocazii eram și derutat, și fermecat. Se convocau țiganii făuritori de instrumente, de scule de cioplit din cele mai alese aliaje de oțel. Făceau minuni și nimeni nu-i întreba de unde procurau materia primă. Era suficient să le ceri vreo sculă că te și înmormântau sub noianul de idei, care mai de care, dar toate la obiect. Uneori părea o atmosferă de haloimis, dar se încheia la un pahar de vin sau de tărie, în îmbrățișări ”frățești”, ca la cârciumă. Prezența mea nu-i deranja, din contra mă trimiteau după băutură, însoțit de Condoiu, cel cu relațiile de la Valea Călugărească. Alergam cu mașina contra cronometru, știind că răbdarea nu le era la îndemână. Condoiu nu accepta băutură de la cârciumile din oraș, chiar dacă eu ajunsesem să le cunosc mai bine decât mesenii însetați. I-am îndrăgit mult și am început să-i caut și prin taberele de creație.  Ultima mare tabără de creație, inrenațională, cea de lângă Sapoca, de la Măgura Buzău, așezată inspirat pe coama unui deal, ca într-un amfiteatru, m-a impresionat deosebit. Sculptorii așezați la distanțe apreciabile unii de alții, sus pe deal, priviți de jos, de la poalele dealului, lăsau o impresie de necuprins. Doar când luai dealul în piept, trecând printre blocuri de piatră în așteptare, auzind din toate părțile zgomotele ciocanelor care maltratau dălțile și, bineînțeles, pietrele ajunse nu știu cum pe treptele imaginare ale amfiteatrului, începeai să cauți repere pentru observație, să te sprijini cumva în călcâie, să observi figurile transpirate de efort și căldură, bărbați unul și unul, cu torsurile la vedere, îmbrăcate în țesătura fibrelor musculare, atletice. Erau de toate neamurile. Comunicau strigânduși unii altora într-un talmeș-balmeș lingvistic – predominau germana, rusa, franceza, italiana, spaniola, maghiara, româna regională. Semnele erau singura cale de comunicare nepoluantă, dar strivită de vocile spălate de aerul poluat de praful emis de polizoare. Minunat de obositor, dar minunat! Ajuns la Nicolae care se întreținea cu un neamț, am pus și eu o întrebare prin semne – suna cam ”ce aveți de gând?” ”Oooo, ceva măreț…Uite, vezi bolovanul ăsta de marmură de Vașcău, doară n-ai fi vrut să fie de Rușchița, vrem să ne asociem într-o colaborare, în doi, în tandem cum se spune. I-am văzut albumul, l-a văzut pe al meu, s-a mirat de dialectul meu ”vienez”, i-am explicat că de fapt este un dialect șvăbesc, adus de șvabii din vestul Germaniei în Banatul nostru și pe care, se pare că l-au împrumutat  austriecii de pe la noi, de la cei care fugeau în Austria. A râs, puțin încurcat, neînțelegând probabil gluma…Ne-am înțeles pe o temă de ”prietenie”, cu doi tineri întinzându-și brațele pentru o îmbrățișare, el un tânăr din Germania, ea o româncuță, personalizați prin costumații adecvate. Cam asta…Nu suntem singurul tandem, mai sus, dacă te uiți, vezi un cuplu de rus cu un italian, mai la dreapta, o unguroacă cu un  ucrainean…Ce mai! Înfrățirea între popoare…” Am mai spus-o, mă simțeam minunat și nu-mi venea să plec. Am coborât, totuși. Nu eram chiar de capul meu! N-am mai prins așa ceva și am păstrat din tot ce am văzut și auzit ideea tandemului în lumea artelor plastice. Peste ani, am mai dat peste un asemenea cuplu care, mai în glumă, mai în serios, soț și soție, amândoi pictori cunoscuți, Sever și Zizi Frențiu, lucrau la același tablou.

