Cuvânt și iubire

– Sunteți singura rudenie a lui Marius Bodnariu din Portland, puteți să ne spuneți ce fel de rudenie sunteți cu Marius și să ne spuneți puțin despre familia dumneavoastră din România?

– Sunt sora mai mare a lui Marius. Marius provine dintr-o familie cu șase copii: doi băieți (Daniel și Marius) și patru fete (eu, Mihaela, Andreea și Oana). Daniel este fratele nostru mai mare și singurul dintre noi care a rămas în România împreună cu soția și cei doi copii. El lucrează ca inginer specialist DPS (Data Processing System). De asemenea, cu mulți ani în urmă, Daniel a terminat Institutul Teologic din București și este pastor asistent la biserica Penticostală Filadelfia de pe strada Sebastian unde am fost cu toții membrii până cand am emigrat în Statele Unite și respectiv în Norvegia. Daniel și Marius sunt foarte apropiați. Având aceiași pasiune pentru Dumnezeu, dragoste pentru muzică, interes pentru computer, ei s-au înțeles foarte bine. Amândoi au lucrat în același domeniu, amândoi L-au slăvit pe Dumnezeu atât prin voce cât și prin instrumente. Aamândoi s-au căsătorit cu asistente medicale. Marius are un respect deosebit și o dragoste puternică față de Dan, ca de altfel și noi toți ceilalți.

– Cum ați aflat despre vestea tristă a despărțirii copiilor lui Marius și Rut și ce impact a avut asupra dumneavoastra ca mamă dar și ca sora lui Marius?

– Despre această veste tristă, un adevărat coșmar care se pare că nu se mai termină, am aflat într-o seară de Noiembrie, mai exact pe data de 16 Noiembrie anul trecut când sora mea cea mai mică, Oana din Atlanta mi-a trimis un mesaj telefonic întrebându-mă dacă am auzit ceva despre copiii lui Marius și Ruth. I-am spus că nu știam nimic. Ea la rândul ei fusese contactată de sora lui Ruth mai mică, Maren care îi scrisese că s-a intâmplat ceva cu copiii, că fetele nu au mai venit acasă de la școală, că cineva a trecut și pe acasă și i-ar fi luat și pe cei doi băieți. Am încercat amândouă să sunăm și la telefonul lui Marius și a lui Ruth, dar fără nici un succes. I-am scris mesaj lui Dan în România, la ei era încă dimineață tare. Dan la rândul lui nu auzise nici el nimic dar că va încerca să dea de Marius ni ne va spune ce a aflat. Așa a început calvarul. În cele din urmă, am fost contactați de Marius, care ne-a confirmat că Serviciul Social de Protecție al Copilului le-au luat pe fete de la școală și pe băieți de acasă, dar că el nu știa de ce. La început, am refuzat să cred că este adevărat. După acea, ca și soră a lui Marius, știindu-l personal, am crezut că totul a fost doar o mare neînțelegere și că totul va fi bine. Dar lucrurile nu au evoluat bine deloc, ci din contră au devenit un coșmar care se pare că nu se mai termină. A doua zi, după ce s-a lăsat întunericul, angajații de SPC au venit ca niște hoți și l-au luat și pe bebelușul Ezeckiel care era încă hrănit la pieptul mamei Ruth.

Atunci am înțeles că situația este mult prea serioasă de cum am crezut noi și că acești copii nu vor mai fi aduși acasă niciodată. Ca soră a lui Marius încercam să înțeleg ce se întâmplă și cu cât încercam mai tare cu atât mă simțeam mai neputincioasă. Încercam să îmi amintesc de ultima noastră întâlnire. Peste tot pe unde mergeau, Marius cu Ruth luau și copiii cu ei. Au fost în nenumărate concedii în România, Suedia chiar și în Statele Unite ale Americii. Am avut un timp foarte frumos petrecut împreună cu ei și cu copilașii lor și la Chicago la nunta Mihaelei și în Atlanta la nunta Oanei. Am observat cu atenție felul în care Marius cu Ruth își creșteau copilașii. Cu toate că erau mici, zburdalnici și cu multă energie, aveau atâta răbdare cu ei. Marius și Ruth aveau un calm și o afecțiune pentru copii că eu nu am mai întâlnit așa ceva niciodată. Așadar, cu nici un chip nu puteam găsi o explicație la ceea ce se întâmplă.

Comunicam prin Daniel cu Marius. Daniel ne ținea la curent cu se întâmplă, iar în urma unei convorbiri cu Marius ne-a spus să căutăm cuvântul “Barnevernet” pe internet și vom înțelege cine a luat copiii lui Marius. Cu cât căutam, cu atât mai mult găseam informații despre acest sistem, cu cât citeam cu atât mai mult mă îngrozeam. Scene video de groază. Copii erau smulși cu forța din brațele părinților, mame cu șiroaie de lacrimi curgându-le pe obraji și strigau îndurerate să li se dea copiii înapoi. Pentru mine, ca mamă, în momentul când am înțeles că într-adevăr această situație extrem de dureroasă este de fapt una reală am simțit că un cuțit mi-a fost înfipt în piept și cu fiecare zi care trecea acest cuțit era împins și mai adânc în suflet.

– Ce vă ajuta cel mai mult, ca familie și implicit pe Marius și Rut, să treceti prin aceasta încercare?

– Încrederea noastră într-un Dumnezeu Atotputernic care a biruit lumea și a zdrobit pe cel rău este puterea care ne-a ținut și ne ține în continuare cu capul pe umeri, cu fruntea sus și cu o minte clară. |tiu din toată ființa mea că este numai mâna lui Dumnezeu la mijloc și că numai El a îngăduit această încercare. Ca și familie am primit confirmarea că Dumnezeu lucrează, că multe duhuri demonice se luptă în această luptă, iar oamenii care sunt implicați în această încercare sunt numai niște marionete.

De asemenea, am fost încurajați de mulțimea de frați și surori în Hristos prin mesaje, telefoane, e-mailuri. S-au format multe grupuri pe rețele de socializare cum este Facebook unde se scriau mesaje de suport, de încurajare, de mângăieri, au fost scrise poezii, au fost compuse cântece. La rândul nostru, mai ales că Marius și Ruth numai timp de internet nu aveau, le trimiteam mesajele primite pentru ei. Iar ei la rândul lor aveau deja versete din Biblie și cântece de îmbărbătare pregătite pentru noi. Îi mulțumim lui Dumnezeu că numai El lucrează în felul acesta.

