Cuvânt și iubire

Preşedintele Republicii dl N. Timofte ar dori să-i semene lui Ştefan cel Mare. „Mă voi sfătui cu Ştefan cel Mare la alegerea premierului” a declarat în ziua comemorării lui Ştefan cel Mare chiar în faţa statuii lui. N-ar fi rău în situaţia drastică în care ne aflăm ca între ciocan şi nicovală: partenerii europeni sunt în aşteptarea unei guvernări proeuropene majoritare stabile, iar cei din est din mare dragoste ar dori cât mai repede să ne înghită. Cum era de aşteptat după alegerile locale consultările privind formarea unei alianţe majoritare au demarat. Să sperăm că nu vor dura luni de zile cum a mai fost. i între cele. „Nu trebuie să grăbim lucrurile, dar noi liberalii nu avem alternativă. Dacă nu venim noi, va fi și mai rău. Știm că venim la rău, dar trebuie să salvăm cursul european. Poate s-au tras concluzii”, a precizat dl M. Ghimpu, după întrevederea cu Nicolae Timofti. Într-adevăr aşa e. În actuala componenţă a parlamentului sunt posibile două variante de coaliţie majoritară: PLDM +PDM+PCRM şi PLDM+PDM+PL. Există şi o a treia variantă destul de iluzorie: PSRM+PCRM+PD. Însă luând în consideraţie raporturile tensionate între partidele de stânga (PSRM şi PCRM) este puţin probabilă. Politicienii şi societatea civilă trebuie însă să stea de veghe. Trebuie să ne ferim de o coaliţie de stânga ca dracul de tămâie. Un exemplu prost în acest sens pentru noi este Grecia. Şi Spania a trecut prin momente similare prin care trece Grecia însă guvernările democrate din Spania s-au mobilizat şi au scos ţara din criză. Însă guvernarea de stânga a împins Grecia într-un colaps cum nu s-a mai văzut la ei. Alergările prim ministrului grec la Moscova nu au dat nimic. Moscova nu doreşte un partener egal ci un supus. Referitor la prima variantă am avut-o timp de şase luni şi vedem unde am ajuns. Suntem într-o situaţie economică şi politică diametral opusă celei din anul trecut în perioada guvernării Leancă.

            Deci şansele creării unei alianţe majoritare proeuropene sunt reale. Sper ca de astă data liderul PL dl M. Ghimpu să fie mai flexibil ca să câştige cât mai mult: aflat între două poluri – aducerea luminii în problema miliardului furat şi refacerea vectorului proeuropean, el va trebui să aleagă soluţia optima: să pedaleze pe necesitatea aducerii unui procuror European fără a pierde şansa creării Alianţei proeuropene. Deja au apărut reacţii ale celor care nu doresc binele acestei aşchii de popor. „Ghimpu – alibi pentru salvarea Mafiei” declară marele antimafiot S. Mocanu. Tot aşa vor declara şi alţi mari patrioţi dar caravana trebuie să meargă înainte în caz contrar riscă să fie inundată de nisip. De menţionat că şi ceilalţi doi lideri nu au într-ales: retirajarea unei noi variante a coaliţiei precedente şi, drept rezultat, împingerea Republicii în incapacitate de plată şi criză totală, care iminent va conduce spre noi alegeri anticipate, care vor fi catastrofale pentru ele dar şi pentru întreaga Republică (am simţit pe pielea noastră efectul votului protestatar în alegerile curente) este inadmisibilă.

            După constituirea noii (vechii!) Alianţe se va purcede la înaintarea candidaturilor la postul de prim ministru. În presă deja au apărut câteva candidaturi. Voi încerca să fac o descriere imparţială a câtorva din ele. Una din ele este ministrul educaţiei dna Maia Sandu. În modul cum a activat în această perioadă de tranziţie în sistemul educaţiei îmi dă încrederea că ar putea fi un bun premier. Reformele în învăţământ, dureroase dar extrem de necesare în vederea ralierii la standardele europene, unde tindem să ajungem, au fost promovate metodic de această femeie mai bărbat decât predecesorii miniştri bărbaţi. Prin rezolvarea problemei BACului dna ministru a rezolvat parţial problema corupţiei în sistemul de învăţământ, mă refer în primul rând la problema copierii. Se ajunsese prea departe în această problemă. Fiind un specialist pregătit în străinătate, demonstrând că poate fi principială şi dură în promovarea reformelor, cred că ar putea fi o candidatură bună la postul de prim ministru în această situaţie extrem de dificilă în care ne aflăm.

O altă candidatură, de altfel, foarte bună (a demonstrat acest lucru pe parcursul a 1,5 ani

de premier, perioadă în care au fost obţinute realizări palpabile incontestabile) însă din păcate cu şanse minime de a fi promovată de cel căruia îi revine acest drept – V. Filat, este candidatura ex premierului Iu. Leancă, care ne-a adus Acordul de Asociere, regimul liberalizat de vize şi regimul de liber schimb, dar şi o primă încercare de a face lumină asupra furtului miliardului de la cele trei bănci (agenţia Croll a fost propunerea domniei sale care, de fapt, la costat postul de premier!). Primele două au avut deja un impact politic şi social (în special regimul liberalizat de vize), iar ultimul are o importanţă economică indiscutabilă – deschiderea pieţei europene pentru produsele moldoveneşti în perioada destul de grea a embargoului impus din partea Rusiei. Am spus-o şi o mai spun că Rusia nu este un partener de nădejde. Ea nu are nevoie de parteneri egali. Ea poate ridica embargoul până la o nouă supărare a lui Putin. Observaţi cum acest şovin Rogozin iarăţi condiţionează ridicarea embargoului cu îngenuncherea în faţa Transnistriei. Având o foarte bună imagine în rândul partenerilor europeni acum când aceştia aşteaptă un premier serios (nu o păpuşă gen Gaburici) pentru a debloca relaţiile îngheţate, Iu. Leancă ar fi cel mai bun premier. Partenerii europeni, dar şi organismele financiare internaţionale, nu vor avea nevoie de timp suplimentar pentru a-l cunoaşte. Dar şi pe interior într-un timp atât de scurt s-a impus ca un lider serios în alegerile locale recente. Propunând candidatura lui Iu. Leancă dl V. Filat ar avea o mare şansă de a se reabilita parţial atât pe interior cât şi pe exterior faţă de partenerii europeni, cărora le-a trădat aşteptările, compromiţând unica poveste de succes a parteneriatului estic. Această aşchie de popor aşteaptă de la dl V. Filat în primul rând dovadă că gândeşte ca un om de stat cu grija faţă de popor. Luând în consideraţie cerinţa dlui D. Chirtoacă de a fi atras în negocieri şi Iu. Leancă mai există o şansă pentru înaintarea lui la postul de premier – schimbarea algoritmului formării Alianţei între cele trei partide.

            Mă voi opri, de asemenea, la ultima candidatură în descriere dar nu şi ultima ca importanţă – cea a câştigătorului bătăliei din Capitală Dorin Chirtoacă. Am mai scris că D. Chirtoacă ar fi un bun prim ministru în această perioadă grea. Desigur, vom pierde un bun primar al Capitalei pentru următorii patru ani însă am putea câştiga un bun prim ministru în această perioadă deosebit de importantă pentru deblocarea situaţiei, chiar dacă guvernarea lui s-ar putea să nu fie de lungă durată. D. Chirtoacă, călit în vâltoarea evenimentelor Capitalei, trebuie împins în politica mare. Prin comportamentul său, în special, în ultimele alegeri locale când deseori era lăsat de unul singur în faţa rechinilor socialişti şi nu numai, dar şi pe fundalul crizei actuale de personalităţi la nivel naţional, Dorin Chirtoacă a demonstrat că merită acest lucru.

Să ne oprim puţin la analiza luptei lui D. Chirtoacă pentru Capitală. D. Chirtoacă este un luptător, este bine pregătit, pe segmentul de dreapta nu avem la moment un altul ca el. Să nu se înţeleagă greşit că îi voi cânta osanale. Pur şi simplu îi mulţumesc ca un alegător, ca un cetăţean de rând al Chişinăului, că nea scăpat de ciuma roşie. Desigur, are multe, foarte multe, de făcut pe acest ogor încă înțelenit, dacă va rămâne în fruntea Capitalei. Are de făcut curăţenie în primăria sa, chiar printre ce-i care îl înconjoară (acum poate iar prinde bine mătura înmânată de acel copil Z. Greceanîi!). Chiar în perioada campaniei electorale unii au lucrat împotriva lui. Vă aduceţi aminte de cazul de la piaţa centrală. Situaţia care persistă de ani de zile trebuia soluţionată în modul în care s-a încercat, chiar la câteva zile până la alegeri? Sau aceeaşi acţiune care a avut loc zilele acestea, comentată de primar „…drept o acţiune în folosul celor care au pierdut alegerile”.

