Cuvânt și iubire

Scrisoare deschisă domnului profesor Viorel Roman

 

Am citit cu atenţie, ca de fiecare dată, şi cele trei texte elecronice primite de la Dv. mai în urmă: „Papa Francisc în România”, „Traian Băsescu la Roma”, precum şi tezele comunicării prezentate la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.

 

Mă simt îndemnat să comentez primul dintre ele; celelalte două privesc în bună măsură speranţele iluzorii ce vi le-aţi spus în promisele demersuri ale fostului şi de tristă amintire preşedinte Băsescu în adâncirea dialogului ortodoxo-catolic. Însă, ca şi mulţi dintre noi, aţi pariat – o spun abrupt! – Pe un cal mort. Mort politic şi moral, dar foarte penal, cum se vede mai bine acum!

 

Textul la care mă opresc reia într-o formă concentrată materia cărţilor deja scrise de Dv. pe subiectul „Uniaţiei şi al rolului modelului latinist al Şcolii Ardelene în occidentalizarea românilor”. Constat însă că acum priviţi şi mai apăsat acest rol ca fiind în opoziţie şi superior aceluia operând în a doua jumătate a secolului al XIX în Principatele Unite şi apoi în Regat în perioada modernizării României.

 

Deşi am dat un răspuns mai amplu la timpul cuvenit interpretărilor Dv. asupra fenomenului românesc, textul ce îl semnaţi această dată cuprinde enunţuri mult prea radicale ca să nu provoace controverse, poate chiar luări de atitudine. Cele ce susţineţi au ca premisă o idee formulată apodictic: pentru istoria românilor, „Carpaţii despart Orientul de Occident atât fizic, cât şi spiritual, social-politic”. E o afirmaţie gravă, de-a dreptul nihilistă. Întreaga evoluţie a poporului român demonstrează tocmai contrariul. Ar fi cu totul de prisos aici să încerc măcar argumentarea elementară pe măsură, ca să vedem ceea ce de fapt realitatea noastră naţională a consfinţit indubitabil: Carpaţii fac parte din fiinţa noastră metafizică, aşa cum noi aparţinem destinar orizontului lor istoric protector. Fruntea lor eternă, cu tot ce o înconjoară, dă adâncime sufletului nostru. Arcul carpatic a fost şi este coloana vertebrală geografică, dar şi istorică, politică şi cultural-spirituală a poporului român, la care etnogeneza şi creştinarea s-au produs, semnificativ, în acelaţi unic şi organic proces.

 

Aşadar, cum să mai căutăm peste timp motive pentru ceea ce ne-ar despărţi, implicit confesional, de noi înşine? Cu atât mai mult cu cât există şi mai încoace o logică a devenirii noastre: constituirea naţiunii române în secolul al XIX, Unirea Principatelor şi apoi desăvârşirea unităţii statale româneşti în urma Primului război mondial. Toate acestea au fost însoţite de creşterea culturii româneşti şi înscrierea ei în circuitul valorilor europene, rezultat la care a contribuit şi spiritul critic al Junimii şi, ulterior, al „Vieţii româneşti”. În raport cu progresele obţinute, ideologia culturală a latinismului Şcolii Ardelene era deja depăşită.

 

Pe de altă parte, în pofida susţinerilor Dv. nici geografic România nu este la marginea orientală a Europei, afară de faptul că locul unde existăm ne-a permis să realizăm o sinteză culturală aptă să valorifice şi, mai mult, să valorizeze creativ influenţe spirituale diverse. De aceea, împărţirea absolutizantă a Europei între Est şi Vest, îndeosebi astăzi, într-o lume în care spaţiul şi timpul au desfăşurări, respectiv ritmuri predominant integrative, exprimă o optică infirmată de realităţi. Voi face însă, în cele ce urmează, alte câteva referiri la consideraţiile Dv. Afirmaţi, mai întâi, că în 1054 Marea Schismă a produs „anatemizarea reciprocă” a Constantinopolului şi Romei, dar, aşa cum se ştie, ea, Roma, s-a despărţit şi de celelalte trei patriarhii creştine, nu doar de aceea bizantină.

 

Departe de adevăr este şi enunţul după care „în 1214 cruciaţii refac pentru scurt timp unitatea creştină”. Dar ei au „refăcut-o” dărâmând zidurile de apărare ale Constantinopolului, prădând şi chiar ucigând locuitori. Actele lor de barbarie au pregătit o severă breşă în ocuparea ulterioară de către turci a centrului răsăritean al romanităţii. Biserici catolice din Occident se mândresc şi astăzi cu odoarele prădate în Est şi aduse în Vest. Halal refacere a unităţii creştine!

 

La un moment dat formulaţi o frază ce adună laolaltă, în opinia mea, destule imprecizii. „La 1700, spuneţi, ortodocşii români din Transilvania se unesc cu Roma, descoperă astfel originea latină a neamului şi Şcoala latinistă Ardeleană formulează Programul de emancipare naţională, care intră în conflict atât cu maghiarii, cât şi cu greco-slavii din Ţările Române”. Mai întâi, să reţinem că Uniaţia nu a angrenat chiar întreaga suflare românească de peste munţi. De asemenea, nu prin Uniaţie s-a descoperit originea noastră latină: ea fusese afirmată de cronicarii „de dincoace” şi des invocată de Cantemir moldoveanul. De aceea, mai degrabă, Uniaţia, pentru a se legitima, a preluat ca argument istoric ideea originii noastre latine (origine susţinută nuanţat astăzi, în baza progreselor istoriografiei). Iar „Programul emancipării naţionale” era incipient, la stadiul idealului, al năzuinţei de unitate naţională. Cât priveşte „conflictul” acestuia cu „greco-slavii din Ţările Române”, e de discutat nu doar asupra presupusei sale manifestări, cât cel puţin în aceeaşi măsură, asupra alegaţiei că la sud şi est de Carpaţi locuitorii pământului românesc erau… „greco-slavi”! Însă nici cei mai subiectivi istorici străini, învederaţi antiromâni, nu au susţinut un atare „adevăr”.

 

În 1859, nu „Alexandru Cuza uneşte Moldova cu Muntenia”; voinţa populară, în contextul politic european, a realizat Unirea. Ea nu a fost rezultatul întâmplător al unei iniţiative personale. Cuza a reprezentat, desigur, simbolul ei personalizat. Să precizăm şi faptul că Unirea Principatelor angaja un larg orizont problematic ca să se fi putut concentra, dacă ar fi fost cazul, pe obiectivul „Unirii cu Roma”. Pe linia unei false legături cauzale, afirmaţi net că, după 1918, „Unirea cu Roma eşuează/România Mare se dezmembrează”. Ce simplu ar fi să putem da efectiv această explicaţie pentru dezmembrarea Ţării, produsă în realitate ca urmare a ultimatumului sovietic şi a diktatului de la Viena din vara fatidicului an 1940! Atunci, teatrul politic european, cu ţesătura sa de interese transnaţionale şi antinaţionale, însoţite de laşităţile occidentale cunoscute a permis-o.

 

Susţineţi, totodată, că „Modelul de viaţă occidental e interzis, cel ortodoxo-comunist moldo-valah devine dictatorial până în anul 1989”. Dar cine l-a interzis? Noi românii, care am aşteptat ani postbelici la rând „să vină americanii” sau, dimpotrivă, ocuparea militară sovietică a României, făcută cu bună înţelegere a aceloraşi aliaţi occidentali ai Moscovei! Construcţia conceptuală „modelul ortodoxo-comunist”, care pe deasupra să fi fost şi „moldo-valah” nu este doar logic-formal incorectă, ci şi neadevărată material, ca să nu spun, cu regret, că e negativ provocatoare. Logic-formal e inadecvată prin natura să oximoronică: comunismul a fost prin natura să antireligios; ateismul a constituit emblema să. În România, mai ales aceea a „obsedantului deceniu”, condusă de comuniştii desţăraţi în frunte cu Ana Pauker, Vasile Luca, Chişinevschi şi alţii, preoţii creştini în general, nu doar uniţii, au fost persecutaţi şi nu puţini dintre ei, întemniţaţi. Aceeaşi sintagmă folosită de Dv. atribuie aşa-zisului model ortodoxo-comunist apartenenţă „moldo-valahă”. Rezultă, vrând-nevrând, că Ardealul a suportat opresiunea acestuia pentru că, nu-i aşa?, dacă nu ar fi fost „moldovalahii” în cauză, ardelenii ar fi scăpat de oroarea celor trăite în anii ştiuţi! De altfel, o şi spuneţi negru pe alb: „Modelul moldo-valah încearcă să domine Transilvania şi Banatul”. Adăugaţi tot aici şi afirmaţia şocantă că o face „cu ajutorul maghiarilor/UDMR-ului”.

Dar să mergem mai departe.

 

Amintind de Ceauşescu, scrieţi că atunci „când a ieşit la iveală reaua credinţă a dictatorului, e lichidat”. Datora cumva Ceauşescu bună-credinţă acelora care l-au lichidat având ei atâta dragoste pentru noi? I-au atras moartea interesele puse în pericol de proiectul său financiar-bancar împotriva internaţionalelor spoliatoare. El a fost asasinat nu de poporul român, căruia îi greşise cu dure constrângeri, ci de mâna agenţilor internaţionalişti de la noi, transformaţi în apostolii democraţiei de carton ce a permis mai apoi jefuirea Ţării. Ca urmare, România de azi nu reprezintă, cel puţin economic, mai nimic!

 

Vă întreb, domnule profesor Viorel Roman, cât de „ortodoxo-comunişti” şi cât de „greco-slavi” suntem noi, „moldo-valahii”, adică aceia ce întâmplător nu suntem ardeleni, dacă, aşa cum recunoaşteţi, Fericitul Ioan Paul al II-lea, la venirea în Bucureşti, „a fost primit călduros de sute de mii de credincioşi”? Veţi consta1a că şi promisa vizită a Papei Francisc va produce acelaşi ecou generos. Ce s-ar proba astfel? Că am fi noi, cei de dincoace de Carpaţi, nişte „greco-pravoslavnici”? Oricum, Papa are a se întâlni şi cu grecii-greci şi, de ce nu, şi cu pravoslavnicii-pravoslavnici la ei acasă întru dialog de aşteptată unitate creştină!

 

Cultura românească, aşezată sub vremi pe tărâm de confluenţă, şi-a înfrumuseţat limba, patrie a spiritului, cu parfumul irepetabil al ad-stratului slavon. Mentalul, însăşi fiinţa românească adună în cuprinsu-le reprezentări şi caracteristici care le îmbogăţesc, întreţinându-ne astfel şi mai viu conştiinţa de noi înşine. Toate acestea nu sunt un neajuns; ele constituie un fericit adaos la dăltuirea personalităţii colective, cu care putem astfel spori prinosul nostru la edificiul comun al Europei.

 

Sub noul pontificat vine să se producă o largă deschidere a dialogului catolicismului cu ortodoxismul. Ce poate fi mai promiţător în acest sens decât mesajul Papei Francisc? El ne asigură, conform însuşi citatului Dv., că „Biserica catolică nu doreşte să impună nicio condiţie în afara celei a profesiunii de credinţă comune. Suntem gata să căutăm împreună modalităţile prin care să garantăm unitatea necesară a Bisericii în condiţiile actuale”.

 

Aşadar, „unitatea cu Roma” înseamnă astăzi, deopotrivă, unirea Romei cu ortodoxismul, presupune o mişcare cu reciproce angajări. Unitatea adevărată a creştinismului, implicând însă şi creştinii de alte confesiuni, cere, ca repere fundamentale, atât regăsirea originarităţii credinţei, cât şi făurirea unui orizont de largă deschidere spre toate zările şi izvoarele de spiritualitate ale umanităţii, într-un dialog apt, între altele, să pună pavăză marasmului moral al individualismului şi libertinajului erodând speţa umană.

