Cuvânt și iubire

            Găsesc în Ruga Doamnei Rodica Anca mărturisirea unei vini folositoare. Folositoare pentru că prin calea mărturisirii obținem iertarea, precum tâlharul de-a dreapta crucii Domnului Iisus.

            Ruga Doamnei Rodica Anca este căutarea Domnului ceresc spre mulțumire pentru darurile primite și din plin roditoare.

            Ruga este recunoașterea slăbiciunii omenești în fața Neantului și un text temei pentru statornică credință.

 Rodica Burdușel

Frumos text. Cu stil propriu și eleganță. Place.

Ion Coja

Lamar este mersul de fiecare zi al orelor, al secundelor, într-un stil feminin inimitabil, învăluind totul într-o graţie plină de capacitatea de a se îndrăgosti de fiece fărâmă de timp. Nu găsesc comparaţii în ceea ce am citit până acum şi poate ca acest tip de literatură să creeze prozeliţi, să dea curaj şi altor fiice ale Evei să-şi etaleze amănuntele de suflet numai de ele ştiute.

Puşi Dinulescu

Textul este încântător,   farmecă prin  sinceritate, autoironie și  analiza lucidă a propriilor trăiri. L-am citit pe nerăsuflate si m-am bucurat să descopăr o persoană atât de minunată ca Doamna Rodica Anca. Mulțumesc!

Sorana Gorjan

Foarte usor de citit. Plina de umor si intelepciune. Te capteaza. Are suspans, surprize, sensibilitate. E matura, plina de dragoste si gingasie. Foarte cumpatata, bun simt, masura. Nu-i pot da drumul din mana. Asa ar trebui scrisa istoria – abia sa astepti capitolul urmator.

Ben Todică

Cautam intelepciunea, ca la orice jurnal. Gasim, totusi, bucuria de a trai, asa cum se arata lcururile, primind in fata provocarile cu o deschidere neobisnuita. Intelepciunea? La ce ne-ar folosi anume?! Dar o flexibilitate delicata o face sa traverseze prin lume cu o anume semetie de obarsie necunscuta, sa ne arunce dinainte amanunte poate ceva mai initme cu o franchete si deschidere de invidiat! Cu nesupunere! Se simte libera si-si vrea desavarsinda acesta libertate! Pentru ca poate sa o faca… are asemenea forta.

Doina Boriceanu

“Lamar” c’est la marche quotidienne des heures, des secondes, le style en est féminin, inimitable, enveloppant tout d’une grâce douée du pouvoir d’aimer chaque brin du temps vécu. Je ne trouve rien de semblable parmi les livres lus jusqu’à present, il est possible que ce genre de littérature crée un courant, qu’il donne à d’autres filles d’Ève le courage d’étaler les details de leur âme, dont elles seules connaissent le secret. (Pushi Dinulescu)

Le texte est charmant par sa sincérité, par l’ironie de soi et par l’analyse lucide des choses vécues. Je l’ai lu d’un seul coup et je me suis réjouie en y découvrant la merveilleuse personnalité de Madame Rodica Anca. Merci! (Sorana Gorjan)

Très facile à lire. C’est plein d’humour et de sagesse. C’est captivant. Du suspens, des surprises, de la sensibilité. C’est mature, c’est plein d’amour et de délicatesse. Je ne peux plus le laisser des mains. C’est comme ça que l’on devrait écrire l’histoire, à te faire attendre impatiemment le chapitre suivant. (Ben Todica)

On y cherche de la sagesse, comme dans tous les journaux . On y trouve cependant la joie de vivre, les choses telles quelles, les provocations reçues ouvertement, avec une disponibilité hors du commun. La sagesse? À quoi pourrait-elle servir?! En échange, une flexibilité délicate lui confère dans le monde une certaine fierté d’origine inconnue, et l’aide à nous faire connaître des details un peu intimes avec une sincérité enviable! Quelle insoumission! Elle se sent libre et veut parfaire cette liberté! Car elle peut le faire, en ayant la force nécessaire.

          1 .       Drumul formării dvs. e sinuos şi imprevizibil: Liceul „Iulia Hasdeu”, apoi Şcoala Tehnică Financiară – de unde s-ar părea că atrasă de cifrele exacte veţi ajunge un desăvârşit contabil – şi apoi, brusc, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, absolvit în 1971. Destin, împrejurări, opţiune?

          1  .      Am și fost „desăvârșit contabil”… și controlor financiar, până când m-am săturat de cifre, și m-am decis pentru Intstitul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu ” din București, secția Ceramică, pe care am urmat-o timp de 6 ani. Dacă am terminat Institutul, îi sunt îndatorată mai ales  doamnei Cantemir, profesoara mea de desen din gimnaziu, vorbindu-ne atât de rafinat și cu pasiune despre artă.

          Tata a fost dat afară din Partidul Comunist, pedeapsă pentru că a trădat principiile  comuniste. Asta, pe mine nu m-ar fi necăjit de loc, dacă după ce am terminat liceul n-aş fi încercat să obţin un loc pentru bursă la examenul de admitere la facultate. Am fost chemată la Sfatul Popular de sector, adică la Sectia de Invăţământ şi certată şi făcută de ruşine că eu, fiica unui trădător al partidului, am tupeul să cer tocmai partidului bursă de studii, eu, care n-ar trebui nici măcar să fiu lăsată să dau examen pentru studii superioare! Mi-am băgat coada între picioare, ca o potaie jigărită şi am plecat plângând ruşinată şi profund jignită. Dar nu m-am lăsat şi am dat examen la „fără bursă” şi, bineînţeles că am picat.

          Abia peste mulţi ani, vreo zece cred, când nu mai era atâta stricteţe politică, am reuşit să intru la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”.  Pe care l-am terminat peste şase ani cu nota maximă, 10. Doar că acum aveam 31 de ani, nu 21, cât aş fi avut, dacă n-aş fi fost oprită, la timpul meu. Dar, decât niciodată, e bine şi mai târziu!

           În cei 10 ani, am lucrat într-o uzină  ca muncitor necalificat timp de un an, apoi am făcut o Şcoală Financiară Postliceală, şi am fost contabil alţi 6 ani , până când n-am mai îndurat şi am încercat din nou examenul de admitere la facultate, cu mai mult noroc, de data aceasta.

Tare mult mi-am dorit să mă fac medic şi nu aşa, orice fel de medic, ci chirurg neurolog.  Imi părea cea mai înaltă şi grea profesie şi poate asta a fost încercarea vieţii mele. Dacă aş fi reuşit, sunt sigură  că aş fi fost as în domeniu! Nu mă laud, m-aş fi dedicat trup şi sufllet împlinirii acestui vis şi mai ales ajutorării celor în nevoie. Dar destinul n-a fost de acord cu dorinţa mea.

Destinul sau alte forţe, mai lumeşti, care nu permiteau urmaşului unui renegat accesul la studii şi nici aspiraţii superioare conditiei umile a unui copil din clasa inferioară. Nu mă plâng. Alţi oameni ai ţării, intelectuali, politicieni de seamă, fie au reuşit să emigreze, fie au sfârşit torturaţi în închisori, la canalul Dunăre-Marea Neagră, deschis special pentru exterminarea elitei, fie, dacă au suprevieţuit ani şi ani la rând, încăpăţânându-se să trăiască, au fost eliberaţi bolnavi, bătrâni, neputincioşi, debusolaţi,doar pentru a muri curând singuri, părăsiţi de rude, de prieteni, de cunoscuţi, de toată lumea, stingîndu-se  trişti şi neştiuţi în tăcere şi singurătate.

Iar noi, copiii, tineretul, nu ştiam nimic din ororile astea, contemporane cu noi. Nici nu  îndrăznea nimeni să vorbească, pereţii aveau urechi pe vremea aia şi oricând se găsea cineva care să asculte şi să spună mai departe. Chiar şi acum, după mai bine de o jumătate de secol, se mai descoperă în arhive secrete, rapoarte şi denunţuri între prieteni, rude, părinţi şi copii. În loc să devenim mai umani, mai apropiaţi, mai iubitori, mai uniţi, ne-am înrăit, ne-am înstrăinat, devenind mai nepăsători cu cei de lângă noi, Era vorba, cred, de supravieţuire. Ori stăteai cuminte în locul ce ţi s-a acordat şi executai fără să crâcneşti ordinele, ori erai scos chiar  şi din rândurile anonimilor. Orwell a avut dreptate: „porci” au existat întotdeauna, există şi acum şi vor  exista  mereu. Doar că şi-au pus alte măşti.

1. 2. Care era atmosfera spre sfârşitul anilor ’60 la Institutul „Nicolae Grigorescu”? Colegi, profesori, modele în viaţă şi „profesie”, restructurarea societăţii româneşti?   .

        2.   Am avut în grupă 9 colegi, printre care Cristina Drăniceanu, Rodica Mazilescu, Ioana Tomescu, Dan Băncilă, Valentin Dumitrașcu. Printre profesori, modele pentru noi – Mac Constantinescu, Zoe Băicoianu, Popescu-Negreni.

Ce să fi avut ceramica cu restructurarea societății? Poate, pictura, sculptura, arhitectura, grafica… Ba da, când am terminat eu Ceramica, design-ul nu era printre secțiunile Uniunii  Artiștilor Plastici, drept care, deși avusesem expoziții personale și participări, nu m-au primit ca membru. Lucrând în industria sticlei și ceramicei, nu m-a mai interesat Uniunea.

          Trebuie să amintesc şi profesorii care mi-au îndrumat primi paşi în arta ceramicii. A fost Ion Popescu-Negreni. Ne-a predat desenul şi pictura. Venea la corectură îşi aprindea ţigara, se proptea în faţa şevaletului, după ce pufăia zgomotos şi cu nesaţ, spunea „da, bine” sau „ nu-mi place porcăria, ce-ai vrut să faci cu gama asta de culoare?” După ce ne arăta unde am greşit şi ne punea să corectăm, rămânea cu noi la o cafea, discutând în continuare despre lucrări, despre  pictorii şi sculptorii  vremii, despre cărţi, filme, expoziţii Toţi îl iubeam. Şi când ne certa o făcea fără să ne jignească, ne asculta argumentele, ne explica unde, de ce şi cum am greşit, întocmai ca un tată. De aceea şi noi, studenţii, îi alintam spunându-i „Papa Negreni”. Ne-a urmărit şi după ce am terminat facultatea, a vizitat toate expoziţiile noastre, şi ne-a dat speranţe în viitor.

Un alt profesor a fost Mac Constantinescu, pictor de avangardă, grafician si ceramist. A rămas de la el o fântână arteziană clasică, la intrarea în parcul Carol, care este decorată cu un mozaic minunat, reprezentând zodiacul. Şi lui îi spuneam Papa Mac, şi  il iubeam şi pe el. A trăit mulţi ani în Franţa, înainte şi după război, l-a portretizat pe  Brâncuşi. Când am terminat licenţa ne-a invitat pe toţi cei nouă absolvenţi ceramişti şi sticlari  ai anului 1971 la restaurantul de la parterul blocului turn  din spatele fostului  palat regal, ne-a tratat cu bunătăţi de care nu mai mâncasem noi vreodată, cum ar fi brânza aceea cu mucegai, nu-mi amintesc denumirea.  Ba da, camambert. Mie nu  mi-a plăcut nici atunci şi nici altădată, ce să fac, n-am ştiut  nicicând să fiu snoabă.

          Am mai avut-o profesoară şi pe doamna Zoe Băicoianu.

Rector era dl. Ioanid.