Când a avut loc primul protest din Decembrie în România organizat de fratele nostru Daniel, atunci am înțeles și mai puternic mesajul, că Dumnezeu avea un plan mult mai mare, că viziunea Lui doar a început cu familia noastră. De asemenea, din Noiembrie și până în prezent atât eu cât și sora noastră Andreea împreună cu fratele nostru Daniel suntem contactați de mulți oameni care au avut de a face cu acest sistem, Barnevernet din Norvegia care în mod barbar le-au răpit copiii. Aceștia și-au deschis inimile către noi și ne-au spus durerile provocate de acest sistem diabolic. Mulți din ei se luptă cu acest sistem Barnevernet de ani de zile pentru copilașii lor. Sunt părinți tineri care din cauza acestui sistem suferă de probleme de inimă (hipertensiune, atac de cord). Unii deja au avut accidente vasculare cerebrale și sunt pe medicamente pentru restul vieții. Alții, care se încred în Dumnezeu ne-au mărturisit că numai credința în El i-a împiedicat să își ia viața. Dintr-o dată ne aflăm într-o altă situație, unde în loc să ne simțim ca și victime, simțim o datorie puternică de a încuraja și de a spune acestor oameni despre Dumnezeul nostru care are putere. O creștină îndurerată mi-a trimis o poză cu băiețelul ei de 8 ani care a fost plasat într-o familie de lesbiene. Cu inima zdrobită îmi spune că ea este creștină și pentru ea acest plasament este inadmisibil și insuportabil, dar acest sistem nu are respect pentru nimeni și nimic. Acum avem prieteni noi în India, Republica Cehă, Rusia, Lituania, Norvegia, Latvia și înțelegem tot mai mult că Dumnezeu a folosit familia lui Marius și Ruth ca să aducă la lumină un sistem barbar, fară suflet, fără sentimente, cu o inimă de gheață care se luptă să destrame, să distrugă ceea ce Dumnezeu a întemeiat încă de la începutul lumii acesteia, celula fundamentală a socității: FAMILIA. Acum vedem această încercare a credinței și răbdării noastre ca o misiune de a fi o lumină într-o lume foarte întunecată, de a fi o licărire de speranță într-o lume îndurerată.

– Ce poate face comunitatea română din Portland pentru familia lui Marius?

– Continuați să vă rugați pentru noi. Aceasta este o luptă spirituală pe care noi trebuie să o câștigăm. Dumnezeu este de partea noastră. El luptă pentru noi.

Pe data de 13 februarie, am participat la protestul din San Francisco împreună cu foarte mulți creștini care fac parte din comunitatea română din Portland, sute de frați și surori din biserica română Philadelphia. Am simțit o dragoste foarte mare, sinceră și o părtășie de nedescris. Pentru aceasta vă mulțumim din suflet, pentru că la acest protest am simțit reînnoirea puterilor. Marius cu Ruth au reușit și ei să urmărească în direct protestul de la început până la sfărșit. și ei au plâns, s-au bucurat, au cântat, s-au rugat, s-au îmbărbătat și s-au simțit foarte încurajați. Înainte de situația familiei noastre eu nu am mai întâlnit și nici nu am mai auzit de atâta dedicație, de o așa mare pasiune pentru o cauză personală. Această suferință care ar fi trebuit să ne distrugă, să ne zdrobească din punct de vedere fizic, sufletesc și mintal ne-a unit mai mult decât oricând. Aparținem unei familii numeroase, cu un Tată iubitor care ne leagă împreună cu o dragoste cerească, o dragoste care întrece orice pricepere, o dragoste strânsă cu lanțuri care nu pot fi zdrobite. Când acest sistem diavolesc, Barnevernet s-a atins de familia lui Marius și a lui Ruth poate s-au bazat pe faptul că sunt o familie mică, într-un sat neînsemnat, înconjurat de pustietate, că nimeni nu va ști, la nimeni nu le va păsa, că își vor putea desăvârși misiunea lor murdară nestingheriți așa cum au procedat și cu celelate familii de până atunci. Pe un singur fapt nu au contact, un adevăr nu au avut în vedere: atunci când cineva se atinge de unul din copilașii lui Dumnezeu, se atinge chiar de lumina ochilor Lui Dumnezeu. “Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „După slavă m-a trimis El la neamurile care v-au jefuit; căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui.” Zaharia 2:8

Interviu realizat de Marcel Urs

Foto: Levy Moroshan

www.romaniantimes.com

Viviana Grădinaru, cercetător principal la California Institute for Technology, se numără printre cei 105 câștigători din acest an ai ”’Presidential Early Career Awards for Scientists and Engineers”’, cea mai înaltă distincție acordată de conducerea SUA tinerilor specialiști în domeniul cercetării științifice și tehnologice, anunță un comunicat de presă al Președinției SUA, care precizează că înmânarea premiilor va avea loc într-o ceremonie organizată la Washington în primăvara acestui an.  Absolventă a Facultății de Fizică, Viviana Grădinaru are un doctorat la Universitate Stanford din SUA și este profesor asistent la California Institute for Technology. Ea a devenit celebră prin obținerea unor șoareci cu piele și organe complet transparente. În acest fel, se deschide calea pentru o mai bună înțelegere a interacțiunilor dintre creier și corp, pentru posibilitatea unui diagnostic clinic mai precis și pentru o mai bună monitorizare a bolilor, după cum a explicat Viviana Grădinaru, citată de ziarul britanic ‘The Independent’. Aceste premii au fost instituite în 1996, de președintele de atunci al SUA, Bill Clinton, câștigătorii fiind recompensați pentru cercetările lor științifice inovative, precum și pentru angajamentul lor în beneficiul comunității.

www.timpromanesc.ro

Doctor – in filozofie/istorie si consilier academic pe viata al Universitatii din Bremen, Viorel Roman este o prezenta activa si persistenta, incitanta si dezbatuta, dar in primul rand singulara in miscarea de idei – atata cat e ea si asa cum e ea – a Romaniei post-decembriste (caci in aceasta copilarie intarziata tot dainuim). Oricum, nu prea inteles, ori gresit inteles, dar faptul nu pare sa-l deranjeze, dimpotriva, e intotdeauna dispus la dialog si controverse. Nu e in partidul Romania Mare, chiar daca a fost publicat in saptamanalul cu acest nume, in vremea canonica a lui Corneliu Vadim Tudor. Nu e nici PSD-ist, desi este in/cu social-democratia germana. Nu este catolic, desi pledeaza vibrant si infocat pentru dialogul cu Roma. Si isi marturiseste public patriotismul, desi arunca vorbe grele despre “lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei Constantinopolului si Moscovei” care ii incatuseaza pe “moldo-valahi”.

Cine intelege insa cum trebuie inteles rostul unor asemenea fastuoase vesminte sacerdotale care infasoara discursul autorului (multor carti si nenumarate articole Viorel Roman ia cunostinta de un punct de vedere original care, mereu reluat si explicitat, devine o viziune fascinanta si – de ce sa nu o spunem – una altfel asupra problemelor trecutului si intrebarilor asupra viitorului romanilor.