 

În viziunea teologilor eliberării, cu o prezenţă tot mai vie în mişcarea creştină a Lumii a treia, reperele amintite se condiţionează organic. Pentru nu puţini gânditori creştini, Dumnezeul revelat de Iisus nu este Dumnezeul Vechiului Testament, al mentalităţii tribale, de dominare a altor neamuri. Fiul, se ştie, poartă mesajul divin al iubirii universale, al altei religii şi morale, depăşind viziunea Torei. Deschiderea spre universalitate înseamnă astăzi, totodată, plasarea învăţăturii creştine în câmpul fertil al spiritualităţii popoarelor ce au îmbrăţişat-o. Numai sădindu-se în solul tradiţional al vechilor culturi amerindiene, africane, ori asiatice, ea îşi asigură acolo vitalitatea. Creştinismul amerindian, de pildă, este, indiscutabil, moştenitorul mentalului arhaic în care a putut prinde rădăcini noua credinţă. Fondul precreştin a constituit în fapt patul germinativ de reprezentări pe care a încolţit aceasta. Cum ar fi putut omul îndepărtatului tărâm să păşească pe luminosul drum printr-o negare oarbă a experienţelor sale primordiale?

 

Pentru creştinul Americii Latine, ca şi pentru acela african ori asiatic, pentru fiecare în felul lui, moştenirea precreştină a constituit un tezaur de valori comparabile, cum s-a afirmat, cu acelea ale Vechiului Testament. Evident, formele culturale ale creştinismului occidental s-au regăsit în spaţiile extraeuropene, dar omul creştin al acestora a descoperit un Dumnezeu mai puţin occidental. Acest om nu se putea întâlni cu sine într-o metafizică creştină dedusă din modelul absolutizant al etnocentrismului european, el însuşi cu baza în cultura iudeo-mediteraneeană. Creştinismul – se ştie prea bine – nu este ab origine occidental; afirmat iniţial ca religie orientală, a fost asumat de Occident într-o inerentă formulă proprie, promovată însă ulterior ca model absolut.

 

Aşa cum s-a observat, mişcarea creştină extraeuropeană aşază, de o vreme, credinţa în relaţie directă cu problematica existenţială specifică, marcată de subdezvoltarea economico-socială cu alarmantele sale manifestări, pentru care „monoteismul” economiei de piaţă este departe de a fi o soluţie a globalizării raţionale. În aceste spaţii îndeosebi, demersul teologic nu justifică deductiv, din textele sacre, Ideea socială şi angajarea în eliberarea omului. Operează, dimpotrivă, o raportare inductivă la istoria concretă, la realităţile nemijlocite, în măsură să ofere învăţăturii christice mobilul practic al descifrării mesajului umanist al Fiului. Altfel spus, pentru teologii eliberării, îndeosebi la ei, transcendenţa divină nu este o exterioritate a refugiului salvator, derobându-l în consecinţă pe individ de responsabilitate şi angajare; e transcendenţa asumată călăuzitor în istoria reală, trăită şi modelată în spiritul mesajului divin. Istoria, s-a spus, se salvează de nimicnicie prin lucrarea îndrumătoare a transcendenţei, iar aceasta se viabilizează, se deschide omului prin istorie. Ceea ce înseamnă că raportarea la transcendenţă este una de asumare, cu inconfortul politic al protestului ce îl incumbă faţă de statu-quo-ul înlănţuitor, oricare ar fi el. Pentru lumea a treia, îndeosebi pentru ea, aceasta este calea autentică a receptării mesajului christic.

 

În ultimă analiză, conceptul transcendenţei propus de teologiile eliberării induce acel suflu universalist propriu ecumenismului veritabil. Deschis la diversitatea şi bogăţia ireductibilă a civilizaţiilor şi culturilor lumii, el îngemănează constantele universale ale spiritului omenesc luminat de valorile eterne.

 

Din această perspectivă umanist-reformatoare, angajând în aceeaşi măsură şi Biserica Romană odată cu celelalte care priveşte în egală măsură şi reformarea mişcării catolice, cum vi se mai par, domnule profesor Roman, clamatele deosebiri, căutate cu acul, dintre uniaţi şi ortodocşi şi, pe un plan şi mai forţat de generalizare, dintre ardeleni şi „moldo-valahi”? Dacă nu ar fi atât de vetuste, pentru că temei nu au avut niciodată, cât de operante ar putea fi ele într-o lume a integrării planetare în care au a păşi, laolaltă, şi românii?

 

Ioan Humă

1 iunie 2015

Iaşi

 

***

 

Mult stimate domnule profesor Ioan Humă,

M-a bucura scrisoarea Dvs. din 1 iunie 2015 în care vă referiţi la: refacerea unităţii creştine; relaţiile preşedinţilor ortodocso-comunişti moldo-valahi cu Sfântul Scaun; vizita în România a papei Francisc; modelul greco-catolic al Şcolii Ardelene versus celei greco-ortodoxe Moldo-valahe, Ideea şi Fapta naţională la romani şi teologia eliberării. O să mă refer mai jos la fiecare problemă la care mă faceţi atent.

Românii sunt un popor la Limes victime colaterale sigure în lupta pentru refacerea unităţii creştine dintre Imperiul Sf. Petru, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană şi Imperiu Sf. Andrei, Imperiul Bizantin, Lagărul ortodoxo-comunist. Cine are dreptatea? Roma sau Constatinopolul/Moscova? Fără unitate creştină, războaiele şi neînţelegerile se vor perpetua, remarca recent papa Francisc în demersul său privind refacerii unităţii în întâmpinarea Marelui şi Sfântului Sinod Panortodox – 2016.

În vremea Cortinei de Fier a Sultanului turc sau a Ţarului rus, orodocsii moldo-valahii nu aveau de ales decât supunerea necondiţionată în fata despoţilor asiatici. După 1989, Lagărul moscovit se destrăma şi milioane de români au emigrat s-au pus sub protecţia, au voatat cu picioarele, pentru Sfântul Imperiu Roman. România a aderat la UE/NATO, dar Partida ortodoxo-comunista/socialista moldo-valaha – PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL, PC – domină. Moldova aspira şi ea la Europa, dar Vladimir Putin, Şeful Statului şi Bisericii Ruse, protectorul tututor ortodocşilor, e împotriva orientării lor spre spre Roma, nu numai în Ucraina orientală.

Românii au două modele de viaţă, cel greco-catolic al Şcolii Ardelene, care a formulat IDEIA, programul de emancipare naţională şi socială a românilor şi cel greco-ortodox moldo-valah, care a realizat FAPTA unirea din 1859 şi 1918. De atunci, încercarea greco-ortodocsilor de a lichida Biserica unită cu Roma, Şcoala Ardeleană, (după 1989 de a o persecuta şi periferiza), de a fi ei singurul medulul de urmat, face din România/Moldova cel mai sărac stat din UE. Ideea şi fapta au fiecare rostul lor, dar încercarea, chiar şi în zilele noastre, a ortodoxo-comuniştilor/socialiştilor moldo-valahi de a-şi însuşi cu forţa atât idea cât şi fapta, a creat un climat, ce blochează energiile românilor.

Desigur, cronicarii moldovenii au receptat, au avut acces primii, dintre români, la civilizaţia catolică de la Cracovia. Polonezi n-au ocupat militar ţara, pe când ardelenii au avut de suferit secole, din cauza maghiarilor. Totuşi ardelenii au găsit forţă spirituală în anul de graţie 1698 să se unească cu Roma, să se definească ca naţiune şi ea să fie ca atare recunoscută în Sfântul Imperiu Roman, împotriva protestelor maghiarilor, sârbilor, grecilor şi a pravoslavnicilor. 1948 Biserica Unită din Transilvania a fost lichidată de moldo-valahi în alianţă cu toţi duşmanii pomeniţi mai sus, în timp ce Bisericile unite cu Roma din Ungaria, Serbia, Bulgaria n-au fost desfiinţate nici în vremea celei mai teribile terorii anticreştine staliniste.

Comunismul este o quasi religie mesianică, care se suprapune de regulă pe credinţă a diferitelor neamuri sau civilizaţii, aşa că avem un comunism precolumbian, catolic, confucianist, tibetan şi, în cazul nostru… ortodoxo-comunism moldo-valah. Preşedinţii Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu nu şi-au ascuns aversiunea, sau poate lipsa de intalegere pentru greco-catolicismul Şcolii Ardeleane şi s-au aliat cu Partidul Maghiarilor împotriva Bisericii Unite, garantul emancipării ardelenilor, bănăţenilor şi atuturor romanilor. Cu o Biserică Unită cu Roma, ca în perioada interbelică, UDMR-ul n-ar avea nici pe departe importanţa de după 1989 şi toţi românii ar fi avut o poartă deschisă spre occident, nu individual, ca acum, ci în totalitate, ca naţiune. Ortodocşii aveau statul de toleraţi în Sfântul Imperiu Roman, acum, după experienţa în UE cu grecii, bulgarii, moldo-valahii, se pare că se revine la vechiile prejudecăţi.

Cei patru preşedinţii ortodocso-comunisti moldo-valahi nu au făcut altceva decât să continue lupta ideilor de sorgite greco-slava inpotriva influenţelor greco-catolice a Şcolii Ardelene, care n-au putut astfel să trecă Carpaţii decât cultural, fragemtar şi au fost mereu oprimate. Cu toate astea, preşedinţii moldo-valahii au simţit că legăturile lor cu occidentul, cu UE, sunt numai cu paleative culturale, laice, masonice, fără Dumnezeu,  insuficiete, aşa că s-au dus mereu la Roma şi Fericitul Ioan Paul II-lea a venit şi a fost primit cu entuziasm la Bucureşti. Greu de presupus că acest lucru s-ar fi întâmplat sub domnitorii Fanarioţi greci sau regii germani.

Faptul ca preşedinţii ortodoxo-comunisti moldo-valahi erau adepţii teologiei eliberării e firesc – face fără doar şi parte din bagajul ideologic greco-slav tradiţional antioccidental de la Dunărea de Jos – dar că şi Dvs. sunteţi încă atras de cântecul de sirenă al încercării marxist-leniniste de a-l transforma pe Mântuitor într-un activist al Partidului Comunist, a la Che Gevara, Fidel Castro, Ceauşescu sau Iliescu, oarecum mă surprinde!

Am încercat în mai multe articole să abordez atât ideologia lui Karl Marx, cât şi teologia eliberării, care s-au dovedit construcţii intelectuale inumane şi au generat, cum este poate şi firesc, nihilismul şi relativismul. Dacă şi aceste mari teorii „eliberatoare”, care voiau să împlinească aspiraţiile omului spre adevăr, libertate şi progres, au eşuat, atunci poate că nu exista nici o teorie sau perspectivă, care să valoreze mai mult. Totul este o apă şi un pământ. Şi dacă oricum nu există adevăr, poate că doctrina n-a fost înţeleasă sau aplicată cum trebuie. În acest context, n-ar fi de mirare dacă fantoma care a bântuit prin Europa, marxismul, exilat acum în cimitirul ideilor, sau teologia eliberării, şi-ar face din nou apariţia, desigur într-un nou veşmânt, dar la fel de demonic.

Permiteţi-mi să reiau o ideie din articolul meu „Credinţa şi raţiune”, care v-a făcut „o plăcută surpriza.. (la) intermezzo metafizic” (Huma, I.: Ortodoxie şi uniaţia, Iaşi 2014, p.59). La început, creştinismului şi raţionalismul, iluminismul făceau casă bună împreună şi la ascensiunea istoricismului creştinii au ţinut oarecum pasul, însă curentul care vede adevărul în schimbarea lumii a dus la Războiul Rece. Ortodocşii s-au baricadat în mesianicul lor Lagăr ortodoxo-comunist, iar occcidentali erau încercaţi şi ei de cântecul de sirenă al adevărului din viitorul mai bun cu ajutorul teologiei eliberării, de aceiaşi sorginta. Anii 60 şi 70, pe când eram tineri.

