Dantele
Ieri, am făcut danteluţe din hârtie
în timp ce G. îmi citea
şi le-am pus în cărţile vechi,
învăluite într-un
strat gros de praf,
pe care nimeni nu le mai răsfoise
de cine ştie câţi ani,
împrumutate de la
Biblioteca Universităţii.
Voiam să las un semn
pentru cineva care,
peste ani, le va găsi.
O să se mire de ele,
întrebându-se
cine le-o fi făcut.
XXX
INDIA sept. 2003 – martie 2004
Noapte în ceaţă
Noaptea trecută n-am putut dormi.
Nici să număr oile n-am fost în stare!
Mi-a venit în minte o noapte asemănătoare
de când eram în India, altădată.
Atunci, măcinată de insomnie,
de umezeală şi neputinţă,
am ieşit din încăperea sufocantă
pe balcon, căutând o gură de aer proaspăt.
Am dat de un perete de ceaţă!
În jos, nu se vedea pământul,
în părţi nu era decât pâclă,
de parcă nu exista nimic altceva
în afara mea şi a uşii din spatele meu!
Am intrat înapoi în cameră
cu gândul la cum ar arăta
lumea şi oamenii dacă
mereu ar fi ceaţă groasă împrejur.
Ar fi trişti, însinguraţi, deprimaţi.
Fără speranţă, introvertiţi,
bâjbâind încoace şi-ncolo,
fără să ştie că mai există şi alţii,
că undeva este un soare, un cer albastru sau înstelat,
n-ar exista nici negrul cer al nopţii –
nici cerul, de fapt –
nici verdele copacilor,
nici o culoare.
Totul ar fi cenuşiu,
inclusiv sufletele!
Flori n-ar fi deloc,
ori ar fi toate de aceeaşi culoare ternă.
Ca pisicile, în noapte.
Ploaia (pastel)
Plouă şi azi!
Dar sârguincios,
cu fulgere şi tunete
de alea rostogolite
de-a lungul şi de-a latul cerului,
numai bune să-ţi reamintească,
dacă uitasei cumva,
cât de puternică este
Maica Natură.
Te face să te gândeşti mai bine
ce reprezinţi tu
în faţa Ei
şi să-ţi mai taie din nas!
Lună roşie (pastel)
Stau în balcon şi privesc cerul.
Luna nouă, cu burta în jos,
roşie, mare,
se pregăteşte să plonjeze
în spatele pomilor
din dumbrava maimuţelor
Mai văd şi două stele.
Ieri am văzut mai multe:
opt din Orion,
cinci din Caru Mare
şi o planetă,
nu ştiu care.
Acum atmosfera e mai poluată.
Copacii au cam chelit de frunze
dar se pregătesc de haine noi şi curate.
Palmierii au şi început să-şi scoată
suliţele cele noi, deşi
pe poale sunt vestejiţi.
Florile din grădina Universităţii
se grăbesc şi ele
să se arate.
Săptămâna trecută număram lovidragii.
Acum nu mai pot fi
număraţi,
că sunt o sumedenie!
La fel şi macii.
Şi sunt atât de multe
şi de frumoase!
O să le duc dorul?
Nu cred!
Poate o să-mi amintesc de ele uneori,
dar mie îmi sunt dragi cele de acasă!
Ce-or mai fi făcând floricile mele?
Tot ce aş vrea
Aş vrea să scriu despre
locuri pe care mi-aş dori să le cunosc,
despre depărtări negândite, nevisate.
Despre Lumină şi Întuneric.
Cred că aş vrea să scriu despre Dumnezeu.
Dar cu ce cuvinte să scriu,
că dacă Îl cuprind în înţelesul acestora,
atunci nu despre
Cel Necuprins aş vorbi!
Cred că am nevoie de o revelaţie!
Ori, aici mă lovesc de neputinţa
de a mă ridica din
Intuneric în Lumină.
Cel puţin nu fără
ajutorul Cuiva.
De fapt, aş vrea
să pot gândi,
să-mi imaginez sau
să mă rog, fără cuvinte!
Cum? Nu ştiu!
Tot încerc, dar nu reuşesc.
Să fie aşa, ca o vibraţie,
ca o reverberaţie
dintr-o altă sferă decât
cea materială.
Totul e să găsesc cheia,
lungimea de undă.
Iar o iau razna!
Iar intră în funcţiune
„opritoarea de gânduri”!
(Ce a aia? E un pârleaz pe invers.
Nu se trece decăt pe sub el!
Tot ce e mai înalt, nu poate.
Rămâne acolo, în spate
pentru vecie sau pentru
alte vremuri.)
Ploaie tropicală (pastel)
O să stau pe balcon să ascult tunetele
şi să privesc cum se rup norii
peste dumbrava maimuţelor.
Cum să stau pe balcon? E tot o baltă!
Ploaie tropicală,
horărâtă să înece totul.
Ce-or face gilii mei,
că nu se vede nimic din cuib?
Cred că s-au făcut mici-mici
deasupra ouălor.
De maime, nici vorbă!
Ieri au dat un asalt la cuib.
A fost bătălie mare!
Cred că numai de rele ce sunt
ele, maimuţele,
le fac zile fripte gililor.
Erau peste douăzeci de maime,
laşe şi obraznice,
dar , cei doi gili bravi
şi hotărâţi să le scoată ochii!
Mamă, când îşi întindeau aripile cele mari
şi strigau la ele ameninţător,
erau magnifici!
Mari. Frumoşi. Maiestuoşi!
Ploaia s-a mai domolit.
Cred că o să stea
că se aud păsărelele ciripind.
Dar tunetul tot se mai rostogoleşte
dintr-o zare în cealaltă,
ca un tăvălug.
Las uşa deschisă
dar vine un miros de ceapă prăjită
de la cantină,
de mi-a zăpăcit ficatul.
Ca la noi pe scară!
Mai plouă, dar cu bun simţ,
nu mai năvăleşte în casă.
Totul a durat mai puţin de o oră.
Dar jos, în grădină, apa bălteşte.
Lasă, că se bucură iarba şi florile
şi pomii de ea,
Ce, trebuie să-mi placă mie?
Ce sunt eu? O floricică?
Nu cred.
Mă indispuse vremea asta!
Mă întristă cu tristeţi Jungiene
venite din adâncuri.
Nici nu ştiu care sunt ele, dar
uite că-mi vine să plâng!
Nu-mi place ploaia!
Îmi place după-ploaia!
Şi ce tunete plimbăreţe!
La noi auzi unul tare, zdravăn şi scurt.
Aici încep încet, departe şi
îl auzi cum vine, cum creşte,
cum se prăbuşeşte peste lume,
puternic, dur, înfricoşător, copleşitor;
te striveşte cu măreţia lui atotputernică.
Apoi se duce mai departe, tot mai departe,
din ce în ce mai moale, şi mai slab.
Şi nici nu se îndepărtează unul bine,
că se şi porneşte altul
să cotropească cerul şi pământul!
Îmi vine să mă bag sub pat!
Ca bietul Felix, căţelul de acasă.
Asta nu e ploaia mea! N-o cunosc!
Cea de acasă îmi e familiară.
Asta mi-e total străină.
Şi nici nu ştiu ce-i poate pielea!
Deşi mai plouă şi mai tună,
în spre vest,
pe deasupra copacilor
se vede un petec de cer limpede.
Norii vin încoace dar trec mai departe.
Poate se opreşte potopul!
Dar se mai oprise odată aşa că nu e sigur.
Doar n-o ploua toată ziua!
De ce-am venit?
Poate pentru că ne era dor.
Poate pentru că am vrut
să îi mai întâlnim pe
prietenii de aici.
Cam greu!
Fiecare este acum în
altă parte din Delhi,
care este atât de mare!
Sau din India!
S-a schimbat şi starea psihică.
Nu mai suntem toţi la un loc,
nu mai vem aceleaşi preocupări,
fiecare cu problemele
şi necazurile lui,
închis în cochilia timpului scurs,
inimile nu se mai deschid
ca acum 25 – 30 de ani.
Sunt mai precauţi, mai închistaţi
în singurătate şi răbdare.
Acum, că plecăm,
trebuie să îi sunăm pe toţi
să ne luăm rămas bun,
măcar prin telefon.
Dar ne e greu.
Stând închişi aici
ca la mânăstire,
ne-am rupt de restul lumii de aici
şi ne-am apropiat
mai mult de natură,
de pomi şi animale mai mult
decât de oameni.