Cartea sa abia aparuta, “Biserica-Statul”, adevereste triumful crezului sau (laic) mereu, metronomic, enuntat: ca lumea, chiar si cea a secolului XXI, nu poate fi inteleasa ( si cu atat mai putin ghidonata sau condusa) daca nu iei in seama religiosul. Malraux poate fi cumva linistit: secolul XXI e religios, chiar prea religios, chiar cum nu ar trebui sa fie ca fapt religios

O mare (dar uneori amara) multumire trebuie sa incerce dr. Viorel Roman cand isi vede confirmate interpretarile in cheie religioasa: “Uniunea Europeana cu trei religii, credinte – catolici, protestanti, ortodocsi – si respectiv cu trei traditii de drept – roman, anglo-saxon si bizantin – este ab ovo o constructie subreda, care nu se mai bucura de credit (…) Liga Crestina, NATO, armata occidentala are si azi o comanda unica, totusi interesele apusenilor sunt diferite (…) Englezii urmaresc tenace asa-zisul echilibru de forte, din care mereu castiga. Nord-americanii, calcand pe urmele lor, sunt mai hotarati sa ia taurul de coarne, atat pe cel islamic, cat si pe cel pravoslavnic (…) Parisul, Berlinul, Viena, se inteleg volens-nolens cu Moscova, care la randul ei le face concesii substantiale (…) Condominiumul ruso-chinez si iranienii vor sa impuna ceva similar anglo-americanilor, sa interzica interventia militara a unei alte puteri in sfera lor de interese euroasiatica”. Si exemplele pot continua. Apoi, concluzii: “In ciuda aparentelor, nu greco-ortodocsii sau refugiatii musulmani si idolatri, veniti la munca de jos in Vest, sunt Calul Troian din UE, ci Axa maritima Washington-Londra-Ierusalim in concurenta cu Axa continentala Paris-Berlin-Moscova”. Sau: “Majoritatea conflictelor actuale sunt legate de Chestiunea Orientala, in aria de conflict dintre ortodocsi, occidentali si islam din fostul Imperiu Roman de Rasarit, Bizantin, Otoman: Libia, Egipt, Yemen, Muntenegru, Serbia, Croatia, Kosovo, Georgia, Ucraina/Crimeea si nu in ultimul rand Romania si Moldova/Transnistria”.

Prea multe citate, in aceasta prezentare de carte? Ar mai fi de dat inca destule, mai cu seama ca nu multi vor putea avea acces la aceste texte. Orice noua carte a lui Viorel Roman ar putea fi in felul ei o mica/mare senzatie, daca faptul (cartea) si fapta (aparitia) ar fi cat de cat imprastiate ca stire publica. Daca nu, nu.

Lumea-i cum este,

Duminică, 21 Februarie 2016

„Asemuiți-vă în deprinderea virtuții pruncilor. Ei învață mai întâi forma regulată a literelor, și așa, pornind de la acestea, propășesc pe calea cititului. Să facem ca ei.”

 Ioan Gură de Aur

   Cuvântul virtute provine din latinescul „virtus”. Dicționarele o definesc ca: Însușire dominantă a caracterului care îl face mai bun pe individul uman din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală”; forță morală prin care omul tinde către bine și frumos; calitate prin care se urmărește consecvent un ideal; perfecțiune morală etc.

   Dacă abordăm gândirea filozofică și pe cea religioasă cu privire la această însușire a caracterului, putem începe cu spusele lui Socrate: „Virtutea e o parte a sufletului nostru, și dacă în chip neapărat e folositoare, atunci ea nu poate fi altceva decât chibzuință”, prin chibzuință înțelegând judecata logică. Părerea lui era că nu se pot găsi dascăli de virtute, „călăuzele bune” fiind: părerea adevărată pe care se sprijină oamenii de stat când conduc bine afacerile statului, și știința. Virtutea nefiind un dar de la natură, neputându-se învăța, e dată prin har divin, afirma Socrate.

   După aspirația ei spre bine, virtutea este una singură, dar, trebuințele vieții omenești și legăturile dintre oameni fiind multe și felurite, era firesc ca și virtutea să fi luat mai multe înfățișări și astfel, să se vorbească de mai multe virtuți. Astfel, virtuțile au fost desemnate de Aristotel și Platon ca fiind: cumpătarea, înțelepciunea (prudența), justiția și curajul. Aristotel împărțea bunurile sufletului în: gândire, virtute, plăcere; virtutea era împărțită și ea în virtutea rațiunii și o virtute morală. Prima apare și se dezvoltă prin învățătură, având nevoie de experiență și timp, cea de a doua – morala – se obține prin obișnuință. Ca atare, virtutea nu ne este dată de la natură, ci contra naturii (în luptă cu ea), dar există dispoziția naturală să o primim în noi. Fiind un habitus (obișnuință), virtutea ține calea de mijloc, ea fiind determinată de rațiune, și de atitudinea unui om înțelept. Această cale de mijloc o consideră avantajoasă, ea producând cel mai bun fel de a fi. Curajul s-ar situa între frică și încredere. Excesul de frică și lipsa încrederii, denumește lașitatea.

   Mai târziu, ca virtuți cerești au fost considerate: Castitatea (curățenia), caritatea (milostenia), hărnicia, răbdarea, bunătatea și modestia (smerenia). Virtutea creștină însemna tăria și statornicia pe calea binelui, în săvârșirea faptelor bune și biruința neîntreruptă asupra răului. Ea trebuia să cucerească întreaga ființă a creștinului și să-i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă. Virtutea creștină ca hrană a  sufletului, trebuie să fie: Tare în împlinirea faptelor bune; Stăruitoare pe calea binelui, făcută de bună voie și cu știință, adică, omul să săvârșească faptele bune nu în necunoștință, ci cu silința de a cunoaște tot mai bine voia lui Dumnezeu; Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaște binele, ci trebuie a-l și face; Virtutea creștină trebuie să fie însuflețită de dragoste de Dumnezeu și de  aproapele.

   Biserica Ortodoxă împarte virtuțile în: virtuți teologice (religioase), și virtuți morale. Virtuțile teologice sunt: credința, nădejdea și dragostea (1Cor.13;13); virtuțile morale sau cardinale sunt: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea și tăria. Se mai numesc și cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuți și deci, pe ele se reazemă cinstea. Virtuțile morale se pot câștiga și prin puterile firești cu care este înzestrat omul, de aceea ele se mai numesc virtuți firești sau câștigate. Rădăcina lor se află în legea morală firească, sădită în firea omului chiar de la creare.

   Despre înțelepciune, cuvânt care provine din latinescul „intellectio” și definește capacitatea superioară de a înțelege și de a judeca lucrurile, învățătura creștină ne spune că este judecata și cumpătarea creștinului de a se purta astfel în viață, încât să nu supere prin faptă sau vorbă pe Dumnezeu și pe semenii săi. Leonardo Da Vinci o numea „fiica experienței”, iar Immanuel Kant – „Viața organizată”. Altfel spus, înțelepciunea este arta succesului. Este totodată călăuza spre echilibrul vieții, a unei vieți cinstite. Ea înseamnă pricepere, care se exprimă prin prudență, experiență și prevedere. Dar și cu multă dragoste, aș spune.