Criza generată de implozia Lagărului ortodoxo-comunist şi iluziei viitorului de aur a omului nou în est şi de eşecul teologiei eliberării în vest, continuă, pentru că refacerea armoniei pierdute dintre credinţa şi raţiune şi pe această bază, refacerea unităţii creştine, se lasă aşteptate. Atâta vreme cât adevărul este de realizat în viitor, ca până acuma, desigur în forme noi dar cu aceisi măduvă, criza se va perpetua şi ea în forme la fel de diverse. De aceea aderarea românilor la Europa se poate realiza numai printr-un dialog cu Roma şi refacerea unităţii creştine. Celelalte strategii, romantice, culturale, naţionaliste, fasciste, eliberatoare, socialiste, comuniste, nihiliste, relativiste etc. ne induc în eroare.

Constatarea profetică a lui Ion Iliescu din luna mai 2006: „Preşedintele este sinteza subconştientului colectiv al poporului şi asta se va vedea şi la următoarele alegeri” “(Dilema. Saptamanal de tranziţie, Bucureşti, 28 mai-3 iunie 2015, p.1) este valabilă desigur şi pentru preşedintele Klaus Werner Iohannis, catolic, care a trecut prin Reforma lui Luther, care la câteva luni de mandat a fost la Roma cu soţia şi l-a invitat pe papa Francisc în ţară. Vizita e fără îndoială o încercare de a reface unitatea creştină, condiţie sine qua non a integrării şi a emancipării tuturor românilor din Europa.

Cu speranţa unei revederi, primiţi, vă rugăm, domnule profesor Ioan Huma, asigurările mele de profund respect şi recunoştinţa pentru interes,

Viorel Roman

Bremen, Germania

29 iunie 2015

***

Dragă Viorel,

 

Cred că mă repet în mod plictisitor atunci când îţi reamintesc că nu cred în nicio religie, toate fiind compromise de-a lungul istoriei omenirii, din punct de vedere moral. Din păcate homo sapiens neputându-şi controla spaima existenţială şi acceptă moartea eternă aşa cum este ea, se agaţa de mistificări fantastice şi trăieşte în speranţe false!

 

Dar, „ferice e cel ce crede”! Cu un singur Dumnezeu care vede şi ştie tot şi care are puterea de a schimba starea lucrurilor, este de nenţeles că, în primul rând au existat şi încă mai există o sumedenie de religii şi, în al doilea rând, că în sânul aceleiaşi religii, creştinismul, există atâtea ne-intelegeri, schisme, etc.

 

Cu toate acestea, eu accept şi chiar îmi încurajez semenii înspre judeo-crestinism care, de bine-de rău, a ajuns la un nivel acceptabil de ingăduinţă şi înţelegere faţă de ştiinţă sau spirite pierdute ca al meu, neobligând pe nimeni să creadă în mod orbeşte în doctrinele judeo-creştine (cu excepţia unor părţi mari ale SUA). Acest „scut creştin” ar putea să ne apere de expansiunea şi de totalitarismul musulman, care se extinde cu repeziciune în lume şi mai ales în Europa.

 

Nu pot să-mi dau seama care din cele două ramuri ale creştinismului, ortodoxismul sau catolicismul, va rezista mai bine şi mai îndelungat religiei lui Muhammad. Religie care ne-ar transporta necruţător 400 – 500 de ani în trecut… Religia întotdeauna a făcut pact cu puterea şi amintesc printre altele, pactul Constantin cel Mare cu Creştinismul, apoi pactul Vatican – Hitler oficializat, cred că de Papa Pius XII şi cel de interes local între Patriarhul Justinian Marina (ortodoxism) cu PCR şi Securitatea.

 

Cu toate că nu sunt religios am avut în familie mai mulţi protopopi greco-catolici şi am auzit multe despre Justinian (ce nume glorios!), care în numele lui Dumnezeu a grăit din altar: „Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acţionează aşa cum doreşte Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic”.

 

La 6 Iunie 1948, Patriarhul Justinian, la ceremonia de investitura din aulă Palatului, şi-a prezentat programul de activitate ca patriarh, printre care: pregătirea clerului în duhul ortodoxiei şi cerinţelor vremii (aservire totală la comunism şi securitate), reorganizarea învăţământului teologic (credinţa în Stalin şi partid în primul rând?), desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma, etc., etc. Dece şi cu ce drept divin şi-a permis acel prelat corupt să interzică altă biserică înrudită?

 

În concluzie (opinie doar personală), nici ortodoxia şi nici catolicismul (+ protestantismul şi alte subramuri) nu sunt mai bune una decât cealaltă, compartiv vorbind. Schisma lor îşi va pierde importanţa în următorii 150 -200 de ani când vasta majoritate a creştinilor actuali vor fi musulmani, iar restul omenirii hinduşi şi budişti.

 

În aşteptarea viitorului, închin un pahar de vin în sănătatea voastră!

 

Dimitrie Grama

Gibraltar

2 iunie 2015

***

Dragă Dimitrie,

Unii oameni CRED, pur şi simplu, alţi afirmă că nu CRED. În fond şi unii şi alţii CRED, sunt obligaţi de condiţia umană să creadă în ceva (vezi Istoria religiilor a lui Mircea Eliade sau opinia în acest sens a Papei Benedict al XVII-lea), şi este uşor de observat cum CRED-inţa lor (a tuturor homo sapiens) le determină comportamentul cotidian, social-politic.

De la tine am învăţat astfel de a lungul anilor cum CREDinţa musulmană, de o simplitate şi brutalitate remarcabilă, ameninţa CREDinţa europenilor în statul de drept, în raţio, în şcoală, în ştiinţele naturi sau/şi în drepturile omului, în standardele de civilizaţie a Mântuitorului Isus Cristos.

Tot ceea ai scris tu pe această temă, cu precizie lucidă, inegalabilă a chirurgului şi misterioasă inspiraţie clarvăzătoare a poetului, despre invazia şi primejdia Isamului, se poate acuma constata pe toate drumurile. Mai prozaic şi mai modest, eu m-am oprit asupra comportamentului uman determinat de CREDinţă şi mă tot mir că se duce o luptă milenară, surdă între fraţi, creştinii orientali şi occidentali, în timp ce discursul oficial, dominant, ştiinţific, laic, nu vrea, refuza să bage asta de seamă. Nu-i politic corect. Oricum în conflictul actual dintre greco-ortodocsii falimentari financiar şi occidentalii falimentari ideologic, se ocoleşte cu grijă faptul că fiecare crede în altceva şi se comportă ca atare, sincer cu el însuşi.

În ce măsură Marele şi Sfântul Sinod Panortodox va reuşi anul viitor să limpezească apele şi să restabilească pacea între fraţi este speranţa fiecărui creştin. Oricum faptul că greco-ortodocşii sunt în UE/NATO inainte de restabilirea unităţii creştine creează confuzie şi neînţelegeri, după cum vedem în mod acut în Ucraina, Moldova, Grecia, Cipru şi mai difuz în România, Bulgaria.

Dictatura de dezvoltare ortodoxo-comunistă a fost un proiect eroic şi puţin demonic comunisto-ortodox antioccidental, care s-a încheiat brusc în anul de graţie 1989. De atunci, fără restabilirea unităţii de credinţă, s-a instalat o jenă, o lehamite generalizată şi un potenţial de conflict pe care încă nu-l putem evalua la adevărata capacitate de autodistrugere.

Dar trebuie, suntem obligaţi, să ne reamintim de tragedia celor două războaie mondiale, de cele o sută de milioane de victime, a căror mize a fost mereu CREDinţa. Pe centurile soldaţilor germani era gravat în metal „Dumnezeu cu noi”, soldaţii ruşi mureau cu „Trăiască Stalin”, cei japonezi cu gândul la Împărat, fiul soarelui, etc.

În concluzie, eu nu cred că europenii au pierdut deja lupta cu teroriştii sau imigranţi musulmanii, credinţele asiatice etc. Criza actuală, conflictul pe frontul sudic, mediteraneean, musulman şi pe cel estic, balcanic, greco-ortodox îi va trezi la realitate pe toţi creştinii şi ei vor fi în stare de decizii eroice, ca în secolele trecute, pentru a salva standardele de civilizaţie creştine la care aspiră, în fond, toţi oamenii.

În acest sens, închin şi eu un pahar de vin roşu!

Pe curând,

al tău,

Viorel Roman

Bremen, Germania

3 iulie 2015

 

 

 

Angela şi Barack,

Voi nu înţelegeţi că „aleşii” României, aleşi, prin metode specifice mafiei, sau numiţi în funcţii de decizie (prin aceleaşi metode) sunt toţii din aceeaşi gaşcă? Au fost infiltraţi din timp, pe Stânga şi pe Dreapta, cu ani în urmă de Sistemul Cripto-Mafiot (SCM) al tătucului Iliescu (via Moscova). Unii îl numesc comunist! „Aleşii” simulează de ani buni că pe scena politică românească se luptă Stânga (socialistă) cu Dreapta (capitalistă). Fals! E doar circ politic sub ciupola Parlamentului şi alte „cupole”. Pe dedesubt e frăţietate deplină!

 

România e coruptă până în măduva oaselor! Furată nu de străini, cum sugerează chiar aleşii, ci chiar de ei! Distrusă şi abandonată în numele „interesului naţional”, cum spune un  general, care nu ştie ce e armata!

 

Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg cum stă, de fapt, realitatea. Românească. Am sperat că Johannis va fi diferit. Se pare că nu e.SCM-ul l-a promovat. pentru că e şantajabil. Sau cel puţin aşa i-au pus pecetea. Ca pe toţi ceilalţi aflaţi în funcţii de decizie. Toţi sunt şantajabili. Singurul diferit a fost Crin Antonescu, eliminat rapid, când păpuşarii au văzut că nu-l pot şantaja, că e vertical şi tare în clanţă. Televiziunile sub acoperirea şi-au făcut pe deplin datoria! Antena 3, RTv şi celelalte au fost tot timpul aici şi au manipulate la greu prostimea. Chiar şi prostimea intelectuală! Mai sunt câţiva verticali, care vor fi îndepărtaţi în cel mai scurt timp. SCM va triumfa pe deplin! Pentru mulţi ani! Ceauşescu poate fi fericit!

 

Doar voi, U.E. şi Unchiul Sam, zice lumea, mai puteţi face ceva. Nu prea cred! Acum, ştiu că aveţi probleme mult mai mari, decât o ţară rămasă în feudalism. Ca mentalitate. Lucrurile se vor schimba şi în România, inclusiv reunirea neamului românesc, dar mai târziu, când va creşte noua generaţie. Mă bazez pe conflictul între generaţii. Aşa a fost şi în 1848. Nu masele populare au făcut istoria în România, cum s-au petrecut lucrurile pe la alţii, ci fiii bogătaşilor vremii au făcut schimbările (sic!). Când au văzut cum arată lumea civilizată. Paradox! Fiii corupţilor de acum vor salva România de mâine! Istoria se va repeta, pentru că românii nu au învăţat din greşeli! Nu au înţeles că VOTUL e mai tare decât GLONŢUL!

 

Ca să înveţi trebuie să ştii carte! Iar noi avem o ţară cu 40-50% analfabeţi şi semianalfabeţi. Nici cu sănătatea nu stăm strălucit. Mai mult de 40% dintre români am mari probleme de sănătate! De peste 30 de ani aceşti doi factori civilizatori, generatori de evoluţia unei naţiuni au fost sugrumaţi cu premeditare de cei aflaţi la cârma României. Avem un popor, unii îi zic deja populaţie, bolnav fizic şi mental. Cei cu putere de muncă (câteva milioane bune – nici măcar lucrul ăsta nu-l ştim cu exactitate, de fapt nici nu mai ştim câţi suntem) au plecat unde au văzut cu ochii. Şi-au dat seama că în România nu e de trai şi nu le va fi recunoscută niciodată valoarea şi calitate de om. Asta nu înseamnă că voi abandona lupta, deşi sunt conştient că România nu mai are şanse de a fi la nivelul unei ţări cu adevărat europene prea curând.