Decan la Arte Decorative, cum se numea facultatea noastră, era dl. Schobel. Era un om bun. Îi ajuta pe toţi cei care aveau nevoie de sprijinul său. Şi pe mine a vrut să mă ajute,   propunându-mi să mă facă membru de partid. I-am spus că nu se va putea, deoarece tatăl meu fusese exclus din partid, că am avut  mereu necazuri din pricina asta, dar mi-a răspuns că vremurile s-au schimbat odată cu  alegerea lui Ceauşescu la conducere, că mă ajută el, decanul, să fiu primită, fiindcă altfel îmi  va fi foarte greu să răzbesc mai departe. Dezamăgirea lui a fost mai mare decât a mea, când partidul i-a respins propunerea, ba, mai mult, s-au sesizat şi cei de la tineret ( Uniunea Tineretului Comunist ), au făcut adunare generală pe institut şi m-au exclus şi de acolo. Nu prezentam şi nu meritam încredere. Nu meritam eu o asemenea onoare! Mai mult, m-au umilit în fata tuturor colegilor din institut, ca pe ultimul infractor nelegiuit, care am încercat să păcălesc partidul clasei muncitoare. Cred că decanul a suferit mai mult decât mine. Ce i-or fi făcut şi lui, ce mustrări o fi primit…

          Cu G. povestea a fost alta. Terminase facultatea, voia să se înscrie la Doctorat, dar nu a fost primit, pentrucă nu era membru de partid. A trebuit să solicite să devină membru, să aducă recomandări solide şi, pe drept, pline de laudă. Dar lui i-au aprobat înscrierea si în partid şi la Doctorat. Norocul lui.

1. 3. În „biografia profesională”, un observator neutru ar fi pus în dificultate de o aparentă dihotomie; contabilă la secţia financiară a sectorului „1 Mai” şi creator-designer în industria sticlei şi a ceramicii cu cel puţin o lucrare, după ştiinţa biografilor dvs. – „Cenuşăreasa” – premiată. Cifre sau artă?

           3.      Numai artă, gata cu cifrele. „Cenuşăreasa”? Da, dar pe vremea aia nu se dădeau propriu-zis premii, mie nici primă. Nici bibelourile nu se purtau pe vremea aia, și nici acuma. La Curtea Sticlarilor, am făcut o mulțime ( „Anotimpurile”, oarecum botticelliene, „Țărancă” – alias Madona și Pruncul – temă nepermisă pe față)

       La Centrala Sticlei am lucrat vreo patru sau cinci ani lungi, în timpul cărora am fost mai tot timpul în deplasare. Viaţa nu a fost uşoară. Stăteam la fabrică toată ziua şi de multe ori, când era nevoie, rămâneam şi peste noapte. Am creat servicii de masă, ceai, cafea, dar cel mai mult mi-a plăcut să fac bibelouri. Pe vremea aia mai erau la modă. Mie mi-au plăcut întotdeauna lucrurile delicate, fine, cizelate şi am pus în ele toată dragostea mea penru frumos. Din păcate nu a fost de ajuns. Nu m-au primit în Uniunea Artiştilor Plastici, deoarece lucrările din industrie nu erau considerate artă, şi nici nu exista o secţie pentru design. Ar fi trebuit să am şi lucrări decorative. Eu aveam câteva, dar nesemnificative,  deoarece eu mi-am realizat mai întâi obligatiunile de serviciu, care îmi luau tot timpul, şi nu-mi mai rămânea şi pentru  lucrările particulare. Ceilalţi colegi au fost deştepţi, au făcut un singur obiect pentru obligaţiile slujbei, cât se poate de simplu şi fără probleme de deformare, şi nenumărate altele, decorative, pentru expoziţii, pentru Fondul Plastic. Pentru Fond am lucrat şi eu, dar numai cele din expoziţii erau luate în considerare pentru   Uniunea Artiştilor Plastici.

          Din fericire la Centrala Sticlei am lucrat împreună cu două colege şi prietene din facultate, Cristina Drăniceanu şi Rodica Mazilescu, cu care făceam, de cele mai multe ori, deplasările, ajutându-ne între noi la muncă şi ţinându-ne de urât.

În fabrică, munca era grea din punct de vedere fizic. Nu puteam lua în seamă dureri, oboseală sau indispoziţii. Zile şi nopţi. Dacă n-ar fi fost pasiunea şi satisfacţia, nu cred că aş fi rezistat, fără bani, uneori şi fără mâncare când nu ne ajungeau banii de diurnă, pe care îi mai foloseam şi când eram nevoită să solicit ajutor de la muncitorii din fabrică. Ne duceam cu proiectele aprobate, şi începeam transpunerea din planşe în realitate.

1. 4. Cum aţi simţit lumea în care trăiaţi – ca mai toţi contemporanii, nu aveaţi altă opţiune –, o lume care nega, intra în conflict cu toate „valorile” societăţii româneşti statuate de „vechea orânduire”? Sau una a aşa-zisului progres istoric şi social adus de comunism?

          4. Eu m-am adaptat la acea lume în care îmi era dat să trăiesc, încercând să nu mă implic și să nu pun la suflet mai mult decât puteam duce, păstrând impresiile pentru mine personal. N-am fost o răzvrătită, nici o revoluționară, am luat totul cum era, cu speranța supraviețuirii.

În aceşti ani viaţa din ţară era grea şi tristă. Puterea comunistă trecuse de apogeu, începuse să se erodeze, să scârţâie. Voci se ridicau la congresele partidului împotriva dictatorului şi, surprinzător, au fost date pe postul de televiziune, ceeace nu se mai întâmplase niciodată.

Oamenii vorbeau în şoapte despre cozile la alimente, despre numărul de ouă la care aveam dreptul, despre pâinea pe care o puteam cumpăra numai cu buletinul de identitate, despre portocalele care se găseau numai o dată pe an, în preajma crăciunului. Dacă aveai noroc să nu se termine înainte de a-ţi veni rândul, îi făceai fericiţi pe copiii de acasă.

Chiar dacă mâncarea nu era prea scumpă, era în schimb prea puţină! Cozi interminabile la care aşteptai ore întregi fără ca măcar să fii sigur că vei avea noroc să nu  se termine marfa, înainte de a ajunge la vânzător, cozi la care ne aşezam încă inainte de a se deschide magazinele, sperând că vom cumpăra ceva de mâncare, ce-ar fi fost, orice. Nu mai făceam mofturi, că nu vreau asta, vreau cealaltă.  Luai ce ţi se dădea, plăteai şi mai ziceai şi mulţumesc din  suftet! Nu se găsea pe nicăieri  cafea Ness, mai găseam, rareori, la cei care făceau bişniţă, la nişte preţuri jignitoare, dar plăteam, nu puteam să spunem că luăm din altă parte mai ieftin, pentrucă nu exista acea altă parte.

Apoi, în apropierea Crăciunului l988, totul a izbucnit dintr-odată! Lucram pe atunci la Curtea Sticlarilor, pe strada Şelari în centrul vechi foarte aproape de Universitate, Piaţa Palatului. In timpul dimineţii din 18 sau 19 decembrie, am fost plecată până  la politehnică, unde aveam nişte lucrări de ars la un cuptorul de acolo. Când m-am întors la Curte, n-am găsit decît o colegă. Toată lumea fusese trimisă la Comitetul Central al Partidului, în piaţă. la un meeting. După vreo căteva ore s-au întors trei colege gâfâind speriate, spunând că acolo se trage în cei ce participau la meeting. Ne-am speriat toate şi am hotărât să plecăm acasă, ceeace am şi făcut.

 Numai una dintre noi, Ani, s-a oprit la Piaţa Universităţii, unde se strânsese lumea la un alt meeting, spontan. Şi a rămas acolo până târziu, când tocmai sunase soţul ei să mă întrebe dacă nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, că nu ajunsese  încă acasă. I-am spus ce ştiam şi a zis că se duce după ea. Mi se pare că ea a ajuns acasă înainte să apuce el să plece.

În ziua următoare tot centrul era plin de oameni, veniţi să protesteze, şi pe seară Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe terasa Comitetului Central. De fapt eu am văzut ce s-a petrecut, la televizor, la jurnalul de seară. De atunci încolo totul a fost ca o nebunie generală, din care doar câţiva înţelegeau şi ştiau ce urma să se întâmple.

Ceauşescu a fost prins, el, şi nevastă-sa duşi la o unitate a armatei din Târgovişte, i s-a făcut un simulacru de proces în care n-a fost lăsat să vorbească,  a fost acuzat că a asuprit poporul, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare, împreună cu soţia.

 Imediat puterea a fost preluată de comuniştii din rândul al doilea, noi ne bucuram că scăpasem de dictator, dar ei ne coceau ceva care  avea să ne dezamăgească ani şi ani la rând, şi nici acum nu ne-am găsit drumul şi liniştea. Şi acum, după douăzeci  şi trei de ani, încă mai bâjbâin pe cărările întortocheate ale democraţiei şi ale libertăţii greşit înţelese.

În primăvară tinerii, dându-şi seama de marea păcălelă din decembrie, au pornit un meeting perpetuu în Piaţa Universităţii.

1. 5. În viitoarea Dvs. familie aţi optat pentru partea artistică a personalităţii dvs. – poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, antropologul, indianistul George Anca. Evocaţi momentele faste ale destinului acestei împliniri/ întâlniri care v-a marcat benefic întreaga existenţă.

        5 .     Primul moment fast a fost întâlnirea la munte, când mi-a fumat toate țigările.

Fiindcă m-am străduit foarte tare să fiu o studentă silitoare şi muncitoare, după ce am terminat anul întâi, începînd cu următorul, am avut bursă până ce am terminat institutul, Şi, drept premiu pe anul I am primit un loc în tabăra studenţească de la Pârâul Rece. Era vara anului l965.

 Acolo l-am întâlnit pe viitorul meu soţ, George Anca. Era student filologie.Veniseră mai mulţi studenţi, colegi cu el, la un cenaclu, sau recital de poezie la Sinaia, şi de acolo au venit la Pârâul Rece în excursie. Au venit la masa noastră, unde noi, fetele, ieşisem la o îngheţată, cred. El şi un prieten şi coleg. Am stat de vorbă, ne-au citit din versurile lor, G. mi-a fumat ţigările, parcă am jucat şeptic, au stat până spre seară, când aveau tren spre Bucureşti. Inainte de plecare am schimbat adresele, hotărând să ne vedem în toamnă, când începeau cursurile. Peste vacanţă ne-am scris câteva scrisori, apoi  ne-am întâlnit şi am rămas prieteni. Peste un an, pe 3 iunie 1966 ne.am căsătorit şi iată, peste o lună se împlinesc 46 de ani! Ne-am împăcat  foarte bine, parcă am fi fost meniţi unul celuilalt.

În ziua aceea ploua.Se zice că dacă-ţi plouă la nuntă o să ai o viaţă îmbelşugată. În ceeace priveşte viaţa sufletului, aşa a fost. Am făcut numai căsătoria civilă. A fost taică-meu şi câţiva colegi de-ai mei şi de-ai lui. N-aveam cine ştie ce toalete, erau vechi dar onorabile, apoi am mers acasă la noi unde ne aşteptau nişte prăjituri şi vreo patru-cinci sticle de Grasă de Cotnari, la trrei sferturi, aranjate toate frumos pe masă, de Tanti Rina.

Căsătoria religioasă am reuşit s-o facem abia după vreo trei ani, când nişte prieteni care emigraseră în Statele Unite au venit în vizită şi ne-au cununat la biserică. Tot  ei ne-au dus apoi la un restaurant, pe noi şi pe Aurelia şi Petre Diaconu, sora şi cumnatul naşei Didi. Preotul care  a oficiat era Ştefan,fratele naşului Gicu Alexe. Şi asta a fost tot. Am primit cadou de la ei un frumos serviciu de masă din porţelan pe care l-am păstrat şi, cînd s-a căsătorit fata noastră, i l-am dat ei şi soţului ei ca amintire.

1. 6. Cum era tânărul George? Cred că un foarte devotat familist împlinindu-şi una din frustrările tinereţii. Nu uitaţi că perioada Găeşti – despre care, desigur, v-a povestit multe – e un argument pentru afirmaţia de mai sus.

6.  Devotat familiei a fost de la bun început și nu i-a trecut nici acum, după cincizeci de ani.

După ce şi-a luat serviciu, dimineţile plecam împreună. Atelierul meu era lângă Radiodifuziuna Română, unde reuşise să se angajeze ca reporter, mă lăsa pe mine la poartă şi el pleca puţin mai departe.  Drumul nostru trecea prin Cişmigiu. Era o bucurie în fiecare zi, şi primăvara şi iarna! Prindeam broscuţe mici şi verzi, că, mai ales dimineaţa, ţopăiau pe alei cu sutele, o vreme. Apoi erau copacii, frumoşi pe orice vreme, erau florile colorate, păsărele vesele, ce mai, începeam fiecare zi cu bucuria că trăiam, că eram fericiţi. Nici nu ne doream mai mult!