   „Înțelepciunea este izvor de viață pentru cine o are; pedeapsa celui nebun e nebunia”, găsim scris în Pildele lui Solomon, cap. 16; 22. Din înțelepciune se fac văzute: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia și paza bună, iar împotriva ei se păcătuiește prin: grabă la fapte, nebăgarea în seamă a sfaturilor bune și nestatornicia în lucru. Cât despre Dreptate se spune că este o stare de spirit existentă în inimile celor mai mulți care au credință în Dumnezeu. Cumpătarea, numită și chibzuință, este acea simțire care ne indică măsura care se cuvine fiecărei fapte, fiecărui cuvânt și fiecărui gând. Tăria sau curajul este însușirea sufletească a creștinului de a-și împlini cu statornicie îndatoririle sale și a înfrunta greutățile și primejdiile vieții, roadele ei fiind: răbdarea și statornicia. Opus Tăriei sunt: Sfiala, care face pe om să se teamă prea mult de greutățile vieți; Lașitatea, care-l face să fugă de greutățile vieții; Îndrăzneala, care-l face să nu vadă, sau să nu cântărească primejdia, să meargă împotriva judecății minții sănătoase și chiar a bunului simț.

   Francezul René Descartes, într-o scrisoare către Principesa Elisabeta, îl contrazice pe Seneca, analizându-i exprimarea: „Toți vor să trăiască fericiți, dar ei orbecăiesc când vor să determine cauzele care fac viața fericită”. Este de ajuns, spune el în scrisoare, conștiința noastră să ne arate că nu ne-a lipsit niciodată hotărârea de a executa toate lucrurile cele mai bune, în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți. Dacă virtutea nu este luminată îndeajuns de intelect, atunci, consideră el, ea este „falsă, hotărârea și voința de a face bine duce spre rău.

    „Să ne silim să gândim bine”, sfătuia Blaise Pascal, considerând ca excese – excluderea rațiunii precum și admiterea numai a ei, condiționând includerea „rațiunii inimii pe care rațiunea nu o cunoaște”.

   Virtutea nu este înnăscută, ea poate fi dobândită, căci, spune filozoful german Immanuel Kant, „facultatea morală a omului nu ar fi virtute dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu atât de puternice înclinări contrare”. Etica lui Kant este întemeiată pe rațiune – ca rațiune practică neputând fi demonstrată, ne impune totuși legea morală: „Acționează în așa fel încât maxima voinței tale să poată servi oricând, în același timp ca principiu al unei legiferări generale”. Din legea morală derivă datoria, dar și putința de a o îndeplini, liberi fiind în voința noastră. De altfel și Voltaire considera virtutea o datorie: „Ce este virtutea, prietene? A face bine; fă-l, și asta-i tot!”. Prin fundamentarea idealismului critic, Kant a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. Cei care au plecat de la sistemul lui filozofic și l-au dezvoltat, au fost , în special Fichte, Schelling și Hegel.

   În opinia filozoful german Johann Gottlieb Fichte, scopul vieții noastre terestre, pe care îl prescrie rațiunea, „poate fi îndeplinit în viață și prin viață, căci rațiunea îmi poruncește să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist”. Hegel vine cu sistemul său, cel al rațiunii care domina lumea, care se dezvolta în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii și ale spiritului. „Ceea ce este rațional este real și ceea ce este real este rațional”, este de altfel ideea centrală a sistemului lui Hegel. Virtutea este rațiune devenită energie.

   Interesantă este filozofia lui Bergson când vorbește despre instinct, inteligență, ele fiind orientate în două sensuri opuse, una spre materia inertă, cealaltă spre viață. Inteligența se învârte împrejurul vieții, luând din afară cel mai mare număr posibil de vederi asupra acestui obiect pe care îl atrage la sine, iar intuiția ne conduce în interiorul însuși al vieții. Fără inteligență însă, ea rămâne mărginită.

   Și pentru că am vorbit de cum se păcătuiește împotriva tăriei (curajului), mă opresc la lașitate. Conform dicționarului, lașitatea este șovăire, șovăială, ezitare, eschivare; dezertare, fugă; trădare, înșelare, delațiune; ticăloșie, mârșăvie, mișelie, nemernicie. Cred că sunt nuanțe, dar caracteristica principală a lașității rămâne pasivitatea și umilitoarea stare de cedare. Laș este considerat omul fricos lipsit de curaj, omul care oscilează, ezită, nu îndrăznește, nu se hotărăște, renunță. Omului laș îi lipsește îndrăzneala, acea îndrăzneală înțeleaptă. Hristos ne-a îndemnat: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea!”(Ioan 16:33). Dar, cum s-a înțeles, curajului îndrăznelii trebuie să i se asocieze puterea minții, înțelepciunea, altfel rezultatul acțiunii întreprinse nu poate fi cel bun. Degeaba ai curaj dacă nu ai minte! Iar lipsa curajului te face un om laș.

   Ar trebui ca fiecare dintre noi să-și aducă aminte mai des că această lume în care trăim este finită și că dincolo de această lume este și acolo o judecată. Și că, acest finit definește viața mea, lumea mea, existența mea. Pentru o ființă rațională, finită, progres poate fi infinit, de la trepte inferioare la trepte superioare ale perfecțiunii morale. Nu spun că ar trebui să ne temem, dar să conștientizăm faptul că am venit pe această lume pentru a ne înălța, adică a făptui binele, cu iubire de sine și de ceilalți, și să ne întrebăm cu ce plecăm. Dumnezeu este bun și ne va fi iertat, dar remușcarea va fi un sentiment greu de suportat.

   Nimeni nu ne cere un curaj nebunesc, doar unul înțelept, unul care să dovedească că este înțeleasă problema în fața căreia ne aflăm și că avem înțelepciunea și noblețea de a o rezolva în spre binele nostru, iar conducătorul – spre binele celor pe care-i conduce, fiindcă poporul nu este orb, el are înțelepciunea sa și dreptatea sa. Michelangelo spunea că „se pictează mai mult cu creierul, nu cu mâinile”, poate așa putem și noi spune că se conduce un popor mai mult cu creierul –  făptuind, și nu doar cu vorbele –  promițând și alte ori, de promisiune uitând.

   Gândul îmi fuge la mult dorita Reunificare a țării noastre cu Basarabia și Bucovina de Nord. Ea ar trebui dorită de fiecare român. Doar în vremea comunismului nu s-a dorit această reunificare de către conducerea imbecilă de atunci, care era insensibilă la dorințele fraților lor. Cei care conduceau țara doreau comoditate, lipsa problemelor mai complicate care să le bulverseze interesele, care să le dea „bătaie de cap”, dând astfel dovadă de un înalt grad de lașitate.

   Nu de mult am văzut un reportaj realizat într-un sat din fosta Bucovina de Nord. O locuitoare termina răspunsul la interviul luat de jurnalist, cu întrebarea: „Dar noi ai cui suntem?” Numai aceste cuvinte erau de ajuns să-ți producă fiori. O existență nedorită, forțat acceptată.