După război mulţi eroi. Tot soiul de comentarii curg în şir atât din partea duşmanilor cât şi de la „prieteni”: că nu este meritul lui, că a fost un vot geopolitic şi că s-a votat răul cel mai mic. În acest context mi-aduc aminte de o mică istorie citită undeva (de fapt într-o foarte bună carte „Carte pentru toţi” găsită cândva în biblioteca şcolii, pe care am citit-o şi recitit-o de multe ori). „După descoperirea Americii H. Columb se afla la o recepţie. Unii dintre invitaţi comentau descoperirea lui Columb, spunând cu nu a făcut mare lucru. Puteau şi alţii să facă acest lucru. La care Coloumb le-a propus un experiment. Luând un ou de pe masă le-a propus să-l pună astfel ca să stea pe masă să nu se rostogolească. După mai multe încercări eşuate ale criticanţilor el a luat oul, l-a ciocnit puţin la un capăt şi la pus pe masă. Ce-i din jur au strigat cor „Şi noi am fi putut face aşa!”. Indiscutabil, noul vechiul primar trebuie să-şi aplece urechea la zvonurile care bântuie prin capitală, să le verifice şi să se debaraseze de cei corupţi, să facă ordine în gospodăria lui, să distrugă diversele scheme corupţioniste. Ce-i care au avut nevoia să umble prin instanţe să strângă diverse documente impuse de unii birocraţi, care trebuie obţinute de la alţi birocrati, ştiu ce înseamnă aceasta. Din păcate deseori se întâmplă ca în istoria cu umor a lui A. Raikin jucată în biroul unui funcţionar birocrat. „ Aveţi certificat” întreabă funcţionarul. „Da” răspunde vizitatorul. „Dar pentru certificat certificat aveţi” mai întreabă funcţionarul. „Da” răspunde vizitatorul. Pregătit acest vizitator dar în cele mai multe cazuri solicitanţii de anumite certificate nu sunt „atât de pregătiţi”, fiind nevoiţi să rătăcească prin labirinturile birocratice ale Capitalei sau să plătească.

Trebuie însă să-i dăm cezarului ce-i a cezarului. Îl putem critica (este pentru ce, este om şi el, are dreptul la greşeli), putem discuta unele acţiuni ale domniei sale nu întotdeauna cele mai adecvate (să ne punem noi în locul lui când pe o Laguta, pe un Brega (care chiar în seara când deja era clară victoria lui Chirtoacă deplângea pierderea tov. Greceanîi, căutând abuzuri pe la Durleşti) îi dai afară pe uşă, iar ei întră pe fereastră), dar nu putem contesta rolul lui Dorin Chirtoacă în această victorie. Să nu fi fost liderul Dorin Chirtoacă, chiar dacă a fost susţinut de unii scrâşnind din dinţi, pierdeam Capitala. Să ne bucurăm de acest lucru şi să mergem înainte. Mult mai puţin a câştigat Dorin Chirtoacă şi mult mai mult noi. Am scăpat pentru puţin timp, cel puţin în capitală, de ciuma roşie. Referitor la declaraţiile lui Dodon, sunt susceptibile pentru intentarea unui dosar penal. Să fie insultat atât de bădărăneşte cum a făcut-o I. Dodon, numindu-l pe D. Chirtoacă maidanez, iar pe noi toţi, care l-am votat pe D. Chirtoacă – „râie liberală”, este ieşit din comun. Acest buldog rău asmuţat de stăpânii săi de la Kremlin trebui cumva oprit.  Prin exprezia „râia liberală” el ia insultat nu numai pe liberali ci şi întreg liberalismul european (de observat că culorile liberalismului din Basarabia coincid cu cele ale Uniunii Europene).

Făcând relativă ordine în Capitală D. Chirtoacă ar putea face curăţenie în întreg acest colţ de ţară.

Să le lumineze Domnul mintea celor care vor decide, iar noi, muritorii de rând, să ne căpătuim cel târziu spre sfârşitul acestei luni cu un premier capabil să ne scoată din această situaţie extrem de dificilă. Timpul curge împotriva noastră.

 

 

Valeriu Dulgheru

 

 

„O să vă ne-uit eu!…”

Paul Goma

 

Se impune azi, mai mult ca oricând, conceperea unui eseu despre libertate, dar nu despre acea formă a sa vândută colectivităţii drept marfă iluzorie în momentul schimbărilor decisive de traiect istoric local (a se vedea aici punctele periodice de inflexiune din viaţa popoarelor, puncte intitulate generic „revoluţii”, atunci când se înlocuieşte, de regulă, prin sânge şi forţă o anumită putere politică susţinută de interese specifice de grup cu un alt conglomerat dominator, caracterizat, la rându-i, de varii mecanisme coezive interne de tip, evident, similar cu cele amintite anterior) vrem să discutăm în cadrul materialului prezent, ci despre cu totul şi cu totul altceva, despre libertatea percepută ca organism viu, palpabil, ca prezenţă obiectivă şi, totdeodată, prelungire necesară, nicicum suficientă, a spiritului Fiinţei umane de a se dezvolta pe sine în chip plenar, cu alte cuvinte, de a deveni. Arhitectura interioară a ceea ce denumim generic libertate se poate construi, după criterii diverse, în fel şi chip. Dacă ne raportăm, spre exemplu, la axa verticală a existenţei, libertatea apare ipostaziată aidoma unui dat divin de o incontestabilă măreţie şi largheţe interpretativă. Privind fenomenul pe linie orizontală, din perspectiva evoluţiei ontologice de tip pragmatic a Omului din oricare veac, ea ni se înfăţişează ca un drept firesc al acestuia moştenit pe cale nativă, tocmai pentru că vine să anuleze definitiv starea de sclavie colectivă artificial întreţinută prin varii ideologii circumstanţiale limitative (articulate, îndeobşte, pe violenţă, discriminare, ură şi despotism) de către sistemele politice diabolic construite în timp şi împlântate nemilos în coasta rănită a Alterităţii, o Alteritate mută, nefiresc de permisivă în raport cu acceptarea condiţiilor de vieţuire vădit modificate în defavoarea sa, dar şi cu o doză uriaşă de vină, gândindu-ne la aria pasivităţii jucate fără discernământ de nenumărate ori în faţa răului, prin excelenţă, distructiv.

Desigur, libertatea nu ar fi trebuit niciodată să devină apanajul regimurilor politice diverse sau al organizaţiilor secrete, indiferent de natura lor, cu toate paradoxurile inerente ce decurg de aici. Mergând pe firul lucrurilor însă, din unghiul temporal al ultimelor trei sute de ani de istorie a Pământului, trebuie menţionat faptul că mai toate produsele efemere de gen politicard ori ocult perindate pe scena cuprinzătoare a lumii, s-au folosit de libertate într-un singur şi binecunoscut sens, cel propagandistico-manipulatoriu. Până şi sistemele de tip închis (nazist, comunist) îşi înjghebaseră la ordin propria semantică a libertăţii. Nu e deloc greu, până la urmă, de analizat şi comparat atât gradele de mişcare ale Fiinţei umane în medii istorice diferite, cât şi procesul de evoluţie a conştiinţei acesteia în raport cu succesiunea ideologiilor nefaste care au tot venit peste ea. O secvenţă dură, dar interesant de adăugat în schema de faţă, o secvenţă de anulare integrală a libertăţii din punctul nostru de vedere, nu însă şi al celor care i-au creionat îndelung chipul, a căpătat contur o dată cu venirea la putere a bolşevicilor în patria Sfântului Serafim de Sarov, Rusia, atunci când Lenin însuşi a legat cu o funie crucea de şase metri, din bronz, înălţată aproape de Kremlin de către Marea Ducesă Elisabeta, pe locul asasinării soţului ei, Serghei Alexandrovici (fost guvernator al Moscovei), prăbuşind-o definitiv şi ştergând, cel puţin la nivel aparent şi simbolic din structura memoriei colective, urmele vechii orânduri a ţarilor ruşi. Cuvintele ucigaşului Kaliaiev spuse cu sentenţiozitate la locul faptei – „Jos Ţarul, trăiască Revoluţia!” – pot fi lesne asemănate cu o banală coborâre de cortină la final de spectacol, când, cu trupul strivit în noaptea de 17 spre 18 iulie 1918, la Alapaievsk, Rusia pravoslavnică a dinastiei Romanovilor îşi va fi încheiat muceniceşte rostul, în vreme ce gurile de foc ale bolşevismului dur sfâşiau deja, cu o forţă nebănuită, amintirea unui trecut din ţesătura căruia împrăştiau raze înspre inima poporului rus figuri pline de lumină duhovnicească, precum cea a Părintelui Gavriil de la Mănăstirea Eleazar ori a Egumenului Gherman şi a lui Alexie Zăvorâtul – stareţii Schitului lui Zosima. Aşadar, cerul Rusiei, împânzit dintr-o dată de o mulţime de nori negri amestecaţi cu sânge şi cu furtună, îşi închidea, sub semnul unei amnezii societale nefireşti şi între limitele unui contur geometric cu totul şi cu totul imprecis, trecutul recent.