Vreau să povestesc puţin din peripeţiile lui G. cu  joburile, că el a avut mai multe, în primii ani de după facultate.

După ce a terminat armata, fiindcă scrisese în cele şase luni cât a fost  înrolat, mai multe articole la ziarul armatei, cred că se numea „ Apărarea Patriei”, cei de la ziar i-au solicitat să lucreze la ei. Dar pentru asta trebuia să devină militar permanent. Când a auzit el că va trebui să poarte uniformă militară şi să execute ordinele altora toată viaţa, n-a vrut, a refuzat. Eu am fost de acord cu el, cu toate că. din punctul de   vedere  al bunăstării, am fi dus-o mai bine. Dar şi viaţa lui, a noastră, ar fi fost alta şi sunt sigură că a ales bine.

După revoluţie, nu ştiu în ce an, a aplicat prntru Comisia Europeană pentru România, pentru postul de manager. După teste, cineva, un englez, l-a întrebat dacă ar accepta postul al  doilea. Desigur că berbecul cel căpos nu a acceptat!

A mai refuzat odată să fie ambasador nu ştiu unde, prin anii 90, la propunerea „Serviciilor”, când, aflându-se în India la o Conferinţa Mondială a Bibliotecilor, a primit acasă o scrisoare de ameninţare din Iran. Ne-am speriat foarte tare şi, presupunând ceva maşinaţii dubioase, n-a acceptat. Şi a plătit refuzul acesta câţiva ani mai târziu, când s-a prezentat el la un concus la MAE şi a fost respins.

De-alungul carierei a fost reporter, ziarist, inspector în Ministerul Educaţiei, 25 de ani director la Biblioteca Pedagogică Naţională, profesor universitar în Bucureşti, Târgovişte, Constanţa şi Oradea. Şi, bineînţeles, la Delhi University pentru şapte ani.

1. 7. Ce au însemnat pentru scriitoarea Rodica Anca cele două perioade (1977-1984 şi 2003-2004) petrecute în India ca membru al comunităţii universitare călătorind în Indore, Dharamsala, Almora, Kurukshetra, Agra, Chandigarh, Delhi, alături de fiică şi soţ?

7 .       Experiență, cunoaștere a unui alt stil de viață.

Ţara în care, dacă destinul nu ar fi hotărât aşa, nu am fi ajuns niciodată. La Ministerul Învăţământui nu s-a găsit nici un doritor de a merge acolo pentru a preda Limba Română la Universitatea din Delhi. Probabil că acolo beneficiile materiale ar fi fost minime. Cum G. nu era interesat de acest aspect, s-a oferit el şi a fost numit. Singura problemă erau ratele la casă, care trebuiau plătite. „ Cât să plătim ratele vom câştiga noi.” m-a încurajat el. Şi a plecat înainte, urmând ca noi, eu şi Nana să de ducem după ce se aranjază el acolo cu casa. Numai că pentru noi două, Ministerul nu a alocat bani de drum,  a trebuit să vând maşina de tricotat, cea de cusut, verighetele,  am mai adunat oarece bani de la Fondul Plastic, mi-a mai dat şi taică-meu cât a putut şi aşa am strâns banii numai pentru dus. Am plecat împreună cu doi funcţionari de la Minister şi m-am mai calmat, că plecam prima oară din ţară şi mi-era teamă că nu mă descurc. Dar totul a mers bine şi am ajuns la Delhi, unde mă aştepta G la aeroport.

            Când eram tânără circula un fel de oracol din care a reieşit că în viaţa anterioară am fost dansatoare într-un templu indian! Poate de aceea m-am simţit ca acasă în toţi anii în care am trăit acolo.

1. 8. Cum v-a influenţat cultura milenară a Indiei? Ce v-a fascinat şi v-a determinat să reveniţi?

8.        O țară și o cultură pe care nu le cunoscusem până atunci.  Mai ales am iubit oamenii. Am iubit copiii. Am iubit studenţii lui G care veneau în vizită şi-mi spuneau „Mamă”, şi îmi vorbeau despre visurile lor, despre problemele lor, chiar ca unei mame.

          Îmi pare rău că n-am putut vizita templele (toate…), dar am descoperit biblioteca universităţii. Doamne, atât de multe cărţi pe care aş fi vrut să le citesc, să le învăţ, să le conspectez! Toate vechi, multe în sanscriră, hindi, sau alte limbi  pe care nu le cunosc. Dar chiar şi pentru cele traduse în Engleză mi-ar fi trebuit cel puţin două vieţi să le studiez. Erau multe, multe, mii, praful se aşternuse peste ele de un deget, cu cât era mai gros, cu atât mă atrăgeau mai mult. Ghid mi-a fost Pere Danielou, cu ajutorul căruia am descoperit ce înseamnă filosofia, mitologia, spiritualitatea şi gândirea indiană. Apoi, încet-încet am înaintat puţin pe acest drum, câţiva pasi, dar nu voi fi în stare niciodată să aprofundez. Oricum, mi s-au deschis ochii şi mintea spre o nouă lume, care-mi era străină şi necunoscută până atunci, care-mi este cumva familiară,  de undeva dinlăuntrul sufletului: lumea spiritualităţii indiene. Lume în care mă mai întorc şi acum, din când în când, cu bucurie, să-mi caut liniştea.

1. 9. Din documentarea mea pentru acest interviu ştiu că aţi fost coexaminator la examenele de limba română la Delhi University, Modern European Languages Departament devenit, ulterior, German and Romance Departament, momente evocate în „Dedehi Jurnal” – în fragmentele apărute în „Litere” din jurnalul „A doua Indie”. Cum erau studenţii, colegii?

9. Studenții m-au iubit, din mamă nu m-au scos, chiar și azi. Am fost apropiați mai ales de familiile  lectorilor polonezi, succesivi, Karp și Keyna și, bineînțeles, de profesorimea indiană.

1. 10. Prieteni şi prietenii durabile?

10. Foarte legată sufletște am rămas îndeosebi de indiencele pe care le-am cunoscut. Mi-au rămas acolo, în India, prietene bune, Leela, Margaret, Nilima, Esha. Memna. Cu Esha am reluat legătura de curând, şi dacă am scris Donosteea este pentru că ea mi-a cerut. Pentru că o iubesc şi pe ea şi India.

1. 11. Care ar fi principalele 10 trăsături de personalitate ale indianului?

1. 11. Ehe! Sunt multe, nu pot s-aleg numai zece. Sunt oameni deschiși, comunicativi – cum se cheamă – d-ăstia care-s religioși. Statornici – dacă te împrietenești cu ei, îi poți considera prieteni pe viață, chiar dacă nu te mai vezi cu ei. Și muzicalitatea și uriașa lor mitologie, muzica de templu, sitar, sarangi. Dansul de templu, nu ca-n filmele Bolywood. Fidelitatea și devotamentul față de familie, de copii.

          India, ţara spiritului, ţara templelor, ţara muzicii mistice, ţara dansului, ţara zeilor coborâţi printre oameni, ţara miturilor, ţara epopeilor.

          Mitologia Indiană m-a fascinat şi m-a subjugat pentru tot restul vieţii. Îi iubesc pe Vishnu, pe Krishna, pe Radha, pe Sita, dar, mai ales îl iubesc pe Shiva, „our Lord of Amattur” şi pe Parvati.

1. 12. Efecte, influenţe? Unele reies pregnant din cele două volume „Dedelhi Jurnal” (2005) şi „Jurnal amar” (2011) ca şi din „Jurnal. A doua Indie”, în pregătire, despre care am amintit. Care sunt amintirile unor momente indiene care vă ţin alături de întâmplări, persoane, locuri din cele două etape? Aveţi încă amici în India?

12      Să m-apuc să scriu o altă carte ca răspuns? Păreți să știți efectele respective mai bine ca mine. Am luat de la ei modalitatea de a primi toate bucuriile și tristețile vieții, așa cum vin, date de karma.

13. V-aţi întoarce acolo unde aţi petrecut aproape un deceniu din tinereţea dvs.? Motivaţi.

13. M-aș întoarce, dar nu m-aș încumenta. Prefer amintirile și imaginația.

14. Cum a apărut „Prinţul cel trist / The Melancholy Prince” (2003, Ed. Bibliotheca).

14. A fost un dicteu, nu știu din partea cui, dar știu că abia așteptam diminețile, să mă apuc de scris, să văd ce întâmplări a mai avut, din ziua precedentă, de când am întrerupt scrisul.

15. În 2015, Rodica Anca dezvăluie cititorilor săi o nouă faţă a artistului care sunteţi: volumul de poezii „Dantele de hârtie”.

15. Sunt poezii scrise într-o perioadă lungă, unele chiar din copilărie, pe care, când le-am citit, mi-au plăcut chiar și mie. M-am regăsit în ele chiar și la vârsta asta. Și mai triste, și mai zglobii, și stresate, de toate felurile de dantele.

1. 16. Cum vedeţi/consideraţi literatura de azi în România (cel puţin memorialistica, literatura pentru copii, poezia)? Ce i-a lipsit scriitorului român să se apropie de Nobel?

            16 Ce sunt eu, Manolescu? Nu-mi place decât de mine! Vorbind serios, îmi mai place George Anca, în afară de toți ăilalți pe care i-am mai citit imaginându-mi cum îi voi congratula când vor primi Nobel-ul.

17. Despre „Litere” la care colaboraţi alături de George?

17. Față de Litere, mă simt îndatorată și măgulită că m-au apreciat și publicat. Viața mea literară, egal Litere și Bibliotheca. La începuturi, mergeam împreună cu G la cenacluri literare. I-am dactilografiat  romanul (poem magic) Eres, apărut în 1970 – o carte importantă a literaturii române, apreciată de Noica – ar merita reeditată. A, am primit o recunoaștere unică din partea Bhutanului, inclusiv a regelui, publicând la Oxford University Press ilustrații la manualele școlare de acolo și la primul dicționar Dzonga-English.

18. Proiecte?

18. Nepotul. A trecut de trei ani. Abia aștept să joc la nunta lui!

1. Ce întrebare aţi fi dorit să vi se pună? Răspundeţi la ea – şi la altele! – ca şi când v-am adresat-o!

Mediul înconjurător e viu, are suflet.

E creaţia miraculoasă a Domnului

alterată de voinţa şi ambiţia omului.

Fiecare gând şi acţiune

influentează structura Terrei.

Fiecare sentiment usucă sau înfloreşte florile.

Apele au miros de mir sau petrol,

de ierburi de mare

ori reziduuri nucleare.

Depinde de tine, omule, ce alegi să respiri.

Betonul înalţă clădiri arogante

privind de sus creasta copacilor.

Oxigenul devine o pasăre sumbră

cu zborul frânt

de fumul poluării.

Fruntea pământului, umilă temelie

pentru gigantice proiecte.

Pretutindeni obiecte din plastic.

Cui îi pasă că ţin o veşnicie?

Totul e concurenţă, construind acum

un mediu fals, artificial

în contradicţie cu legile naturii.

Ce-i sus reflectă ce-i jos.

Viitorul oglindeşte ce-a fost.

Soarele, cu priviri dogoritoare,

ne arde prin găuri de ozon.

Bolile omului reflectă cancerul naturii,

şi tot ce-i diferit de structura

şi tiparul originar al forţei divine.

Mediul e înţelepciune, armonie

şi-i flexibil ca o nuia.

Se lasă transformat ca lutul,

albia apelor

doar până la un punct

cât încă îşi poate simţi identitatea.

Când, în jocul omului de-a Dumnezeu

dezastrul e nemărginit,

mediul, în imensa sa înţelepciune

trimite semnale S.O.S. topind gheţarii,

schimbând temperatura anotimpurilor,

inundând, cutremurând,

măturând cu forţa uraganelor şi-a apei

copiii de oţel şi de beton ai civilizaţiei moderne.