Triluri
Dimineţa toate păsările dau concert,
mai mare dragul să le-asculţi
şi să încerci să le descoperi
care, pe unde, cântă.
Tot felul de triluri
îţi umplu inima de bucurie.
Ies pe balcon şi las
glăscioarele lor să-mi pătrundă în suflet,
să mă ameţesc de frumuseţe şi pace.
Peste zi mai uit de ele şi mă mai enervez,
mă mai consum, mă mai şi întristez.
mă mai cuprinde dorul de meleagurile mele…
Dar în dimineaţa următoare
îmi curăţ iar psihicul de stres
cu ajutorul trilurilor lor
al cântecelor lor atât de minunate
şi atât de benefice, încât
sunt sigură că mi le dăruiesc numai mie!
Greu
E foarte greu să-ţi iei rămas bun
de la cineva pe care
ştii că n-o să-l mai vezi
niciodată!
Ce poţi să spui?
Care cuvinte să exprime
starea de spirit
atât de complicată?
Cred că doar tăcerea de dincolo
de cuvinte ar putea.
Dar atunci ar trebui
ca oamenii să simtă
gândurile celorlalţi
şi e cam greu.
Ar fi posibil, oare, între suflete
gemene,
din aceeaşi origine,
din aceeaşi voinţă,
intuită, de dincolo
de simţămintele şi
de puterea noastră de înţelegere?
Mă tot întreb
Mă tot întreb ce ne-a adus pe noi
în India,acum la bătrâneţe,
când nici nu ne închipuiam
că o să mai ajungem iarăşi
pe-aici vreodată!
Şi uite că plecăm poimâine acasă
şi încă nu mi-am dat seama
de ce am venit!
Ce chemare a sorţii
ne-a adus până aici, tocmai acum?
Că nimic nu e la voia întâmplării,
deşi unii susţin că haosul
este cel care ne guvernează.
Numai că eu nu cred!
O raţiune, trebuie să existe:
încă nedescoperită.
Poate să dureze destul
până să o aflăm,
dar, sigur, am venit aici cu un scop!
Poate o împlinire sufletească,
poate descoperirea unui aspect
neştiut, până acum, al firii noastre.
Poate o izolare în doi,
pentru a şti cum mai stăm
cu sentimentele şi cu
înţelegerea. Cine ştie…
Cert este că ne-am înţeles,
că suntem tot ca acum 37 de ani,
doar că astăzi
ştim fiecare ce gândeşte celălalt,
că ne completăm reciproc,
ca sufletele îngemănate.
Cu toate certurile şi nervii,
şi hachiţele, şi stările proaste,
şi disperările, şi angoasele
care ne bântuie!
Dar astea toate, numai
pe planul realităţii materiale.
În ceea ce priveşte planul spiritual,
faptul că aproape şase luni
n-am avut altă distracţie
decât cititul, discuţiile
despre cărţi, scriitori, filosofii indiene;
nu t.v., nu spectacole, nu societate,
în schimb recluziune şi
lipsuri din belşug –
şi totuşi nu ne-am spart capetele,
nu ne-am făcut zile fripte
şi nici nu ne-am urât,
înseamnă că asta trebuia să
descoperim şi învăţăm să preţuim:
iubirea din sufletele noastre,
mai profundă, mai preţioasă decât
toate bogăţile de pe lume.
Aici şi acolo
Acum, că sunt departe,
mi-e dor de casă.
Abia aştept să mă întorc,
s-o strâng pe Nana la piept,
că ce dor îmi este de ea!
Dar şi ce noroc cu internetul ăsta!
Cred că dădeam toţi banii pe telefon,
asta făceam!
Şi să mă văd iar cu
gagicuţele mele,
că şi de ele
îmi este dor!
Şi de t.v., de ziare,
de ţigări mai acătării,
de Miandra, de supermarket,
de bisericuţă, de Piaţa Reşiţa,
de BIG, de 781,
de Berceni,
de Bucureşti,
de Românica mea!
(Mamă, ce patriotism pe mine!)
Şi ce, acasă n-o să-mi fie dor
de gili,de lovidragi
de palmieri, de flori
şi ciripeli de păsărele?
O să-mi fie!
Ei, nu poţi să le ai pe toate:
şi pe cele de acolo
şi pe cele de aici!
Dar Esha, Lila,
Margaret, Nilima?
De ele n-o să-mi fie dor?
Ba da, o să-mi fie!
Si uite-aşa o să oscilez
pentru totdeauna
între aici şi acolo.
XXX
„Cerşetorul” („Bhiksatana”) scris de Appar – versiune românească
A venit la noi cântând cântece pe felurite ritmuri
şi ne-a înrobit cu forţa!
Şi-a aruncat săgeţile ochilor către noi !
Cu vorbe ce stărneau pasiunea,
ne-a sedus cu măiestrie,
ne-a îmbolnăvit de iubire,
Purtătorul de cranii, Zeul,
a încălecat taurul său cel iute,
Înfăşurat într-o blană, trupul
Îi este acoperit cu cenuşă albă,
O funie sfântă împodobindu-i formele,
Vino de vezi-L pe Stăpân,
călărind pe unde-L pot admira toţi!
Domnul din Amattur este, desigur, un bărbat fermecător!
Taurul cel alb pe care îl călăreşte
nu este cu nimic mai prejos
Decât caii şi elefanţii purtători de caleşti!
Cel Cu Gâtul Întunecat,
cu înfricoşătorul Său trup de culoare roşie,
Stăpânul, căruia I se închină Zeii din Himalaia,
Nu posedă bogăţii
şi totuşi e un om bogat!
Lordul din Amattur,
Cel care poartă blană de tigru
Şi ghirlandă răcoritoare
de boboci de flori abia deschise
Şi care călăreşte înconjurat de demonii săi,
Este, desigur, un bărbat fermecător!
(Din „Poeme către Shiva” – Imnuri ale Sfinţilor Poeţi din Tamil)
JOC TERŢ
De-o vreme
De-o vreme îmi vin în vise
cei care mi-au fost dragi
şi au plecat de lângă mine
departe, în altă lume:
Ilinca – mama, Rina – sora ei,
Nase – tata…
Pe ei îi cunosc cel mai bine.
Pe cele două bunici mi le mai amintesc,
dar ele au plecat şi mai demult
din viaţa mea.
Pe cei doi bunici, nu i-am cunoscut,
au murit amândoi în primul război mondial.
Dar despre străbunici, nimic,
nici o urmă de amintire lăsată
de urmaşii lor.
Dar cei de dinaintea lor?
Cine or fi fost ei?
De fapt, cine or fi fost toţi oamenii
care au trăit pe pământ
acum o mie de ani,
acum 5000 de ani,?
Unde – or fi ei?
Vom fi fost tot noi , trecând
aşa cum cred indienii,
prin roata fără de sfârşit
a Timpului?
Sau or fi fiind niscaiva quarci,
cutreierând infinitul?
Că nu ştiu de ce,
nu prea cred în Rai.
Şi ce să facă acolo toată omenirea
moartă de-alungul timpului?
Sunt cam atee? Poate.
Dar eu cred în Dumnezeu.
Nu într-un Dumnezeu personificat şi
băgat în tipare pe măsura noastră
L-am coborât pe El
la nivelul nostru,
în loc să ne ridicăm noi
către El!
Aici aş cam fi de acord cu budiştii,,
Sau cu scrierile Vedice…
Mai bine să las subiectul ăsta
că am oarece jene religioase.
Pietre seci
Pietre seci cheamă noaptea
stropi de lumină lichidă,
ca să se fălească
cu strălucirea stelelor.
Ape galbene şi tulburi
strigă că-s de aur topit,
când e lună plină.
Nu-şi mai amintesc că le-au murit peştii.
1965
O venire
Veni fumul şi zise: Nu!
Veniră ochii şi ziseră: Da!
Mai slab fumul.
Mai albaştri ochii,
goniră cenuşiul.
Când?
Două, una.
Două urme de paşi spre lumină
în noroiul verzui de la popii întunericului
merg, merg una în urma celeilalte
cu sonor de liră
Un pas înapoi – o destrămare.
De aici, numai una…
Îşi strânge pământul lacrimile norilor
în urmele paşilor.
Mergând spre lumină
una în urma alteia,
cântau, poate…
Ajunge un singur pas înapoi
pentru o destrămare în viaţă!
De aici numai una mai oglindeşte cerul gol.
Te-aş striga
M-aş tăvăli prin ierburi
uscate şi arse,
dar pe care piatră să-mi culc capul
şi cu care rădăcini să-mi împletesc mâinile?