   Îmi amintesc că am citit, cu buni ani în urmă, cartea lui Anatolie Pantiș intitulată „Ultimul tren spre România”, în care, făcea un scurt istoric al Basarabiei, punctând momentele importante și ajungând la ultimatumul dat de Uniunea sovietică în anul 1940. Profund impresionată, am extras un text în care se vorbea despre momentul Unirii Basarabiei cu România, despre omul politic, jurist, savant și scriitor român, Constantin Stere (1865-1936). Se întâmpla la începutul anului 1918: „Se deschide Congresul… Poetul Mateevici recită: Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară /Pe moșie revărsată./ Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam ce fără veste/ S-a trezit din somn de moarte/ Ca viteazul din poveste/ Limba noastră-i numai cântec/ Doina dorurilor noastre,/ Roi de fulgere ce spintec/ Nouri negri, zări albastre./ Limba noastră-i graiul pâinii/ Când de vânt se mișcă vara;/ În rostirea ei bătrânii/ Cu sudori sfințit-au țara./ Limba noastră-i frunză verde,/ Zbuciumul din codrii veșnici,/ Nistrul lin ce-n valuri pierde/ Ai luceferilor sfeșnici…/ Nu veți plânge-atunci amarnic,/ Că vi-i limba prea săracă,/ Și-ți vedea, cât îi de darnic/ Graiul țării noastre dragă./
Limba noastră-i vechi izvoade./ Povestiri din alte vremuri;/ Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc și tremuri/ Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram și-acasă/ veșnicele adevăruri./ Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng și care-o cântă/ Pe la vatra lor țăranii./

   Constantin Stere, Pan Halippa (amândoi din județul Soroca)… iau cuvântul. Constantin Stere: « … Ei, țăranii, ei, asupriții reprezintă viața și rezistența unui popor, aburul pământului, sudoarea, plânsul, râsul, durerea și cântecul. Ei, țăranii suferă cel mai mult când trimișii altor neamuri vin să le cotropească și să le secătuiască pământul, să le batjocorească fiicele, sa le ardă casele. Și vai, frați ruși, sunteți tot țărani… Sunteți țăranii pământului rusesc. Pământul vostru e dincolo de Nistru… De veți dori să rămâneți la noi, nimic împotrivă, numai că n-o să vă lăsăm să ne devastați casele, să jefuiți… Vom încerca să ne creăm regimentele noastre naționale, pentru a ne apăra avutul și cinstea de a fi oameni pașnici și gospodari. Nu mai putem răbda să fim călcați în picioare, întrucât n-am avea și noi o ființă națională, un stat. Ni-l vom face… »  C. Stere a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: «Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam… cerem astăzi în mod solemn, în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România ». […] Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere. Unirea s-a înfăptuit prin aceea că și-au dat mână cu mână. Pe atunci s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate cate s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, strada Victoriei și clădirile între străzile Victoriei și Păcii, Primăverii și Bulevardul Catedralei. Hora a ținut o noapte. Două zile mai târziu, deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină. Hora a cuprins întreaga piață de la Iași…”.

   Un proverb evreiesc spune că „Tăcerea înseamnă înțelepciune, dar să taci tot timpul, nu e înțelept”. Alții cred, și credeam și eu la fel, și mai cred, că întreaga înțelepciune umană se rezumă la două cuvinte: Așteptare și speranță. Așa o fi? Un proverb românesc privitor la așteptare legată de înțelepciune, spune: „Celui care știe să aștepte, timpul îi deschide porțile”, iar privitor la așteptarea îndelungată: „Până crește iarba, moare calul!”

Vavila Popovici – Carolina de Nord

We have not wanted to come out openly in the media, because it can so easily be misunderstood. But based on the article in Firda (translator´s comment: The local newspaper) by the Chief Administrative Officer of Naustdal county, and the editorial in the newspaper, we find it necessary to tell about the factual circumstances around the much talked-about Barnevernet-case in Naustdal. We do not think it is alright that the Chief Administrative Officer, other county employees, or anybody else be harrassed or bullied. But when we know that this case was a shock for many and especially for us in the family, then it is not strange that there would be reactions.

This case has hurt the whole family and way beyond us. It has also been painful to read articles about the case in different newspapers where the upbringing of the children has been presented negatively without knowing the actual conditions. We who live here in the home and have had the children around us since they were born, must be the ones who know best how the children have been with their parents. Grandmother has at times taken much care of the children. When they came from school and the parents were not at home, the kids were with us. When their present home was being refurbished, the whole family lived with us for six months, and we thereby had full insight into their upbringing.

We can assure that we have never seen that violence has been used against the children. Not even that they have raised their voices to them. The children themselves have never told us that the parents have been nasty to them. For us who love our grandchildren so much, it would be inconceivable to know that they were not happy and not to intervene. After all, we are well informed people.

An enormous number of phone calls have come to us in this time. People are totally disturbed when they hear which approach Barnevernet has used. A women from Oslo had learned about this case through the media. She asked if Barnevernet has taken away the children based on what the children have said. Could that be possible? she said. Then she told us that she had been involved in Barnevernet in Oslo. For her, this was an outrageous approach. While the Chief Administrative Officer says that “Barnevernet in Naustdal has done a good job”.

A close relative who lives another place in the country has an 8 year old son. He came home from school and claimed that the teacher had taken a stranglehold of him in the classroom. Mom questioned that, but he said this repeatedly. She contacted the teacher who was devastated. It was established as a fact that this was not the case. We have heard similar cases when children have come home from school and other places and told things that were not real. Everyone who has kids knows that they can exaggerate and take things out of context. Children can be influenced by games and movies, and can say what seems fitting based on the questions they are asked.

We perceived from what the editor wrote in the editorial that he has chosen side in the Barnevernet-case. He mentions especially Christian upbringing, and writes that this “of course is total fabrication”. Well, then let us see what the principal of the school, according to the case documents, says in the telephone with Barnevernet on October 13th: “The school tells that it is a very Christian family with strong faith, a sin concept (translator´s remark: “syndstenkning” implies conviction of the sinfulness of man), punishment from God. All aunts and uncles share this view. The principal thinks that this inhibits the children”. Is this fabrication? We could also ask why this is brought into the report from the school? This cannot be perceived in any other way than that the principal maintains that Christianity is damaging for the children.

During police examination, the mother´s father was asked whether he knew that the children were exposed to some pressure (indoctrination relating to the Christian faith). When the mother´s father started to answer a little to the side of the question, he was told to not say anything other than what the case is about. Therefore the Christian upbringing is what the case is about. Is this also fabrication?

It is somewhat odd to note that foreign media have understood what has happened in Naustdal county in this case, whereas Norwegian media have not understood, or rather, don´t want to understand. Here we are living in the old assumption that “little and kind Norway” does not persecute Christianity – but there are many ways to do that.

The editor of Firda says in the editorial that one must “trust that Barnevernet tries to do what is the best for the children”. Yes, but how are the children doing? Well, they say that they cry a lot and miss their parents. Both of them said that repeatedly. They wanted to go back home. The oldest girl is now 10 (in January) said in a phone call on January 14th when mother´s father was present (first contact since November 16th) that she was super-angry when they prohibited her from meeting her parents.

Defenseless children are held captive away from the home against their will. We cannot find words to express what we feel. And this is called by the county´s Chief Administrative Officer: “Barnevernet in Naustdal has done a good job”. We must be allowed to ask: What is on the inside of people who can do something like this against someone´s children?

Barnevernet has a working method that psychs out both children and adults. They cannot have any other objective than to have the children and parents break down. It is hard to have to say this, but based on the actions of Naustdal´s barnevernet, as we have experienced it, our perception is that no family with children in the county should feel safe, especially foreigners.