 Fără să vreau, am adoptat vechiul meu stil de a scrie, cel în ”cascadă”, care l-a revoltat pe bunul și neuitatul meu prieten, din anii 2004 – 2009, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, profesorul de limbă și literatură engleză, luptătorul anticomunist, deținutul politic, Mihai Rădulescu.  Când i-am vorbit de proiectul meu de a scoate un mic album cu lucrările lui Nicolae Kruch, după ce i-am arătat materialele de care dispuneam, s-a oferit să pregătească o prefață. N-a apucat s-o facă, spre regretul meu. Norocul mi-a surâs peste ani și cu prietenia și profesionismul Emiliei Țuțuianu Dospinescu, cartea, într-o excepțională ediție, a văzut lumina la Editura Mușatinia. Era o datorie să mă întorc, după dispariția celor amintiți, la cei a căror prietenie m-a onorat introducândumă în lumea lor fantastică. La un moment dat i-am relatat cele de mai sus lui Mihai Rădulescu. El, iubitorul de artă plastică, dragoste moștenită din familie, a rămas pe gânduri. ”Tandemul ăsta în arta plastică, e un fel de joacă…Orice lucrare plastică, sculptură sau pictură, este valoroasă prin unicitatea aportului adus, a talentului individual, care are, în fond, un caracter de amprentă, dragul meu prieten.” Ce să spun, mă cam dezumflase, amicul meu. Nici nu îndrăzneam să-l contrazic și nici n-am încercat. Îmi lipsea argumentul de bază. Eu nu am văzut lucrarea celor doi de la Măgura, eu am rămas doar cu ideea lansată în tandem, cu încrederea în talentul prietenului meu. Totuși, chiar bătând în retragere, l-am provocat pe Mihai la părăsirea domeniului artelor plastice și transferarea ideii de tandem în lumea literelor. A rămas chiar buimac. ”Nu, nu ține…Adică tu crezi că doi scriitori, prozatori, poeți, eseiști, critici, ar putea să facă, ce?! Să scrie pe bucățele o poezie, un roman?! Hai să discutăm ca între prieteni. Tu ai început să mă cunoști, dovadă observațiile pe care le lansezi uneori la adresa scrierilor mele, mă copleșești deseori cu laudele tale, mă admiri, o simt și sunt măgulit. Dar un lucru tu nu știi, totuși. Cât efort consum eu în timp ce scriu. Sunt foarte meticulos, pregătesc materialul, fac planul lucrării gândite, revin pe text, transpir. Eu, am început să te cunosc și eu. Îmi place proza ta, îmi plac și poeziile, în special sonetele. După ce am citit Povodul tău am rămas încântat, în afară de stilul inadmisibil al cascadei. Dar romanul curge, personajele sunt reale, sunt multe, apar și dispar fără a pierde nimic din caracterul lor primar. Ți-am spus că ai condeiul uns cu miere, asta după ce am citit Ecvestra, iar la întrebarea cum pregătești planul lucrării m-ai cam dat peaste cap. Cum adică nu pregătești niciun plan?! Te apuci, pur și simplu de scris, condus doar de ideea de bază și te joci cu mulțimea de personaje într-un dute-vino al lor. Știu că, la un mic dejun pe balconul nostru, am primt vizita unui prieten și te-am prezentat drept scriitor, dintre noi doi, prozatorul adevărat. Ai văzut, omul a zâmbit neîncrezîtor, era un mare fan al meu, eu am continuat să te laud.  Ei, spune și tu, cum am putea noi forma un astfel de tandem?! Eu sunt un scriitor realizat, tu ești un scriitor în devenire. Eu mă chinui scriind un roman, tu te joci parcă ai fi pe terenul tău de tenis, alergi. Trebuie să recunosc că stilul tău fără paragrafe, în cascadă, ți se potrivește, chiar dacă nu sunt de acord cu dreptul tău de a chinui oamenii. Așa ai făcut și cu celălalt roman al tău, Ecvestra, dar am reușit să te conving să-l paragrafiezi. Un roman în care n-ai fost un simplu narator, te-ai implicat cu trup și suflet. M-ai făcut să îndrăgesc personajele. Ce-ar ieși dintr-o astfel de colaborare. Nimic!…” Am abandonat cu timpul ideea cu tandemul, cel puțin în forma în care am înțeles-o, atunci, pe dealul amfiteatru al taberei de creație de la Măgura de Buzău. Dispariția intempestivă, dar, din păcate previzibilă, a lui Mihai, m-a aruncat într-o lume a părăsiților, a abandonaților. Alături de el am cunoscut adevărata prietenie, a dăruirii fără margini. Omul acesta devenea prietenul și îndrumătorul celor care ajungeau în preajma lui, sau apelau la el de la distanță .