În care apă să-mi spăl ochii de ceţuri?
Şi glasul cărei păsări să-mi alunge spaimele
ce-mi izbesc atât de dureros tâmplele?
Pe ce cărări neştiute să alerg prin tăcerea asta,
să caut urmele paşilor
din alte vieţi, trecute, mai bune,
în care eram cerb,
sau, poate, veveriţă?
Şi cum să pot să strig
fără să mă audă nimeni?
Să strig ce?
Tăcerea?
Zbuciumul?
Te-aş striga pe tine,
dar am eu glasul pe care
să-l poţi auzi tu,
numai tu,
nimeni altcineva?
Rilke
Rilke. N-o să-l găsesc
şi chiar de-aş da de el,
pe ce să-l iau?
Mai bine nici nu mă duc prin librării
ca să nu rămân cu regretul
că trebuie să-l las din mână!
Nehotărându-mă
Mă rup în două:
Plec
şi rămân!
Nehotărându-mă, ieri
am fumat o Dumunică de ţigări…
Vioara
Aş vrea să fiu vioară,
pentru a-ţi putea spune
ceea ce cuvintele nu pot.
Aş vrea să fiu o vioară,
numai aşa
aş putea exprima
iubirea pentru tine.
Iubire pentru care
vorbele sunt palide şi puţine.
Oare…
Să fie oare toate
aşa cum se vorbesc
şi să fi fost eu invinovăţită
să le trăiesc?
Să fiu eu cea care
nu-mi fac nici cântece,
nici câmpii?
Mai puţin decât dulceagă,
mai mult decât înfricoşată?
Sergenţii
Când eram adolescentă
ascultam noaptea sergenţii
fluierând pe străzile pustii,
pe care nu trecea nici un tramvai
şi nici un om.
Aveau un fel anume de a fluiera.
Şi îl auzeam pe unul undeva aproape
iar alţii îi răspundeau din depărtare.
Şi-mi închipuiam că sunt
cocoşii care anunţau miezul nopţii
la ţară.
Doar că aveau o nuanţă
de tristeţe şi de singurătate
în modulaţile fluieratului.
Erau doar două note joase,
dar dureros prelungite.
Şi-mi dau seama, acum,
că îmi era milă de ei.
Îmi imaginam că sunt oameni
pierduţi în întuneric,
care se caută şi se cheamă.
Uneori le auzeam şi paşii pe caldarâm.
Liniştea însăşi
Ce linişte e!
Atât de linişte încât
aud un tren fluierând!
Sau o fi fost o fabrică?
Liniştea asta îmi aminteşte
de timpul războiului
când nu puteam adormi noaptea
de frică şi ascultam
liniştea de dinaintea
bombelor.
Dar acum nu-mi e frică!
Apoi eram mai mare,
la ţară, la Bărboi,
după ce murise mama.
Şi iar nu puteam să dorm,
tot de frică.
Şi iar ascultam… greierii.
Şi mi se părea că ei sunt liniştea însăşi!
La Dharamshala
La Dharamshala m-am bucurat
de licuricii care umpleau
aerul din jur cu luminiţele lor,
ca în poveştile cu zâne din desenele animate.
Dar şi păianjeni săritori
mari aproape cât palma,
care îi vânau pe licurici.
Acolo am văzut pentru prima dată păduri
în focuri care desenau
pe dealurile din depărtări
imagini suprarealiste
făcute parcă de un artist
dintr-o lume de deasupra noastră.
Tot acolo o pisică
mi l-a furat şi mâncat pe Goguţă,
papagalul alexandrin,
verde de parcă ar fi fost din jad,
pe care îl crescusem încă de când
nu avea pene şi
l-am hrănit din propria mea gură,
şi care mă iubea şi
venea după mine oriunde eram.
Întâi am crezut că poate şi-a luat zborul,
că nu stătea în colivie,
l-am căutat vreo două zile,
până ce un vecin mi-a spus că a văzut
o pisică mâncând un papagal.
DOUĂ LACRIMI LUNATICE
Mamă
Nu voiau mama şi fiica şi fiul
sa vină la fiu în casă…
Fiul nu mai putea de dor
şi vorbea despre toate:
casa cu porţi la curte,
rândunici,
sub garduri -plante,
în fânar sunt cuiburi,
zemuri în pivniţă
căci vinurile s-au vărsat
în cinstea tuturor;
cum coasta
nu se ştie pe ea,
lăsând cireşii
sâ-şi facă de flori
şi să le coacă
numai pentru îmbrăţişarea
hoţilor doar, lacomi,
demni de vârf.
Eu zic:
mai bine ar fi fost
să fi plecat pe munţi în căutarea
noastră,
mamă, pomenită într-o dragoste.
Monolog
Unde spuneai aseară că te duci şi pleci?
Să cauţi neştiutele poteci
prin văgăuni ascunse-n burţi de stâncă reci?
prin scorburi de copaci încremeniţi pe veci,
sau prin artere-nguste ce duc la inimi seci
prin care nu mai curge sânge-n veci?
Ori sus, pe cerul negru plin de stele reci
să bâjbâi prin genuni şi să te pierzi pe veci?…
Două lacrimi
Două lacrimi amare şi triste
rătăcesc prin cutele obrajilor erodaţi
de ploile acide ale vieţii.
Se duc la vale spre
o bărbie tremurândă
prăbuşită în pieptul coşcovit
încercând să-şi găsească
drumul către cer
şi nu-şi dau seama că
merg în direcţia opusă.
Ce mai pot spera ele când
totul în jurul lor
este doar
amar, neputinţă,
întuneric şi abis…
Zilele
Zilele se scurg una după alta
ca dintr-un robinet stricat
din care picură, sâcâitoare, apa…
pic, pic, pic…
Nu mai are cine să mă ajute.
Instalatorul s-a mistuit nepăsător
în ceaţa dimineţilor fără orizont.
Statui I
Mă simt ca o statuie
de marmoră cenuşie şi rece
într-un parc părăginit şi pustiu,
pe aleile căruia,
de multă vreme
nu se mai plimbă nimeni.
Statui II
Cât de triste erau aseară
statuile tăcute, în sălile goale ale muzeului!
Parcă strigau, uitate,
după creatorul lor care
le părăsise de ani şi ani
pentru cine ştie ce altă lume.
Aşa cum şi noi îl chemăm
pe Creator
când suntem disperaţi.
Oare el, sculptorul, le aude?
Oare, pe noi, El ne aude?
Miniatură
Îmi cântă cucii în suflet a Primăvară, a Infinit, a Nemurire.
Lumina lunii
O pată pe covor : lumina lunii!
Ce frumos!
Pata asta mi s-a pus şi pe inimă!
Nici nu-mi mai aminteam că există luna!
De câţi ani n-am mai băgat-o în seamă…
M-a înveselit şi m-a bucurat.
Liniştea aurie
Azi noapte am visat sute de flori ale paradisului,
una lângă alta, una lângă alta,
ca nişte mâini de balerine,
cu degete graţios răsfirate portocaliu
către cerul albastru,
aşteptând să primească
binecuvântarea lui Dumnezeu.
Toată ziua următoare am plutit
într-o mare de linişte aurie.
Iubiri I
Eu îmi pun la picioarele ei atât iubirea mea de mamă
cât şi pe cea pe care mama mea mi-ar fi dat-o mie,
dacă ar mai fi trăit,
şi prin mine,mai departe, ei.
Şi nu numai a mamei mele,
ci şi pe cea a mamaiei, care
n-a apucat s-o vadă nici măcar adolescentă,
darămite femeie măritată.
Eu am rămas mandatarul lor.
Ba chiar şi al lui Tataia Nase.
Am atâtea iubiri pe care să i le ofer
şi se pare că nu ştiu cum!
Iubiri 2
Când eşti copil îţi iubesti părinţii:
„pe tata şi-ntâi pe mama”
Pe măsură ce creşti, iubeşti jucăriile,
animăluţele,fluturii, florile, fraţii…
Când începi şcoala îţi iubeşti învăţătoarea,
colegii, profesorii.
În adolescenţă
iubeşti băieţi sau fete,
iubeşti excursiile, poezia,
romanele de dragoste
visurile.
Peste câţiva ani
îl iubeşti pe el,
sau pe ea,
chiar dacă îi mai schimbi uneori.
Apoi îţi iubeşti soţul.
Sau soţia.
Apoi îti iubeşti copilul.