Please excuse us, Chief Administrative Officer, but we have good advice to give: Now the time has come for you to resign and take Barevernet with you. The county and we who live here cannot accept that Naustdal has become world wide famous because of a merciless Barnevernet that keeps children captive so they cannot come to their good home with good parents.

Ruth’s father, grandfather of the Bodnariu children

Translation from Norwegian to English by Jan-Age Torp

Prelegere Publică la Universitatea Uppsala

2 iunie 2015

Este un privilegiu pentru mine să vizitez Universitatea Uppsala și să-mi împărtășesc gândurile asupra relevanței contemporane a lui Gurudev Rabindranath Tagore, poetul național al Indiei și primul non-european care a câștigat premiul Nobel, precum și a relevanței lui Mahatma Gandhi, părintele națiunii indiene. Am petrecut două zile împachetate în această frumoasă țară. Legături robuste unesc cele două țări ale noastre, nu în ultimul rând, o statornică devoțiune pentru valorile democratice și angajamentul pentru pacea globală și non-violență.

Pacea globală a fost o valoare pe care și Tagore și Mahatma Gandhi au înbrățișat-o. A vorbi pe acest subiect în Universitatea Uppsala este îndeosebi relevant din două motive. Întâi, Gurudev ori Respected Teacher, cum a fost numit Tagore de către Mahatma Gandhi și de restul țării noastre, a vizitat Suedia în 1921 și 1926. În timpul vizitei sale din 1921, el a vizitat și Uppsala, unde el l-a întâlnit pe Laureatul Nobel Arhiepiscopul Nathan Sonderblom, și s-a familiarizat el însuși cu Odinslund, site-ul funerar regal din timpurile Vikingilor. Apoi, între-un spirit ecumenic, el a făcut o vizită la Catedrală.

Aș vrea să expim adânca gratitudine a delegației mele și a mea însumi, într-adevăr a întregului meu popor, Universității din Uppsala, pentru a fi instalat un bust al lui Gurudev Rabindranath Tagore în Departamentul ei de Limbi Străine. Acest bust comemorează centenarul atribuirii Premiului Nobel lui Tagore și stă ca memento al legăturii sale speciale cu Uppsala. Sunt încântat să aflu că 27 din lucrările lui Tagore au fost traduse în suedeză și sunt larg apreciate.

Al doilea motiv pentru care sunt în particular fericit este că acest sacru centru de studii a nutrit pe Dag Hammarskjold, un mare suedez și al doilea Secretar-General al Națiunilor Unite. Hammarskjold, la vârsta de 47 ani și 255 de zile, a fost cel mai tânăr din deținătorii postului. El a deținut postul pentru două termene, începând din 1953, până la nefericitul deces în 12 septembrie 1960, într-un accident de avion în Congo. Contribuția sa la cauza păcii i-a adus respect și popularitate în toată lumea. Mă întreb câți dintre dumneavoastră știu că acest nobil diplomat a fost binecuvântat și cu o imensă înțelepciune spirituallă. Una din moștenirile de la Națiunile Unite este crearea unei Room of Quiet, care există și astăzi. Dag Hammarskjold a fost conștient că primul pas pentru a găsi pacea în afară este a găsi-o înăuntru. El a știut că meditația și quiet/liniștea sunt importante condiții pentru această căutare.

Constituția UNESCO începe cu următoarele cuvinte, „Dacă războaiele încep în mințile oamenilor, atunci apărările păcii trebuie construite în mințile oamenilor. Ignoranța unora pentru căile și viețile altora a fost o cauză comună, de-a lungul istoriei omenirii, a acelei suspiciuni și neîncrederi între popoarele lumii, prin care diferențele lor au izbucnit de prea multe ori într-un război.”

Aceste cuvinte sună tot atât adevărate azi, cum au făcut-o când UNESCO a fost fondat în 1945. Pacea trainică se poate stabili numai pe baza solidaritții morale și intelectuale a omenirii. Agrementele politice și economice nu vor construi prin ele însele o pace durabilă. Pacea trebuie fundată pe un crez că nu există decât o umanitate și, pentru a folosi cuvintele lui Tagore: „În cazul în care lumea nu a fost ruptă în fragmente de înguste ziduri casnice.”

Rabindranath Tagore a fost un om de renaștere și astfel de oameni se găsesc rar în istorie. În personalitatea lor, ei captează nu numai timpurile în care trăiesc, dar și multe întrebări complexe care transcend geografia și sunt pertinente pentru toate țările și comunitățile din lume. Tagore a fost un geniu versatil. El nu a fost doar poet și autor, dar și compozitor, pictor, filosof și educaționist. El a fost ambasadorul perfect al țării noastre, într-un timp când se știa puțin despre India în lumea din afară. De-a lungul vieții lui, el a fost fascinat de ideea interacțiunii între civilizații, prin schimb de cunoștințe despre culturilor și literaturilor lor, care reflectă valorile universale ale umanității. Într-o lume ferecată de rasă, credință și culoare, Rabindranath Tagore a promovat internalionalismul pentru o nouă ordine mondială, bazată pe diversitate, sinceritate, toleranță și co-existență. El a călătorit pretutindeni, predicând religia adevărului și armoniei, a legii și compasiunii.

Punctele de vedere ale lui Tagore asupra ‘naționalismului’ revelă dezgustul său pentru îngustime, diviziune rasială și stratificare socială. El credea ferm că pacea mondială nu va putea fi realizată până când națiunile mari și puternice nu vor curba dorința lor de expansiune teritorială și control asupra națiunile mai mici. În opinia sa, războiul a fost consecința materialismului agresiv occidental, care s-a dezvoltat în prima parte a secolului al 20-lea, cu știința divorțată de spiritualitate. Potrivit Poetului, Estul și Vestul trebuie să se întâlnească pe un teren comun și în termeni de egală camaraderie, „când cunoașterea curge în două fluxuri – din Est și din Vest” și „în unitatea lor este percepută unicitatea Adevărului care străbate și susține întregul Univers.” Așa cum pregnant s-a exprimat, și citez: „Buddha a fost cel ce a cucerit lumea, nu Alexandru” (încheiat citatul).

Dacă Tagore a fost purtătorul de torță intelectual și spiritual al păcii globale, Mahatma ori Marele Suflet a fost cel ce a arătat lumii că Satyagraha ori forța adevărului și Ahimsa ori Non-Violența pot fi asamblate spre a crea o lume mai dreaptă. Mahatma Gandhi a început experiențele sale cu folosirea adevărului împotriva violenței în Africa de Sud și apoi a dezvoltat-o pentru a crea în India o mișcare de pace, cum lumea nu a văzut mai înainte. Această mișcare nu numai că a rezultat în independența Indiei, dar a vestit sfârșitul colonialismului în toată lumea. Sunt fericit să informez această audiență că în 9 ianuarie, anul acesta, noi, în India, marcăm o sută de ani de când Gandhiji s-a întors din Africa de Sud.