Dar viața are o calitate aparte, ignorată de mulți, acea ”a pesar de tudo a vida continúa” a mozambicanilor mei, a căror  înțelepciune mă bântuie încă. A fost îngrozitoare pierderea suferită, m-am simțit orfan. Atunci a încolțit ideea cu ”Postumele” în care i-am dedicat versuri după versuri. I-am scris și ceva în proză, un dureros remember, ”Conacul lui Radul”. Așa am hotărât să mă despart de el. N-a fost să fie, o sintagmă care m-a însoțit în multe din scrierile mele. O admiratoare a lui Mihai, a Domnului Profesor, încă de pe băncile liceului, Monica Levinger, l-a dibuit pe internet și plecând de la o lucrare a maestrului ”Biblioteca de împrumut” i-a trimis un material inspirat și adaptat la noua sa condiție de fizician-profesor, măcinată de microbul scrisului. A început o corespondență, o insistentă încurajare, etc., etc. Mereu sub impresia copleșitoare a fostului ei profesor, plimbându-se pe internet, prin Scribd în speță, a dat peste Conacul meu. M-a găsit, m-a readus în lumea neuitatului Mihai, am început să corespondăm, să schimbăm informații, să ne apreciem reciproc, ca să nu spun – să ne lăudăm. O prietenie născută undeva pe unde, bazată pe amintiri comune, câte un telefon, o suită de vizite la noi acasă sau la o cafenea din Gara de Nord, după împrejurări, în drumul ei spre Piatra, la părinți. O prietenie benefică pentru amândoi și pentru cei ai noștri, care ni s-au alăturat din tot sufletul. A fost doar începutul revenirii la vremurile lui Mihai. A citit și Dimitrie Grama Conacul și m-a contactat ca pe un vechi prieten. De fapt Mihai mă pusese să urmăresc adnotările lui pe o carte de poezii a lui Dimitrie, ”Voi lua cu mine noaptea” și să-mi spun părerea.

Mi-au plăcut, i le-am citit și Margaretei, i-au plăcut și ei. Ce mai?, știam ceva despre el. Mi-a plăcut că mi s-a adresat cu ”dragă Boris”. Liantul Mihai începea să dea roade. Am comunicat cu Puiu, Dumitru  Popescu de la Observatorul din Toronto. Afectat de dispariția prietenului nostru comun, Nea Mihai, cum îi spunea, pe care-l cunoscuse cu mult înaintea mea avându-l colaborator la revistă, unde printre altele a avut o rubrică de Critic de artă. În anul 2010 Cenaclul NicaPetre  a instituit printre premiile anului și cel închinat memoriei lui Mihai. A fost de bun augur. Premiul anulului 2011 i-a fost acordat lui Dimitrie Grama, unul dintre prietenii lui Mihai,  unul dintre cei adunați de Conacul meu. Pleiada de prieteni lăsați moștenire de Mihai a mai cuprins, în trecere, un nume necunoscut pentru mine, Lucian Hetco de la Revista AGERO din Stuttgart. Un schimb de amabilități, o forfecare a Conacului în patru părți cerută și publicată pe jumătate. Și, iată, în sfârșit o nouă prietenă comună, o poetă, creștină, cum se autointitulează, o eseistă, o editoare, apreciată și căutată pentru talentul său deosebit. Prin aprilie 2011 a luat legătura cu mine, după ce mi-a răsfoit siteul, tot ca urmare a apariției Conacului lui Radul. Am început să comunicăm, am început să citesc poezia ei plină de sentiment, de dragoste, de frustrare, de suferință fizică, de credința în izbăvire. Cam multe ne legau, cam multă visare utopică, în felul său, cam multă suferință fizică, cam prea multă speranță, din partea mea. Îi trimiteam poeziile mele de altădată, invitații la proza mea, la setea de prietenie. Se exprima apreciativ, în special la adresa poeziei mele, pe care o considera superioară prozei. Încercam s-o contrazic bazându-mă pe părerile lui Mihai. La un moment dat mi-a sugerat să nu mai postez poezii de prin ”197..”, să scriu. Am ascultat sfatul și am scris, zilnic aș putea spune, mânat de adolescentul care mai zăcea în mine. Comunicarea de pe Chat, Tunelul cum i-am mai spus, atitudinea de înțelegere pe care a manifestat-o față de felul meu de a fi, atragerea mea în cercul celor de la Radio Suflețel, primirea de care m-am bucurat acolo unde ea era un nume consacrat, micile contraziceri care însuflețeau această relație de prietenie, clamarea la unison a ceea ce numeam ”o prietenie unică”, acel ”a tunat și ne-a adunat”, toate au dus la un gest, normal zic eu, de prieten nesperat, apărut din ”neant”, la un volum cu dedicație, ”Postume vii...”, considerat, la acel moment ”un dar deosebit”, la un PDF oferit de Emilia Țuțuianu, buna ei prietenă, buna mea prietenă de azi, și, în final, la un volum editat, cu o sensibilă prefață, de aceeași minunată prietenă, la Editura Mușatinia. A fost cel mai frumos, cel mai productiv capitol de viață al celui care visase din fragedă pruncie, să scrie poezie. O explozie cu efect imprevizibil s-a produs, însă, la apariția cărții. Ce s-a întâmplat nu voi ști niciodată. Presupuneri am făcut, cum era și firesc. Simțeam că n-a pornit de la noi, era ceva infiltrat din afară, probabil dintr-o ”afară” apropiată. Se duceau pe apa sâmbetei zile și luni de colaborare, în, poate, cea mai frumosă aventura scriitoricească, în ceea ce, contrar așteptărilor, s-a adeverit  a fi realizarea în tandem a unei lucrări poetice, într-un ”atelier de creație” sui generis. Chiar dacă scriitura a fost rodul inspirației personale, această inspirație a fost rodul unei susțineri, ca să nu spun, încurajări ce nu putea da roade decât într-o atmosferă de tandem. Unde ești, dragul nostru Mihai , să ne explici ca de la catedră, ce a fost de fapt. Mariana mi-a fost o prietenă unică, înarmată cu talentul ei de scriitoare și puterea de implicare, de îndrumare, de dăruire, care a participat direct la consolidarea statutului meu de scriitor amator. Numai aportul ei la definitivarea proiectului ”Dor de Ducă”, sau părerile exprimate în ”Rezonanța dorului” sau în ”Gânduri vii...” și ar fi de ajuns pentru a înțelege acest rol, ca să nu mai spun de generozitatea găzduirii lucrărilor mele în excelentul ei Blog. Chiar dacă nu am scris cot la cot vreo lucrare, am mers umăr la umăr dând viață, în felul nostru, noțiunii de ”Atelier de Creație”. Place, sau nu, noi am fost un ”tandem de creație” într-o atmosferă de prietenie reală, ”unică”, ceea ce nu este puțin…Poate chiar un exemplu, de ceea ce se poate, dat altora.