După o primă lectură vizuală a situaţiei tragice a Romanovilor, etapa următoare, a prospectării în profunzime a spectacolului duplicitar al istoriei, ne relevă că diferenţa exactă, nu aproximativă, dintre reprezentaţiile succesive ale destinului ţàrinei slave de la Răsărit constă în faptul că Marele Duce Serghei Alexandrovici fusese obligat de complotişti să-şi plătească, practic, cu sânge forma lui imperială de libertate, să o numim, pentru ca, mai apoi, pe urmele neuscate încă, de un roşu aprins, ale morţii, să fie ridicată o altă paradigmă a „libertăţii”, libertatea-marfă propusă colectivității de adversarul bolșevic, reprezentat aici prin sinistrul asasin Ivan Kaliaiev, insul care, în faţa Marii Ducese Elisabeta, a avut inconştienţa să grăiască astfel: „Nu, nu-mi pare rău! Trebuie să mor pentru cauza mea. Voi muri!” Emblematice ni se arată a fi în contextul dat cuvintele părintelui Mitrofan Srebrianski, tocmai fiindcă el definește foarte bine în Jurnalul personal folosirea fățișă a libertăţii ca simplu pretext de înlocuire – cum altfel decât prin moarte crâncenă – a unui regim politic cu altul: „Tiranilor! Strigaţi în gura mare despre libertate, în timp ce voi acţionaţi prin forţă.” Interesant e faptul că „modelul” Alapaievsk s-a repetat mereu de-a lungul şi de-a latul istoriei lumii, în ipostaze, de regulă, controversate, şirul imens de crime săvârşite în numele sfânt al libertăţii continuând, sub varii forme abominabile, şi azi, la început de secol porno-cibernetic şi antiuman XXI.

Imaginile poziţionate în antiteză oferă întotdeauna cea mai relevantă exemplificare în raport cu cele două faţete ale oricărui subiect analizabil. Personal, una dintre cele mai frumoase ipostazieri ale zeiţei Libertate mi se pare a fi reprezentată de privirea-simbol, limpede, lipsită de echivoc, dintr-o scenă de film neregizat încă, unde protagonistul masculin, în vârstă de nouă ani, încearcă din răsputeri să-şi smulgă de pe trup bucata de sârmă ce îi răneşte abuziv fiinţa. Gândul lui imediat de a evada din viforniţa, fie ea şi temporară, a coliviei cu păsări moarte şi rânjete de diavol e semnul prim nu doar al vocaţiei congenitale a umanului trăitor care se află în legătură directă cu libertatea sa totală de mişcare, atitudine, cuvânt şi conştiinţă, ci şi al semanticii majore a stării naturale a persoanei de a exista. Privirea copilului, căznindu-se să arunce la pământ laţul nedreptăţii şi al umilinţei, se poate asimila fără tăgadă cu echivalentul esenţei funciare a libertăţii înseşi, libertate ce-şi înalţă cu maiestuozitate statutul identitar deasupra microuniversului glacial al tenebrelor lumii spre a admira în voie estetica unui cer de culoarea nopţii presărat la nesfârşire cu nenumărate stele alburii. Schimbarea episodică a unui model ontologic cu altul – antagonic prin constituţia lui dizarmonică şi dublat, pe deasupra, de o cruzime omenească cu trunchi patologic vădit – nu a putut produce în arhitectura lui lăuntrică decât o anumită formă agresivă de şoc cultural, element contributor în mod decisiv la construcţia viitoarei sale maturităţi, una de natură protestatară, unde spectrul complex al memoriei, dar şi semnificaţia corectă a verbului încărcat de suferinţă „a neuita”, s-au regăsit întotdeauna pe afiş în rol principal. Cu toate că filmul, despre care am făcut vorbire anterior, nu e turnat încă pe banda de celuloid, actorul invocat în scena întruchipării reale a substantivului feminin libertate face parte din compoziţia contrariantă a lumii din jur, o lume care şi-a masacrat aproape totdeauna cu uşurinţă florile, iertându-şi de prea multe ori la rând vampele reci şi călăii…

Numele lui: Paul Goma – intelectualul alungat vreme de zeci de ani de pe propriul său pământ, cu o viaţă cotidiană determinată faptic de un şir de scene definitorii pentru o parte bolnavă a speciei umane, unde amprenta durităţii comportamentale a unor Kaliaievi comunişti autohtoni şi-a spus cu cvasiconstanţă neiertătoare cuvântul. Mai mult, lui Paul Goma, viaţa i se poate asimila nu numai cu un veritabil maraton ontologic închinat cu demnitate uneia dintre cele mai pure dimensiuni intrinseci ale Fiinţei umane – libertatea -, ci ea ar trebui privită şi ca o vocaţie singulară a traiectoriei sale telurice dăruită în chip generos de către divinitate. În anumite puncte critice ale istoriei, s-a observat cu uşurinţă faptul că modelele concrete de protest individual au întrecut cu certitudine, atât din punctul de vedere a reprezentativităţii, cât şi din cel privitor la eficacitatea lor instantanee, în perimetrul intern şi global, anvergura mişcărilor de opoziţie colective. Scriitorul-dizident român nu a făcut nici el excepţie în vremea sa din atmosfera dinamicii fecunde a demersului de impunere în sfera publică şi în cea politică a libertăţii îndelung clamate, fiindcă, până la urmă, imaginea acesteia din urmă s-a identificat, în cazul de faţă, cu însuşi destinul tulburător al omului de litere Goma, destin ce ţine de geografia specifică a unui spirit luminos, dominat integral de sinceritate şi rebeliune întemeiată.

Disociat ideologic, bineînţeles, de torţionarii violenţi ai regimului comunist mânjiţi cu „sânge pe mâini” şi pe conştiinţă, dar şi de acei torţionari aparent „cu mâinile curate”, transformând însă la ordin persoana din faţa lor în hominidul proscris căruia, „atunci când se uită în oglindă, îi e ruşine de sine şi de copiii lui”, autorul, printre alte volume, al „Gherlei” şi al lui „Ostinato” este astăzi mai actual ca oricând, actualitatea lui fiind regăsită în substanţa fundamentală a subiectului tratat cu durere şi profunzime deosebită în scrierile sale – libertatea Fiinţei umane, dar şi percepţia şi raportarea ei la conceptul acesta real într-un regim politic considerat totalmente închis şi înte graniţele unei societăţi sprijinite, de regulă, pe laşitate şi compromis vădit, dacă se deschidea brusc nişa dialogală privitoare la iniţierea oricăror acţiuni civice şi civilizatoare cu tentă generală pozitivă (a se vedea aici conţinutul sugestiv al celor două scrisori din anul 1977 adresate de Paul Goma cehului Pavel Kohout şi preşedintelui român Nicolae Ceauşescu). În creaţia şi în conştiinţa scriitorului nostru, libertatea este pretutindeni la ea acasă, aşa cum şi scriitorul însuşi se află la el acasă în patria la care aspiră permanent, patrie numită simplu Libertate. Faptul că i-a fost inscripţionat în destin să ajungă nicidecum altundeva, ci în renumitul spaţiu cultural francez, părăsind în mod obligat ruinele unui univers concentraţionar al Estului european din cea de a doua jumătate a secolului XX îndeajuns de bine cunoscut pe propria-i piele şi căruia, ani la rând, i-a trăit, cu maximă intensitate şi voinţă, clipa, înseamnă că Paul Goma a primit un cadou imens de la divinitate, exilul deschizându-i-se cu generozitate, până la urmă, ca un imens culoar al creativităţii şi al recunoaşterii sale valorice la nivel internaţional. Căci, alături de Pavel Kohout, dizidentul român s-a definit ca o conştiinţă veritabilă şi, deopotrivă, ca un simbol marcant al luptei pentru drepturile omului şi libertate de care Europa avea mare nevoie în acel moment.

Dacă îmi va fi dat cândva să scriu o carte despre acest intelectual autohton forțat de autorităţile politice ale vremii să se stabilească, în anul 1977, într-un alt loc al pământului decât cel în care vieţuise până atunci, probabil că titlul volumului meu ar suna cam aşa: „Curajul are un singur nume – Paul Goma…” Deoarece cum s-ar traduce mai bine atitudinea copilului de nouă ani din satul transilvănean Buia, care şi-a cerut cu vehemenţă dreptul său firesc la libertate, pentru ca, patru ani mai târziu, tot el să îşi găsească puterea interioară de a înfrunta organul de Securitate sibian cu scopul de a-i fi eliberaţi grabnic părinţii – familia de învăţători Goma -, decât prin plinătatea semantică a substantivului defectiv de plural „curaj”?!… „O să vă ne-uit eu!”, rostea cu ani în urmă autorul „Culorilor curcubeului”. Şi n-o făcea cu vreun iz suspect de ameninţare făţişă, ci cu dorinţa de a relata în mod exact, matematic, cronica unei istorii trăite de el la modul tragic, ca un philippidian Prometeu înlănţuit în vârf de Caucaz, o istorie depozitată integral în perimetrul vast al memoriei personale – sălaş al unor adevăruri mereu ţâşninde cu vioiciune la suprafaţă dintre cutele pânzei sale pline de criticism obiectiv şi expresivitate.

Verbul de pe hârtie al lui Paul Goma nu este aidoma unui foc de paie mocnit, care-şi rumegă cu încetineală rostul, ascunzându-şi în spatele îndelung căutatelor metafore adevărurile concrete ale propriei vieţuiri. Dimpotrivă, avem de-a face aici cu un verb trăit în totalitate onest şi veritabil, nu până la despuierea lui de ultima posibilă interpretare logică, ci, tocmai fiindcă e viu şi tăios ca o lamă lucioasă de cuţit (cu viaţa regăsindu-se în carnea lui exact aşa cum apare ea în realitate, la dimensiunea sa corect cuantificată), până la redarea completă a sensului său profund denotativ. Libertatea, „proiectul imemorial al omului” (Marcel Moreau), nu rămâne pentru Goma un simplu punct îndepărtat de „esenţă mitică”, fixat, undeva, pe nivelul superior şi intangibil de „cel mai divin dintre visuri”, conform concepţiei aceluiaşi scriitor belgian – fiu de ţiglar „cu suflet simplu şi inimă tristă” – Moreau. Dimpotrivă – şi aici intervine factorul novator al gândirii autorului român (vreme de zeci de ani, iată, apatrid) -, libertatea e un organism activ, completamente demitizat şi supus pericolelor multiple (nu un banal concept filozofic însoţit de o aură abstractă specifică, rod al formulării şi reformulării unor raţiuni individuale cunoscute, şi dezvoltat într-un fel sau altul, doar atunci când e absolută nevoie de el), un organism supus dispariţiei totale, dacă se va încerca a i se interzice ideologic să mai respire natural oxigenul planetei Pământ, şi care necesită întotdeauna manifestări concrete, imediate pentru a exista.