 

Cu aceeaşi consideraţie,

Sergiu-Marian Găbureac din România de Jos

 

P.S. Am găsit postată această imagine, care demonstrează cât de creduli sunt unii manipulaţi de sistemul mafiot. Adică, Ponta să-l aresteze pe Ponta! C-aşa-i la mafioţi! Vă trimit şi penultima mea carte „VREMEA NEMERNICILOR” postată pe

http://issuu.com/emanuelpope/docs/14.12_gsm_carte_vremea_nemernicilor

http://melidonium.ro/wp-content/uploads/2015/01/VREMEA-NEMERNICILOR.pdf

Pot să o trimit şi pe suport hârtie, dar aşa e mai uşor de făcut traducerea în germană şi engleză. Există tehnologie de ultimă generaţie!

Poate că aţi şi frunzărit-o!?!

Toate bune,

GSM

N.B. Victor Ponta se mândreşte cu realizările măreţe! Se „mândreşte”, cumva, şi cu creşterea datoriei externe cu încă 11 miliarde de euro, creşterea deficitului bugetar, creşterea şomajului sau creşterea euro? Se mândreşte şi cu starea învăţământului şi a sistemului sanitar? Şi, mai ales, cu minciunile sfruntate pe care le rosteşte până şi de la Istanbul, unde a fugit să-ţi pună piciorul în ghips?

Mă bucur pentru militari, apărătorii de nădejde ai României că li se dau pensiile speciale înapoi! Mă întreb, însă, când vor fi instituite pensii speciale pentru cadrele didactice şi sanitare, care sunt, cu adevărat, factorii civilizatori ai unei ţări. Bineînţeles, în funcţie de rezultatele pozitive de-a lungul activităţii lor profesionale şi nu pentru dormit sau rezolvarea problemelor personale. Vezi măsura abuzivă a pensiilor speciale pentru şparlamentarii României, unde au fost băgaţi toţi „aleşii” în aceeaşi oală, în realitate cei mai mulţi aducând mari deservicii propriilor alegători şi ţării.

Nu-i corect, tovarăşi!

P.S. De săptămâna viitoare intru în vacanţă dpdv al comentariilor politice. Rămân celelalte domenii.

Nu mai înţeleg nimic din politica actuală. Sunt total debusolat. Vreau să treacă un timp, să văd dacă am judecat corect. Ceva nu sună bine! Săraca, Românie! Eminescu avea dreptate în articolele şi poeziile sale social-politice, unele fiind mai actuale decât la data când au fost scrise! „Să-i împarţi în două cete … ” Să fie chiar toţi în aceeaşi troacă manevrată de Sistemul Cripto-Mafiot, condusă de şobolanii roşii?!?

*

Toate bune!?!

Ai nevoie de o informaţie?

Mică, mică? O rezolvăm împreună.

Trimite mai departe! Mulţumiri! Să se vadă! Ne-am eliberat de frică!

————————————————-

Sergiu GĂBUREAC

http://blogulluigabu.blogspot.ro

http://www.facebook.com/sergiu.gabureac.3         

Bucureşti

sâmbătă, 4 Iulie 2015

Ziua marilor surprize

(povestire)

 

Linda, goală în faţa oglinzii uriaşe de cristal, se privea cu ochi mîhmiţi. Cândva, îşi admira corpul cu aroganţa tinereţi:  sânii rotunzi, fermi, abdomenul plat, talia de viespe, umerii înalţi, picioarele lungi, cu pulpele arcuite. Acum arăta detestabil. Parcă nimic din ce a fost nu a mai rămas. Nu e de mirare că soţul ei, Tobias, nu o mai doreşte. De peste douăzeci de ani, dorm în camere separate şi abia îşi mai vorbesc. Să fie de vină anii, vârsta? Hachiţele sănătăţii? Adesea îşi recapitulează  viaţa trăită împreună. N-a fost rea., ba dimpotrivă, au convieţuit fericiţi. Tobias era plin de atenţii, o alinta cu fel de fel de diminutive: ba îi spunea Lindi, ba Lin, ba Li sau, pur şi simplu,” ochii mei”. Ea la rîndul ei îşi admira soţul, îl răsfăţa, chemîndu-l Tobi sau numai To. Era omul ei drag, ţinea la el, chiar şi atunci cînd era morocănos şi ursuz ca bătrînii. În ultimii ani, părul i s-a rărit, ochii fugiră adânc în orbite, mâinile aveau un tremur uşor, faţa căpătase o paloare pămîntie. Şi totuşi, pentru Linda acest om era încă  şarmant, atrăgător, demn de admirat , omul alături de care viaţa avea un sens profund. Nu l-arFI  schimbaT cu nici un alt bărbat din lume. Se întîmplă adesea ca între doi oameni care au trăit mult timp împreună să se creeze o legătură subterană insesizabilă şi inexplicabilă. Dar la ce bun să filozofeze, nu e momentul acum. Linda are o idee mult mai grozavă şi arde de nerăbdare s-o realizeze. Luă noul sutien , model „opush-ap” şi-i potrivi cupele ASTFEL ca sînii să cîştige înălţime îmbrăcă apoi un corset în care trupul ei îşi recăpătă silueta de odinioară “Azi e ziua marilor surprize”, îşi spuse în gînd. Scoase din dulap rochia de mireasă, o scutură uşor de naftalină şi o admiră un timp, pe urmă o îmbrăcă lent, de teamă ca nu cumva, ferească sfîntul, să  se destrame undeva. Încă îi venea de minune. Se aşeză să-şi facă  machiajul, dar era peste puterile ei. Renunţă. Cândva, nu era nevoie nici  de pudră, nici de ruj. Acum i-ar trebui o solidă operaţie plastică. Prostii! Plecă la coafor aşa îmbrăcată în rochia de mireasă, stârnind nu puţine comentarii din partea trecătorilor. Desigur, apariţia ei depăşea ceea ce oamenii erau obişnuiţi să vadă la orele dimineţii, în plin centru al oraşului. O mireasă la vârsta asta nu-şi mai pune o rochie albă de  dantelă, cu o trenă  care mătură trotuarul. Dar tocmai această ciudăţenie îi procura Lindei un sentiment de euforie. Să uluieşti nişte necunoscuţi aşa dintr-o toană într-o zi neînsemnată pentru care  merita să te dai un pic în spectacol. Capriciu patetic, poate, dar unii erau convinşi că femeia e nebună. De fapt, aşa arăta. Trecând în goană, cu capul în văzduh, cu ochii pierduţi  în depărtări, cu mîinile întinse ca nişte aripi ce-s gata-gata să-şi ia zborul, părea o pasăre plutitoare, desprinsă dintr-un tablou suprarealist.

                                                              ***

Cineva îl sună pe Tobias, la birou. Un necunoscut. Îi spuse doar atât: “Cred că soţia dumitale a înnebunit” ş închise aparatul. Lui  Tobias îi venea greu să înţeleagă despre ce era vorba.”Cum adică, a înebunit? De la ce?  Şi de ce tocmai astăzi, joi?

Relaţia lui cu nevastă-sa era departe de a fi ideală. Îşi vorbeau doar cele strict necesare. “Cum te simţi?”, “Ţi-ai luat tensiunea?”,, “N-ai uitat medicamentele?” Şi ea punea cam aceleaşi întrebări. S-ar zice că erau două umbre care-şi duc viaţa într-o fragilă armonie. Le era comod astfel? Cine ar fi putut să spună? Tinereţea s-a dus demult,  lăsînd la malul vieţii  două epave încă vii, golite de entuziasm, de exaltare , de nevoia de comuniocare şi mai ales de tandreţe.

“Oare Linda a înnebunit?, se întreba Tobias pentru a nu ştiu câta oară. Imposibil. Azi dimineaţă arăta perfect normală. N-a scos o vorbă despre o stare aberantă . Cu siguranţă el ar fi obsevat semnele unei deraieri. Linda era tăcută şi solemnă, ca în oricare altă zi”. Tobias  zâmbi cu acel zâmbet şters şi senil cu care zâmbea cam de multă vreme. “De ce să fii înnebunit?” Pentru el, femeia asta,  cu care a trăit o viaţă, nu-i era  deloc indiferentă. E drept, nu făcea mărturisiri, dar o iubea sincer la fel ca în timpurile juneţi lor. Numai că iubirea lui era mută, lipsită de ae efuziuni care stîrnesc valuri.

      Îşi luase bastonul şi plecă să-şi caute soţia. Încerca s-o descopere prin mulţimea cenuşie a străzii. Nu era. Ajunse acasă. Încăperile goale.. O striga, o căuta, dar nicio voce nu-i  răspundea. „Desigur, plecase după târguieli sau într-o  vizită la o prietenă. Nu poate fi departe”. La toate se gândea Tobias, dar fără acea îngrijorare care putea să semene a panică. Linda va veni acasă şi vor mânca împreună, ca şi altădată, în tăcere, ascultând, poate, Anotimpurile lui Vivaldi, piesa lor  preferată.

  Orele treceau enervant de încet. Orologiul din perete, deşi mergea, nu părea ă-şi urni minutarele. Încetul cu încetul, aşteptarea deveni ameninţătoare. Parcă vestea o catastrofă. Tobias simţi deodată un  gol dureros,  o rătăcire într-un pustiu dincolo de simţuri. Pentru prima oară, după foarte mulţi ani, îşi dădea seama că Linda face parte din el, din universul lui afectiv, din fericitul său nucleu  familial. Fără ea, nici el nu exista. Dar unde putea să întârzie atât?

     Linda era la coafor. Ceru o freză foarte tinerească, cu breton, care s-o readucă la anii când se măritase. Coaforul făcu în adevăr minuni. Îi revopsi părul în roşu aprins, îi adăugă un coc artificial, apoi îi aplică un make-up din cele mai eficiente, acoperindu-i ridurile şi cearcănele de sub ochi. Obrajii vestejiţi prinseră culoarea juneţii. Linda întinerise cu douăzeci de ani. Acum se va putea mărita din nou. Cu Tobias, bineînţeles.

    Comandă un taxi, ceru şoferului să ia viteză, era nerăbdătoare să ajungă acasă şi să vadă ochii înmărmuriţi ai bărbatului ei. Intră pe uşă ca o furtună. Tobias nu-şi putea reveni din uimire. Se holbă la ea ca la o arătare picată din cer. Era aproape ca atunci când o văzuse la un bal studenţesc. Numai farmec şi foc. S-au plăcut din prima clipă. Şi apoi tot ce a urmat semăna cu un vis frumos. Dar de ce vremea a aşezat atâtea umbre peste dragostea lor?

  Tobias se ridică în picioare  şi veni în întâmpinarea ei. Îi luă mâinile şi i le sărută pe rând.

– Te simţi bine, draga mea?

„O, de când nu mai spuse draga mea”! Linda strălucea de fericire. Se rotea ca un titirez, degajând o energie teribilă.

  – Îţi plac?

  “O, se gândea Tobias, de când nu mai întrebase dacă o place”.

  – Eşti adorabilă. Dar ce-ţi veni de te-ai mascat în mireasă?

   – Mascat? Ţi se pare că m-am mascat? Mi-am pus rochia de mireasă ca să ne cununăm. Am crezut că te voi găsi în frac.  Poate nu-ţi aminteşti, azi sunt cincizeci de ani de la căsătoria noastră. Avem nunta de aur. Vreau să-ţi cer mâna şi să accepţi să-mi  fii soţ pentru încă o jumătate de veac.

Tobias rămase năuc:

    – Nu e prea mult ? întrebă el, schiţînd un zîmbet îndoielnic.

    – Dacă te vei purta frumos, îţi voi face… o reducere de sfîrşit de sezon.