Omule, ajung aceste semnale la tine?

Care-i lecţia mesajului închis în sticlă?

Valentina Teclici

     << Istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero.>> 

                                           (PETRE ŢUŢEA)

   „… anistorismul lui Petre Ţuţea merge atât de departe încât filosoful contestă revoluţiile.

       El spune că revoluţia a avut loc o singură dată: la apariţia lui Hristos.”

                                          (GABRIEL STĂNESCU)

   Petre Ţuţea este o cascadă mistică a gândirii aforistice revărsată tuturor primitorilor ca o mireasmă a Ortodoxiei. Inteligenţa clarvăzătoare ce fascina prin claritate, profunzime şi esenţial înflorea într-un sublim proverbial ca surâsul Astrului la chemarea Luminii. În Oracolul minţii sale a odrăslit suferinţa, nădejdea şi dragostea pentru marele său popor dac, ca o împlinire în Filosofia nuanţelor, ca o mulţumire adusă revărsării Harului lui Dumnezeu, ca o călăuzire a pătrunderii Dincolo: „Putinţa omului de aici de a pătrunde dincolo, în chiar această viaţă, constitue experienţa mistică a fiecăruia din noi. Pătrunderea vieţii de dincolo în viaţa de aici, prezenţa ei în fiecare moment al istoriei, constitue înţelegerea mistică a existenţei.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 25)

   În caracterul şi conştiinţa sa de mare boier creştin, gândirea şi harul i-au dăltuit destinul unui mare ARTIST, înveşmântându-i viaţa în Zorii GENIULUI.

   Petre Ţuţea s-a îmbrăcat cu lumina CUVÂNTULUI ca şi cu o haină de nuntă.

   În faldul literelor libertine şi somptuoase, Gânditorul creştin a urzit cu duhul adevărului primit, viaţa în regalul comuniunii Hristice: „Destoinicia noastră e de la Dumnezeu, Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu.” (Sf. Ap. Pavel-2 Corinteni, 3, 6-7)

   Vorbirea lui era o podgorie aleasă, iar licoarea cuvintelor musteau în om aţâţări de nestemate şi aromate azururi, precum o cuminecare de Sfânta Înviere.

   „Un om ca Petre Ţuţea, spunea Ion Coja, este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul singur.” (Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 82)

  Cuvântul-ciorchine îşi picura boabele de lumină pe sufletul lui însetat de viaţă, pe cugetul lui înfometat de spirit, pe experienţa ascetico-mistică a dovezilor axiologice ce pogoară Revelaţia dumnezeiască, pentru a da sens dualităţii spirituale a omului chemat şi ales (spiritualitatea ca trăire religioasă şi spiritualitatea ca viaţă culturală), ambele circumscrise slujirii Hristice, ambele slujirii creaţiei geniale, odrăslită în faptele cele pline de taină: „Fiecare faptă are o cauză dar mai ales fiecare faptă are o taină… Ce ştiu sigur e că taina predomină. O pot asemui cu umbra care se întinde pe un deal într-un asfinţit; aproape totul e acoperit, aproape totul; şi totuşi, undeva, o stâncă albă sau o coamă împădurită străluceşte orbitor.” (Mariana Brăescu-Silvestri, Câtă Creaţie, Atâta Mister, în Cuvinte pentru Urmaşi. „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Vol. 1. Ed. Carpathia Press-2005, p. 254)

    Destinul marelui Gânditor creştin-Petre Ţuţea a avut pentru Neamul dacoromân peste sensul metafizic, o valoare de sinteză, împlinită ca o pliromă a dualităţii spirituale, unindu-le într-o cuprinzătoare trăire filocalică cu experienţa Suferinţei şi a Jertfei creştine asumate pentru Înaintaşi şi pentru Dumnezeu.

   Dincolo de mireasma ortodoxiei, destinul filosofului respiră ca un duh al culturii revărsându-se peste iubirea ce nu se stinge, de neam şi de ţară: „Nu văd de ce ar fi perimată iubirea de ţară şi neam. Mi-e drag acest popor cu bune cu rele. Îmi sunt dragi oamenii. Am învăţat acest lucru de copil. Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, iubeşti tot ce frământă, tot ce este creaţie divină. Niciodată nimeni nu va putea triumfa în faţa cugetului curat plin de lumină.” (Mariana Gurza, Îmi las pana să scrie aşa cum simt, aşa cum Cel de Sus mă învredniceşte, în Mărturisirea de Credinţă Literară. Scrisul ca religie la Români în preajma anului 2000. Vol 1. Ed. Carpathia Press-2008, p. 57)

      Soarta creştinului autentic care tinde spre înalte valori, spre luminarea celorlalţi mai puţin hărăziţi devenirii, spre o apoteoză a demnităţii creştin-naţionaliste constă tocmai în călăuzirea firii sale pe drumul destinului spiritual, atât ca urcuş mistic cât şi ca năzuinţă culturală: „Ca scriitor de limba română, în străinătate nu prea ai destin, te poţi rata foarte uşor. Nu prea ai şanse… Dar eu sunt optimist. Mă bazez pe voiciunea inteligenţei olteneşti, pe ambiţia specifică oltenilor şi pe şansa de a trăi în lumea liberă!” (Florentin Smarandache, Cuvânt Către Urmaşi Şi Înaintaşi, în Cuvinte…, op. cit. p. 212)

   În Cuvântul ales pentru opera creativă, pentru comunicare, pentru comuniune, cântă muzica literelor împodobite ca Iile pe frumoasele fecioare dace, dar vorbele rostite de jun ori senior trebuie să fie luminate permanent de har.

   Aşadar, în fiinţa şi persoana creştinului sunt doi luminători, Sinele:  Junele, Zianul, Cavalerul, rostirii şi Celălalt, înaintemergătorul: Seniorul, Sacerdotul, Înţeleptul, devenirii, înnoirii, rostuirii noastre: „… am înţeles uşor înspăimântat că înlăuntrul meu, în afara ţesuturilor biologice, creier, sentimente şi tot ce mai conţine o fiinţă omenească, mai <<locuieşte cineva>>. Nedefinibilul Celălalt care are alte obiceiuri, alte manifestări, alte stadii ale maturizării. După îndelungi analize mi-am dat seama că acela reprezintă sunetele numelui meu-nu aparenţa-Dăncuş… Aparenţa aceasta l-a căutat mult pe celălalt. Astfel s-au născut poezia, muzica, sculptura, arta numelui meu.” (Ştefan Doru Dăncuş, A fi cum vrea Cel de Sus, în Mărturisirea de Credinţă…, op. cit. p. 28)

   În Creaţia lui Dumnezeu, Omul a primit întâia poruncă de a deveni el însuşi dumnezeu. Toate cărările virtuţiilor creştine străbat continuu această Cale divină. Înainte de a deveni dumnezeu în Cer, însă, trebuie să ajungi dumnezeu pe pământ: să ai un caracter ales, o bună-cuvinţă, o conştiinţă curată, o dreaptă credinţă în Adevăr, un nobil crez al Libertăţii, o slujire a Cuvântului, o bucurie a Suferinţei, o dăruire deplină a Dragostei, un lac, o pădure, un loc mirific ca Botenii de argint (Argeş) ai Odraslei de aur Vlăşcene sau o Cetate vâlceană pe malul Oltului ca cea a clucerului nostru Măldărescu: „La Râmnic m-am bălăcit în apele Oltului până când am reuşit să-i stăpânesc învolburările, asta cu mult înainte ca hidroenergeticienii să-i pună <<căpăstru>> (într-un fel i-am ajutat şi eu).” (Ion Măldărescu, Provincia, Rezervaţie a Bunei-Cuvinţe, în Mărturisirea…, op. cit., p. 9)

   Dumnezeul pământului mai presupune O Vatră strămoşească în care să ardă focul iubirii naţionalist-creştine: O Ţară frumoasă ca soarele de pe cer ori Ţara Pe Care O Iubesc a MARIEI-Regina României: „… românii erau fericiţi şi măguliţi de faptul că eu, Regina lor, prinţesa născută într-o ţară îndepărtată, am fost atrasă atât de mult de farmecul ţării mele de adopţie, încât am reuşit să o descriu atât de potrivit.” (MARIA Regina României, Ţara pe care o Iubesc Memorii din exil. Trad. din eng. de Maria Berza. Ed. Humanitas, Bucureşti-2016, p. 7), volum ce întregeşte trilogia Jurnalului de Război al frumoasei şi inimoasei Crăiese, dăruit de amicul meu Românul şi bibliofilul Dumitru Ionescu– cărţi din nesecatul lui izvor de DĂRUIRE. Spun DĂRUIRE şi nu donaţie, fiindcă donaţia este un act civic, nereligios, firesc, chiar filantropic sau propus, cu scopul de a ajuta pe cineva anume.

   DĂRUIREA-izvorăşte din sentimentul nobil şi divin al PRIETENIEI, care la rândul Ei este DARUL Lui DUMNEZEU. Aşadar, DARUL unui PRIETEN este DARUL lui DUMNEZEU!

    Prin urmare, Omul-dumnezeu, Mărturisitorul, Profetul, Sfântul trebuie să-i întrupeze pe ceilalţi chemaţi, iubirii Pământului şi libertăţii Cerului său.

   Mulţi sunt chemaţi. Expresia Mântuitorului face referire la lupta cea mai grea a omului: lupta cu sinele-sălaşul ispitelor.

   Puţini sunt aleşi. Sunt cei care acceptă lupta cu sinele, conştientizând însă neputinţa proprie, dar putinţa Harului, taina Celuilalt.

   Toate prigonirile oricât ar fi de ucigaşe pot fi biruite prin credinţa în Adevăr, prin suferinţa acceptată  şi martiriul dorit al Crucii premergătoare Învierii.

   În perioada atroce a regimului diabolic bolşevic România devenise un univers concentraţionar. Două fronturi s-au năpustit atunci asupra Balaurului roşu: rezistenţa anticomunistă din Munţi şi rezistenţa religioasă preponderent ortodoxă din închisori: „Pe lângă pilonul rezistenţei armate din Munţii Carpaţi, împotriva comunismului, România a avut şi o latură spirituală, religioasă, fundamentală, a rezistenţei la fenomenul ateist al comunizării: martirii şi mucenicii din temniţele comuniste.” (Ionuţ Ţene, Contra curentului. Radiografii istoriografice post-moderne. Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca-2015, p. 309)

   Adevărul şi Iubirea sunt cele două aripi ale dreptei credinţe care te urcă în Cer.  Împreună ele sunt Stâlpul şi Temelia nemuririi creştine. Nimic nu justifică renunţarea le ele. Chiar cu preţul vieţii, Adevărul şi Iubirea rămân nepreţuite. Sacrificiul total pentru Adevăr ori jertfa pentru Iubire sunt fapte dumnezeieşti: „Dacă instanţa va judeca şi va hotărî că trebuie să ispăşesc ceva, revendic dreptul de a pătimi şi a muri pentru Adevăr!” (Mircea Vulcănescu, Creştinismul în Lumea Modernă. Răul veacului şi Criza Bisericii. Ed. Cuvântul Ortodox, Bucureşti-2013, p. 18)

   Acest fapt al luptei pentru Adevăr, Libertate şi Iubire l-a însufleţit şi pe Gânditorul nostru creştin Petre Ţuţea să urce Drumul robilor,biruitor la Cer.