  Daris Basarab

 30 septembrie 2014

www.darisbasarab.com

Nota mea:

Într-o bună zi, voi explica cum văzusem eu ”Atelierul de Creație” . Așa am fost, prietene, un ”tandem de creație”…Prietenia reală a stat la baza tuturor celor întâmplate…Ne vom vedea într-o zi..

Mariana Gurza

O ţară-ntreagă ( Triolet )

 

O ţară-ntreagă-ndură azi de foame,
se sinucid bătrânii oropsiţi ,
plâng resemnate disperate mame.

 

O ţară-ntreagă-ndură azi de foame,
mizeria din ea provoacă drame
şi-aproape toţi sunt deznădăjduiţi.

 

O ţară-ntreagă-ndură azi de foame,
în timp ce-aleşii noştri-s fericiţi.

 

De ce răbdaţi? ( Triolet)

 

De ce răbdaţi ale puterii toane?
Vă place-atât de mult să suferiţi?
Ei sunt câţiva , noi suntem milioane.

 

De ce răbdaţi ale puterii toane?
Spune Marie, spune tu Ioane,
oare nu vreţi să fiţi şi fericiţi?

 

De ce răbdaţi ale puterii toane
şi-n resemnare zi de zi dormiţi¬?

 

Unde-i mândria? ( Triolet)

 

Unde-i mândria noastră strămoşească?
Parcă-am orbit de tot de când dormim
şi nimeni nu mai vrea să se trezească.

 

Unde-i mândria noastră strămoşească
ce îi făcea pe răi să se-ngrozească
la gândul c-am putea să izbucnim ?!

 

Unde-i mândria noastră strămoşească?
Doarme ca noi şi somnu-i unanim.

 

Tristeţea e în noi ( Triolet)

 

Tristeţea e în noi ca niciodată,
arzându-ne-n mistuitoru-i foc
viaţa stupidă şi sacrificată.

 

Tristeţea e în noi ca niciodată
fiindcă speranţa stă îngenuncheată
de când răbdăm umili bătăi de joc.

 

Tristeţea e în noi ca niciodată,
că stăm striviţi sub munţi de nenoroc.

 

Am obosit ( Triolet)

 

Am obosit de-atâta suferinţă.
Umblăm năuci prin tristele ei ploi
mâhniţi că n-avem nicio biruinţă.

 

Am obosit de-atâta suferinţă
ce a ajuns de-o vreme-obişnuinţă
şi vine peste noi ca un puhoi.

 

Am obosit de-atâta suferinţă,
care nicicând n-a fost mai multă-n noi.

 

Stăpânii râd ( Triolet)

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
îşi fac palate, huzuresc din plin
şi-al remuşcarii zbucium nu-i apasă.

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
duc fără grijă viaţa lor luxoasă,
ştiind că somnul ţării e deplin.

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
că-n jurul lor e numai plâns şi chin.

 

Din zi în zi ( Triolet)

 

Din zi în zi durerea e mai multă
şi viaţa ne dă doar tristeţi în dar
în timp ce-ai noştri-asupritori exultă.

 

Din zi în zi durerea e mai multă,
răbdăm umili şi laşi orice insultă
şi resemnaţi bem fluvii de amar.

 

Din zi în zi durerea e mai multă
dar nu-ndrăznim să ne-ncruntăm măcar.

 

Anatol Covali

București

August 2016