     Totul semăna iarăşi a vis. Ce-i drept, nu din acelea pe care le-au trăit în tinereţe. El cu greu se ţinea drept, ea, în rochie de mireasă, aranjată, fardată , cu părul arzând ca un rug, părea o eroină dintr-un roman de  epocă, gata a juca, din nou,  comedia ori, poate, drama  căsniciei. Puteai crede orice  despre ei. Vîrsta s-a topit undeva în neant, luîndu-i locul o adiere neaşteptată de tinereţe. În atmosfera aceasta ireală era un sâmbure de poezie, care plutea  deasupra lor,  luminându-i şi amintindu-ne de versurile lui   Paul Eluard: „Stăm faţă-n faţă şi nimic nu scapă privirii//Delir neîntrerupt. Noi ne-am spus totul//Şi totul avem a ne spune”.

Harry Ross

Israel

iulie 2015

11. 04. 82. Delhi 10.42 p.m.

Peste o oră și ceva împlinesc 37 de ani și nimic nu se întâmplă. Yoginder Bhargava mi-a trimis o felicitare. Fratele lui Yogindra Wadva mi-a adus o invitație la nunta unchiului lor, luni, o zi înainte de conferință (mi-am schițat-o).

Traducătoarea Mioriței nu se știe dacă va veni, aflându-se în stare de depresiune din dor de fiică – în examene – care la 12 ani nu știe că ea îi este mamă. Pentru mâine, soțul ei, de care a fost separată cinci ani, mi-a sugerat să mergem împreună la mama ei și să-i reamintim de Miorița de marți. Să vedem. M-a pocnit o sete tropicală și am înghițit în neștire orice apă și acum nădușesc, iar dogorul nici n-a început.

Îmi voi numi cartea de aici Indian Ink? Abia aștept să fiu mai liber după 14, să avansez cu traducerile din mine însumi. The Milky Way nr. 3 va fi dedicat povestirilor dictate de Nana. Numărul următor… să mai trăim până la iarnă. Proiectele nu mă mai înflăcărează. Nevoiesc răcoare.

Mi-am redactat conferința în engleză. Nu știu ce idei conține în românește, ceva calcuri. Tot țigara beedi e libertate. Domiciliu liber-forțat. Ceașca poate goală. Ganesh lângă cineraria. Kinograful îngroșat de exercițiile Nanei, cedat mie după ce am izbit penița stiloului de zid, nerăbdător să-i deschid ușa. Brejnev la Bonn. Congresul sindicatelor române.

Nivelul de trai cel mai redus din Europa Răsăriteană. Povestea cu societatea română în literatură putea să mă îmbolnăvească. Mi-e atât de limpede că literatura se resimte de o cumplită strangulare. Ceea ce mi-a tot fost sfânt pare a se îndepărta. Mi-e săracă engleza, dar poate devin în zece ani un stilist, cum nu mă știusem în română, presat de conștiință și nu de inspirații și impulsuri panteiste, de care m-am înverdnicit într-una, nebăgat în seamă.

12.04. 81. D.

Viki postea de 6 ori 7 zile. Saradrul era plin de admirație pentru el. Spaltul adus de ei arăta la fel cum i-l dădusem lui Anil, când, deliberat, renunțasem la corecturi, atât spre a nu obține alte greșeli, cât și dintr-o neglijență confuză până la modernitate întâmplătoare. Așa că, după ceai și urări în românește, i-am trimis de unde veniseră, invitându-i, cu jumătate de gură, marți, la conferința mea.

Curând, a venit Naviug, cu dulciuri, obicei bengalez, în ocazia aniversării mele. I-am spus că o să-i dau o lecție de luptă, dar tocmai atunci intraseră Lidia, Martin și Marek. Naviug tot voise să-i cunoască, era acum cazul. Eu mă jucam cu Martin, care privise cu atenție expoziția Nanei, arătând ce-i plăcea. Ne plimbasem și râsesem, ne bătusem, ne luptasem, ne ascunsesem, ne fugărisem, teutoni ori wadna jesko.

Marek mă lăudase în fața unor editori de artă și poezie (dar Naviug rămăsese la Macmilan, Oxford, Heinemann). Îi păruse că eu am trăit ca un filosof când rămăsesem, pe vremuri, singur în India.. Spune că Nana va fi mai înaltă ca mama ei, ca mine – și el e cel mai înalt din neamul lui.

S-a dus ziua mea de naștere. Columbire în cer. Ram-Ram. Căldura se insinuează în noapte. Sus e temperatura mormintelor. Tentația depresiunii se pregătește de la naștere. Viața se superficializează de azi pe mâine – sufletul îi simte bolovanul tot mai indispus, totuși cu sâc. Urmă precedând talpa ce și-o va asuma. Plictisul Parisului dezbucureștenizat, al Delhi-ului cu noi.

Pe cine să lase rece – au fost deja 40 de grade – Besaki, anul nou, de început al religiei sikhite și al secerișului în Punjab? Nansi se vede invitată de vecine. Mirate la auzul vieții noastre, venirii și imposibilității expediției.

parcă nu mai sunt nicăieri, nu mai am inimă în stânga, doar la suprafață câte-o cicatrice de speriat copiii

încep fiece tăcere altădată sunet ca și cum nu aș sfârși-o măcar mă amăgesc de plăcere cu vreun înțeles

13. 04. 81 D

Sunt ani de când m-am rătăcit într-un oraș mic, Găești – cum „gae” e „vacă” în hindi, mă văd printre Văcărești -, apoi în București și Roma – acolo, pornind de la arcuri de triumf. Dimineață, plecasem în Model Town să-l vizitez pe R. L. Shukla, în legătură cu talk-ul meu de mâine.

Am străbătut până acolo, podidit de căldură. Nu luasem adresa, încercasem să mi-o amintesc, dar memoria se topeșteși ea, după cum, la frig, s-o fi fixând în blocuri evocatoare. Labirint în Model Town. Lumea se pusese în mișcare ca o miere arhaică. O gurdwara deschisă, acum, de Anul Nou, întru euforia religioasă a sickhiților.

Începusem să mă dezinteresez de orice adresă. Când m-am pomenit într-un largo. Ieșind prin altă parte în Mallroad, mi-am închipuit că sunt Basho sub un palmier și am pornit-o luminat spre casă, bucuros de a fi renunțat, încercând, prin Camp, să înțeleg ce-mi spunea o bătrână care mă luase de mână. Poate voi muri în mișcare, rătăcit.

Prin rătăcire, trăiesc în perfectă necunoștință de cauză. Însumi voi rămâne acolo, nu se știe unde, mânat de un demon ermetic, orb, cântând fals dar cântând. Porta Pia, reper al rătăcirii romane. Spre Cernica în București, în Model Town, în vechiul Delhi. Albe aripi de colonii spre deșert.

14. 04. 81 D

Strange things auzite despre mine (A. S. M. ). Pe fundul paharului vieții lui Mitică s-a strâns în strat gros nulitatea. O toarnă pe gâtul oricui banderolând-o într-o greață de propagandă nemairidicolă,dar cu mult mai jenantă decât râgâiala unor diete locale. El dublează cu succes toți dușmanii culturii române.

De dimineață, ambiguă venirea vice-chancellor-ului la dept. de istorie. Marek își umfla roata din spate a bicicletei cu o pompă de împrumut. Edward are logodnică româncă, știe pe Iorga pe de rost (din amor convertit?) Urc scara împreună cu Sudesh. Sus, Nansi și Urmila, Nana pierdută printre ele.

Pe drum Sudesh trepida a fi găsit pentru prima oară din noiembrie 1978, când cu ciclonul nostru comun, interpretat de el, public, a fi fost, prin urme de mare radioactivitate, efectul unui obiect zburător necunoscut, din alte spații: într-o cărticică, în subiect, un capitol argumenta aceeași poveste prin mărturiile unui paznic de noapte din Posești, verificate de Universitatea din București. Am continuat să discutăm radioactivitatea, despre ciclon, piesa mea Good luck, Radha, care verifică boala înverșunată pusă de dr. Roy pe seama reacției la sezonul cald.

Am revenit pe pământ, la Miorița, la doamna lui Sudesh, care-și ferea psihopatic ochii din calea lui. I-am luat textul scris pe o coală dublă de caiet in quarto, amintind sudul tamil, dar și linii de geometrie devanagari. Comentariul începea cu: Miorița is a famous Romanian ballad.

Iubirea și prietenia universală, grija de a nu descuraja bătrâna generație, complotul ucigaș – via Mahabharata totul în lumea epopeilor neidentificate. Nansi m-a descurajat că n-aș avea timp să dactilografiez comentariul, neavând cine le ține companie, nu amândorura deodată, dar fiecăruia pe rând, ea nerăspunzând nici privirilor lui.

Seara am aflat că, de o decadă, tot caută să-i ceară iertare, sau să o asigure că îi va aduce fiica odată cu ea acasă, dar stă așa rău cu socri și ce mamă va avea fata aia? Duminică și acum a încercat în zadar și se teme că ar fi și altceva, anume că ea ar fi evitat. Punct în care l-am contrazis.

Încercând să excludă acest interval de profesiune, care a declinat enorm de la primele episoade, fascinante, coincidente cu decăderea psihicului soției sale, amintindu-i că numai răbdarea fără alternativă îl aranjează bărbătește, înțelept. Acum el singur pentru cuplul lor, mai înainte impresionându-ne prin balans, discreție, tradiționalism.

Am insistat asupra specificului feminin, al proporționalității refuzului cu avansurile seducătorului. Am crezut că și pentru ei căldura, la cotitura „primăverii” – 40 de grade – spre vară – e căldură mare, înțelegeți-i, argumentase și Alexandru, măgăriile ambasadoriale față de munca mea găsită, se vedea, vitejească.

Nu-i ziceam destin, nimic, dar ceva de dedesubt ne apropia în regretul amarnic de a fi văzut o femeie neacceptându-și soțul într-un autobuz public, pentru toată lumea. Îi amintisem – pornindu-se în fluxul Mallroad-ului, lăsându-se năruită de o nebunie sfătuită, bâjbâind în iubirea universală, neexplicându-se nimănui pe lume, nici sieși – atingându-mă totuși, imaginar complice și inconștient familiar, pe coapsă: oare încotro a depășit suicidul?

Parcă înainte de lunch-ul comun – Nansi preparase și unul vegetarian sută la sută. În celălalt, aterizând din Columbia imaginară bucățele de carne de la masa lui John Young. Sudesh s-a retras, petrecându-și marțea în post.

A apărut Viky cu Ek shanti, pe care l-am expediat într-un ascunziș, căci curând venise Pop. Pe Alexandru îl lăsase jos, de l-am invitat sus. Și au plecat băieții, spunându-le că Pop le va lua și pe ele în timp util.

Nansi mi-a spus seara că, înapoindu-se Sudesh, Urmila părăsise camera unde venise el și se dusese în alta. Nevastă-mea având de umblat de la unul la altul. Cu el mai discutând OZN-uri. Cu ea, nimic.

Ușa mare a Facultății artelor, încuiată. Pătrundem prin aripa dinspre Chatra Marg, Sala 23, încuiată. Shukla, într-un fel de ședință, se miră, amintindu-mi că am de vorbit la trei. Află abia acum că vice-chancellor-ul ar fi așteptat să vină.

Ne încurcăm între uși, când aflăm că sala 23 e pentru engleză, așa că ne mutăm calabalâcul în amfiteatrul – plat – 22, instalând tratatele Miclea-Florescu-Dumitriu (Istoria logicii, în engleză).

Curând, Mitică își făcuse apariția. Ne-am strâns mâinile. Oamenii lui au început să aranjeze cărțile. Pânza ecranului o bătuse Alexandru în rama de sus a tablei (Mitică îi aruncase că sabotează, la el în fabrică). Se interesează dacă Vi-Ch vine. Nu știu, dar îl chem pe Shukla. Ăla, când aude: că vine acum.

Vecinul meu, botanistul D. C. Gupta, intră radios. Mitică se ridică și-l salută radios. – A, dl Shukla. – Nu, zic, ăsta e așa și așa, ăla vine. D-na și dl Sivaramaya îmi creează un sentiment de mulțumire, îi introduc. Studenți mai vin și ei, și Vinod – pe care mă prefac că nu-l cunosc.