   El şi-a făcut din vis, pavăză strămoşească, din cuget, cântare şi rugă, din viaţă, Cuvânt, din menire, mărturisire, din ortodoxie, românism, din credinţă flamură a unităţii naţionale, încorporând astfel o Generaţie de aur, mai multe generaţii viitoare de români merituoşi religios-spirituali: „Straşnică generaţie! Cea mai vitează din toată istoria neamului. Generaţia care a sângerat cel mai mult, dar a făcut cel mai mult. Au adus prin sacrificiul lor neamul românesc la deplină unitate, extinzând România de la Nistru până la Tisa, aşa cum au visat românii, toţi românii, de la regele Decebal şi până la copiii din parc. Sraşnică pregătire morală şi naţională trebuie să fi avut această fericită generaţie între toate generaţiile luptătoare ale neamului.” (Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele. Ed. Trinitas, Iaşi-2008, p. 54)

  Tăcerea gânditorului, care era mult mai rară decât comunicarea, te adâncea în profunzimea unei Taine mirifice, înfiorându-te serafic, copleşindu-te mistic. În tăcere Cuvântul se înseninează în duh, în undă cosmică, pentru ca apoi să ţâşnească într-un torent de lumină: „Ţuţea îşi înălţa vocea ca un colţ de stâncă în mijlocul apei, ascuţit, semeţ, dureros de subţire spre vârf-nici o pasăre nu putea să se odihnească, ci doar să se învecineze, zburând-, având în adâncuri nebănuita temelie a tăcerii, zonă în care nici un peşte nu tulbură apa şi nici o plantă nu-şi unduieşte podoaba.” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2015, p. 78)

   În sufletul aprins al Rugului său, tăcerea filosofului încingea necuprinsul spaţiilor siderale evidenţiind şi mai profund chipul gânditorului: „Sensibilitatea cuibărită în faliile sufletului s-a sedimentat concret încă de când desluşeam cu ochi miraţi literele alfabetului, sonoritatea cuvintelor, înţelesul, fascinaţia şi bucuria trecerii în lumea lor. De altfel, cărţile au adus vieţii mele comoara învăţămintelor, dezgolind suflete de oameni ce au fost trup şi au rămas cuvinte, pline de harul înţelepciunii…” (Mirela Nicoleta Hîncianu, Sintagma Tăcerii, în Mărturisirea de Credinţă Literară…, op. cit. p. 187)

   CUVÂNTUL-VORBIREA-CĂRŢILE!

   Divină Lumină! Sublimă exprimare! Dumnezeiesc Dar!

   Această trinitate-împlinită Comoară şi deopotrivă Povară: „Am cărat cu mine, ca mai toţi românii emigranţi, valize pline cu cărţi româneşti. Vroiam să mă înconjor de o mică Românie… literară, pentru a nu fi chiar atât de singur printre străini, pentru a nu uita de unde am plecat, de prieteni, de strămoşi, de limbă, de cultura mea naţională.” (George Roca, Age Quod Agis în Mărturisirea de Credinţă Literară, vol 1. Scrisul ca religie la Români în preajma Anului 2000. Ed. Carpathia Press-2006, p. 195)   

   Petre Ţuţea a unit în albia meditaţiei sale spirituale toate izvoarele limbajului, metalimbajul-cult: lingvistic, artistic, filosofic, teologic, mistic, filocalic,   revărsând asupra realului, Delta cunoaşterii-taina Cuvântului, ca expresie definită a Totului revelat în actul creativ-sofianic, reverberând curiozităţi, clarităţi şi voinţă în individ şi esenţialul ca aprofundare în comunitate, întronizând astfel comuniunea naţională ca unitate de har, de limbă şi spirit.

   Unitatea integrităţii şi libertăţii unui neam este în gena sa religioasă, sădită de Providenţa divină, care trebuie continuu transcrisă istoric ca un veşnic ideal: „Milenara noastră istorie, consemnează ilustrul istoric militar Jipa Rotaru, este jalonată de nenumărate bătălii, de jertfe şi sacrificii fără seamăn pentru păstrarea fiinţei naţionale, pentru apărarea drepturilor fundamentale ale poporului.” (Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Făurirea României Mari în Retrăiri Istorice În Veacul XXI. Ed. Anca-2009, p. 15)

   Dumnezeu prin providenţiala Sa Dăruire adusă pământenilor de suflet, ne alege Eroii, Poeţii, Călăuzitorii, Profeţii, Martirii, Mărturisitorii şi Sfinţii, dar cred că ne va rezerva şi un alt moment divin al Recursului extraordinar la Ortodoxie.

   La cinstirea neîngrădită şi integrală a tuturor Înaintaşilor noştri dumnezeieşti, chiar dacă fără voia politicienilor, politrucilor, alogenilor şi a ocultei, au ajuns în Ceruri: „Ţara noastră a avut milioane de eroi, luptători, sfinţi şi mărturisitori  în secolul XX, cei mai mulţi dintre ei rămaşi neştiuţi cu numele până astăzi. Unde sunt urmaşii acestor oameni? Unde sunt milioanele de rude care astăzi ar trebui să le apere memoria şi să nu permită o recomandare a lor? Cercetaţi-vă familile, întrebaţi bunicii, bătrânii din sate şi descoperiţi eroii din familiile voastre şi cinstiţi-i!” (Cezarina Condurache, Chipuri Ale Demnităţii Româneşti. Eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor. Ed. Evdokimos. Fundaţia Profesor George Manu-2015, p. 161)

   În diversitatea de idei multicolore a oamenilor, în varietatea gândirii lor raţionale sau iraţionale, morale sau amorale, altruiste ori egoiste predomină totuşi ispita absolută: Adevărul. Căutarea la cei mai mulţi, care acoperă aria ignoranţilor sau raţionalilor se aşterne ca o Mlaştină a disperării.

   Pentru cei puţini, pentru temerarii-mărturisitori care urcă Muntele suferinţei-creştinii practicanţi, slujitori ai Cuvântului-Întrupat, Adevărul este întâlnit pe Drumul cunoaşterii de sine, pe Calea jertfei curate, cum afirmă Bădiţa al meu, Petru Baciu-poetul, luptătorul, nemuritorul mărturisitor : „Prin jertfe se înalţă un neam, prin jertfe trăieşte, prin jertfe vor birui copiii noştri deoarece orice jertfă e un bob de grâu, care, însămânţat în pământ, rodeşte.” (Petru C. Baciu, Sunt strigătul din urmă. Ed. Babel, Bacău-2012,p. 181)

   Prin atotprezenţa Sa, Dumnezeu este alături de fiecare inimă binevoitoare ce păşeşte senin pe Calea aflării Adevărului.

   Credinţa creştină şi raţiunea metafizică conduc omul de geniu spre experienţa mistică care devine evidenţa trăirii-comuniunea în duh cu Dumnezeu.

   Credinţa şi raţiunea sub veşmânt ortodox întăresc în omul creştin puterea Logosului asupra sufletului, luminându-l, iar celor Aleşi dăruindu-le Darurile Duhului Sfânt îi înobilează cu Harul-Cerul Culturii spre a lumina celor mulţi.

   Petre Ţuţea a îmbrăcat Cămaşa de sărbătoare a poporului său, ţesută pe picurii de sânge ai suferinţei, cu firul de argint al Crucii sale.

   Odrăslind din CUVÂNT, graiul gânditorului creştin şi-a înmiresmat cuvintele-mărgăritare, brodându-le pe frontispiciul CULTURII neamului Dac.

   Vorbirea cristalină cu o curgere perfectă, nimbată de elocinţă, ţâşnind dintr-o minte scăpărătoare, strălucind de inteligenţă, fascina ca izvorul bogat al unui râu de munte ce vine din adânc de milenii.

   „Apele Oltului, învolburându-se prin cataractele sale grele la obârşii şi curgând la vale, vor bolborosi multă vreme, prin zăvoaie, până ce vor primi la scaldă încă un adolescent care să crească şi să << devină stejarul falnic, plin de sevă şi forţă, acoperind cu coloanele sale terenuri întinse de cultură şi care să aibă înălţimea, rezistenţa şi strălucirea lui PETRE ŢUŢEA.>>” (Constantin Aronescu, Origini, Nr. 5-6, May-June, 2001)

   Credinţa ortodoxă şi naţionalismul său creştin l-au înfipt în strămoşeasca Glie dacoromână ca pe o Coloană a reazimului spiritual al Neamului. Spre acel dorit: ACASĂ. Spre revenirea noastră la Tradiţia străbună. La Noi înşine.

   <<Petre Ţuţea, o figură legendară a generaţiei sale, nu străluceşte numai în problemele de economie, în care este specialist, ci mai ales prin registrul vast în care discută problemele filosofiei, literelor, artelor etc. Identificăm, în cazul lui, modul elevat, al acestui tip de spiritualitate, în care asimilarea culturii se contopeşte cu proiectul existenţei înseşi.>> (Crăciun Bejan, Revista Familia nr. 2/ 1990)

   În comuniunea cu Petre Ţuţea sublimul ia o atitudine sacră de reverenţă, legiferându-i discursul spre Absolut-Aura Adevărului-Binelui-Frumosului.

   Erudiţia Gânditorului creştin nu este doar o mare Bibliotecă cu Ediţii de Lux, ci este eminamente o CETATE A CULTURII ORTODOXE cu ediţii de suflete.

   Dimensiunea sa religios-spirituală s-a sprijinit pe două înălţimi: CARTEA ca Everest al cunoaşterii şi CRUCEA ca pisc mistic al desăvârşirii.

   În universul CĂRŢILOR sale, Petre Ţuţea a înfipt CRUCEA lui Hristos în altarul Cuvântului, cuminecându-se cu har, dar şi împărtăşindu-se tuturor celor binevoitori, într-o comuniune culturală de spirit ortodox.

   Artur Gabriel Silvestri-marele istoric şi filosof al Culturii creştin-ortodoxe pentru care CARTEA a fost axa vieţii sale, inimosul Român fondator-slujitor al ROMÂNIEI TAINICE are în volumul documentar alcătuit de sociologul Teodora Mîndru, <<Fapta culturală>>, un capitol III, intitulat Cărţi în Dar cu subcapitolele: Casa mea a fost întotdeauna o bibliotecă, Cartea ca destin crucial, Darul cărţilor-măsura cea mai exactă a generozităţii, Ofranda cărţilor de sărbători, Darul cărţilor scrise de autor sau editate de el, Cărţi pentru românii de pretutindeni, Un dar pentru Voluntarii Cărţii de la Piatra Neamţ.

   Capitolul IV este dedicat Asocieţiei Biblioteci Pentru Sate, iar cel final al V-lea, Sprijin pentru Donaţii culturale.

   Personal m-am bucurat de Darul cel mare al lui Artur: Mariana Brăescu-Darul diafan al insuflării Filosofului culturii, care mi-a oferit cărţi de spirit.

   Trăirea creştină asemeni Ideii raţionale, pure, harice, trebuie să fie pătrunsă de esenţă mistică pentru revărsarea revelaţiei divine. Libertatea religioasă reclamă demnitatea spiritului pentru ca împreună să slujească Adevărului şi Iubirii: Frumosului sofianic. Omul creştin care tinde spre perfecţiunea ortodoxă se mişcă totdeauna spre transcendent, spre înnoire, spre devenire filocalică, taină, care pregăteşte purul să se îmbrace cu haina sfinţeniei croită din lumina Adevărului, prelinsă din Brocartul Luminii LOGOSULUI-ÎNTRUPAT, ce ni s-a revelat trinitar, teandric şi teofanic.