Scriitorul Goma nu naşte mecanic în literatura pe care o scrie şiruri de fantome fără sens, năpustite cu violenţă peste clipa prezentului din faşa unui trecut dominat perpetuu de monştri. El are o capacitate unică de a elibera adevăruri fundamentale prin însăşi fibra personajelor sale livreşti. De fapt, sentimentul pe care ţi-l lasă în suflet lectura unui volum scris de dizidentul român este acela că adevărul în sine are o nevoie absolută de toate personajele respective pentru a ieşi, cuviincios, la iveală şi invers, ele, personajele, se constituie în decupaje perfecte ale şirului de realităţi parcurse destinic de acesta. O relaţie biunivocă necesară şi caracteristică teritoriului de creaţie gomian, o epopee muncită a spiritului ce aruncă limitele frontierelor lumii în aer, căci radiografia acestei umanităţi, până la urmă, şi a persoanei ca atare în universul totalitar sufocant se dezvoltă pretutindeni la fel, iar reflectarea ei, aşa cum a fost şi nu altfel, face parte integrantă şi integratoare din structura intimă a scriitorului aici invocat. Personal, văd în Paul Goma expresia plenară a libertăţii de exprimare prin atitudinea constantă şi făţişă de neînregimentare politică ori de alte naturi, atitudine adoptată cu naturaleţe de la un capăţ la altul al vieţii sale (oricând subiect de carte sau de film, la rândul ei), un firesc ce ţine de armonia geometriei lăuntrice singulare orânduită lui de Pronia cerească.

Indiferent însă de cum vede un creator de literatură sau altul libertatea – şi excludem aici, din start, libertinajul ca tipar acceptat sau impus de vieţuire a individului şi, implicit, a colectivităţii -, această formă sui-generis a Fiinţei umane şi, deopotrivă, animale de a exista ca atare în Universul demiurgic trebuie să fie identificată cu atmosfera favorabilă, calmă, lipsită de tenebre şi soluţii imorale de circumstanţă, unde pot respira toţi cei mânaţi, vorba lui Octavian Paler, de „idealuri autentice” ori ba, trăind prezentul mistificat, mai mult de nevoie decât de voie, în realităţi prietenoase sau, din contră, încărcate de multiple ostilităţi. A vedea lumea ca pe un continuu cimitir al miturilor şi al propriei tale existenţe puternic mărginite de raţiuni luciferiene azi, a topi credinţa cea dreaptă în sosul alienant propus mulţimii de către diverşi filozofarzi teribili din orice veac anost, a nu mai fi în stare să citeşti înlăuntrul fenomenelor şi dincolo de ele cu bucuria descoperirii unor noi conţinuturi necesare firii, a accepta cu necârtire malignul existenţial şi rana pe care acesta ţi-o sapă în carne fără ca să ai posibilitatea de a elimina nedreptatea făcută, a privi monstrul diavolesc în ochi şi a-l lăsa voliţional să-ţi zgârie la nesfârşit faţa ori să-ţi spurce cu neobosită iraţionalitate trupul, a deveni complet indiferent în faţa morţii, ca şi cum aceasta nu ar fi un prag inevitabil al vieţii către o dimensiune următoare a sa, a relativiza cu bună ştiinţă adevărul, eticul şi esteticul, metamorfozându-le în principii fundamentale pentru modul contemporan de a fi, bucuria patologică trăită în raport cu ultimele bătăi de inimă ale păsării căzute peste deşertul cu premeditare ucis – iată un tablou sumar al captivităţii actuale, de unde e nevoie să se evadeze la nivel de persoană şi societate imediat. Altminteri, cultivarea vădit abuzivă a chipului hydrei satanice, care limitează prin discurs şi acţiune directă teritoriul gnoseologicului fascinant, va anula definitiv şi conştient cea mai frumoasă şi ofertantă stare a spiritului de a deveni – Libertatea -, ucigând dreptul firesc al Fiinţei de a ridica ochii către cer pentru a admira, la nesfârşit, o altă formă de libertate, de data aceasta, a materiei – Lumina…

—————————

P.S.

1) Am scris acest text în memoria scriitorului Corneliu Leu, omul de cultură care a luptat cu toate forţele domniei-sale pentru a impune în mod oficial Ziua Naţională a Limbii Române, dar şi în amintirea străbunicii mele dinspre mamă, Constaţa Creţu-Georgescu, născută exact la două săptămâni după moartea lui Eminescu, pe 29 iunie 1889, de Sf. Apostoli Petru şi Pavel, văduvă de război (este vorba, desigur, despre Primul Război Mondial).

 

2) Şi dacă tot am abordat aici vastul subiect „libertate” nu din punctul de vedere a abstracţiunilor livreşti, ci obiectiv, ca un modus vivendi al societăţii umane privite în genere, cred că ar fi, deopotrivă, necesar şi moral, în măsura în care legislaţia autohtonă a penitenciarelor o permite, să se realizeze de acolo, din îngrădeala oprelii, pentru că profesionişti de televiziune încă mai sunt destui la ora actuală, o emisiune cu profesorul Gheorghe Mencinicopschi, remarcabilul om de ştiinţă, care, la fel ca multe nume sonore ale ştiinţei şi culturii naţionale, a creat întotdeauna o imagine pozitivă României prin activitatea desfăşurată de-a lungul timpului. E bine a se vedea sau a se revedea, spre exemplu, atât emisiunea „Profesioniştii” a Eugeniei Vodă (TVR1), cât şi cea a doctorului Paul Moraru (Naşul Tv), unde profesorii Gheorghe Mencinicopschi şi Constantin Dulcan au oferit în chip plenar, prin expozeele personale, măsura inteligenţei şi a profesionalismului lor de anvergură internațională, alcătuind din cuvinte şi pasiune un duet magistral, bineînţeles, interpretat în tonalitate ştiinţifică proprie, fiecare interferându-i domeniul celuilalt cu un respect destul de rar întâlnit azi, indiferent de sfera reprezentată. Ar fi, astfel, de salutat la nivel de societate ca prof. Gheorghe Mencinicopschi, cercetătorul care poate spune atât de mult în cadrul câmpului său de afirmare profesională, să aibă posibilitatea de a oferi în orice moment adevărate lecţii de abordare a fenomenului studiat de domnia-sa de-a lungul anilor şi, de asemeni, să-şi susţină cât mai curând toate punctele de vedere ştiinţifice şi în conjuncturi internaţionale de marcă (congrese, simpozioane etc.), cu scopul benefic de a disemina în rândurile audienţei respective linia actuală de mişcare în domeniul cercetării alimentare, un segment românesc extrem de competitiv la nivel global de zeci de ani încoace.

 

Cred că, mai presus de orice, acestor valori certe, nu contrafăcute, ale ştiinţei româneşti şi mondiale trebuie să li se recunoască şi să li se respecte o dată pentru totdeauna, într-un fel sau altul, meritele personale, care au generat şi vor genera continuu o imagine favorabilă ţării noastre în orice moment, oferindu-li-se multiple şanse de acţiune şi de exprimare în timpul vieţii lor. În caz contrar, nu se va şti niciodată când ştiinţa poate rata beneficiile unei noi descoperiri importante în direcţia profesională vizată. Am să repet de câte ori va fi nevoie exemplul bunicului meu, care, dacă nu i-ar fi acordat ca procuror de caz tânărului inginer stagiar de atunci o şansă unică în temuţii ani ’50, şcoala hidrotehnică autohtonă nu ar mai fi avut niciodată în cuprinsul ei un nume marcant de talia profesorului universitar doctor inginer respectiv de mai târziu.

 

Şi încă ceva: personal, mi-aş fi dorit să am parte în activitatea mea profesională anterioară de un director de institut ca profesorul Mencinicopschi, profesionistul capabil să menţină în viaţă activitatea de cercetare cu pricina. Cei care au lucrat în proiectare-cercetare mă vor înţelege, alţii, însă, care nu au avut niciodată vreo legătură cu aşa ceva, sigur n-au cum să intuiască drama reală din sufletul unor oameni cu vocaţie, dedicaţi trup şi suflet căii alese, şi vor zâmbi, probabil, cu un uriaş dispreţ înfipt pe figură. Pentru aceştia din urmă, libertatea în sine nu există nici ca identitate şi, implicit, nici ca sens major, o importanţă covârşitoare în propria-le viaţă neavând-o decât falsul statut social obţinut prin mijloace ilicite diverse.    

Magdalena ALBU

Bucureşti

29 iunie 2015

Sf. Apostoli Petru şi Pavel

 

„Tara mea de dincolo de Prut,
mi s-a dat porunca sa te uit…”.