Gandhiji a spus: ‘My Life is My Message‘ . Fostul nostru Prim Ministru Indira Gandhi, în prefața ei la cel de-al 90-lea Volum al monumentalei compilații a scrierilor lui Gandhiji, ‘The Collected Works of Mahatma Gandhi’, a explicat semnificația acestor cuvinte. Ea a scris: „El a fost unul care a vorbit cum a gândit și a acționat cum a vorbit, unul, dintre puțini, pe care nicio umbră nu a căzut între cuvânt și faptă. Cuvintele lui au fost fapte, și au construit o mișcare și o națiune, și au schimbat viața a nenumărate persoane”. Ce este această umbră de care vorbea Primul Ministru Indira Gandhi? Este umbra neadevărului și a falsității. Numai o persoană care a văzut adevărul ca pe un Dumnezeu ar putea vorbi de viața însăși ca un mesaj.

Apostolul non-violenței, Mahatma Gandhi a avut aceeași credință în umanism și deschidere a minții precum Rabindranath Tagore. El a spus, și citez: „Eu nu vreau să-mi fie casa zidită în toate direcțiile și ferestrele mele să fie umplute. Vreau să fie culturile din toate țările suflate lângă casa mea cât de liber posibil. Dar refuz să-mi fie smulse picioarele de către cineva. Refuz să trăiesc în casele altora ca un interlop, un cerșetor ori sclav ” (unquote).

Gandhiji, ca și Tagore, a avut o statornică preocupare pentru natură și pentru unicul plasament al conștiinței umane, într-o intricată, intimă și armonioasă relație cu natura. Un alt mesaj important pe care l-a dat Gandhiji a fost că economia nu este de folos fără etică. Acest simplu edict creează un cadru moral în care ingeniozitatea umană trebuie să funcționeze. Limitele lăcomiei umane trebuie definite de imperative interioare și nu de constrângeri exterioare. Acest imperativ lăuntric, pe care el l-a numit fruomos „glas mic de taină”, este disponibil pentru noi toți, dacă noi cultivăm capabilitatea de a-l asculta și urmări.

Plasând etica în inima economiei, Gandhiji ne-a dat o idee a cărei semnificație este nesfârșită. Aceasta este ideea tutelei bazate pe credință, care este o capacitate unică a omului. Toți trăim prin și din încredere. Gandhiji ne-a cerut să fim tutori și să avem credință în bunătatea inimilor noastre și a inimilor celorlalți. Această bunătate ne-ar permite să acționăm ca tutori a ceea ce este atât al nostru cât și non al nostru.

Pentru Mahatma Gandhiji, Ahimsa a fost nu chiar o metodă sau un instrument. Aceasta necesită recunoașterea umanitatății altora, incluzând umanitatea celor care caută să conteste. Ahimsa este bazată pe ideea că și alții sunt capabili de recunoașterea adevărului și de a acționa asupra lui, oricât de rău sfătuiți și chiar opresivi ar putea fi pe termen scurt. Ahimsa nu este chiar o non-rănire. Este o forță activă care îmbrățișează pe celălalt, eradicând diferențele dintre eu și tu. Gurudev Rabindranath Tagore și Ganghiji amândoi au recunoascut că folosirea Ahimsa va elibera până la urmă pe cel nedrept și pe opresor de nevoia și dorința de a perpetua injustiția și suferința altora.

Se întîmplă rar în istorie ca doi clarvăzători, două persoane care sunt capabile să se adreseze nu numai timpurilor lor, dar și generațiilor viitoare, să lucreze în strâns dialog. Prezența simultană a Poetului Tagore și Mahatma Gandhi este o binecuvântare unică pe care India a primit-o, și noi credem că această providență plasează asupra noastră o specială responsabilitate de a ne implica noi înșine activ în promovarea dialogului dintre diferite religii, credințe, culturi și civilizații.

India, cu populația ei de 1,25 miliarde, a fost casă amestecului de etnicități și religii timp de secole. Nouă ne este clar că pacea trainică poate fi construită numai pe fundația respectului mutual, pentru care au pledat consistent și elocvent ambii, Tagore și Gandhiji.

Mahatma Gandhi a influențat mulți lideri din toată lumea, prin gândirea și acțiunea sa, incluzând pe Martin Luther King, Lech Valesa, Steva Biko, Nelson Mandela, Desmond Tutu, Dalai Lama și Aung San Suu Kyi. Martin Luther King Jr a mers până la a spune, și citez: „Christ a furnizat spiritul și motivația, în timp ce Gandhi a furnizat metodele lor.” (închis citatul) El a spus în altă ocazie, și citez: „Dacă este ca umanitatea să progreseze, Gandhi este inevitabil. El a trăit, gândit și acționat, inspirat de viziunea umanității evoluând spre o lume de pace și armonie.” (închis citatul)

Mahatma a întrbat odată, citez din nou: „Ce difernță fac morții, orfanii, cei fără adăpost, dacă nebuna distrugere este forjată sub numele de totalitarianism ori de sfântul nume al libertății și democrație?” (închis citatul)

Nu am nicio ezitare declarând că ideea de adevăr, sinceritate, dialog și non-violență, îmbrățișate de Tagore și Gandhiji, furnizează cel mai bun pas înainte pentru o lume confruntată cu intoleranță, bigotism și terorism. Valorile lor și viziunea lor sunt mai relevante astăzi decât oricând înainte, într-o lume căutând disperat soluții permanente la conflicte și tensiuni. Aceste idealuri, prin urmare, au nevoie să fie propagate departe și aproape, în special printre tineri.

Mulțumesc Universității Uppsala pentru a fi semnat un agrement cu Indian Council for Cultural Relations pentru stabilirea unei Catedre de Indian Studies, care, sunt sigur, va disemina și cunoștințe despre viața și opera lui Tagore și Mahatma Gandhi, printre oamenii Suediei.

Permiteți-mi să închei această prelegere cu cuvintele lui Tagore din faimoasa lui telegramă către Academia Suedeză după câștigarea Premiului Nobel. Trimit fiecăruia și tuturor „aprecierea mea recunoscătoare pentru generoasa înțelegere care a adus departele aproape și a făcut un străin un frate”.

Când totul e spus și făcut, o consimțire de a înțelege ceea ce este îndepărtat și diferit este cea mai bună cale de a asigura pacea globală.

Situaţia actuală, în care se află acest colţ de ţară atât de prost guvernat, este penibilă. La cârmă se află un regim oligarhic, care a capturat mai toate instituţiile statului, care este vinovat de furtul Miliardului, care este vinovat de tărăgănarea investigaţiilor privind găsirea vinovaţilor de acest megafurt (tărăgănarea investigaţiilor de către clasa politică de la conducere este explicabilă. Îşi dau seama că dacă Kroll va săpa mai adânc va da la sigur de nişte nume ale făptaşilor acestui furt, dar care ei nu vor sa fie scoase la iveală). Avem un stat în care unul dintre vinovaţii direcţi în furtul Secolului – I. Şor, în loc să stea la dubă este ales primar de Orhei (mai corect Şorhei cum mai glumesc unii mucaliţi) de o majoritate, care-l consideră cel mai bun primar din toate timpurile. Avem un stat, în care cel mai mare oligarh (V. Plahotniuc) s-a dorit să fie primar (ca Usatîi la Bălţi şi Şor la Orhei!) pe întreaga Republică. Faptul că nu ia reuşit în mod direct ia reuşit în mod indirect, împingându-l în faţă pe marioneta sa Filip. Avem un stat, în care în poziţii cheie cum ar fi cea de la CSJ sunt „alese” persoane cu mari probleme de integritate.