   Sfânta Tradiţie este Comoara sacră a Neamului nostru dacoromân-valori în care odrăsleşte naţionalismul creştin ortodox: „Nu poţi fi într-adevăr naţionalist fără să cunoşti în profunzime Tradiţia şi fără să trăieşti raportându-te la valorile ei…Fiindcă, pentru români, naţionalismul ca stare şi naţionalismul ca purtător al acestei stări sunt definiţi, cresc şi trăiesc doar în jurul crucii, tot aşa cum omul este construit anatomic în jurul inimii. Acesta este semnul particular şi diferenţiator al românilor în faţa altor neamuri. Şi tot aceasta este deosebirea esenţială între naţionalism şi patriotism.” (Mugur Vasiliu, Raportul orbului. Ed. Scara, Bucureşti-2013, p. 234-235)

  Trăirea creştin-ortodoxă nu se poate mărturisi fără crezul naţionalist şi invers. Cele două coordonate întrupate apostolatului mesianic definesc autenticitatea trăitorului în evul său hristico-evanghelic. Mândru de profesiunea sa de Român, Marele Petre Ţuţea, probabil gândind ontologic, rosteşte: <<Cea mai mare minune a lui Dumnezeu a fost aşezarea pe pământ a românilor!>>

   Vizitând un artist popular, badea Gheorghe, meşter în chimire din piele fină din renumita localitate Săpânţa, cucerit de paradisul Ţării Maramureşului, gânditor creştin a exclamat: „Maramureşul este locul în care Iisus Christos a coborât prima dată pe pământ.” (Aurel Ion Brumaru, Românul ca profesie, în Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Op. cit., p. 46)

   În ciuda tuturor prigonirilor abătute asupra Neamului, ciopârţirea Trupului Ţării, mutilarea spirituală a sufletului Naţiei de către creştini şi atei la un loc, în pofida tuturor persecuţiilor răsfrânte asupra sa, Gânditorul creştin-Petre Ţuţea a rămas falnic, frumos, pilduitor, drept credincios şi darnic: „A fost un generos, era larg de la sine ca natura deschisă primăvara.” (Adrian Boeru, ibid. p. 54)

   Natura sa sublimă, purtată de o înfăţişare imperială de tarabostes geto-dac, îngemănată unui portret filosofic a avut întotdeauna sclipirile teologice de topaz aprinse pe aura geniului său în Agora celor prezenţi: „Ca şi filosoful atenian-Socrate, cunoştea în câteva domenii: filosofie, drept, economie, teologie, cam tot ce se ştia până la el, ca şi acela apoi a încercat deuteros ploum (a doua navigare), fiind mereu prezent în agora care, pentru el, era fie strada, fie cafeneaua, fie salonul său, de ce nu puşcăria.” (Adrian Boeru, Schiţă de Portret, în op. cit., p. 56)

   Cuvântul întru Adevărul revelat este lăcaşul sfânt al conştiinţei creştine-Golgota mistică ortodoxă. Cei ce liturghisesc Adevărul în Lumina Cuvântului slujesc de fapt Vieţii în toată plenitudinea ei sublimă de Iubire şi Frumos, întronându-şi astfel libertatea de a răspunde în faţa lui Dumnezeu şi a Istoriei.

   Momentele de răscruce ale unui neam binecuvântat sunt îngăduite de Sus, din ce în ce mai dese, ca seismele, pentru a consolida pământul, respectiv Vatra strămoşească, mai adânc în veşnicia Crucii existenţial-spirituale: „… observ că din zece în zece ani sunt momente de răscruce pentru societate şi pentru fiecare din noi. Pe lângă intenţiile noastre, suntem <<sub vremi>>, după cronicar, căci există şi un plan divin, la care n-avem acces. De aceea să privim greutăţile ca ceva normal…” (Viorel Roman, <<Sunt un adept al Şcolii Ardelene>>, în Cuvinte pentru Urmaşi. Vol. 1, op. cit. p. 38)

   Suferinţa pentru Neam şi Dumnezeu reclamă dăruirea, jertfa, rezistenţa, dar şi mărturisirea în adevăr despre prigoanele şi persecuţiile totalitare. Furia ateo-comuniştilor preconizase în sânul Bisericii creştin-ortodoxe instituirea iadului apocaliptic. Dar tocmai din adâncurile acelor prăbuşiri au ţâşnit Piscurile demnităţii religios-spirituale: „Este suficient să evocăm, în acest sens, comportamentul exemplar al celor două figuri considerate simbol al tăriei de caracter şi al demnităţii umane: profesorul George Manu, care a preferat să moară decât să facă fie şi cel mai neînsemnat compromis, şi prinţul Alexandru Ghica, cel care a rezistat cu stoicism aristocratic la toate încercările… Ei nu au fost singurii. Au fost însă cele mai proeminente figuri ale rezistenţei la această criminală acţiune, rezistenţă din care a făcut parte un număr suficient de mare de oameni din toate categoriile pentru ca demnitatea condiţiei umane să fie salvată.” (Demonstene Andronescu, Reeducarea De La Aiud.* Peisaj Lăuntric Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti-2009, p. 143)

   Odiosul regim ateo-comunist declanşând la cotă maximă ura şi agresiunea sângeroasă împotriva creştinismului ortodox, opresiunea fizică şi morală, privarea de libertate, întemniţarea celor mai demni şi mai mulţi Fii ai naţiei, a culminat apoi şi cu interzicerea memoriei tuturor celor persecutaţi, femei şi bărbaţi, de la minori la vârsta senectuţii. Însă paralel cu genocidul represaliilor criminale, cu holocaustul atrocităţilor bestiale, rezistenţa şi revolta creştinilor ortodocşi îndeosebi, a fost cu mult mai mare şi cu mult mai aprigă: „Anii de închisoare au fost pentru noi, elevii şi studenţii care s-au revoltat atunci împotriva sistemului, ani de formare. Am descoperit, prin suferinţă, latura dostoievskiană a naturii umane şi, căutând calea de evadare din suferinţă, am avut revelaţia propriilor forţe şi a unui cod moral.” (Alexandru Teodorescu, Celula de minori. Ed. Humanitas, 2015, p. 11)

   PETRE ŢUŢEA nuanţează filocalic mistica Adevărului pur în esenţele spiritului creştin: DUMNEZEU, OMUL, VIAŢA şi MÂNTUIREA.

   În aria adoraţiei sale dumnezeieşti, MARIA-Fecioara a fost arhidivinizată.

   În şirul ilustru al Înaintaşilor noştri dacoromâni, gânditorul creştin Petre Ţuţea se înscrie ca o Comoară spirituală a ortodoxiei româneşti şi universale. Atât viaţa culturală cât şi existenţa sa martiric-mărturisitoare sunt cugetări filosofice şi teologice ale legăturilor dintre Creaţie şi Atotcreatorul, dintre vremelnicie şi veşnicie, dintre pământul Neamului şi Cerul sfinţilor, dintre Cerul neamului şi Pământul sfinţilor, dintre nădejde şi credinţă, dintre viaţă şi moarte, dintre iluzie şi realitate, dintre om şi Dumnezeu.

   Adânca cugetare şi mistica prigonirii religioase din temniţe, ancorate în destinul Crucii întru Neam şi Dumnezeu, întrupează adâncimea sufletească a creştinului ţintind şi înălţimile dumnezeieşti ale Celui Preaînalt, contemplând suferinţa vieţii şi nădejdea întru divina Înviere, starea umilă a omului căzut şi slava Biruitoare a Omului-Hristos, legături lucide, profunde, pline de adâncimi teologico-filosofice împletite parcă într-un limbaj poetic şi curat al sufletului şi inimii evlavioase a Ţăranului român curajos şi imperial care a fost Petre Ţuţea.

   Din iubitorul de Neam, Petre Ţuţea a devenit purtător de Hristos.

   Tocmai de aceea PETRE ŢUŢEA a devenit măsura lui SOCRATE.

   Cinstire, admiraţie şi dragoste vie Gânditorului nostru dac nemuritor!

  „Din luptele şi-nfrângerile noastre/ aşternem trepte altor noi destine,/ o seară de argint peste dezastre,/ s-o urce paşii lumii care vine.// Din fiecare rană ce ne doare,/ din orice răstignire mai adâncă/ am pus armuri pe piepturi viitoare/ şi-o spadă grea în mâini ce nu sunt încă.// Din mărăcini, din lacrimi şi din cuie/ vor creşte mângâierile fraterne/ pe care, mâine, alţii le-or aşterne/ pe frunţile ce-n urma noastră suie.// Şi când, sub noaptea smârcului şi-a zloatei,/ închidem luptă, lacrimă şi rană,/ din viermuirea noastră subterană/ noi creştem pâine pentru foamea gloatei.” (Radu Gyr, Ofrande în ciclul Sângele temniţei. Stigmate. Ed. Lucman, Bucureşti-2009)

Gheorghe Constantin Nistoroiu

   Louisville (Kentucky) – Nashville – Knoxville (Tennessee)  – Asheville (Carolina de Nord)

   Plecând din interesantul oraș Louisville, statul Kentucky, spre casă, am călătorit cu automobilul de-a lungul munților Appalachian mountains (Apalași), pe șoseaua care străbătea Smoky Mountains, statul Tennessee, până am ajuns la granița cu Carolina de Nord.

   Great Smoky Mountains constituie un lanț de munți în creștere, de-a lungul graniței Tennessee – Carolina de Nord, în sud-estul Statelor Unite, constituind o întindere mai mică din Munții Apalași și făcând parte totodată din lanțul muntelui Blue Ridge. Această parte este uneori numită Smoky Mountains, iar numele este prescurtat în mod obișnuit la Smokies. Pădurea de brad-molid a Apalașilor sudici acoperă altitudini mari, ceea ce îi dă un aer regesc. Smoke se traduce din engleză ca „Fum”, numele venind de la ceața naturală care atârnă de multe ori din cer, peste intervalul acestui munte și se prezintă – privit de la distanță – sub formă de pene mari de fum. Cauza formării acestei ceți sunt compușii organici volatili, substanțe chimice care au o presiune de vapori ridicată și formează cu ușurință vapori la temperaturi și presiuni normale. Un Parc Național existent aici protejează cea mai mare parte a lanțului muntos.

   Statul Tennessee este unul din cele 50 de State Unite ale Americii. Se învecinează cu alte opt state: Kentucky și Virginia la nord, Carolina de Nord la est, Georgia, Alabama, Mississippi la sud, și cu Arkansas și Missouri la vest. Munții Apalași domină partea de est a statului, iar fluviul Mississippi formează granița de vest a statului. Este împărțit în trei părți de către râul Tennessee: partea de est, de mijloc și de vest și este cunoscut sub numele de „Statul de voluntari”, nume obținut în timpul războiului din 1812, pentru rolul important jucat de soldații voluntari din Tennessee.

   Statul este în prezent predominant industrial; cea mai mare parte a populației sale trăiește în zonele urbane. Printre cele mai importante produse sunt substanțele chimice, textile, confecții, mașini electrice, mobilă și articole din piele. Alte linii includ prelucrarea produselor alimentare, tutun, cherestea, marmură, zinc, pirită și bentonită. Alte venituri provin din agricultură – animale și produse lactate etc. Capitala este Nashville – al doilea oraș ca mărime, Memphis fiind cel mai mare oraș al statului. Tennessee a jucat un rol important în dezvoltarea multor forme de muzică populară americană, inclusiv rock and roll, blues, country. O stradă din Memphis numită Beatle Street este considerată de mulți ca fiind locul de naștere al blues-ului. Elvis Presley s-a născut în 1935 într-un orășel din statul Mississippi și a decedat în 1977 la Memphis – Tennessee.

   Am trecut, deci, întâi prin partea de vest (West Tennessee) cu multe atracțiile turistice dintre care: Parcul Național (Smoky Mountains National Park), Acvariul Tennessee, Graceland (clădirea istorică aflată pe un teren care a fost proprietatea lui Elvis Presley. El a murit în această casă aflată în orașul Memphis, pe strada care îi poartă numele, casa fiind transformată acum în muzeu.

  În continuare am trecut prin partea de mijloc unde munții ajung la 1.500 m deasupra nivelului mării și se  formează o vale mare în care numeroși afluenți se unesc pentru a forma râul Tennessee. În această vale sunt numeroase orașe. În capitală, ne-am oprit să privim Capitoliul din Tennessee, construit între 1845 și 1859, fiind  înregistrat din anul 1970 în Registrul Național al Locurilor Istorice; Parhtenon-ul din Nashville construit în stil doric, în 1897, ca replică a Parthenon-ului din Atena, Grecia, dedicat zeiței Athena la inițiativa lui Pericle (495 î.Hr.-429 î.Hr.) – generalul, oratorul, cel mai mare om de stat din Grecia antică; Auditorium Ryman (sala mare de concerte). Tot în trecere am remarcat Universitatea Vanderbilt (de asemenea, cunoscută ca „Vandy” – universitate privată de cercetare, fondată în 1873, denumită astfel în onoarea unui magnat cu acest nume – Cornelius Vanderbilt –, care a făcut o donație importantă acestei școli, în speranța că dezvoltarea universității va ajuta la vindecarea rănilor provocate de războiului civil.