(Nicolae Dabija)

 

 

   La 28 iunie 1940 ni s-a dat ordin să te uităm. Zilele acestea s-au împlinit 75 de ani de la acest trist eveniment. Comisarii sovietici asistaţi de lepădături autohtone îmi ordonau să-l uit pe fratele de peste Prut, iar pentru a-l uita mai uşor m-a deportat în celălalt capăt al lumii, tocmai în fundul Siberiei la Cercul Polar. Celor lăsaţi (deocamdată) la vatră li se spunea că de acum înainte pe veci au o altă ţară – u.r.s.s., iar ţarcul se numeşte „republica sovietică socialistă moldovenească”. Învăţătorii în mare parte aduşi de peste Nistru le spuneau copiilor veniţi la şcoală la 1 septembrie că au o altă ţară, că trebuie să înveţe o altă hartă, o altă limbă – limba moldovenească, îmbrăcată în alte straie – grafia slavă (chirilică). Locul chipului luceafărului poeziei românești – Eminescu în clasă îl ocupa portretul „celui mai iubit dintre oameni” I. Stalin. Vă puteţi imagina starea elevului român de ieri devenit peste noapte octombrel, pionier, comsomolist sovietic, impus să-şi uite rădăcinile, ţara, strămoşii, tradiţiile, limba îmbrăcată în straiele ei naturale – grafie latină. Iar cei care refuzau să-şi uite Ţara erau deportaţi, împuşcaţi.

Trecuţi prin deportări în câteva valuri, prin închisorile nkvd-iste, prin cumplita foamete din 1946-47, când unii au fost aduşi la stare animalică, prin colectivizarea forţată, prin toate treptele şcolii sovietice, menirea cărora era deznaţionalizarea, rusificarea şi formarea noului om sovietic – „homo sovieticus”, marea majoritate de români basarabeni nu şi-au uitat rădăcinile, apartenenţa de neam. Chiar şi după 50 de ani de urgie sovietică, de satanism comunist la sfârşitul anilor 90’ această aşchie de popor român a renăscut ca pasărea Phoenix din cenuşă. Mişcarea populară constituită în Frontul Popular era cea mai puternică în fosta u.r.s.s. Această mişcare ia trezit şi pe fraţii de peste Prut. Însă prea repede s-a stins, nefiind atins scopul principal – revenirea acasă. Frontul Popular, încăput pe mâna trădătorului Iu. Roşca, s-a transformat încetul cu încetul într-o formaţiune politică antinaţională, care s-a stins lent până şi-a dat obştescul sfârşit. Visul de reunire cu Ţara se stingea şi el încet. Nu se mai vorbeşte astăzi despre Frontul Popular (rebotezat ulterior ppcd), despre liderul lui Iu. Roşca. „Maurul şi-a făcut treaba, maurul poate să plece”. Şi a plecat. Au venit alţii care au preluat flamura căzută şi ne-au îndemnat spre un nou orizont – cel al integrării europene. Cu câtă amărăciune în suflet constatăm astăzi că şi unii dintre aceştia ne-au trădat amarnic aşteptările. Mă refer la cea mai însemnată (ca pondere în organul legislativ) formaţiune politică de centru – dreapta – PLDM, condusă de V. Filat (de partidul lui Lupu nici nu mai vorbesc, acesta nu este al nostru). Atât de aproape de acest vis la 28 iunie 2014, când Iu. Leancă a semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană, şi atât de departe suntem astăzi. Politicienii noştri au transformat acest vector european într-un miraj. Cu cât ne-am apropiat mai mult de el cu atât mai departe suntem astăzi. Prin găinăriile politice şi financiare din ultimul timp au compromis extrem de mult acest vis, au compromis numele de politician, au compromis guvernarea democratică proeuropeană.

   Ceva e putred în Danemarca noastră. Pe toate căile posibile s-a creat o impresie eronată despre politicul basarabean unde se crede că nu mai e locul cumsecădeniei, bunelor moravuri. Poate de aceea oamenii cumsecade cu o bună pregătire şi cu simţul durerii de Neam nu-şi găsesc locul în politica basarabeană. Dorin Chirtoacă este unul dintre puţinii. Priveam cu dezgust bătăile electorale şi îl compătimeam pe Dorin Chirtoacă atacat bădărăneşte de tot soiul de duşmani şi „prieteni”. Cu toate acestea Dorin a câştigat Capitala, a câştigat cu un scor hotărâtor în pofida comportamentului mai mult decât bădărănesc al oponenţilor lui. Bavo Dorin! Ciuma roşie a fost oprită la porţile oraşului nu însă şi lichidată. Mare a fost dezamăgirea talimbului Dodon în noaptea de după alegeri care atunci când situaţia era deja clară s-a coborât la un limbaj de birjar. E de înţeles, are de făcut raport şefului şi nu prea are ce raporta la atâția bani cheltuiţi (puţini bani l-au costat puzderia de megabanere reînnoite de câteva ori pe parcursul campaniei electorale, corturile roşii cu oameni angajaţi împrăştiate prin tot oraşul, tonele de maculatură electorală distribuită la kilograme (fiind într-un troleibus la staţie taxatoarea s-a apropiat de un astfel de cort roşu primind un braţ de ziare. La întrebarea mea ce va face cu atâtea ziare ea mi-a răspuns „Sunt bune pentru ştersul geamurilor troleibuzului!”)? Actualmente toată clasa politică este compromisă în faţa cetăţenilor. Nu în zadar instituţiile statului se bucură de cel mai prost raiting. La aceasta au contribuit în mare parte mijloacele de informare în masă aservite unor grupuri de interes sau aflate în goană după senzaţii, partidele politice, scopul de bază al cărora nu este propunerea unor soluţii mai bune pentru a scoate această aşchie de popor atât de prost guvernată din mizeria materială şi morală, ci distrugerea cu orice preţ a oponenţilor politici, promovarea nepotismului, cumătrismului şi corupţiei. Pe scena politică a apărut un nou tip uman, pentru care sensul vieţii este achiziţia, consumul şi parada. Este un fenomen trist şi foarte periculos în politica promovată pe malul Bâcului.

Toate acestea au dus la erodarea puterii, la pierderea lamentabilă a încrederii în guvernare. Alegerile locale recente au confirmat acest lucru. În Chişinău, unde electoratul este mai informat, PLDM are doar 2 consilieri, iar PDM – doar unu. Atât de murdare au fost aceste alegeri. Pe parcursul campaniei electorale se crea impresia că acest lucru se făcea în mod special dirijat de undeva de cineva. Ar putea exista un plan bine chibzuit al Kremlinului de erodare cât mai puternică a puterii, a forţelor proeuropene democrate. De fapt nu le este prea greu să-şi atingă scopul deoarece cei din vârful puterii democrate le-au ajutat puternic prin găinăriile politice şi financiare din ultimul timp. Tot mai mult constat şi eu ca şi cunoscutul intelectual român Andrei Pleşu că „Ţara mea nu mai are mare legătură cu mine. E ţara altora: a unei reţele de indivizi care au ajuns la vârf prin grosolane manevre de partid, de familie şi de gaşcă. Faţă de ţara „lor” mă simt nu numai străin, ci pur şi simplu ameninţat…Se fură lacom, se fură obraznic, se fură până la pierderea instinctului de conservare. Infractorii se simt infailibili, invulnerabili, nemuritori…Dacă sunt prinşi, se declară victimele unor manevre politice. Încearcă eventual, să scape, turnându-se între ei”. Parcă sunt scrise cu referire la situaţia actuală din Basarabia. Numai la noi se poate întâmpla aşa ceva ca unul dintre principalii învinuiţi de furtul secolului şă-şi cumpere imunitate cu voturile orheienilor. La întrebarea unui orheian de ce l-au vot pe cel învinuit de furtul miliardelor el a răspuns nonşalant „Poate a investi ceva din ceea ce a furat la Orhei”. Sfântă naivitate să nu o numesc mai dur. Acelaşi lucru îl putem spune şi referitor la Bălţi unde un alt hoţoman legat cu lumea interlopă câştigă alegerile din primul tur cu majoritate de voturi ale bălţenilor! Pentru multă lume este clar că scenariile Bălţi şi Chişinău fac parte din aceeaşi schemă construită la Kremlin. Vă puteţi imagina că R. Usatîi obişnuit cu luxul Moscovei (unde are o întreagă moşie cu o suprafaţă de 2 ha şi un adevărat conac) sau al Chişinăului a fost liber dispus să-şi lege destinul de această urbe provincială. Nu observaţi în discursurile lui cum tinde la postul de preşedinte al Republicii (să ne ferească Domnul de această năpastă!). Prostul nu este suficient de prost dacă nu este şi fudul. Sau tovarăşa Z. Greceanîi, fost prim ministru, este oare încântată de acest post de primar al Capitalei, care mai cere să te mai cațări uneori pe schele de construcţie sau să te cobori în subteranele reţelelor de canalizare (o priveam pe tovarăşă în noapte de după alegeri şi nu am observat să fie distrusă de insucces!). Este clar că fac acest lucru la ordinul celor care-i plătesc, iar ordinele se execută. Scopul Kremlinului este să fie cât mai rău în acest colţ de ţară, să fie compromise cât mai mult ramurile puterii şi atunci această aşchie de popor va fi o pradă uşoară şi singură îşi va pune juvăţul pe gât prin „vot democratic”.