Pe primul, pe următorul, pe toţi,
nu numai pe ai tăi,
pe toţi copiii din toată lumea.
Pe măsură ce trec anii,
iubesti oamenii.
Pe toţi.
Când eşti batrân,
îl iubesti pe Dumnezeu.
Ceea ce e minunat este că
aceste iubiri
nu se înlocuiesc una pe alta
ci se adună, se acumulează
până iţi umplu toată inima
cu iubire.
Ţi-aş spune
Ţi-aş spune că sunt tristă,
că mă doare depărtarea asta
şi că m-am dedublat:
sufletul lângă tine,
lutul aici.
Ti-aş spune o poveste
pe care nu mi-ai spus-o tu,
cu o prinţesă
şi cu nişte trandafiri galbeni,
firavi şi palizi.
Cântă greierii toamnei prin grădini.
Ei şi ploile nesfârşite
de până azi
îmi aduc aminte că
am trecut vara asta
mai mult unul fără celălalt.
Că vine o toamnă
plină de nostalgii
şi singurătăţi.
O toamnă tristă,
ale cărei culori îmi par
lipsite de sens
şi impertinente!
Pe ici, pe colo,câte un castan mai grăbit
s-a şi îmbrăcat în rugină,
crezând că o să mă bucure!
Prefer ploaia
monotonă şi cenuşie,
prefer gândurile amorţite,
prefer apatia.
Le vreau pe toate din jurul meu
fără culori,
fără forme,
mohorâte
înstrăinate.
1966
Zadarnic
Degeaba îmi fac eu iluzii şi planuri,
câ nu-mi mai găsesc elanul,
puterea şi voinţa
să-mi dovedesc că
sunt şi eu în stare de ceva pe lumea asta!
Nu-s! Nu-s! Nu-s!
Asta mă înnebuneşte de-mi vine
sâ urlu ca un lup flămând în mijlocul iernii.
Am în cap o bulboană de mâl
care mă trage spre fund, spre fund;
care îmi întunecă judecata
şi îmi macină nervii!
Nu poţi, pentru nimic în lume,
să nu-ţi mai închipui scârboşenii despre mine?
Crezi, cu adevărat, că sunt
un cuib de vicii şi de prefăcătorii?
Nu mă crezi în stare de nimic bun?
Mi-am pierdut complet echilibrul.
Mă răsucesc bezmetică
cu toate îndoielile astea
care mă otrăvesc,
mă obsedează şi
dau cu mine de pământ.
Ce să fac? Ce să fac?
Cum să mă calmez?
Îmi vine să urlu!
Mi-e groază, înţelegi?
Mi-e groazăăăă!
1966
Toamnă
Ce soare e afară!
Dar e frig şi bate vântul.
Dacă ai fi acasă, am merge undeva,
în pădure
să ascultăm cum cad frunzele.
Lună ireală
Pe seară,
când veneam spre casă,
mi-a ieşit înainte
o lună ireală,
mare cât roata carului de argint
al lui Apollo.
Rece. Fără nici o nuanţă caldă.
Mi-a fost frig şi frică.
Te-am vrut atunci lângă mine
şi am mers împreună,
târându-ne picioarele prin
foşnetul frunzelor îngălbenite
de pe trotuoar,
cu ochii la ea,
la lună,
până în poarta casei.
Înăuntru te-ai aşezat în spatele meu
şi ai privit peste umărul meu
să vezi ce-ţi scriu.
Şi m-a cuprins un dor
tot atât de curat ca cerul,
tot atât de aprins ca frunzele toamnei,
tot atât de tulburător ca luna!
1966
Aştept
Aştept visele nopţii să mi te aducă
şi deşteptarea zorilor să mă întristeze.
Şi iar nopţile
şi aş vrea să mă trezesc odată,
când tu să fii aici
şi să nu-mi mai pară rău
că a venit ziua să mi te ia.
Cuvintele de iubire
Tu îmi spui cât de mult mă iubeşti,
eu îţi răspund tot cu atât.
Şi a devenit o banalitate.
Poate nici nu te mai emoţionează.
Spre deosebire de mine,
tu ştii să-ţi dozezi atât de bine
cuvintele de iubire,
încât, când le întâlnesc în scrisori
le citesc de multe ori,
astfel încât să lungesc
timpul în care mi le spui,
să acopăr celelalte cuvinte,
mai ironice, mai răutăcioase,
care le iau locul celor atinse de dragoste.
Luna de pe cer
…E o lună pe cer
că nici nu-mi vine să intru în casă!
Rămăsesem cu ochii la ea
ca lunaticii…
Mi-ar fi plăcut să mai stau s-o privesc
dar n-aveam umărul tău lângă mine,
să-mi sprijin capul,
n-aveam braţele tale în jurul umerilor mei…
Aşa că…
ar fi fost prea trist să mai rămân…
Aşteptând toamna
…Tot aştept să suni,
îmi imaginez că poate vii
aşa, călare pe mătură,
Visez şi eu aiurea
şi-mi zic, tot eu,
că mă scrântesc,
şi-atunci mi se face şi mai gol în casă.
Îmi spun că nu poţi veni şi mă apucă somnul,
aşa ca pe urşi aşteptând primăvara.
Doar că pentru mine,
se pare că va întârzia
şi o să se facă toamnă
până mi-o înflori mie liliacul!
Iarnă
Iarna asta nu-i a mea!
N-o mai recunosc deloc!
Iernile mele erau fermecatoare,
pline de bucurie, pure şi albe,
luminate de sfinţenie.
Nu mai există joacă în zăpadă,
nici măcar plimbări prin albul ei imaculat.
Nu mai am nici o bucurie de a ieşi afară în frig,
de a simţi aerul curat
şi de a mă lăsa invăluită
de lumina îngheţată a soarelui.
Totul îmi pare străin în zilele astea.
Mă tem să merg afară să nu răcesc
sau să-mi rup vreun picior.
Zăpada e murdară,
frigul e prea geros,
picioarele mele prea ţepene
şi voinţa prea slabă.
Aşa că de ce să nu stau eu în casă
să-mi plâng de milă?
E mai uşor! !
VISIUNI
Întrebări
Creierul are mai mulţi neuroni decât universul stele.
Cum să ştim atunci, ce-i în capul nostru?
E o entitate străina şi separată de noi,
care ne acceptă pe undeva,
la periferie,
să ne imaginăm că
suntem stăpâni pe gândurile
şi pe faptele noastre.
Poate are conexiuni
cu inconştientul colectiv,
cu memoria universală,
cu eternitatea,
cu nemărginirea,
cu Creatorul?
Dintr-acestea vin oare
inspiraţia,
viziunea,
iubirea? De fapt,
nimic nu ne aparţine,
nu e original,
nu e creat de noi,
ci el, creierul,
ne permite uneori să îl pătrundem
puţin mai adânc
şi să mai intuim căte ceva…
Păcat că s-a supărat pe mine!
Ori nu mai am eu curaj
să ridic un colţişor din perdeaua care-l ascunde.
Mi-a tăiat orice cale de retragere din realitate
Iar eu mă simt precum o statuie intr-o expozitie fără privitori.
Spre vale
Curgând la vale
Işi urlă apele disperarea:
„Izvoarele! Izvoarele!
Cine ne mânâ de la ele şi de ce?”
Fantome
Cineva, un vecin fără creier,
a tăiat în primăvară
un cireş înflorit.
De atunci îl bântuie în nopţi chinuite
fantoma cireşului învăluit în linţoliul alb
al florilor moarte fără a rodi.
Sper că şi pe cei care au mutilat
teii de pe aleea noastră,
îi aleargă noaptea
crengi amputate
cu flori de tei uscate
care nu mai răspândesc mireasmă
şi nici nu mai umbresc copiii
ce se joacă acum sub
suliţele fierbinţi ale soarelui.
Au rămas doar scheletele pomilor,
cu cioturile ramurilor
ca nişte mâini moarte
ridicate către cer
cerând mila Domnului,
că oamenii nu mai au!
Miniatură
„Unde se duc rândunelele când se duc?”
Dar sufletele? Unde se duc când se duc?
Se mai întorc oare şi ele primăvara?
Murim?
Murim?
Nu cred!
De ce n-am părăsi trupul acesta
precum fluturii crisalidele,
renăscând mai frumoşi,
într-o lume mai minunată
şi plină de har?
Ce vis ciudat
Ce vis ciudat!
Aveam corpul din lut
modelat de mine însămi.
Adică nu din carne şi oase
ci din lut eram.