Pătrunde Shukla. Îmi spusese afară că nu Miorița – e-n afara subiectului -, ci conferința mea e în program, aia rămâne. Înăuntru, după saluturi protocolare, ne așezăm amândoi la masă și mă întreabă cum să fie. 1 – el (2 minute, măsoară); 2 – eu (15 minute, îi spun); 3 – ambasadorul, adică H. E., cu cărțile (5 min.); 4 – film, „Trepte în istorie” (15 min).

Rămăsese să-l întreb eu când vrea Mitică să apară, la început ori la urmă? O trimit pe Nansi să se intereseze. Ea se întoarce, că a zis Pop să-l întreb eu pe Mitică. Merg și o fac. La urmă, Shukla îmi spune să-l invit la masă. Bine.

Prezintă programul, mulțumindu-mi mie pentru ce aveam să spun, caracterizând chiar ceea ce își închipuia că va urma în conferința mea, un prilej pentru ei de a mai cunoaște câte ceva despre o țară est-europeană, apoi ambasadorului, pe care îl credea prima oară acolo, d-nei Trikha pentru a comenta conferința mea și că va fi văzut și un film.

M-a invitat și mi-am citit conferința, uneori comentând-o. Elegia II Getica de Nichita Stănescu am recitat-o anglo-indian, fascinând, zicea dl Trikha, pe Chakravarti, dar se pare că pe mai multă lume, sigur mișcată de Gayatri Mantra în sanscrită și în română.

Să fi trecut jumătate de oră. La sfârșit, nu m-am mai întors la masă. M-am dus în locul d-nei Trikha, lângă Nansi. Care d-nă și-a citit comentariul la conferința mea, dar despre Miorița. Dacă sunt întrebări, i-a venit ideea lui Shukla. Chakravarti s-a interesat de antologiile poetice, teoretizate de mine, cu poeme precum cel citat. Apoi, dacă existențialismul a avut vreun impact asupra literaturii române. Drept care m-am desfășurat asupra trăirismului, el mulțumindu-mi pentru trip.

A doua întrebare – constatând formal că altcineva n-are – venise de la Shukla însuși: ce e cu socializarea literaturii? Am descris, cu serioase asocieri, Imposibila întoarcere, recomentând Marin Preda, dar și Lăncrănjan sau Buzura. Ceva idei despre o altă conferință pe care eu n-am preparat-o, deliberat, spre a nu crea confuzia unei literaturi parțiale.

Nu voi ști niciodată ce efect general și individual va fi avut comentarea sinuciderii Anei lui Ion (în indiferența Dumanei și Joianei, Duminicii și Joiei), rămânând la ideea principalului personaj, fie și social: timpul. Se pare că am intrat în detalii care au declanșat o nouă participare, mai gelozită de români, dar pe placul inteligent al gazdelor, de atmosfera cărora mă resimțeam cu bucurie.

Ce influență are Tagore în România? mă întreabă Vinod (fotografiase, când expusesem, iar încercând să-l ia și pe Mitică, ăsta își acoperea fața, că obraz nu are). Răspund pe publicații – două sute de titluri. Lamba, viclean, vrea explicația influenței: invită-mă la tine în departament și dezvolt tema, zic, știi că e vastă; orice carte, și tradusă, își are cititorul lui devotat.

Shukla revine: influența lui Prem Chand? Cinci cărți în tiraj mare, mă fac că nu înțeleg; Shatranj kekilari, comentez un pic, adăugând – știu, Sir, sunteți pentru Prem Chand, eu rămân la Rabindranath.

Fiebințeala unei noi impresii se consumase sub cele peste zece ventilatoare – tot atâtea posibile spânzurători.

„Istoricul trebuie să fie logic”, comenta Mitică, public, într-un târziu. După ce citase, cu gura păcătosului, din Stalin, că scriitorul este inginer de suflete.

Iar despre el, amintise că e un inginer, și citește uneori literatură. Dar cei de față vor avea o lectură foarte frumoasă, de o oră și-un sfert, anume Istoria României. El nu crede că e corect spus „socializarea literaturii” – n-am auzit nicăieri de asta – e a mea, i-am zis.

Dar avea dreptate d-na Trikha, cu iubirea universală, perorase Miti – e și-n românește, i-am zis. Caracteristică, de altfel, pentru politica externă a României. Mai numărase până la zece în românește și, chipurile, și-n sanscrită. Că, adică, e tot una. Și repetase bazaconia cu Deva-Devi. N-aveam nici putere, nici chef să mă mai rușinez eu și de ce.

După staliniada lui Mitică, filmul. „E țară bună”, îmi spunea Om Prakash, studentul meu pe care-l biciuiam să repete nume dacice și ceaușești. Trepte în istorie, măi, măi. Știam că Nansi, pe undeva, dădea să plângă. La Deșteaptă-te române, mi-a confirmat mai apoi. Băusem demult ceai și ultimul biscuit îi revenise Nanei, și apoi i se făcuse, săraca, sete.

După film, Shukla l-a condus pe H.E. Mie mi-a scăpat. Le-ar fi salutat pe Nansi și Nana, copilului mângâindu-i și obrazul. Umesh venise în partea a doua, de răspunsuri, a conferinței, putuse auzi schimburile mele publice, nu și interprofesionale. Mă simt, cel puțin, poststalinist, că postmitică e mai greu.

Să fi gustat, nu cât mi s-a întâmplat mie, mulțumirile analitice, în numele lui Visi, ale lui Chakravarti, reluând ideatica mea, neobstaculată de nicio socializare a literaturii, de vreun mecanism-oglindă al reflectării, dar de autodevorare – cuvântul îmi aparține. Atmosfera lui se potrivește tensiunii oratorice declanșată până la denominarea unei „glorious day” în lupta care până la urmă e viața.

Găsise două vorbe și pentru Mitică (ăsta bine că nu conduce mașina, mi-ar călca casa). Pop îmi reproșase în stilul Miti că vorbisem 40 de minute. Finalmente, îmi raporta că i-a spus lui Mitică că niciodată n-au avut o acțiune așa de bună. Că, adică, lui i-a plăcut. Ba scosese peste mână 22 de rupii, costul ceaiului, pe care-l transferasem automat secretarului departamentului în ochii de dedesubturi ai celor care mai rămăseseră pe acolo.

Nerușinat mințise că probabil îi vor da ceva doamnei Trikha, dar să nu-i spun. Ne culesese, pe Vinod și pe mine, care-i refuzasem mașina. Conducând în marșarier, dărâmase o motocicletă din fața porții lui Gupta. O ridicasem eu curând. În timp ce Pop repede se aruncase să cumpere mango, pe neve, în vorbele de „my god” ale speriatului motociclist răsărit intimidat de pe undeva. Mașina corpului Pop se dusese, altfel, cum venise.

Vinod a urcat, eu m-am dus cu cuplul-ventilator, până ea a urcat ca din cenușă în Vede, iar cu el am dublat sharing-ul pe un la revedere de „la urma urmei, am mai mult timp”, „păcat că nu jucați șah, dar mă veți învăța chiromancie”. Vinod predică un dușman cunoscut decât un amic necunoscut. Și-a zâmbit cu Mitică. Rusu i-a aprobat pe Eminescu, Blaga, Nichita – de Iuga n-a auzit. Pop ar fi dărâmat motocicleta omului când el, Vinod, îi răspunsese, la invitația ăluia spre New Delhi, că mai rămâne.

Într-un timp, Vinod vrea să-i scrie lui Ceaușescu, dar acasă. Că auzise conferința mea și nu credea că pot fi așa de serios, drept care să-i trimită dicționare. De fapt, el cere dicționare, nu mă laudă pe mine.

Esha a venit să se scuze că a lipsit – a, nici n-am observat lipsa, am glumit. Plus că seamăna cu Radha, a, ce mândră a zis că e. Pe André, întors de la Bombay, îl doare stomacul, așa că are spital în casă.

Poem al lui Vinod, cum Shiva băuse toată otrava manthan – m-am mirat că nu observase poemul, de aparență semită, împotriva lui Mahesh, tipărit în revista scoasă de Azad la W.C.P St. în februarie. Câte n-am pălăvit, până s-a îndurat să-mi părăsească măseaua în durere. De-am luat-o din fir a păr cu Nansi, mai amestecându-se și Nana cu Mitică-răulică.

Afacerea sofalei – Pop dixit – n-ar fi bătut în mine, ci Dima ar fi pus mâna pe alte lucruri. Eu ce să cred? Vinod găsise că ăla ar fi putut să pozeze în generos.

Nansi a zis, da, a aprobat activitatea lectoratului pe ziua de azi. Și s-a lăsat purtată de Nana spre dormitorul lor, abandonându-mă să ascult știrile, pe care, neprinzându-le, le las în pace cam la „armata sovietică” în special English. Cine nu contemplă fundul lacului secat al timpului în 14 aprilie? Al vostru, Horace G. Hagen.

15.04. 81. D.

Ascultând, între 11 și 12 noaptea, orele de aici, transmisia aterizării Columbiei, am avut, la sfârșit, revelația unei ore care n-a existat ca oră, dar ca altceva, în orice caz, fără cantitate. De dimineață, năpădul vrăbiilor, pocnite de ouat, să-și facă alte cuiburi. În așteptarea taxiului, cu Nana, lângă un copac albastru, cu pământul albastru de jumătatea florilor scuturate. De două-trei ori se duce până la copacul de papaia să-i privească singurul fruct pârguindu-se.

Bulgarului, care trece, îi denunț, emoționându-l aparent, dogmatismul. El venise și numărase câte mașini de-ale românilor ar fi fost acolo. N-a mai intrat, căci se ajunsese probabil la film. Taxiul vine. Îi reamintesc Nanei să-i dea Ek Shanti d-nei Gauba.

16. 04. 81. D.

Aseară ne-am decis să revedem Dharamsala, în iunie. Cu Ajay voi urca la Triund, el mă asigură că vom face și filosofie.

Kushwant Singh nu era la birou, i-am lăsat prin secretar două exemplare din Ek shanti. Am trecut în clădirea de alături, unde am stat de vorbă cu responsabilul pentru public affairs. Bărbos, cu pipă, cu trei ani în Polonia, fost în România în anul cutremurului. Nirala și Sikhant Varma sunt scriitorii lui. Eliade i se pare strong.

Numărul următor va fi al lui Milosz. Argumentează prin cartea lui Karpovich, wonderful. Participarea lui la discuție in between. Subiecte: Heresy, Preda, lingviștii, Anacreon, istoria „shanti”, Iseley, bogăția românei, contribuția mea. El preferă shakti.

17. 04. 81. D.

Nana are 39 de grade. Nansi e disperată. N-ai cu cine discuta. Harbans și Naviug vorbesc despre malarie ca despre nimic. Harbans laudă hașișul, blesteamă vinul – îndeosebi pentru a mări pofta sexuală a femeilor, nu și a bărbaților. În Punjab, Jawaldar-ul e un personaj detestat de sat, turnătorul către guvern a tot ce se întâmplă între oameni. N-ar fi un om inteligent, nici avut.

Nansi n-are ochi să mă vadă. Fără explicații. Anmol adormise din belșug. Ce-o fi, totuși, în capul lui Nansi, ce dinte o fi având contra mea? Dacă nu voi vorbi eu – tot n-o să am cine știe ce răspuns – va continua să tacă?

Am dactilografiat „Miorița în hindi”, pe românește. M-am văzut, ca niciodată, căzând de somn și m-am trezit în curând cu mare spaimă. M-am repezit la Nana, care hohotea, neascultându-și mama. Îi aprinsese lumina și copilul urla fără alinare. Se așezase în semilotus și privea spre mine, asemenea, cu glasul mare acoperindu-i ochii. – Te doare ceva? – Nu (auzeam printre hohote). Căutam să mimăm că-l gonim pe urâtul, ori răul din vis, căci un vis e. Dădea din cap că fusese „aia repede și mare”. Să plece de-aicea! Discutasem că ne concentrăm. Întâi și-ntâi, vine un fluture acolo și zice, a, ce bine că te concentrezi pe mine, nu mai plec. Apoi, o albină, în trikuti, ca pe o floare, și nu rinocer.