Când mă gândesc că aceşti indivizi îmi hotărăsc soarta mă cutremur. La ce timpuri, la ce moravuri am ajuns. Partidele politice au devenit simple trambuline pentru afacerişti şi hoţomani iar noi îi înjurăm în gând însă îi votăm fiindcă nu avem alţii, fiindcă în locul lor ar veni alţii mult mai periculoşi. Iar miticii moldoveneşti profită de impasibilitatea situaţiei noastre. Biserica face propagandă electorală pentru reprezentatul satanei chiar în biserică! Mai toate televiziunile ruseşti fac campanie electorală doar pentru un singur candidat (Z. Greceanîi), iar puţinele din cele naţionale o fac pe imparţialii, promovând de altfel nemeritul. Diverşi „analişti politici” devin experţi mai în toate domeniile spălându-le creierii telespectatorilor.

Cei de făcut în această situaţie ambiguă şi deosebit de dificilă? Există două căi de salvare de pericolul asiatic şi aceste căi trebuie să se complementeze una pe alta: continuarea paşilor de integrare europeană şi reactualizarea ideii de Reunire cu Patria-mamă! Deşi tot mai iluzorie va trebui de susţinut pe toate căile ideea de integrare europeană sau ce a mai rămas din ea. Aici avem nevoie de o coalizare mai largă a forţelor democrate, care trebuie să lupte pe două fronturi: împotriva lui Dodon şi Usatîi, care îşi doresc acapararea puterii, rezilierea Acordului de Asociere şi reorientarea spre uniunea euroasiatică (rusă!); şi împotriva celor care au furat miliardele (Plahotniuc, Filat, dar şi Voronin, Dodon, Greceanîi, Şor ş.a.). Să te arunci cu pieptul dezgolit asemenea lui Matrosov nu faci prea mare treabă. Nu pot accepta nici în ruptul capului aruncarea tuturora în acelaşi ceaun cum fac cei de la Jurnal TV şi Platforma DA, unde îi găsim pe preşedintele N. Timofte, Iu. Leancă, dar şi pe D. Chirtoacă alături de Plahotniuc, Filat, Voronin, Dodon, Greceanîi ş.a. Ideea integrării europene mai este încă susţinută de electorat. Drept dovadă sunt rezultatele ultimelor alegeri generale locale unde electoratul le-a mai dat o şansă partidelor proeuropene, votând în peste ¾ de raioane candidaţi proeuropeni în funcţiile de primari locali şi consilieri. Însă un vechi proverb românesc spune că „ulciorul nu se duce de multe ori la fântână”, până la urmă se strică. De-ar înţelege acest lucru guvernanţii.

O altă cale tot mai frecvent auzită în ultimul timp este Reunirea cu Ţara, de la trupul căreia am fost rupţi la 28 iunie 1940. Ve-ţi spune că e puţin reală, dar să ne amintim cât de reală era la începutul anilor şaizeci ai sec. XIX mica Unire a Principatelor Moldova şi Muntenia. A devenit posibilă doar după pierderea de către Rusia a războiului din Crimeea. Şi Marea Unire de la 1918 nu ar fi fost posibilă dacă în rezultatul primului război mondial imperiile austro-ungar şi rus nu se destrămau. Această cale, destul de reală în anii 90, pe parcurs a fost serios compromisă. Lumânarea aproape stinsă a Reîntregirii a fost preluată de tinerii români de pe ambele maluri ale Prutului, viitorul cărora este cel mai mult compromis de situaţia actuală. Aceşti minunaţi tineri au organizat mitingul de comemorare a 203 ani de la raptul Basarabiei de la 1812, la care au participat peste 40000 de manifestanţi. Tot aceşti tineri organizează tocmai trei evenimente majore: Marea Adunare Națională (5 iulie 2015), Marșul lui Ștefan cel Mare si podul de flori de la Prut (11 iulie 2015). Să-i susţinem cu toţii în nobila lor idee, îndemnul lor către noi fiind „Vara asta doar așa puteți contribui pentru Unire. Orice om care și-o dorește trebuie să fie prezent măcar la unul dintre evenimente; în caz contrar – va privi de la televizor cum alții fac Unirea. Punctul de apogeu pentru tot ce înseamnă Unire este acum, în iulie. Este acum sau niciodată pentru oricine visează la Unire. Dacă nici cu această ocazie nu lăsăm tot ce avem de făcut la o parte și nu ne dedicăm doar Unirii pentru o zi, pentru o săptămână, atunci când?”.

Vorbind în limbajul bravilor tineri să vedem ce ne uneşte: aceeaşi limbă, istorie, cultură, tradiţii, religie, tricolor. De fapt suntem aceeaşi doar despărţiţi temporar la 28 iunie 1940. „De ce avem nevoie de unire?” se întreabă tinerii. Pentru că doar: „Dacă DNA-ul trece Prutul – hoţii vor intra la puşcărie, iar noi vom scăpa de corupţie; Dacă vom institui leul moldovenesc ca valută naţională–vom avea o piaţă valutară stabilă; Dacă autostrăzile românești vor ajunge şi la Chişinău – vom conecta infrastructura noastră rutieră cu cea europeană; Dacă Republica Moldova se va integra în România – va accede automat în UE şi NATO, eliminând astfel pericolul unui război ca cel din Ucraina; Dacă vom beneficia şi noi de sistemul de educaţie din România – condiţiile de trai ale studenţilor s-ar îmbunătăţi vizibil, iar bursele tinerilor ar fi de nivel european; Dacă procurorii de la Bucureşti vin la noi – se va recupera miliardul furat; Dacă vom trăi ca-n România – salariile noastre vor fi în mediu de 530 Euro; Dacă ne vom aproviziona în întregime cu gazul românesc – vom plăti mai puţin şi nu vom depinde de cel rusesc; Dacă vom beneficia de granturile, pe care le are România la dispoziţie în următorii ani – la noi ar ajunge miliarde de euro subvenţii pentru agricultură; Dacă vom putea trece Prutul fără graniţe–ne vom bucura de Munte şi Mare la noi acasă”.

La cele spuse de tineri aş mai putea adăuga: pensiile ar fi ca-n România de apr. 300 Euro în loc de 70-80 Euro; cercetătorii ştiinţifici ar avea salarii la nivelul celor europene; cadrele didactice vor avea salarii între 500-1000 Euro nu 80-150 Euro cum este acum la noi.

Şi atunci să ne întrebăm: de ce nu facem REUNIREA? „…Dar de-o fi să mi te uit, suflet al meu/, Uite-mă pre mine Dumnezeu!”.

 

 

Valeriu Dulgheru

 

 

„Uneori soarta te poate proiecta pe meleaguri, pe care nici nu visai să le cunoşti vreodată”.

Nicolae absolvise „Filozofia”, dar exact în anul terminării studiilor, începu criza, o criză financiară şi economică care afecta întreg mapamondul, prin şomaj, falimente, datorii şi tulburări sociale. Războiul mondial sărăcise mult populaţia. Titraţii, spuma intelectualităţii era cea mai puternic marcată. Dar situaţia cea mai tragică o aveau proaspeţii absolvenţi de universităţi, care  la terminarea studiilor îşi vedeau toate visurile şi aspiraţiile spulberate. Pentru un post de portar se prezentau la concurs un absolvent de medicină, unul de litere, un inginer şi un licenţiat în drept. Dacă l-ar fi ascultat pe tatăl său, preot în sat, Nicolae ar fi avut mai multe şanse. Dar atunci când a mers să se înscrie la facultate, şi-a luat dosarul de la teologie, unde-l înscrisese părintele său şi l-a depus la filozofie. Acesta era domeniul pe care dorea să-l studieze şi pe acesta l-a urmat.

*

Pe stradă Nicolae se întâlni cu un cunoscut.

– Mai avem o şansă! Am auzit că se fac angajări în armată. Hai să încercăm şi noi! O ofertă mai bună nu avem! îi spuse tânărul.

– Şi unde trebuie să mergem? întrebă Nicolae.

– Ne întâlnim mâine la zece, în faţă la Universitate. Să fii pregătit! îi spuse tânărul.

Nicolae se întoarse acasă rapid. Era Ajunul Bobotezei. Involuntar, amintindu-şi de copilărie, începu să cânte cântecele bisericeşti, pe care le ascultase din fragedă  pruncie şi care i se păreau atât de familiare. Nicolae avea şi o voce frumoasă. În curte, proprietăreasa începu să-şi facă semnul crucii cu evlavie. Emil, medicinistul începu să râdă.

– Dar ce faci coană Matilda, de te închini aşa cu foc?

– Păi e Bobotează şi vine părintele! Ce, nu-l auzi? spuse femeia.

– Ha, ha, ha! râse cu foc Emil. E Nicu, coană Matilda, este Nicu, colegul meu de cameră! continuă el conversaţia.

– Cum? Dar cântă aşa frumos! Ce voce are! se miră Matilda.

– Nu ştii că tatăl său este preot? De aceea ştie toate cântările bisericeşti la perfecţie! explică tânărul.

– Păi şi de ce nu s-a făcut şi el preot? întrebă femeia.

– N-a vrut, n-a vrut coană Matilda! răspunse tânărul. Fiecare cu vocaţia sa!