Undeva, la braţul stâng
aveam o crăpătură
pe care încercam s-o acopăr
folosindu-mi cealaltă mână,
dojenindu-mă că n-am
udat bine armătura
înainte de a pune lutul.
Cum oi fi făcut acest lucru?
Eram deja gata când visam.
Nu eram o copie din afara mea,
ci chiar eu mă făcusem.
E absurd!
Cu care braţe am lucrat
de vreme ce încă nu mi le făcusem?
Ploaia
Singură acasă, mă uit pe geam
şi-mi amintesc că acum două seri
ploua şi bătea vântul,
afară toate se învârteau bezmetice,
ca şi gândurile mele.
Imi închipuiam că
vântul îşi suieră blestemele
la urechea pământului;
că norii îşi plâng cine ştie ce
păcate originare;
că pomii îşi ciocnesc crengile
ca pe nişte oase ale lor –
albite şi spălate cu apa ploilor
de sângele frunzelor.
Şi vedeam în geamul luminat
de felinarul din stradă
umbrele crengilor ca degetele unei
mâini fantastice ale
cine ştie cărui Hamlet,
care-mi făcea semn să-l urmez,
de parcă eu aş fi fost
„nefericitul prinţ”.
Şi cine jelea
un mort neştiut,
pe vremea asta
câinoasă?
N-am putut să-mi dau seama.
Desluşeam însă,
printre şuierâtura vântului
şi curgerea ploii
un sunet straniu, trist,
neidentificabil,
care aducea a bocet.
Şi mi-au venit în gând
sufletele sinucigaşilor.
Azi însă, e atât de calm
de parcă stă să ningă.
Cerul, ca o burtă de vacă,
moale, lăptos, păstos
îmi pare că vrea
s-o pornească la vale,
spre noi.
N-ar fi exclus ca
mâine să-l găsesc
pe trotuare.
N-ar fi minunat?
Murim? Nu cred!
De ce n-am părăsi trupul acesta
precum fluturii crisalidele,
renăscând mai frumoşi,
într-o lume mai minunată
şi plină de har?
Dureri
Nu neajunsurile stării de sănătate fizică
sunt problema.
Pe astea le-aş putea depăşi cu puţin stoicism.
Ce mă fac însă cu cele psihice,
mentale sau sufleteşti?
Astea mă dor mai tare decât încheieturile.
Motive
Nu mai desenez,
nu mai pictez de multă vreme.
Ba am fost plecată,
ba nu am avut bani
pentru culori, pentru pânze.
Motive am găsit mereu.
şi am tot amânat
până mi-am pierdut încrederea în mine
de-a binelea,
nu m-a mai tras inima şi,
din teamă să nu râdă careva de mine,
nici n-am mai incercat.
Şi nici nu mai scriu.
Nu-mi vin în minte decât
văicăreli jalnice de care mi-e jenă
chiar şi faţă de mine.
Cine are nevoie de ele?
Când mintea nu mai are bucuria de a crea,
când e tot mai înceată,
tot mai neinspirată,
cînd nu găseşte cuvintele
potrivite imaginii pe care încearcă să o redea,
ce să mai fac?
Dacă …
Dacă starea fizică nu-mi prea mai permite
să mă mişc după voia inimii,
n-aş putea oare să-mi determin mintea
să fie mai agilă, să prindă curaj să viseze,
să călătorească în timp şi in spaţii necunoscute,
să le descopere, să le descrie, să le dea viaţă?
Sau, poate, ar trebui să-mi accept cu resemnare
multele şi jalnicele neputinţe.
Cred că ar fi o soluţie rezonabilă.
Să renunţ la mâdrie,
să refuz să iau în seamă orice mă poate afecta,
să mă bucur de ce-mi oferă timpul şi viaţa:
copiii, G, natura,
să ajut, să sper, să meditez, să visez.
Tot o moarte
Odată, în copilărie,
în timpul războiului
cerul Bucureştiului
era roşu de flăcări,
de bombe,
de explozii,
de sânge,
de frica de moarte.
Dar spectacolul era magnific!
Când peste 4 -5
miliarde de ani
Andromeda şi Calea Lactee
se vor ciocni şi devora reciproc,
exact aşa va arăta cerul!
Atunci, în viitor,
ca şi atunci, în trecut,
această culoare
va însemna tot moarte!
Dar ambele spectacole
sunt departe:
unul în trecut,
celălalt şi mai departe,
în viitor…
Liniştea I
Ce linişte e!
Atât de linişte încât
aud un tren fluierând!
Sau o fi fost o fabrică?
Liniştea asta îmi aminteşte
de timpul războiului
când nu puteam adormi noaptea
de frică şi ascultam
liniştea de dinaintea
bombelor.
Dar acum nu-mi e frică!
Apoi eram mai mare,
la ţară, la Bărboi,
după ce murise mama.
Şi iar nu puteam să dorm,
tot de frică.
Şi iar ascultam… greierii.
Şi mi se părea că ei sunt
liniştea însăşi!
Vis
L-am visat pe Julio Iglesias!
Aşa cum era când a venit la Braşov,
tânar. Vorbeam cu el,
îi spuneam cât l-am iubit noi,
pe el, cântecele sale,
la vremea tinereţii şi chiar mai apoi.
Dar când am fost în India ultima dată,
l-am iubit mai mult pe fiul lui.
Se părea că nu s-a supărat
aşa că l-am pupat pe obraji.
Doar că eu eram babă, el rămăsese tânăr.
Mi-e dor
Mi-e dor de-un loc albastru
în care parcă am mai fost cândva.
În vis…
Totul era albastru închis, profund, aproape negru,
cu tentă verzuie:
liniştea era albastră,
tăcerea era albastră,
intunericul era albastru,
nemiscarea era albastră,
neantul era albastru.
Eu eram albastră.
Era un ocean albastru,
nu cu apă,
doar cu unde albastre
care păreau că vin şi se duc
de nicăieri spre niciunde
Doar o boare albastră
ca o adiere de aduceri aminte
estompate de timpul care nu mai curge.
O vibraţie albastră care se revarsă
din flautul unui înger albastru,
care îmi răspândeşte în suflet
atâta pace şi linişte
ca o ploaie de stele albastre.
In oceanul ăsta,
eram doar o undă albastră printre altele,
infinit de multe şi de albastre.
Mărul de sub fereastră
Mărul de sub fereastra fetei
s-a îmbrăcat în flori ca o mireasă
castă în rochia ei albă, diafană, cerească.
M-am bucurat de el,
mi-am scăldat sufletul în frumuseţea lui
timp de câteva zile.
Mi-ar fi plăcut să mă întind la rădăcina lui
şi să-l tot privesc…
De la o vreme mi s-a părut
că florile încep să se estompeze.
Azi m-am uitat mai cu luare aminte la ele
şi am descoperit că
au apărut frunzele
iar albul florilor se disipează în verdele crud al acestora.
Nici nu ştiu ce să fac. Să le cert? Să le iert?
Toamna, preafrumoasei şi fericitei mirese
care fusese în primăvară mărul,
i-au picat merele în ţărână ca unei babe, dinţii!
Soarta florilor
Am avut cinci flori ale soarelui.
Au fost magnifice.
Acum s-au cocoşat,
au început să chelească,
li s-au înmuiat picioarele,
sunt triste, bătrâne,
parcă ruşinate de mizeria
pe care n-au cum s-o ascundă.
Le privesc şi mă văd pe mine.
Mi-e atât de milă de ele!
Mai bine le-aş curma suferinţa.
Dar nu am inimă să le pun la gunoi!
Inelul
Mi-am dat un inel!
Are un aer vechi, de parcă ar fi fost
făurit de elfii nordului.
Se potriveşte de minune cu mâna mea
osoasă şi zbârcită.
Cenuşiu pe piele maronie!
Dacă îmi las puţin negru sub unghii,
e perfect!
1953 ( 12-13 ani)
Preotul a terminat
veşnica mea pomenire.
Bulgări de pământ uscat
cad cu zgomot peste mine…
Dup-o vreme, toţi s-au dus
şi-am rămas, iar, singurică.
Lumânări la cap mi-au pus,
să nu-mi fie noaptea frică.
2014
Vine o zi când totul se prăbuşeşte:
speranţa, visul, dorinţa, plăcerea, bucuria
şi te trezeşti singur
în mijlocul unui întuneric străin de viaţa
pe care ai trăit-o înainte,
lipsit de orice reper
în timp şi spaţiu.