Ardea cumplit. N-o puteai atinge. Ia cerut lui Nansi, mai încolo, să taie batista în două. Ceva țânțari mă vărgaseră pe mine și am făcut haz. Se instalase în patul de la balcon și a reînceput să suspine.

De-am ieșit și ne-am întors aproape imediat să-i spun o poveste. Gata, o zână pe nume Iștar s-a trezit înainte de răsăritul soarelui și i s-a închinat lui și fluviului. Apoi s-a întors într-un palat plin cu toate ființele: un cățeluș într-o cameră de aur, ba „era” chiar o curte pe cinste; niște cai albi, la subsol, dar ce lunci se întindeau de jur-împrejur; elefanți cu junglă cu tot.

Dar ei i s-a făcut dor de zânoiul Mundor. A luat calul alb Misolonghi și a călărit ca o amazoană până la palatul lui. Și mai mare dor unde stătea singur. – Să mă lași tu singur, dragă Iștar, s-a plâns el. M-aș duce cu Misolonghi până în palatul tău. – Să nu te dea jos. – Păi… Și na, că l-a trântit în fluviu, dar apele i-au spus că știau de la Iștar că el va veni să se scalde. Apoi sus, până la soare – vrei să mă faci ciocârlie, dragă Misolonghi?

Nansi m-a întrerupt, s-o las pe Nana să doarmă. Și-a mai adus aminte o dată, dând iar să plângă. Acum, la vreun ceas, Nansi a mai tras-o de limbă. C-ar fi apărut un pătrat mare, în care ei nu-i încap mâinile, și când mama a tăiat batista (ea îi spusese s-o taie), parcă ar fi tăiat-o și pe ea. Își amintea că fusesem în fața ei când plânsese și plânsese din cauza pătratului, și că i s-a mai întâmplat și la Noana, și în București. Nansi: același? – Tot că vorbește tare, repede, și se mișcă la fel, îi reproșase.

O rog pe Nansi să-mi facă un ceai. În schimb, am de mers să mă întrețin cu Nana, care-mi comandă o discotecă. După ce ofertez – că să-i turui de prin copilăria mea, la trei ani, despre tăierea moțului de aur. – Pe atunci nu mi se pierduse buricul.

Și-i povestesc despre tăierea buricului – despărțirea de mamă? – de se aflau acolo Costică Grigorescu – Buricescu, zice ea – Costică Brondac – Gândac. Nașa mea, îmbrăcată în catifea, plină de mere, nuci și dulciuri. Mi s-au îmbătat cumetrii, frate. Mă suiau pe masă să strig „Ana, Luca și cu Dej A băgat spaima-n burgheji”, mai spărgeau pahare.

Cu Noana în albie, marinari, de Paște. Frica de câinii lui Strâmbeanu și Boțogan, peste drum de Fusceloaia lu Miron, nașa Lucicăi. Și, sus, pe Țâncu. Și sugi direct de la Pitulicea… – păi nu erai mare, că oaia e mică? Și izlazul între păduri. Și, băieții sunt mai răi ca fetele, dar nici cu ea nu mi-e rușine.

Peste magazia de lemne, pe acoperișul școlii, prin chioșc, în pod, de unde aruncam din nou pe pământ mingiile din păr de bou exilate de Dumitru Verișan (toată lumea știe). La cinci ani, măsoară Nana. – Mă prinde Surda în vârful cireșului și-mi dă o mamă de bătaie, de nu mai știam cum mă cheamă. Dar mi-a părut bine după ce-am sărit gardul, că tot mai aveam buzunarele și sânul pline de cireșe.

Înșiratul fragilor, căzutul din copaci („lovit de cruce”). Nansi era gata cu ceaiul și m-a luat la goană. Să n-apară iar. Ce, zic – un fleac de pătrat? Odată îl ia la trei păzește ori trei cu tabla înmulțirii și, la revedere. Nana mă invită ca, după ce mai stau, mai lucrez, să mă duc să mă culc la ele.

Într-acolo e liniște. Țânțarii ce vor mai fi atentând. Se iscă, după miezul nopții, și răcoare. Aerul e încărcat cu note și miresme de flori din copacii cu care ne-am împrietenit. Miroase a înflorit. Mângâie un duh de putere vegetală. Solitudinile se alungesc în punți.

18. 04. 81. D.

De dimineață, venise iar Naviug. Nana a mai avut o viziune mare albă, plângând din nou, ceva mai calmă. Ne-am dus la Health Center, revăzând-o, după doi ani, pe d-na Alhuwalia. Nana avea 37 de grade. Un sunet apărut dinspre inimă – suflu sistolic. Încă o dată, vorba de malarie, avea să i se colecteze sânge. Ochii? Singurul copil?

Expediat Ek Shanti către Iuga, Alexe, Creeley, Iseley, Srinivas, Mankekar, Gary, ziare din Delhi.

… scările în spirală ale servanților se învârtesc spre cerul molcom răcorit de noaptea ca o altă Indie… părul Margaretei doarme pe o amintire răsturnată… suflul stelelor inspirând abandon… nicio tapasias nu concurează măruntele-mi ființe de durere ce mă alcătuiesc în râs… tocmai ne apucăm de umbra unei cirezi și ne lăsăm târâți în eternitate… pe când nici Stalin nu mai era copil nici staliniștii nu se vedeau încă Stalin… Durga amurga…

19. 04. 81

… derivând din Acord… instituție voluntară… presiuni nelegale de ambele părți… perpetuarea culturii române în spațiu și timp…

zadarnica vizită a lui Novalis așteptând-o sub Jupiter… eres un profesor de energie Ruben eheu…

20. 04.

Am dactilografiat petiția către vice-cancelar in connection with dificulties we are facing during hot season. Petrecusem cu Nansi vreo oră la Health Center, ne-am făcut turneul la Masih – Visi nu era în oraș. Thusu și Parida. La amiază, ne făcusem cu un cooler.

Acasă am găsit și o scrisoare de la Peter Hook, datată 10 April 1981: Caro Giorgio, your fratello Sole is really sole now that your sorella Lun(atic)a has left him for another (per un altro). She left last May. I was désolé – My days were like the night and every happy time was like a distant little star that kept blurring out of focus and getting lost. Cobwebs everywhere. Rotting legs under earth, slaked with lime and many other unpleasantnessnes. Merda!

Yes, I hope you would extend your wanderings westward. I’ve enquired with a man in the Romance Department. The present Romanian is not excellent + wants to leave. The dept. would be happy to have some one like you to teach Rumanian and animate Michigan life in general. But they would not pay. For that you should to apply to Fulbright-Hays (they have an office in New Delhi – On Haley Road, I think, near Connought Circus) and try to get a Fulbright lectureship here at Michigan. If you decide to try please let me know and I will prepare people here to the idea. (Also put me down in the application as reference). Finally send me a copy of one or two of your volumes.. OK. I’m out of space: Yes, I will collaborate most blondly in Akash Ganga. I have written a sonnet, Indian in spirit, French in vestment, which I send under separate. Can you ask Theban to send me off – prints of my article? I am coming to Delhi in August for 4 months. Love to Nana and tip hat to Trompone. Namste to Rada. Ed ai altri. Peter.

21. 04. 81. Delhi

Persoana cu care e Vinod în proces pe chestie imobiliară a făcut apel la Curtea Supremă și amicul meu se repezise până acolo, unde găsise închis din pricina morții unui înalt judecător. Prinsese, deci, un moment să treacă să mă vadă cu falca stângă în pământ, cap infectat. Eu, ce să fac, îl numisem curând președintele Asociației Internaționale a Pseudonimelor.

Bine, cum că n-ar fi cunoscut, atunci, propriu-i nume și-l poate socoti pseudonim. Parcă glumeam, îi și citisem un poem plin de vorbe inutile.- i-am reținut câteva versuri de-o parte. Ek shanti și discuțiile noastre pe text n-aveau decât să-l influențeze.

Numărul viitor din Akaash Ganga se prefigurează deja altfel decât îl gândisem cu o lună în urmă – și cum va fi? Simt o urgență să adaug Mioriței Meșterul Manole (în hindi) – poeme, cât loc rămâne. Dacă primesc sonetul lui Peter, îl includ, plus că ne-a vizitat azi Subodh, cerându-mi Eminescu și Caragiale, iar eu i-am spus să-mi trimită o scrisoare cu poeme de-ale ei în hindi, probabil îi voi face loc.

Dentistul n-ar vrea, în România, să blestem doctorii indieni. Îi spun că am timp aici, rămânând mai mult. Ne înțelegem, din moment ce gura mea e îngrozitoare.

Indiana la șah îmi pare mai contemplativă decât alte deschideri, dar și conferind un cerc mai larg de ținte, fie și prea îndepărtate, poate în funcție de mobilitatea, prin rocadă, a rajah-ului, dar și dovedind, față de vazir, o cunoștință de cauză. Nu știu însă de ce partenerii mei indieni, care o foloseau de predilecție, au părăsit-o după puține jocuri în care întâmpinaseră dificultăți, iar eu – unde sunt bolnav? – nu mai ies din indiană în partidele cu Nansi. Oricum, Dumnezeu a inventat șahul și cu gândul la noi. Deschiderile se înmulțesc încet, în timp ce vise nesfârșite își fac veacul în toiul întâlnirii topind ivoriul.

Pe Joseph Vimal Mohamad Singh îl durea refuzul familiei fetei de a i-o da în căsătorie. Fata refuza, într-un sfârșit, și ea. El voia un refuz scris, altfel, scrisorile lui, dacă murea, puteau fi folosite ca o dovadă de căsătorie, deci drept de moștenire.

Anume bărbați despre care nu știa nimic precis, nici măcar că-i părăsiseră nevestele ori concubinele – și n-ar fi de acord nici să se gândească la asta ca la un obicei american, în hindu nefiind cazul să-și pună problema tot așa – despre acei bărbați obișnuia să spună că i-a întâlnit. Era vădit un om de relații, minus cu iubita lui, pe timpul vieții cel puțin.

M-am jenat să-i iau exemplele postmaritale, rupturile pe viu. Dar le contemplam și-n timp ce Sudeep se consuma în deschiderea indiană, luându-și tot atât de lungi merinde de luptă, parcă într-o lume mai reală, totuși, decât șahul cu femeile. Pare mântuit și se va căsători odată, imediat, ieșind din laborator. După trei jocuri în care-și magnificase rutina în ambele părți, în ultimul – unde se schimbaseră și vazirii – a provocat o situație cu trei ostatici, ut contra ut, plus doi sau trei pioni. Rolul ut-ului, împreună cu perechea lui, e de vast peisaj erotic, singurătățile lor înduioșează tabla.

22.04. 81.

Orhideea mea devine, în titlu, la traducere, Arnota – mănăstire, mormânt, într-o campagne de salvare. Vorbim de o femei având drept singură avere și companie mormândul tatălui ei, îngrijind și de mormintele sinucigașelor. Subiectele lungi sunt de viață și înviere. Consacrarea lor comportă. Mă întrerup. Mă dedic Arnotei. Traducând, mă iluzionez că, în scrierea mea, conversația între oameni acoperă revelații.

even unseen

orchid you are

in our guard

no marble

decapitates you

we love you again

under the tree of life

embracing us

in adoration

while forests

of princely line

are bestiring

you remember

24.04. 81. Delhi.

Ieri, spre prânz, Nansi a dedus că era Sfântul Gheorghe. Nana se dusese la școală. Noi ne-am lăast jocurilor – șah, dame, iamb. Nansi a găsit timp pentru Rider Digest, ceva amintiri despre Truman jucând poker și făcând dreptate. Eu am terminat de transcris traducerea brută a Arnotei.