Cu constituţia sa sportivă şi structura atletică, a doua zi, Nicolae a fost primit imediat în armată. Îşi rezolvase astfel problema cu serviciul. Nu aşa cum îşi dorise, dar în condiţiile crizei era singura rezolvare posibilă,  pentru el.  În ceea ce priveşte filozofia, putea să o studieze în continuare, în timpul liber. Şi când vor apărea condiţii mai favorabile, va deveni profesor, aşa cum îşi dorise. Până atunci putea să citească multe cărţi şi să scrie, cum era obişnuit încă de pe băncile şcolii. Scrisese chiar o monografie originală a satului său, prima de acest fel, după ce se documentă foarte serios. Aşezarea fusese întemeiată de pandurii lui Tudor Vladimirescu când s-au retras, după înfrângerea suferită.

Literatura rămăsese în continuare pasiunea lui Nicolae, mai ales că, din timpul facultăţii studiase singur toate cărţile şi cursurile prietenului său cel mai bun, Liviu, student  la litere. Toate studiile de critică literară, de teoria literaturii, Nicolae le lecturase cu pasiune. Mergea chiar la cursuri, la Universitate, cu Liviu, să audieze prelegerile deosebite, ţinute de profesorii universitari.

Viaţa în armată nu era uşoară pentru un om învăţat cu studiul. Dar firea sportivă a lui Nicolae, îl făcu să treacă peste impedimente. În unitate, colegii aflară de pregătirea lui superioară. Mulţi îl invidiau. Bârfele ajunseră chiar la urechile comandantului. Om cult, Berezoianu, îl chemă urgent la el.

– Bratule, este adevărat că tu ai făcut filozofia şi ştii şi greaca veche?

– Da, domnule colonel, răspunse Nicolae.

– După amiază, te prezinţi la mine acasă. Eşti invitat la prânz! E ordin! spuse zâmbind Berezoianu.

Bratu veni timid la colonel acasă. După prânzul copios, colonelul îl chemă în biroul său. – Vreau să discutăm despre noile apariţii editoriale! îi spuse acesta. Tu ce părere ai? Ce carte nou apărută, ţi s-a părut mai interesantă?

Şi dezbătură apoi, ore întregi, teme din literatură, artă, filozofie.

– Mi-a făcut deosebită plăcere să conversez cu tine! La revedere! îi spuse la plecare, lui Nicolae, colonelul. Dar nu uita! Aici, eşti domnul Bratu, filozoful, la unitate eşti Bratu soldatul!

În vară, Nicolae ajunse cu batalionul  în Cernăuţi. Oraşul era de o frumuseţe stranie, situat pe frumoasele coline ale Carpaţilor, pe malul râului Prut. I se spunea „mica Viena”, o denumire meritată pe deplin. Cu o istorie şi o poveste fascinantă, fermecătorul oraş era capitala Bucovinei şi reprezenta unul dintre cele mai importante centre urbane din România. Cernăuţiul a înflorit sub habsburgi şi a crescut de la un mic oraş de provincie într-un centru plin de viaţă şi diversificat etnic prin comerţ, meşteşuguri, cultură şi educaţie. Cu un trecut şi tradiţii comune, arhitecţii austrieci şi cehi, au transformat Cernăuţiul într-un oraş modern.

Nicolae a fost imediat fermecat de oraş, care era un loc modern, plin de fumuseţi naturale şi cu o arhitectură interesantă, cu multe monumente fascinante, sculpturi atrăgătoare, parcuri verzi şi pieţe primitoare. În Cernăuţi întâlneai toate stilurile arhitectonice care au existat în ultimele secole în Europa. Ca veşnic iubitor de artă şi frumos, Nicolae adora să parcurgă pe jos străzile întortocheate ale Cernăuţiului, să observe stilurile, de la empiricul din perioada împăratului Napoleon, la liniile melodioase ale barocului clasic. Admira clădirile în stil neobrâncovenesc – o continuare a modernismului austriac – ca biserica Sfântul Nicolae, lăcaş în a cărui compoziţie ornamentală, acest stil se împletea armonios cu unele elemente din Renaissance-ul italian şi cu procedee specifice româneşti. Clădirile în stil brâncovenesc şi neoromânesc le-a recunoscut uşor după frumuseţea şi ornamentele care aminteau de podoabele portului popular românesc, de straiele ţăranilor din satul său dar şi după coroanele masive şi semirotunde, care le uneau. Clădirea impunătoare a Primăriei a fost  construită în Piaţa Centrală a Cernăuţiului în 1847, în stilul clasicismului târziu. Din Piaţă, de-a lungul străzii Română, la o mică distanţă, Nicolae văzu clădirea bisericii greco-catolice, construite în 1821 în stil empiric. Cele mai noi construcţii erau cele realizate după războiul mondial ce se încheiase, de către firmele franceze, în stilul art deco.

Nicolae era încântat de minunăţiile Cernăuţiului, care nu puteau fi admirate nicăieri în altă parte a Europei. În faţa sa defilau peste o sută de zei şi zeiţe greco-romane sub formă de  basoreliefuri, sculpturi bombate, mozaicuri etc. Şi tot atâţia lei, păsări, şerpi. Constată că, centrul vechi al Bucureştiului era doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor arhitectonice din Cernăuţi, adevărate amprente ale istoriei fabuloase, chiar dinainte de secolul de dominaţie habsburgică, cel mai marcant pentru el. Nicolae citise că prima atestare documentară a aşezării, a reprezentat-o un hrisov emis de Alexandru cel Bun.

Prima clădire din Cernăuţi, pe care a dorit să o vadă Nicolae a fost Universitatea „Regele Carol l din Cernăuţi”. Construcţia era o bijuterie construită în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale oraşului. La înfiinţarea sa, în 1875 se numea „Universitatea Franz Josef” şi era o instituţie de învăţământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Nicolae ştia din cărţi că parlamentul austriac a aprobat în 1872 înfiinţarea Universităţii Maghiare din Cluj, iar la 20 martie 1875 a hotărât înfiinţarea unei Universităţi Germane în capitala Bucovinei. Scopul înfiinţării acestei instituţii superioare de învăţământ la Cernăuţi era în primul rând de propagare a limbii, culturii şi ştiinţei germane în această parte a imperiului.

Bărbatul observă că, ori de câte ori întorcea privirea, străzile Cernăuţiului dezvăluiau cele mai neaşteptate detalii arhitecturale. Fosta Mitropolie Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei se distingea însă printre clădirile istorice cu caracter religios din Cernăuţi precum biserica catolică, biserica Iezuiţilor, biserica greco-catolică, biserica protestantă sau templul şi sinagoga. În  Cernăuţi, oraş cosmopolit, al unui amalgam de culturi şi religii, în care locuitorii  învăţaseră singuri cum să  convieţuiască paşnic şi să se respecte reciproc, toleranţa era nu numai un simplu cuvânt. Românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainenii, armenii şi alte minorităţi convieţuiau împreună paşnic. într-o atmosferă spiritual, antrenantă şi efervescentă. Nu existau idei preconcepute, ură de etnie sau religie între locuitorii săi.

Mitropolia, – asemănătoare unui castel, datorită porţilor cu ziduri înalte de trei metri şi a clădirilor sale din cărămidă, cu pinioane în trepte şi merloane – era bijuteria arhitectonică a oraşului. Ansamblul este format din trei corpuri, o curte oficială şi un parc de cinci hectare, cu specii rare de arbori, dealuri artificiale, heleştee cu fântâni, statui şi grotă, fiind înconjurat de un zid înalt de trei metri. În centru era situată reşedinţa Mitropolitului, cu capela Sfântu Ioan al Sucevei. În stânga era Seminarul cu Biserica Sinodală, iar în partea dreaptă clădirea cu turn, care adăpostea o Şcoală de pictură de icoane şi una de diaconi, un muzeu, fiind şi casă de oaspeţi.

În prima seară, Nicolae a mers cu câţiva colegi la film. Clădirea cinematografului „Cernăuţi” a fost construită în 1877 în stil mauritan, înainte fiind sinagoga principală a oraşului. A  doua zi, Nicolae ieşi cu Mircea, un coleg, la „Vienna Caffé”.

– Hai şi noi la bal! Aici se organizează sâmbăta baluri! îi propuse Mircea.

Sâmbătă seara, în localul de lângă unitate avea loc un bal luxos. Familiile de vază, veneau cu fiicele, să le găsească aici alesul, să le căsătorească. Nicolae intră şi privi mulţimea elegantă, în agitaţie continuă. Deodată, într-un colţ, zări o tânără blondă, cu ochii albaştrii-verzui, mignonă şi suavă. Era ca un înger printre celelalte persoane din jurul său. Discuta cu o femeie tânără, mai înaltă şi brunetă, la fel de frumoasă şi cu aceeaşi ochi fascinanţi. Se îndreptă spre ele  şi o invită pe blonduţă la vals.

– Îmi acordaţi acest vals? întrebă Nicolae, înclinându-şi politicos capul.

– Ich bin schön, ich bin gebildet, ich bin wunderbar! sări în sus tânăra brunetă, accentuând puternic cuvântul „ich”. De ce nu vreţi să dansaţi cu mine? Eu nu am acum partener de dans!

– Mie-mi place domnişoara, spuse Nicolae hotărât, în timp ce întinse mâna să o prindă de degete, pentru a conduce spre ringul de dans pe tânăra fermecătoare. Cum vă numiţi  domnişoară? Eu sunt Nicolae, absolvent de filozofie şi fiu de preot. Acum sunt în armată. Dar în viitor voi fi profesor, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.