   Est Tennessee are mai multe legături importante de transport cu celelalte două părți ale statului, precum și cu restul națiunii și lumii, inclusiv mai multe aeroporturi mari și autostrăzi. Am trecut prin orașul Knoxville – cel de al treilea oraș din stat ca mărime după Memphis și Nashville – și care are o cale de acces spre Parcul Național (Smoky Mountains National Park). Menționez numele lui William Holland Thomas eroul care a organizat o Legiune de indieni și albi, în 1862, în acest oraș – Knoxville, cu recruți care proveneau în principal din vestul Carolinei de Nord și din Estul Tennessee și care a luptat în Tennessee, Kentucky, Virginia și Carolina de Nord. Thomas, povestea spune, că nu și-a cunoscut niciodată tatăl, a fost crescut de o mamă singură într-o casă de munte modestă, lipsit de orice formă de educație formală, și totuși a fost una din proeminentele figuri din istoria Western Carolina. El a fost colonelul comandant al legiunii (infanterie, cavalerie și artilerie) în Războiul civil american din Carolina de Nord, a fost omul alb, șeful Cherokee – denumirea unei populații de amerindieni stabiliți în zonele Georgia, Carolina de Sud și de Nord și în estul statului Tennessee din SUA. Se recunoaște că fără intervenția lui Thomas nu ar fi avut succes bătălia. Indienii Cherokee din est continuă și astăzi să ofere onoare și recunoștință marelui șef alb.

   În continuarea drumului prin partea de est a statului, am trecut prin zona Blue Ridge care se află la granița cu Carolina de Nord. Această regiune din Tennessee are munți înalți și terenuri accidentate, divizate în mai multe lanțuri.

   Drumul străbătea muntele urcând, șerpuind, trecusem pe nesimțite granița dintre Tennessee și Carolina de Nord, natura era verde și abundentă, nu aveai timp s-o privești prea mult, serpentinele cerând concentrare, oferind senzații puternice împletite armonios cu peisajul oferit în dreapta și stânga șoselei, o adevărată plăcere pentru orice șofer experimentat. Drumul devenise deosebit de sălbatic și anevoios prin interminabilele sale serpentine și prin frunzișul verde al copacilor în dezvoltare continuă, un răsfăț al lor în vara fiecărui an – creșterea pe orizontală și verticală –, lăsând în urmă noi și noi forme de frumuseți ale naturii. Priveam muntele apărut în fața noastră și eram cuprinsă de extaz, acea stare psihică intensă, când simți că te rupi de cei din jurul tău… Apoi, dintr-o dată, amintindu-mi de munții țării mele de frumusețea lor, de drumurile șerpuitoare prin munții Carpați, mi-au dat lacrimile, trecând astfel, fulgerător dintr-o stare în alta… Spre consolare mi-am zis: frumuseți sunt peste tot, întreaga planetă este frumoasă, numai că de fiecare loc este prinsă o amintire, ca o pioneză înfiptă în creier… Și ca în multe alte dăți, soarele mi-a uscat de îndată obrajii.

   Am trecut de localitatea Aschville, am urcat spre cabanele amenajate în locurile cele mai frumoase ale muntelui Blue Ridge, de lângă acest oraș din Carolina de Nord, continuând drumul minunatelor serpentine prin munți. Un drum îngust, pe care putea circula doar o singură mașină și urcând mai încet, de astă dată, pe povârnișul din bolovani, drumul ne ducea direct la cabană.

   Am ajuns. Era după amiază, spre seară, în jur iarbă, flori sălbatice, perspectiva muntelui și liniștea lui. Cabanele din această zonă sunt spațioase, au tot confortul necesar: terase la nivelul parterului și a etajului, cu diverse mese, scaune comode, jacuzzi instalat pe una dintre terase, în interior un living-room cu șemineu, canapea și fotolii confortabile, telefon, televizor, posibilitate de conectare la internet, camerele mobilate modern dar și cu câte ceva care amintește rusticul de odinioară (de altfel rusticul este în perfectă armonie cu pitorescul de afară al locului), bucătăria modernă cu tot ce este necesar a fi folosit pentru preparat mâncare și conservare în frigider, masa de sufragerie alături de bucătărie, dormitoare cu lenjerii de pat somptuoase, cu băi alături de fiecare dormitor, mașini de spălat rufe, vase, căldură centrală și aer condiționat, totul decorat frumos. M-am trântit într-un fotoliu și amintindu-mi de un cântec mai vechi, am exclamat: „Eu de-aicea nu mai plec, nu mai plec acasă…”Așa sunt uneori oamenii bătrâni, se copilăresc, ca să nu zic ceva mai dur… Ne-am bucurat de o masă pregătită cu carne la grătarul cu gaz amenajat pe una din terase și am avut un somn odihnitor. Dimineața ne-am bucurat de soarele puternic și priveliștea muntelui. Coborând privirea vedeam în această vale, la mare distanță două alte cabane, mulți brazi singuratici sau grupați pentru a sta la taclale sau a rezita în fața furtunilor.

   Seara, luând masa afară pe terasă, am văzut o turmă de vaci negre, grase care pășteau undeva pe o pajiște din apropiere și mai târziu le-am văzut plecând, probabil spre sălașele lor. Locul de păscut era înconjurat de un semicerc al brazilor înalți și mijlocii, cercul închizându-se cu cabana noastră. Unul dintre animale, se vede că se rătăcise, mugea lângă terasa unde luam masa cu lumina stinsă, fiindcă se înserase de-a binelea, doar câteva lumânări ardeau pe masă. Nu vedeam animalul, se făcuse de-acum beznă afară și în zadar, bine dispuși, îi tot repetam: „Cow, go home!” Blânda vacă întreținea conversația cu noi. Am vorbit despre blândețea și prețiozitatea vacii, despre faptul că poate da până la nouă zeci de pahare de lapte pe zi și ne întrebam ce ne-am face noi fără acest animal domestic? Bine grăiește proverbul: „Vacă la casă – laptele-i pe masă”. Se spune că în America au fost aduse de Cristopher Columb. În cele din urmă, retrăgându-ne în camere, am auzit-o de câteva ori mugind la fereastra dormitorului meu. Mai apoi… tăcere. Din cauza oboselii, a vârstei înaintate, chipul meu luase expresia unei totale indiferențe față de tot ce fusese frumos și amuzant până atunci… O picoteală a minții, dar și bătăi întețite ale inimii, care grijulie, mă atenționa: „Ce-i prea mult, nu-i prea bine!”. Nu mai știu dacă animalul plecase sau eu adormisem.

   În altă zi am rămas singură în cabană, ceilalți au plecat în drumeție pe serpentinele munților. Am privit muntele, am pășit prin iarba înrourată sub privirile brazilor și sărutul cald al soarelui dimineții, am privit cerul, cei câțiva norișori plimbăreți, m-am rugat… și m-am bucurat de aerul pur, de razele din ce în ce mai calde ale soarelui. Seara am privit îndelung apusul grăbit al soarelui.

   În următoarea zi am plecat spre Raleigh – capitala statului Carolina de Nord – , pe traseul:

   Aschville (din nou) – Hickory – Statesville – Winston Salem – Greensboro – Durham – Raleigh.

   Orașele mici amplasate în Blue Ridge Mountains din vestul Carolinei de Nord sunt fermecătoare, cu clădirile lor istorice amestecate cu magazine și restaurante moderne – ceea ce mi-a plăcut și în orașul Louisville din Kentucky. Fiecare oraș are totuși propria sa personalitate. În trecere am privit Lacul Lure, una dintre bijuteriile statului, situat la poalele Munților Blue Ridge din Carolina de Nord, unde se practică felurite sporturi. Este de fapt un oraș american situat la aproximativ 27 de mile de la Asheville, în apropiere și de orașul Hickory, este înconjurat de vârfuri de munte cu vegetații luxuriante și stânci de granit abrupte. Se spune că dacă privești de undeva de sus, de pe munte, vezi celebrul Chimney Rock (stânca în formă de coș de fum) o coloană care se ridică deasupra câmpiei, rămasă celebră în istoria cuceririi Vestului. Din partea de sus a Chimney Rock, sunt vederi spectaculoase ale lacului. Am aflat că a fost o locație de filmare pentru scene din multe filme americane. Amintesc și de orașul Winston-Salem în care și-au început activitatea în domeniul tutunului, oamenii de afaceri R.J. Reynolds, primele țigări produse primind denumirea orașului – Winston și Salem. Aici a fost primul sediu al băncii Wachovia și tot aici se află una dintre cele mai prestigioase universități din Statele Unite – Universitatea Wake Forest.

   Scriitorul englez William Hazlitt (1778- 1830) a spus un mare adevăr: „Spiritul adevăratei călătorii constă în libertate, perfecta libertate de a gândi, a simți și a face tot ce îți dorești”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

“Acum dar, raman aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:13)

Se spune ca Dumnezeu isi pune cuvantul in glasul oamenilor. Trebuie doar sa avem ochi ca sa vedem acest lucru, urechi ca sa ascultam si mai ales loc in suflet ca sa putem primi si astfel sa invatam cum sa daruim.

Mesaje minunate venite din Cer se astern in randurile scrise ale Ligiei Seman prin cartea „Tragedie si triumf”. Și cum sa nu fie o lectie deschisa despre dragoste, cand in paginile acestei carti, avem reteta de vindecare a tuturor ranilor lasate de relele pamantului, prin insasi Iubirea?

Ligia Seman reuseste sa surprinda pe scena vietii personaje reale, oameni pe care ii intalnim zilnic la colturi de strada, in locuri in care milostivirea ar putea trezi in fiecare din noi, un gand bun, atunci cand o mana este intinsa cu scopul de a primi. De cele mai multe ori, judecam. Uneori, lasam ceva in acea palma, fara sa privim ochii celui care cere, celui care este oropsit. „Tragedie si triumf” ne ajuta sa intelegem ca de fapt, nu mana ne este intinsa ci sufletul. Cine are puterea sa lase intr-un astfel de vas, iubirea? Cine intelege ca iubirii i se raspunde cu iubire? Furati de valtoarea vietii, multi dintre noi am uitat care ne este rostul. Citind aceasta carte, descoperi sensuri, gasesti multe raspunsuri si cu acestea, afli rostul existentei.

In scrierea Ligiei Seman, avem doua lumi diferite, doua drumuri paralele care uneori, se intretaie prin infruntari directe. Pe de o parte, o lume mizera la trup si la suflet pe de cealalta parte, o lume deosebit de frumoasa si curata. Prima te coboara, celalta te ridica. Iubirea, este singura care reuseste sa uneasca aceste lumi si mai mult decat atat, sa traga spre victorie, acea parte deznadejduita, umilita de ironia destinului. Da, este un hazard sa te nasti intr-o familie educata, cu potential material, cu resurse de a darui. La nastere, fiecare din noi primim un dar genetic. Oricat de mult ne-am dori sa depasim o stare, aceasta ampreta genetica, iti margheaza drumul. Vlad, Ana si cei doi fratiori mai mici, nu au avut sansa vietii. Au aparut pe lume, din parinti degradati, fara vointa de a schimba cursul neajunsurilor. Tatal lor, un betiv care starnea teama si repulsie, mama lor o femeie slaba, care renuntase la lupta, pierzandusi mintile si sufletul. Saracie, mizerie, durere, revolta, lipsa credintei. Acestea erau elementele de baza cu care micutii au pornit in viata. In loc de educatie, ei primeau pedepse aspre, vorbe grele, erau trimisi la cersit fiind umiliti de cei care nu aveau in suflet bunatatea dragostei. Drama lor, se adanceste odata cu moartea mamei ucisa de tatal cazut in patima betiei. Ajung la orfelinat unde cei mici, nu fac fata si mor sufocati de prea multa durere, de neiubire. Aici, Ana si Vlad separati fiind, traiesc clipe cumplite, zbucium launtric, maturizarea lor inainte de vreme. Cei slabi, se ratacesc. Cei puternici, devin aprigi. Ei rezista doar calcand unii pe altii. Este o lupta pe viata si moarte. In orfelinat, Vlad isi pierde prietenul cel mai bun, pe Calin Barbu care desi mic, a reusit sa inteleaga ce inseamna sacrificiul in numele iubirii. Tot aici, isi face cel mai de temut dusman, pe Doroftei care ii va marca toata existenta.