Am ieșit numai până la dentist, dar filmul nu fusese developat. Am reluat jocurile cu Nana. La miezul nopții ne-am uitat la lună, stele, carul mare cărând zenitul. Jucasem șase partide cu Sudeep, în afară de nenumăratele cu Nansi. Zadarnic aștepți pionul înapoi și totuși va apărea, câteodată, fie și ca vazir, pe la spartul târgului. Dar nu-i va mai aduce aminte nimeni că trăsese elefantul după el pe o graniță.

Între timp, n-a rămas nimeni la locul lui, nici cei ce păruseră să aștepte. Parcă n-ar mai exista niciun părinte, niciun fiu, doar cruci. Din Sfântul Gheorghe rămăsese doar calul. Măcar balaurul să mai fi dat târcoale, măcar interior să fi încolăcit lunara paloare a nopții ciuruită de haos.

Organizațiile duceau spre neant ele însele odată cu măcinarea opozantelor. Aproape dispăruseră numerele de circ. Se râdea în traducere. Se visa din moarte îndoctrinată. Amintirile se substituiau experiențelor, în mituri luminate și totuși atât de atentatoare într-un timp abolit. Câteva aluzii caricaturizau istoria în superman. Tăcerile se balansau între cremațiune și înhumare. Științele se ofereau unor simple bucăți de materie legate de catarg. Tropicul bâhlit plutea pe o efemeridă în convulsii.

Tandrețe, distrugătoare să fi fost, numai tandrețe întru pierdutul începător și legiunile măciucindu-se mai apoi în joacă, dar de tandrețe, o metodă pentru sufletul metalic al viitorului, pentru tânga pământului și a tuturor binalelor. Tandrețea de după senzație și senzațional, confuză între religii și humor, recunoaștere și formație.

S-o facem tandră. Eu voi da primul semne de distrare, nemaiconcentrat în beregata elefantului ori a cămilei, ci plimbându-mă printre ele în încercarea de a găsi pe altcineva să-i spun altceva. Ce victorie ori ce înfrângere ne-ar fi de ajuns? Reîncarnând înțelepții ne va fi groază de atâtea. Cu nebunii, mai treacă-meargă. Cum nu mai avem a începe nimic să înțelegem ce sfârșim, ce va fi început vreodată, diferit, numărat, național, idealist, nepersonal, tânăr, ca în tinerețe.

Finalul închide ce n-a existat, nu s-a anunțat la deschidere. Ce se întâmplă cu norii de deasupra unui câmp de bătălie, neîngreunați de cerul lui Krishna, se va fi întâmplând și cu noi, deasupra deșerturilor sculptate. Apud Sri Rajneesh, ce bun e nimicul. De ce nu ne-ar înghiți și el?

25. 04. 81. Delhi

Nana a visat din nou pătratul negru. S-a trezit, n-a mai plâns, i-a spus doar lui Nansi, care, a doua zi, e neagră. De oboseală, când mi-am pus aseară sare în lapte, Nana m-a fulgerat cu privirea: ce-ți spui, mă, atâta sare! I-a spus lui Nansi că i s-a părut că mă mișcam prea repede.

D-na Gauba trăiește în revelație și public relations. O carte a unui porto-rican, intrată prin 1964 în mâinile ministrului informațiilor de atunci, ea a pus-o în scenă în ultimele trei zile cu copiii, revorbită de ei. Regii indian, chinez, african sunt cei trei crai de la răsărit veniți să se închine copilului Iisus, împăcându-se etc.

D-na Gauba îmi spune, în gloria ei, că Ek shanti este foarte frumos și îmi mulțumește a-i fi lăsat încă două exemplare. Cântă la pian și din gură, peste spectatori, acompaniind mistic spectacolul. Se transpusese în timp creștin. Creștin, oricât de hindus. Vârsta sanscrită se împărtășea într-o emoție ubicuă a oamenilor sorbindu-și din ochi odraslele și pe ei înșiși. Ea-și era și mamă și fiică sieși.

Cei de acasă vor ciocni ouă roșii peste trei ore. Aici, Învierea vine peste o jumătate de oră, neserbată nici de noi. Mă închin nopții Indiei. Misterul tinereții s-a spulberat. Parisul de bătrâni se leagănă în suveniruri. Îmi amân avatarurile.

27. 04. 81. Dehi.

Ajunsesem la Fulbright Foundation, întreținându-mă cu Mr. Ramakrisnan, director din 1973 acolo. Surpriza de a mă afla în fața unui indian nu m-a deteriorat, termenii vizitei mele intrând și ieșind cât se așternea scrisoarea lui Peter (așteptat aici aproape cu nerăbdare, el având într-adevăr Fulbright lectureship).

Onorabilul director m-a ascultat cu delicatețe, scuzându-se că, nefiind nici indian, nici american, nu-mi poare fi de folos. Recomandându-mi să-l văd pe dr. Theodor Ricardi, atașatul cultural american, un lingvist cu care voi avea ce discuta. Iar pentru că domeniul meu este literatura comparată, m-a invitat în 2-3 mai la un seminar al dr. Nagendra, acolo în Hailey Road, 12.

Îmi mai spusese că Ricardi e în Nepal. Dar, fiind în drum, m-am interesat și, cum se întorsese ieri, am stat de vorbă. Aceeași poveste, inclusiv buna referință a lui Peter, așteptat și aici. Începusem cu puține cuvinte în italiană. Franco Lombardi nu era cunoștință comună. Era la un timp curios, de ce n-aș merge în Italia, pe asemenea motive?

A rămas că o să se mai gândească, reținând argumentația moral-poetică. Nu credea că ar fi vreun loc de română în Ohio, unde șefă de departament era o estoniană, ci la Universitatea Columbia, în New York. La Harvard, șeful departamentului de lingvistică ar fi Nicolae Iliescu.

Nu insistam cine știe ce. Elogiam poezia americană. Am și 37, față de 73-74 ai maestrului, căruia o să-i cer o referință. Fiind vorba de o discuție profesională, neuitând nici ontopoetria, indiferend de ce-o să iasă, mi-a plăcut maniera de diplomație a lui Ricardi. După cum, până la proba contrară, și Ramakrishnan mi-a impus.

Altfel, căldura m-a dat peste cap. Lângă mulajul rachetei-avion, mi s-a tulburat vederea, amețisem când am urcat la discuție. În autobuz îmi amorțiseră degetele drepte și buzele.

De verzi și mici copiii doboară nebunește fructele de mango. Pomi uriași se află în curți de clădiri somptuase, inclusiv la Fulbright-House, unde copiii sunt și mai tenace decât ca-n Barakamba Road. Te poți trezi oricând cu un pietroi în cap. Puști mai mari stau la umbră și primesc prada de la cei mai mici.

Un afiș cu o mamă cu fața sfărmată – fără buze și nas – poartă înscrisul: ce-am făcut noi pentru Afganistan? Îl revăd și pe Sikander. N-am mai intrat la Hindustan Times. Destul de mulți turiști, hipizați vrând-nevrând în frigare. Căldura apropie inutil în izolarea dilatată. Cred că Peter nu vine încă în sezonul ăsta.

30. 04. 81 Delhi

N-am mai ținut jurnal, încercând o probă de viteză: primind luni de la dr. Nagendra, invitație la Seminarul de literatură comparată în context indian, via Fulbright, luni noaptea și toată marțea eram gata cu un model, numit „Sanskrit Romanian Ontopoetics”. L-am dactilografit ieri pe matrițe și azi le-am multiplicat în 50 de exemplare, pe 14 rupii, în Kamla Nagar.

Cu Vickey, am mers pe scuter la Nagendra și i-am dat o copie și un Ek shanti. Bătrânul se află la periferia Model Town-ului, slăbit sfințește, emanând tristețe – poate știința? A rămas că trece deseară să mă vadă, pentru jumătate de oră. Cu toate că nu poate urca. O să încerce – un etaj, însă. Ori o să mă cheme să ne plimbăm pe jos.

Nagendra m-a atras totdeauna, iar acum mai mult ca oricând. Fără măcar să mă potrivesc la ideile sale, pe care nici nu prea i le cunosc. Am idee de el și îmi ajunge. Prin el îmi zăresc mai inteligibil cunoștințele mărunt cernute de izolarea noastră. Proba mea de viteză mi-a fost prilejuită de el, și două zile mi-am dat șah liniștii, dacă nu sănătății.

Abia de am lăsat-o pe Nansi să-mi citească pe repede o scrisoare – eu tremurând sanscrito-latin. În plic, și o poezie biblică, am recitat-o, am meditat la expeditor, mai ceva ca la Nagendra, printre treburi de rutină dactilografiată: Benaresul cu Șiva.

Ne crezusem separați de un timp care trecea într-un peisaj ce se lăsa altfel gustat – cenușă presărată pe vânturi. Când, abia opriți din orice cale, parcă am fi mișcat în gol. Om fi fost însuși golul. Prim semn de mișcare-Veda. Înșirăm umbră de umbră spre suflete albe.

Între timp, a apărut, în varianta peripatetică, Nagendra, așa că am dispărut cu el pe alei, pe terenul de cricket, Cavalary Line, Mallroad. Ramcharit Manas e domeniul său. Acasă, erau în vizită d-na Kashyap, din Dharamsala, cu nora și nepotul.

Poemul iubirii

 

Scrie-mi un poem frumos de iubire,
Cu salcâmi în floare și fântâni de lemn
Ciutura privirii să scape de sare
Stelele aprinse în drum să-mi așterni!

Teii să-mi inunde inima de flori,
Roua să trezească zilele cernite,
Arșița tăcerii să treacă de nori,
Ploaia din priviri să nu ne irite…

Grijile mărunte să nu fure ceasul,
Polenul din ganduri să ne prindă pasul,
Să zidim vitralii din trăiri înalte,
Cămașa brodată cu bujori să salte!

Să nu dăm uitării, spicul de frumos,
Când aprins în slove este glorios,
Să deschidem porți spre cerul cu soare
Clipei să îi punem strai de sărbătoare!

Camelia Cristea
05 iulie 2015

Merg cântând

 

Nu-mi pasă de bătrânețe
Ca o negură coboară
Scutul meu de tinerețe
O doboară

 

Nu îmi pasă nici de ura
Celor care nu mă vor
Eu zâmbesc și astup gura
Tuturor

 

Nu îmi pasă dacă drumul
Pe alocuri e surpat
Îmi croiesc în viață unul
Separat

 

Nu îmi pasă nici de vise
Care nu se împlinesc
Încerc lucruri interzise
Cât trăiesc

 

De nimic astăzi nu-mi pasă
De e ploaie sau e vânt
Am făcut de toate-n viață
Merg cântând

 

Vasile Tudorache

 

Ia strămoșească

 

Am cusut pe ie macii toți în floare
Spicele de grâu scăldate în soare,
Hora bătrânească ce o știau moșii
Dimineața pură când cântau cocoșii!

 

Piscul unui munte albit de speranță,
Dorul ce așteaptă, o mână pe clanță,
Aripa de vultur și zboru’ îndrăzneț,
Steagul arborat de un vis semeț!

 

Am cusut pe ie, zâmbet de copil,
Doina din străbuni ce încă o știu,
Un altar de brazi, cu vârful spre cer
Și un ceas de taină, când încă mai sper.

 

Lacrimi am cusut, când mi-a fost mai greu
Și-un pumn de țărână chiar din trupul meu,
Sângele vărsat de ai mei strămoși,
Anii tinereții calzi și luminoși!

 

Am cusut icoana Sfintelor Fecioare,
Când primeau Lumină parcă-n calendare,
Smirna parfumată din teii înfloriți
Mâinile trudite pentru cei munciți…

 

Sufletul și ruga în genunchiul minții
Cum ne-au învățat de mici și Părinții,
Talpa și opica, plină de sudoare,
Sora mea și Prutul ce încă mă doare!

 

Ia am s-o îmbrac ea îmi este portul,
Când îmi petrec Moșii am să cos și ortul,
Vămile să trecem înspre veșnicie
Cu făclii speranțe aprinse pe ie!

 

Camelia Cristea

02 iulie 2015