Te-nvârţi in cercuri haotice
fără nimic în minte, orbecăind
prin beznă ca un zombi.
Poţi să mai faci ceva?
Când ai să vii
Când ai să vii la groapa mea
brânduşe-albastre să-mi aduci,
în ele-am strâns eu dragostea
şi fericirea mea de-atunci.
Voi şti că nici tu n-ai uitat
ce zile-albasre am trăit
şi că deşi nu mai trăiesc
de-aici de sus, din infinit,
tot te iubesc!
Galaxii
Am o revistă cu fotografii
de galaxii.
Mă uit grăbită peste ele,
dorindu-mi să fi fost mult mai mari,
puse pe perete pe pereţi,
în care să plonjez cu patimă
de câte ori mă cuprinde aleanul
după nemărginire
şi fuga de realitatea mea!
Amân studierea lor şi visarea,
pregătindu-mi sufletul şi imaginaţia,
aşteptând febril şi parcâ languros,
vremea când mă vor chema acolo,
la ele, în ele!
Şi găuri negre!
Stau în fotoliu pe întuneric
şi-mi vin în minte
găurile negre.
Unii savanţi spun că acolo
se află un corp ceresc cu
o gravitaţie atât de mare,
că nici măcar lumina nu mai poate scăpa!
Şi-atunci unde-i „gaura”?
Alţii nu pomenesc despre
vre-un corp ceresc,
vorbind numai despre abis,
hău, atracţie, destrucţie
şi Nimicul Absolut,
unde nu există timp,
spaţiu sau materie,
nici măcar de sămânţă!
Acolo, în fundul „sacului”
există doar „Singularitatea”.
Şi ce-o fi ea?
O fi Dumnezeu, de la care
toate au pornit şi la care
toate se vor întoarce?
O fi Nimicul lui Eminescu?
O fi Brahman, din filosifia indiană?
O fi noul Început, cămara unui alt Big-Bang?
Nu se poate! În cazul acesta
ar trebui să existe numai
o singură Gaură.
Dar fiecare galaxie şi-o are pe a sa,
iar când se întâlnesc două galaxii,
atunci cele două găuri se contopesc
şi cresc şi se „împuternicesc”!
Pot să-mi imaginez că vreodată
toate galaxiile din univers
se vor strânge la un loc,
aşa cum spun Vedele şi
Brahman va adormi
pentru multe miliarde de ani.
Sau poate nu dispare totul
ci numai se transformă în energie.
(nu-mi amintesc acum cine a spus!)
Şi sărim pe o altă treaptă
a formei de existenţă:
Vom fi, poate, noi, oamenii
şi tot ce este animat,viu,
energie spirituală.
Tot ce nu este viu, animat,
în atfel de energie: fizică, cuantică.
Eu mă şi imaginez
străbătând Infinitul sub formă de quarck!
Sau legănându-mă
sub formă de picătură
în oceanul Conştiinţei Universale (!)
când voi afla şi eu
tot ce cunosc celelalte picături,
când ne vom fi întors acolo de unde am plecat,
cu toate cunoştinţele acumulate
de-alungul nenumăratelor vieţi
pe care le vom fi trăit fiecare!
Dar parcă tot un quarck, mai întâi,
să văd eu cum e cu
găurile astea negre!
OSTĂŞEŞTE
Cântec de jale
La antipod, la antipod, la antipod el a plecat,
L-a durut în c… de mine şi de-acasă a zburat.
Nu te duce, nu te duce, – eu plângeam – nu fi nărod,
Pe el l-a durut în bigă şi-a plecat la antipod!
Ca să-şi gâdile orgoliul, fără jenă a plecat
Părăsindu-mă acasă cu sufletu-ndurerat.
El s-a dus la dracu-n praznic, dezinvolt şi excitat,
Eu rămân să-mi plâng de milă, de angoasă. Ce păcat!
M-a lăsat plângând şi tristă, vai de sufleţelul meu.
Ce mă fac eu singurică? Dânsul singur, derbedeu…
Penelopă modernă
Mă simt ca o Penelopă tânjind după Ulisse-al său,
doar că al meu este mult, mult mai departe
decât a ajuns vreodată eroul ei.
Şi în loc să-mi scurtez aşteptarea ţesând,
stau cu ochii pe e-mail.
pe telefon.
De! avantaj eu!
Dar ea avea nenumăraţi pretendenţi
care o pândeau la cotitura răbdării,
a neîncrederii,
ca să pună mâna pe inima ei.
De! avantaj ea!
Scrisoare către ostaşul meu
Frunză galbenă de fag
Soţiorul meu cel drag,
Tu aseară ai plecat,
Ai plecat şi m-ai lăsat
Singură cu gândurile
Şi cu aşteptările,
Că aseară âi-am zâmbit
Până nu te-am mai zărit
Dar plecând tu de la mine
Mi-ai luat zâmbrtul cu tine
Şi-am rămas cu lacrimile
Şi cu întrebârile
Să te caut, să-ţi vorbesc
Nicăieri să te găsesc,
Doar în inimă la mine.
Toate-n juru-mi sânt străine…
Că azi -noapte n-am dormit
Cu tine-am călătorit
Şi am mers pe drumul tău
Pân-am ajuns la Bacău,
Că n-am vrut să te las singur
Şi nici n-am putut să-ndur
Tu să te gândeşti la mine
Şi eu să dorm în neştire.
Doar la trei am adormit
Când somnul m-a potopit
Mi s-a lăsat greu pe pleoape
Şi mi te-a adus aproape.
Am visat că mă asculţi
Şi pe frunte mă săruţi.
Eu citeam de fata Dochii
Şi tu îmi sărutai ochii,
Lângă tine mă strângeai
Şi cu dor mă mângâiai.
M-am trezit să te sărut,
Dar atunci ai dispărut,
Mai bine nu mă trezeam
Lângă mine să te am!
Dimineaţ-am răsfoit
Prin carnete, am citit,
Mi-a venit de dor să plâng,
Lângă tine să mă duc,
Să te aflu, să te iau,
Nimănui să nu te dau.
Să te aflu, să te ştiu
Lângă mine să te ţiu,
Că plecarea ast-a ta
Zău că-mi frânge inima
Şi mă doare ceva-n piept
Că mai am mult să te-aştept.
Dar grijii să nu te dai,
Credincioas-o să mă ai,
Iubitoare cum nu-i altă
Şi cu suflet fără pată.
Iar tu, nu te mânia
Câ-mi veni să scriu aşa,
Probabil m-am molipsit
De la Taicu-tău iubit
Şi de mine să nu-ţi râzi
Nici proastă să nu mă crezi
Că vreau să te-veselesc
(Nu prea cred că reuşesc)
Şi ţi-am scris în poezie
C-aşa mi-a venit a-ţi scrie.
Poezie din popor
Că mi-e soţul iubitor,
Iubitor şi drăgăstos
Şi am vrut să-i scriu frumos
Că şi eu mult îl iubesc
Şi de doru-i mă topesc.
Mă topedc ca stelele
Când răsare soarele,
Mă topesc ca o zi lungă
Însererea cânde o-alungă.
Bun e Domnul ăstei luni,
Or să treacă şase luni
Şi te-aştept la primăvară
Să-mi aduci iubirea-ţi iară.
Fericiţi o să trăim,
O viaţă să ne iubim.
O viaţă şi mai departe
Chiar şi dincolo de moarte!
Doar de dine jinduiesc,
Doar pe tine te iubesc,
Dor îmi este doar de tine,
Doar cu tine-mi este bine
Şi dragoste ca a noastră,
Nu mai e pe lumea astă!
1966
O altă scrisoare, tot pentru el
Soţiorul meu iubit,
treaba, eu, mi-am isprăvit
şi mă culc să te visez
şi aievea să te văz
lângă mine să te simt,
cu iubire să te-alint,
să-ţi desmierd şi ochi şi tâmple,
inima să mi se împle
de căldura-ţi şi de doru-mi,
adorate, Ochişoru-mi.
Foaie verde otinteavă,
soţioara ta cea dragă
(ce-a fumat şapte ţigări!)
te sărută cu mult dor,
te doreşte-n nopţi târzii
ţi te-aşteaptă ca să vii,
te-nsoţeşte să te culci
sărutând buzele-ţi dulci.
Cetină de btăduţ drept,
trei zile de când aştept!
Eu aştept, dar ea nu vine,
scrisorica de la tine,
dorul să mi-l stâmpere,
inima să-mi bucure.
M-ai uitat, de nu-mi mai scrii?