In paralel, familia Marcu, isi creste cei trei copii, Magda, Adrian si Edi, in conditii materiale si mai ales spirituale optime pentru ca ei sa se dezvolte armonios la trup si suflet. Au tot ce e mai bun, un suport genetic perfect si iubirea transmisa si inmultita. Vlad si Magda sunt de aceeasi varsta si primul lor contact, are loc dupa ce Vlad, a fugit din orfelinat. Era flamand, murdar, singur si speriat de o viata pe care inca nu o cunostea, cea de strada intr-un oras strain. Magda, desi avea doar unsprezece ani, era cocheta, iar frumusetea si atitudinea ei, o faceau sa semene cu un inger. Vlad a simtit pentru prima data fiorul dragostei neinteles atunci, cand fetita l-a mangaiat pe obraz si i-a oferit jumatate din langosul din care ea, manca. Nu va uita niciodata aceste momente. Desi, primise cea mai frumoasa dovada a bunatatii, reactia baiatului a fost una de revolta, furandu-i papusa si „ucigand-o” cu brutalitate.

Viata strazii, se spune ca este una „libera” insa este extrem de dura. Copiii traiesc in canale si sunt chinuiti de cei mai mari care le impun reguli si pedepse drastice. Ei cersesc, fura sau muncesc iar castigul, trebuie dat celui mai puternic care apoi, imparte insa, niciodata cinstit.

Dupa patru ani, destinul ii pune din nou fata in fata pe cei doi copii, care intre timp ajung adolescenti. Magda, creste in numele iubirii lui Dumnezeu si are educatia de a ajuta pe cei napastuiti. Intreaga familie Marcu, lupta sa aduca bucurie in sufletele oamenilor necajiti. Vlad o recunoaste dupa alunita pe care o avea pe degetul inelar dar, nu spune nimic. Indragostit, sufletul lui este chinuit de diferenta dintre ei si ar face orice pentru fata cu chip de inger. In aceasta intamplare, baiatul primeste pentru prima data o Biblie si este hotarat la indemnul Magdei, sa-i patrunda tainele. Insa, nu apuca. Pentru ca nu a respectat regulile strazii, i-a fost injunghiat cainele care era cel mai bun prieten al sau si apoi, i se da foc canalului in care se adapostea. Biblia arde fiind la pieptul lui si cu ea, o parte din fata baiatului. Dupa aceasta nenorocire, ajunge un monstru la trup si suflet, devine de o rautate feroce incat, se poarta fara mila cu cei mai slabi, chiar mai rau decat s-au purtat altii cu el. Loveste copiii, fura, violeaza, chinuie animalele. In aceste conditii, il regaseste sora lui, Ana. Nici ea nu reusise sa treaca dincolo de lumea canalelor, prostituandu-se pentru o farfurie de mancare. Din aceste fapte, s-a nascut fetita ei Maria pe care a parasit-o in spital si care curand, a ajuns tot la orfelinat. In Ana, se da o lupta crunta intre instinctul matern si cel al legii junglei din strada. Este derutata si ingrozita de vita pe care o are. Incearca sa-si implineasca visul de a avea o casa in care sa-si poata aduce fetita si se agata cu disperare de un barbat fragil emotional si cu un caracter facil, bazat pe filozofia „traieste cum vrei, fa ce-ti place”. Desi o primeste in casa lui impreuna cu copilul, el o trateaza dur si o aduce pana in pragul nebuniei incat aceasta sa vrea moartea fetitei.

Anii trec. Fratii Magdei, devin cuvant al Domnului. Unul, misionar in Afganistan, celalalt capelan in cadrul spitalului unde tatal lor, fusese medic si care, inainte de a pleca la Ceruri, a apucat sa-si vada copiii porniti pe drumurile alese. Vlad ii urmarea evolutia Magdei, din umbra. Era o domnisoara frumoasa si in momentul cand si-a ales un logodnic, pe Raul, coleg si prieten foarte bun cu Adrian, in Vlad s-a desteptat cel mai cumplit pacat, acela de crima. Intr-o noapte, il ataca insa, urmele umanitatii lui, inving ura si razbunarea. Vazand cat de crunt a decazut, renunta la crima si incearca sa se sinucida. Lupta psihologica se da si in Vlad dar si in Raul, o lupta intre bine si rau, lupta de a alege intre iertare si neiertare, intre iubire si neiubire. Ajuns la spital, in salon cu un batran pe moarte, tanarul Vlad, reuseste sa inteleaga o parte din tainele Bibliei de la acesta. Cand batranul isi dadu sufletul, in Vlad deja incoltise samanta credintei.

Are taria sa recunoasca in fata Magdei, tot raul pe care l-a facut, toate nenorocirile care-si gasisera loc in sufletul lui, cu o sinceritate debordanta. Magda il iarta si ii arata drumul. Un drum pe care el nu-l stiuse iar acum, descoperise ca niciodata nu a fost singur si ca a fost iubit cu o dragoste desavarsita. In Vlad, inflori iubirea si odata cu aceasta, chipul lui slutit, se transforma in lumina. Cu aceasta putere noua, el a reusit sa o aduca pe drumul bun si pe Ana. Iubirea iarta, nu judeca, nu pizmuieste, iubirea raspunde cu iubire. Raul, Magda, Edi si amintirea lui Adrian care si-a dat viata in numele iubirii, pentru credinciosii din Afganistan, au reusit sa-i aduca pe Vlad si Ana, pe cele mai frumoase culmi.

In ajunul Craciunului, cei doi orfani, cei doi oameni ai strazii, cei doi renascuti la viata, aveau o casa, aveau haine bune pe ei si bucuria de a imparti celor saraci, daruri. Era noapte, ger, zapada si totul avea un sens. Drumul spre acasa si un suflet plin de recunostinta si iubire, o minune!

Cand Vlad s-a impiedicat de un betiv cazut in zapada, aproape mort, stia ca trebuie sa-l salveze riscandu-si propia viata. Ce nu aflase inca, era faptul ca acel ratat, purta numele de Doroftei, cel mai de temut dusman al sau. In sufletul lui Vlad, se da o lupta intre a-l lasa acolo sa moara ori a-si da viata in numele iubirii salvandu-si dusmanul de la moartea prin inghet. ?i a ales iubirea. N-a fost in zadar acest sacrificiu pentru ca Doroftei, a tras invataminte si s-a reabilitat, intorcandu-se la sotie si copii si traind cuvincios. Vlad s-a urcat la Cer incununat cu iubire.

La slujba de luat ramas bun, i-au fost alaturi Magda, Raul, familia lui Edi, Ana cu fetita ei si insasi Doroftei cu familia. Nu au fost multi insa in acele momente, iubirea a triumfat.

Tragedie si triumf

Ligia Seman, are un talent remarcabil in descrierea starilor sufletesti, a luptei psihologice care se da in fiecare personaj din medii diferite de viata, a gandurilor si faptelor, viselor si implinirilor. Scriitoarea, face o trecere de la un personaj la altul abia simtita iar in finalul fiecarei actiuni lasa loc de suspans, de asteptare atfel incat cartea, devine usoara la citit si implicit incitanta prin dorinta de a afla adevarul. La fel de bine descrie natura, diverse locasuri, imagini si actiuni din vise. In randurile cartii, gasim o parte din inima autoarei care devine mesager al Inimii lui Dumnezeu. Strecoara citate din Biblie si chiar daca nu ai citit Cartea Sfanta, aici gasesti o sursa a credintei si un indemn catre cunoastere. De asemenea, Ligia ne incanta cu frumoase versuri puse in seama personajelor, versuri de inaltare, de recunostinta, de multumire.

„Tragedie si triumf” este ghidul prin care poti ajunge sa cunosti taina iubirii, poti atinge culmile cunoasterii si a adevarului. Tragedia te ajuta sa intelegi mai bine triumful. Un mesaj care ar putea fi o lectie deschisa de iubire in desavarsire.

Gabriela Petcu

Augsburg, Germania

Sânziene

De prin codrii tainici
De prin peşteri reci
Fete de hotarnici
Cântă pe poteci

Albele fecioare
Cântece şi joc
Goale la picioare
Cântă de noroc

Galbene coroane
Hora se încinge
Zâne din icoane
Cu iubire ninge

Amintiri din soare
Timpul se opreşte
Două din fecioare
Plâng dumnezeieşte

Să te înţeleagă
Până-n zori aştepte
Cântecul dezleagă
Cele şapte trepte

Cele ce-ţi sunt scrise
Ştie Preasfinţitul
Undeva prin vise
Vine şi iubitul

Visul nu-i sfârşitul
Florilor gălbui
Cine ţi-e ursitul
Nimănui să-i spui…

Sandu Cătinean din Bonţida
„Cel care vine din brazi”

Titlul cărţii este dat de primul poem şi pe drept cuvânt, poate fi considerat o invitaţie într-o călătorie de plăcere, într-un univers fascinant, cu bagaje minime: /cuvântul, visul şi securea/. Umorul este inconfundabil are rădăcinile adânc înfipte în sufletul poetei care se rosteşte pe sine, dezinvolt, cu sinceritate, cu bucuria şi încrederea celui care ştie bine drumul şi rostul cuvintelor. Numai aşa călătoria devine deosebită, de plăcere. Cum altfel dacă nu într-o continuă stare de graţie, pentru că ştim, visul este un dar nepreţuit, cât timp visăm suntem vii, trăim şi pentru că, în toate trebuie să ne impunem măsura, să nu uităm de arma secretă din bagaj, securea, asociată şi ascuţimii minţii.
Fiecare carte ne dezvăluie o faţă mai puţin cunoscută a autorului, la Luminiţa este altfel. Ea inspiră şi expiră probabil unitar poezie, de calitate. Nu se dezminte şi nu ne dezminte, cuvintele ei ne apropie şi binedispun ca de fiecare dată, vibrează în ele emoţia, inocenţa, tandreţea dar şi acel dulce-amar al vieţii bine pitit printre versuri. Inventează pentru noi cu o aparentă uşurinţă, dar nu se poate să nu observi că /bagajul/ poetei este dublat de o vastă cultura şi dragoste cântată în scris, pentru cuvinte. Reuşeşte să le dea forţă, să construiască o lume încântătoare pe care ne-o dorim şi a noastră, de care ne îndrăgostim iremediabil, altfel ca şi de poeta Luminiţa Zaharia. Deşi ne-am cunoscut doar în spaţiul unic şi virtual al Cenaclului Lira 21, personal mi se pare că distanţele nu există, poate datorită /bagajelor/ universale, poate datorită cărţilor care ne apropie şi deconspiră, deopotrivă.
Amintesc numai trei titluri aici:
/într-o zi, o narcisă/
/anamneză/
/poezia/
sunt printre preferatele mele. Redau pe prima dintre ele:

într-o zi, o narcisă
mi-a vorbit despre importanţa de a fi

despre înfloriri sezoniere
şi aşteptări preţ de trei anotimpuri

m-a învăţat cum poţi alerga numai cu gîndul
sau cum să-ţi aperi rădăcinile
de cîrtiţe şi alte fiinţe oarbe

într-o zi o narcisă
dintr-un câmp de narcise
mi-a povestit despre statornicie şi vise

graţioasă, m-ar fi lăsat chiar să o rup
la urma urmei ce contează un trup
spunea

i-am împrumutat doar parfumul
şi aşa travestită
am implorat zeul narciselor
să ne trimită pe aceeaşi stea

Cartea apărută de curând la editura Armonii Culturale şi citită din scoarţă-n scoarţă, are cincizecişipatru de poezii, este ilustrată cu mare talent de Alina Astăluş, desenele amintind de tehnica sumi-e care însoţeşte poezia de inspiraţie niponă, coperta… de poveste.

Sursa: https://gradinaculecturi.wordpress.com/