Mai are şi unele merite această guvernare„democrată proeuropeană”, „meritul” de bază fiind compromiterea aproape ireparabiilă a ideii de integrare europeană, a încrederii partenerilor europeni, atât de încântaţi de „povestea de succes” a Republicii Moldova de acum doi ani. Tot meritul acestei guvernări este distrugerea totală a dreptei şi centru-dreptei. Ce s-a ales din PLDM, care acum doi ani în urmă era cel mai puternic, având 1/3 din locuri în parlament, şi care ne chema să luptăm pentru Moldova fără comunişti? Nimic, doar încrederea făcută ţăndări a susţinătorilor lui. Filat în loc să devină erou naţional, care a realizat integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană, a preferat locul de puşcăriaş. Ce se întâmplă cu PL, cu liderul lui după ultimele mari trădări prin coalizarea (în numele salvării cursului proeuropean, spune M. Ghimpu. Şi Iu. Roşca îşi justifica cam în acelaşi mod trădarea din 2005) cu alde Reşetnikov, Ivanov ş.a. baistruci ai lui Voronin paraşutaţi pe platforma pregătită de Plahotniuc – aşa numita platformă social-democrată? Îl priveşti uneori pe liderul PL şi te cruceşti auzindu-i argumentele. Ca şi Ceauşescu de altă dată este încrezut că toţi susţinătorii de altă dată iau rămas fideli, că toate aceste „revolte” ale votanţilor PL sunt nişte făcături. Că nu e aşa ştiu mulţi. Eu sunt unul care din 2007 am votat permanent PL, dar pe care, spun aceasta cu părere de rău, că nu-l voi mai vota niciodată. Ca mine sunt mulţi. Să nu vadă liderul PL aceste lucruri. Chiar şi recenta vizită a dnei ministru al Educaţiei C. Fusu la Şoldăneşti unde a fost fluierată, nu le spune nimic? Cu o astfel de atitudine a liderului lui nu e greu de prognozat soarta acestui partid în viitoarele alegeri, care ar putea să aibă loc chiar în toamnă. Va avea soarta similară cu cea a ppcd-ului lui Roşca, care până în ultimele momente nu a cedat cârma srl-ului lui altei persoane. Să fim sinceri, într-un fel M. Ghimpu a salvat guvernul lui Plahotniuc de la cădere acum, când nici nouă, celor de pe dreapta, nu ne convine. Însă dacă pe M. Ghimpu îl doare, într-adevăr soarta viitorului european al acestei aşchii de popor, ar începe pregătirile pentru alegerile din toamnă, pe care le-ar putea provoca, ieşind din actuala guvernare a lui Plahotniuc, atât de detestată atât pe interior cât şi, în special, pe exterior, de unde ar trebui să primim diverse asistenţe financiare pentru distanţarea de Rusia.

De asemenea, constatăm cu regret că avem un stat, în care dacă guvernarea cade acum la putere vin forţe clar promoscovite – o stângă formată din Dodon, Usatîi, Voronin şi Lupu, care s-ar putea să aibă o durată de viaţă chiar mai lungă decât cea a pcrm-ului lui Voronin (Putin va şti cum să stimuleze durabilitatea acestei guvernări). Opoziţia de stradă, reprezentată de liderii Platformei DA, este una infantilă, mioapă. Să nu înţeleagă liderii ei un lucru atât de simplu că dacă ceri ca guvernarea să cadă acum, când nici tu nu ai un partid înregistrat, înseamnă să le asiguri lui Dodon şi Usatîi venirea la putere. S-a văzut acest lucru şi în mişcările stradale organizate împreună, când mulţimile erau ale Platformei DA, iar succesele au fost privatizate de Dodon şi Usatîi. Este clar că presiunea asupra guvernării, corelată cu presiunea externă, este necesară pentru ai ţine în suspans pe guvernanţi, dar nu a cere demisia ei imediată, când încă nu eşti gata pentru a intra şi câştiga în cursa electorală.

Acelaşi lucru se petrece şi la nivel local, unde cei din Platforma DA coalizează direct cu Dodon şi Usatîi. După ce am pierdut „capitala de nord” Bălţiul suntem pe cale de a pierde şi Chişinăul, un fruct atât de dorit de Dodon, care a fost foarte aproape de a-l câştiga personal în a. 2011, şi aproape în a. 2015 prin doamna sa de fier Z. Greceanîi. De ce nu ar fi fructul dorit dacă Chişinăul reprezintă apr. ¼ din populaţie, peste 70% din acumulările financiare. În acest scop Dodon a mers chiar la unele jertfe: l-a paraşutat pe I. Ceban din funcţia caldă şi onorabilă (pentru el) de parlamentar în funcţia de consilier municipal (ce nu faci de dragul partidului!). Ajuns aici acest I. Ceban (îi priveam cu dezgust comportamentul de lacheu de la câteva emisiuni ruseşti de la Moscova, fiind măgulit de marea onoare care i s-a făcut) se comportă ca şi haiducul Petrenko de altă dată. Face totul pentru a zădărnici activitatea primăriei. Pentru socialişti cu cât e mai rău în oraş cu atât e mai bine pentru partidul lor.

          Să nu se înţeleagă greşit că iau partea PL din Consiliu municipal. Din păcate dl D. Chirtoacă trebuia să facă ordine în echipa sa (având atâtea semnale!) după alegerile din primăvara anului trecut, să stopeze orice scheme frauduloase (în construcţii, comerţ, transport). Acum, pentru a nu permite accederea lui Dodon la primărie, D. Chirtoacă ar trebui să fie mai flexibil (a acoperi ambrazura cu pieptul gol nu este cea mai bună soluţie), să se distanţeze şi de unele declaraţii şi acţiuni ale unchiului său, care-i pot afecta imaginea. Dacă, urmărind un scop clar, altul decât al lui M. Ghimpu (mai sper încă!), Voronin şi-a paraşutat 2/3 din efectivul său din parlament (pentru a salva ţara!) de ce nu face acelaşi lucru şi în consiliul municipal ca să    nu-l dea pe mâinile lui Dodon (pe care îl detestă!!!)? „Enteresul şi iar enteresul” cum ar spune marele Caragiale.

Această lupta fratricidă în consiliul municipal trebuie dusă până la un anumit moment, după care dacă nu te opreşti poţi nimeri în situaţia celor doi berbeci, care se bat crâncen (de ies scântei din coarnele lor) sub privirea lupului (nu a celui din parlament) hămesit de foame, care aşteaptă momentul potrivit.

Dă-le Doamne „aleşilor poporului” puţină raţiune pentru a evita colapsul şi la nivel municipal.

Valeriu Dulgheru