Că mi-s zilele pustii,
nopţile fără sfârşit,
liniştea de negăsit.
Foaie verde de aglice,
să-ţi spun ce mai e pe-aice
că iubite,-ţi faci armata
iar nevastă-ta, ingrata,
se duce la „Cleopatra”.
Asta nu i-a fost a bine,
că s-a dus fără de tine.
A certat-o Dumnezeu
fiindcă s-a simţit cam rău
şi la doctor când s-a dus,
doctorul, ce crezi c-a spus?
Că deloc nu-i de glumit,
că e rost şi de cuţit,
apendicul inflamat
ţi trebuie operat!
Soţioara, sărmana,
începea şi se ruga
să mai potă amâna
servici sî-şi poată lua.
Doctorul, când auzea
ca un leu se-nfuria.
Că, de nu mă dus, spunea,
el, răspundere, nu-şi ia!
Aşa că, iubirea mea,
mâine mâ voi interna!
Vestea când vei fi aflat,
totul va fi terminat,
eu mă voi fi operat!
Tu, să nu te-ngrijorezi,
teafără o să mă vezi.
În spital, stau doar cinci zile
şi-am să mă gândesc la tine,
şi-am să-ţi scriu imediat
ce-am să mă dau jos din pat,
ca să ştii că-mi merge bine
şi că-mi este dor de tine.
La Creangă n-am mai sunat
că de număr nu am dat.
O să-l caut astăzi iar
şi-o sun mâine din spital.
Însă noi nu n.am gândir
că n-ar fi prea fericit
să lucrez pe-un loc cu ea,
să fac eu toată treba.
Mai bine să renunţăm
alt mijloc să căutăm.
Mi-a mai găsit cineva
o vecină-a lui tata.
Despre asta-om mai vorbi
din spital când voi ieşi.
Că stau doar câteva zile
şi-apoi, cum mă simte mai bine,
luna viitoare, crez,
dau fuguţa să lucrez.
Că Tanti s-a cam strâmbat
de spital când a aflat,
crede c-o fac special
să nu-mi iau de lucru iar.
Teamă, dacă nu mi-ar fi,
zău că nu m-aş duce şi
dracu-n patru l-aş făcea
ca să pot lucra ceva.
Soţul meu cel mult iubit
la loto, nu ne-a ieşit
şi, ca să-mi măresc otrava,
şi la lămpi m-am dus degeaba _
şi, cum ştii că bani îmi trebe,
până la unu septembre,
am ceru de la Nuţa
şi-o să-i dau când iau bursa.
Cam atât de pe aici,
dar vezi, grijile sunt mici
şi, de bine sau de rău,
trec ele, că Dumnezău
are El grijă de noi
să păşim peste nevoi!
De min”să nu stai pe loc,
că nu mi-e frică deloc
şi mă fac repede bine
ca să pot veni la tine.
Ceva bani cum o să-aleg
intr-un suflet o s-alerg
să te văd, omul meu drag,
să-ţi spun că nu te-am uitat.
Că de dorul tău mă frâng
şi tu nu-mi scrii şi eu plâng.
Te sărut de mii de ori
şi aştept cu drag scrisori,
prin ele la mine vin”,
dorul să mi-l mai alin!
Te aşteaptă şi sărută
soţioara ta iubită.
1966
RUGĂCIUNI
Rugăciune 1966
O, Părinte,
Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor
închişi de veşnicii în negurile peşterilor;
Caută-mi gândurile în crucea văzduhului
unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;
Caută-mi trupul umflat şi murdar sub
rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile
găunoase lângă apa vieţii;
Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea
bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale
de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu
flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină
şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar
un pumn de cenuşă curată;
Amestec-o cu sângele din rănile palmelor
Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,
purificat, iar pe mine nu mă mai scoate
din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el
şi prin el, până la sfârşitul lumii
Gânduri păcătoase
Nu prea ştim noi,
cei trăiţi numai printre necazuri,
cum să ne purtăm şi să gândim
în caz de bucurie.
Mereu ne e teamă că ceva n-o să meargă,
că ceva rău se poate întâmpla.
Nu ştim să ne bucurăm.
Sau sunt numai eu
cu zdroaba mereu!
Îmi vine mai uşor,
mai natural,
mai de la sine
să spun o mulţumire
Domnului,
decât o rugăciune!
Când cer ceva îmi pare
o îndrăzneală, o obăznicie.
Dar când se petrece ceva
frumos şi bun,
este numai bunăvoinţa Sa.
Omul trăieşte cu necazurle
cum trăieşte cu aerul:
când respiră ozon i se pare minunat,
neobişnuit, de excepţie.
Nici nu ştii cum să gândeşti
când eşti fericit!
La necaz îţi umblă mintea
cu multă fantezie!
Nu mai sfârşeşte cu detaliile,
cu variantele,
cu posibilităţile.
La bucurie, rămâne mută, prostită,
nu găseşte cuvintele,
nu găseşte imaginaţia –
a pierdut-o pe undeva, printre nefericiri.
Psihicul, în schimb,
îşi schimbă starea
şi astfel o schimbă
si pe cea a fizicului:
nu te mai doare nimic,
şi de te doare, ce dacă!
Tu ai alte preocupări, elevate,
aceste probleme
ale materialităţii,
nu te mai interesează,
se retrag pe undeva
prin subsolul simţurilor-
şi nu le mai iei în seamă!
Şi culmea,
trec de la sine!
Când eşti bucuros
fredonezi, ţopăi,
te scălâmbăi, te prosteşti,
ce mai…
Dar când eşti trist,
Doamne,
ce gesturi tragice,
plângi, te tângui, eşti apatic,
ai privirea stinsă, te tăvăli,
îţi smulgi părul…
Un întreg evantai
de posibilităţi…
Şi parcă,
din ce eşti mai nefericit,
de-aia îţi vin mai multe opţiuni!
O fi fiind firea omului
machetată pe tragedie?
O fi drama mai firească
decât fericirea?
O fi nefericirea starea normală
a spiritului omenesc?
Şi la teatru
ceea ce ne atinge cel mai mult
nu e siropul fericirii,
ci otrava tragediei!
Vorbesc cu păcat?
Iartă-mă, Doamne!
G E M A
G E M A I (13.7.12)
Ocroteşte, Doamne,
fiinţa cea atât de plăpândă,
atât de mică,
ascunsă în gema unui univers minuscul,
pitulat în cel infinit.
Aşa cum i-ai purtat de grijă acestuia,
de când era tot atât de mic şi de nevăzut
şi l-ai vegheat şi i-ai dat putere să crească,
să se dezvolte şi să ne poarte
pe noi de-alungul vieţii,
ai grijă, Doamne,
şi de stropul miraculos de viaţă
din gema în care începe să devină om,
ascunsă în pântecul Mamei.
Trimite-Ţi, Doamne,
Ingerii să-i ţină de urât,
să-i spună poveşti ne-mai-spuse vreodată cuiva,
să-l înveţe să trăiască şi să crească.
Trimite-i, Doamne, lumina Iubirii Tale,
să alunge întunericul nefiinţei din jurul lui
şi să-i arate calea devenirii.
Ocroteşte-o, Doamne,
şi pe Mama cea binecuvântată de Slava Ta,
veghează asupra ei,
dă-i putere să-l crească acolo,
ascuns în matricea gemei,
învăluit în căldura cea miraculoasă
a Iubirii.
GEMA II (31.7.12)
Tu, fiinţă minusculă şi atât de dorită,
înconjurată de oceane de iubire,
acolo, în mijlocul gemei tale,
nu te teme de întunericul dimprejurul tău,
că nu este întuneric ci iubirea cea ocrotitoare,
care te ascunde în desişul mângâierilor ei
spre a te proteja.
Nu trebuie să te temi,
trebuie să crezi în dragostea cea omniprezentă,
gata oricând
să te încurajeze cu alintarea sa,
să te protejeze cu fiinţa sa,
să-ţi lumineze cochilia preţioasă
în care te simţi izolată şi în nesiguranţă,
cu stelele sufletului,
să te poarte la sânul Mamei,
în care tot universul este cuprins.
Mâinile cele iubitoare ale lui Dumnezeu,
te poartă şi te susţin
cu Dragostea Lui cea nestârşită
pe drumul către Lumina Vieţii,
unde te aşteaptă sufletele celor care te iubesc.
G E M A III (25.8.12)
Cum o duci tu acolo,
fiinţă primordială, singură, micuţă,
înconjurată de întuneric,
în mijlocul pulsatiilor cosmosului tău ,
şi oare ce visuri îţi ţin de urât,
povestindu-ţi despre viaţă,
despre bucuria de a trăi,
despre lumină,
despre iubirea care te-a adus
către lumea asta,
care, poate, acum îţi pare că nu există,
dar care te aşteaptă
cu sufletele încărcate de iubire
şi de bucuria aşteptării.
Ocroteşte-o Doamne,
în căuşul iubirii Tale nemărginite,
veghează-i şi lumineză-i Doamne,
drumul către viaţă,
către iubirea Mamei şi a Tatălui,
şi dezvăluie-i Doamne, miracolul vieţii şi al frumuseţii.
G E M A IV (5. 9. 12 )
Bine te-am regăsit,
suflet gingaş.
Cum o duci tu acolo,
în culcuşul gemei tale
care te ocroteşte şi te creşte?
Nu ţi-am scris două sîptămâni lungi,
dar să nu crezi că te-am uitat,
zilnic m-am gândit la tine
cu inima plină de iubire,
aşeptând vestea ta,
care a venit astăseară
şi ne-a umplut sufletele de bucurie.
Ne spui că eşti băieţelul nostru cel cuminte,
acolo în căldura trupului Mamei tale,
care te ocroteşte cu propria ei fiinţă,
pe tine, miracol al iubirii
şi al binecuvântării Tatălui Ceresc,
pe care îl rugăm să te ocrotească
şi să te ajute pe calea către lumină.
GEMA V (24, 09.12)
Aseară mi-a adus maică-ta veste de la tine.
Te felicit că ai crescut
şi că ţi-ai făcut simţită prezenţa!
Trebuie să mai ai puţintică răbdare,
şi o să ne cunoaştem.
Noi ne pregătim de
miraculoasa întâlnire de pe acum.
Eu o să-ţi scriu o poezioară şi o povestioară.
Abia aştept!
Până vii, îl rog pe Bunul Dumnezeu să te ocrotească,
iar pe Ingeraşul tău să te ţină de mânuţă
şi să-ţi arate drumul spre lumina lumii
şi spre lumina iubirii.
GEMA VI (2. 10. 12)
Aseară a venit mămica Nana
cu un maldăr de poze cu tine.
Ai crescut mult de când
nu te-am mai văzut eu.
Tare m-am mai bucurat!
Mi-a venit să plâng de emoţie,
dar m-am temut să nu mă certe maică-ta
şi mi-am stăpânit euforia,
dar după ce aţi plecat
am dansat de bucurie.
Eşti băiat mare, ce mai!
Şi frumos!
Şi ai un nume de toată frumuseţea:
Valeriu! „Cel puternic”.
Să fii aşa cum îţi este şi numele!
Îţi mulţumim, Bunule Părinte,
că ne-ai ascultat rugăminţile pe care
le-am înălţat către Tine,
din profunzimile sufletelor,
inimilor şi iubirilor noastre
şi ai grijă de minunea pe care ne-ai dăruit-o.
Ajută-l să crească mare şi puternic.
Te rugăm, Doamne,
veghează asupra lui
cu dragostea şi mila Ta,
şi de acum înainte,
de-a lungul întregii sale vieţi.
GEMA VII (2. 2. 13)
Ziua ta cea dintâi pe lumea asta.
Ai venit, tu ,
Binecuvânare din ceruri
pentru Mama ta şi pentru Tatăl tău.
Şi pentru noi, toţi ceilalţi.
Fii binevenit printre oameni !
Rugăciune
O, Părinte,
Caută-mi inima în răsuflarea gheţarilor
închişi de veşnicii în negurile peşterilor;
Caută-mi gândurile în crucea văzduhului
unde se lovesc toate stihiile împărăţiei Tale;
Caută-mi trupul umflat şi murdar sub
rădăcinile păcatelor ce cresc ca sălciile
găunoase lângă apa vieţii;
Găseşte-mi-le, Doamne, şi adună-le dinaintea
bunătăţii Tale, spală-mi-le cu lacrimile Tale
de Părinte iertător şi purifică-mi-le cu
flacăra puterii Tale divine de tot ce e rugină
şi putreziciune în ele şi lasă din mine, doar
un pumn de cenuşă curată;
Amestec-o cu sângele din rănile palmelor
Tale şi plămădeşte din ea un nou Adam,
purificat, iar pe mine nu mă mai scoate
din coasta lui, ci lasă-mă să trăiesc în el
şi prin el, până la sfârşitul lumii
1966
Gânduri păcătoase
Nu prea ştim noi,
cei trăiţi numai printre necazuri,
cum să ne purtăm şi să gândim
în caz de bucurie.
Mereu ne e teamă că ceva n-o să meargă,
că ceva rău se poate întâmpla.
Nu ştim să ne bucurăm.
Sau sunt numai eu
cu zdroaba mereu!
Îmi vine mai uşor,
mai natural,
mai de la sine
să spun o mulţumire
Domnului,
decât o rugăciune!
Când cer ceva îmi pare
o îndrăzneală, o obăznicie.
Dar când se petrece ceva
frumos şi bun,
este numai bunăvoinţa Sa.
Omul trăieşte cu necazurle
cum trăieşte cu aerul:
când respiră ozon i se pare minunat,
neobişnuit, de excepţie.
Nici nu ştii cum să gândeşti
când eşti fericit!
La necaz îţi umblă mintea
cu multă fantezie!
Nu mai sfârşeşte cu detaliile,
cu variantele,
cu posibilităţile.
La bucurie, rămâne mută, prostită,
nu găseşte cuvintele,
nu găseşte imaginaţia –
a pierdut-o pe undeva, printre nefericiri.
Psihicul, în schimb,
îşi schimbă starea
şi astfel o schimbă
si pe cea a fizicului:
nu te mai doare nimic,
şi de te doare, ce dacă!
Tu ai alte preocupări, elevate,
aceste probleme
ale materialităţii,
nu te mai interesează,
se retrag pe undeva
prin subsolul simţurilor-
şi nu le mai iei în seamă!
Şi culmea,
trec de la sine!
Când eşti bucuros
fredonezi, ţopăi,
te scălâmbăi, te prosteşti,
ce mai…
Dar când eşti trist,
Doamne,
ce gesturi tragice,
plângi, te tângui, eşti apatic,
ai privirea stinsă, te tăvăli,
îţi smulgi părul…
Un întreg evantai
de posibilităţi…
Şi parcă,
din ce eşti mai nefericit,
de-aia îţi vin mai multe opţiuni!
O fi fiind firea omului
machetată pe tragedie?
O fi drama mai firească
decât fericirea?
O fi nefericirea starea normală
a spiritului omenesc?
Şi la teatru
ceea ce ne atinge cel mai mult
nu e siropul fericirii,
ci otrava tragediei!
Vorbesc cu păcat?
Iartă-mă, Doamne!
Copila
De atunci, de când s-a născut,
toate gândurile, visele,
preocupările,
aspiraţiile noastre
s-au centrat în jurul acestui
sâmburaş de lumină,
ca nişte fluturi vrăjiţi de atracţia iubirii,
căruia i-am dăruit tot sufletul,
toată inima şi toată viaţa.
Şi acum,
după aproape 40 de ani,
tot pe acolo plutesc ele,
gândurile, visele, preocupările,
aspiraţiile noastre,
iluminate de dragostea
necondiţionată şi fără de sfârşit,
a părinţilor pentru copilul lor!
Câtă fericire,
câtă bucurie să porţi în braţe,
să strângi la piept
acest miracol al vieţii,
acest dar binecuvântat de la Dumnezeu!
Bucurii de părinte
Cât de minunat să-i asculţi respiraţia
în întunericul nopţilor,
gânguritul de porumbel
vesel de lumina soarelui,
să-i urmăreşti primii paşi
nesiguri, tremuraţi,
să pândeşti primul cuvînt rostit (Ta-ta),
să-i asculţi prima recitare, primul cântec,
să urmăreşti cu emoţie cum
păşeşte prima oară pe poarta şcolii,
să te duci la serbările de sfârşit de an,
să aştepţi la poarta liceului
să iasă de la examenul de admitere,
să-ţi tremure genunchii în aşteptarea listelor!
Apoi,, câte emoţii,
dar şi câtă mândrie să urmăreşti
preotul cântând „Isaiia dănţuieste”
Doamne, îţi mulţumim
pentru toate aceste bucurii
cu care ne-ai binecuvântat!
Rugă