– Elisa, spuse cu glas suav fata.

– Şi tânăra de lângă dumneavoastră? întrebă Nicolae curios. De ce a reacţionat aşa?

– Este Helga, sora mai mare. Este foarte frumoasă şi mândră, toţi bărbaţii îi fac curte. Se aşteaptă ca oricine să o placă! răspunse Elisa.

– Dar dumneavoastră sunteţi mult mai fină, mai delicată, mai suavă… continuă Nicolae .

– Aceasta este părerea dumneavoastră… spuse încetişor Elisa

– Numai cu sora aţi venit? întrebă bărbatul.

– Sunt aici cu mama, tata şi cei trei fraţi ai mei Arthur, Alwin şi Anton.

– Cunoaşteţi mai multe limbi, nu-i aşa? Am văzut că vorbiţi cu sora în limba germană. Eu am învăţat la liceu franceza, germana, italiana, spaniola, greaca veche şi latina! spuse Nicolae.

– Vorbesc foarte bine limba română, deoarece am făcut şcoala primară în această limbă, fiind limba naţională şi limba germană, eu fiind de această etnie. La şcoala catolică vorbeam în germană, dar am învăţat şi limba franceză, ca limbă străină. Când eram însă copii, eram toţi de etnii diferite şi ne jucam împreună întotdeauna. Astfel, am învăţat cu toţii să conversăm şi în rusă, şi în poloneză, şi în ucraineană şi chiar şi în idiş. Aşa ne înţelegeam mult mai bine între noi, dar şi cu părinţii tuturor. Ne folosea acest lucru şi când mergeam la prăvălia evreilor, căci ne puteam adresa în limba lor, şi la frizeria ucraineanului, la cinematograful rusului, căci acela este mai aproape de noi sau la poştă unde funcţionara era o poloneză. Cernăuţiul este un spaţiu internaţional din acest punct de vedere. Am învăţat să ne respectăm unii altora limba, etnia, dar şi religia. Să ne respectăm şi să ne iubim! explică tânăra.

Dansul se termină şi Nicolae o conduse pe Elisa la loc.

– Tată, el este Nicolae, activează în armată şi este licenţiat în filozofie! spuse Elisa.

– Aaaa, în armată! Mă numesc Heinrich Hensel, se recomandă bărbatul. Ea este soţia mea, Gertrude. Şi eu am fost ofiţer, la Curtea împăratului din Viena. Când am ieşit la pensie, m-am retras aici, în Cernăuţi. M-am căsătorit şi acum am o mică afacere, o fabrică de alcool medicinal.

Nicolae observă că doamna Gertrude era mult mai tânără decât domnul Hensel.

– Fratele meu a rămas însă la Viena. Şi fiul său, nepotul meu este acolo un avocat renumit, continuă domnul Hensel. Dar, cu criza aceasta, completă Gertrude… nepoţii mei, Peter şi Johannis au plecat peste ocean, tocmai în Canada…

– Îmi permiteţi să vă mai vizitez fiica? întrebă Nicolae.

– Desigur! acceptă bătrânul domn.

– Acesta este Mihai! spuse Helga venind rapid spre grup. Ne invită la susţinerea licenţei sorei lui, Anastasia, la universitate. Veniţi şi dumneavoastră, domnule Bratu? întrebă Helga pe Nicolae.

– Desigur! Chiar îmi face plăcere! răspunse bărbatul.

A doua zi, Nicolae luă toţi banii de soldă şi se opri la florăria din centrul Cernăuţiului. Intră şi spuse băiatului care vindea florile:

– Doresc să comand trandafiri roşii!

– Câţi doriţi? întrebă tânărul vânzător.

– De toţi banii aceştia! şi Nicolae întinse banii de soldă. Vă rog să-i trimiteţi la următoarea adresă: Wagnergasse nr. 13, domnişoarei Elisa Hensel, împreună cu acest plic.

Vânzătorul a trimis urgent pe băiatul care trimitea florile, la adresa menţionată. Acesta ajunse în zece minute cu trandafirii în faţa casei, o clădire impunătoare, cu etaj şi bătu la uşă. Apăru imediat Gertrude, mama Elisei. Am primit comandă, să aduc aceste flori la adresa dumneavoastră! spuse băiatul. Şi începu să descarce din trăsură, buchete imense de trandafiri roşii.

– Unde îi duc? întrebă el.

– În sufragerie! spuse uimită femeia.

În câteva minute, camera era acoperită de trandafiri superbi, roşii.

– Oare cine mi i-o fi trimis? întrebă încântată Helga şi se repezi cu nerăbdare spre plicul ce însoţea trandafirii. Pe plic scria cu litere caligrafiate ordonat: „Frumoasei şi gingaşei domnişoare Elisa, de la Nicolae”. Helga înşfăcă cu putere hârtia şi privi încremenită grupurile de versuri ce o acopereau.

– Cum, pentru Elisa sunt? Nu sunt pentru mine? Eu sunt mai frumoasă, eu trebuia să primesc florile! Şi ţi-a scris şi-o  poezie! Mie nu mi-a scris nimeni niciodată vreo poezie! spuse tânăra mânioasă.

– Lasă Helga, nu te supăra, o să primeşti şi tu trandafiri! o consolă blând Elisa.

– Tu ce te bagi! N-am nevoie de consolările tale. Nimeni nu-i ca mine! spuse Helga din ce în ce mai nervoasă şi izbucni în hohote de plâns.

Din ziua aceea, Elisa a primit în fiecare zi câte o floare de la Nicolae. A doua zi, Nicolae veni în vizită la familia Hensel. Casa familiei, cu etaj, era mărginită de case elegante cu două şi trei etaje, pe o romantică stradă pietruită. Era cunoscută a fi un loc popular pentru procesiuni de nuntă. Era prânzul şi familia îl invită la masă.

– Rămâneţi la noi la masă, domnule Bratu! spuse Gertrude politicoasă.

În sufrageria imensă, cu mobilă de lemn sculptată, o masă lungă trona în mijlocul încăperii. În faţă  era un tablou mare, cu o pictură ce reprezenta o pereche – un ofiţer cu poziţie şi costum impozante, cu o sabie lungă şi strălucitoare şi o doamnă elegantă cu o pălărie enormă şi umbreluţă. Era domnul Heinrich şi doamna Gertrude, când erau mai tineri.

Gertrude pregătise feluri variate – supă de pui, friptură de porc cu cartofi prăjiţi şi salată de roşii şi castraveţi iar ca desert, un tort imens de ciocolată, cu flori din frişcă, dispuse pe partea sa superioară.

– Facem cumpărăturile la „Elizabethplatz”, bazarul alimentar din apropierea Pieţii Teatrului, spuse Gertrude. A fost numit aşa în onoarea împărătesei austriece Elisabeta, completă ea, considerând că este nevoie de astfel de lămuriri.

– Şi ce gânduri de viitor aveţi? îl întrebă Heinreich pe Nicolae.

– Îmi doresc să fiu profesor de filozofie. Aceasta este vocaţia mea! Criza mi-a încurcat puţin planurile, dar sunt tânăr şi o să-mi ating ţelul. Acum însă, aş dori să mă căsătoresc… aş dori să mă însor cu Elisa, spuse timid tânărul.

Se făcu linişte. Părinţii doreau şi ei ca fata lor să se mărite, dar acum, în faţa cererii, erau luaţi prin surprindere. În această perioadă, cu criza, erau şi ei în impas. De curând, guvernul Iorga tăiase şi pensiile, lucru care îi afectase puternic. Afacerea cu alcoolul medicinal  se dusese de râpă şi pensiile ajunseseră singurul venit curent. Care acum nu mai era…

– Dar Elisa este foarte tânără. De abia a ieşit de la Şcoala Catolică de Maici.

În Cernăuţi, fetele de familie urmau această şcoală, să înveţe să se pregătească pentru căsătorie – învăţau limbi străine, să converseze, să cânte, să brodeze, să coasă, să gătească…

– Trebuie să aibă dotă pentru a se căsători cu un ofiţer! spuse Gertrude. Noi avem o casă cu grădină cumpărată lângă Cernăuţi. Aceea i-o vom da ca dotă!

– Îmi permite-ţi să o invit pe Elisa, la o plimbare prin parc? O voi aduce-o înapoi într-o oră, se adresă Nicolae către părinţii fetei.

– Desigur, răspunse Gertrude.

Parcul era aproape de casa Elisei. Un parc fascinant, pictat în nuanţe de verde, rod al vegetaţiei abundente şi alb pur, al băncilor, coşurilor de gunoi, al  construcţiilor şi anexelor, vopsite toate într-un alb imaculat. Iar Nicolae cu costumul său de militar şi Elisa cu rochia sa de culoarea ghioceilor de primăvară se sincronizau perfect cu cadrul.

Tinerii se aşezară pe o bancă, sub un salcâm încovoiat, cu o coroană expandată de frunze, ca o imensă umbrelă de soare. În faţa lor, trona un copac maiestuos, cu formaţiuni lemnoase ciudate, ca nişte trompe de elefant. Când era privit, copacul parcă avea ceva magnific în el. Părea că  transferă  şi admiratorilor săi, o părticică din măreţia sa. Ieşea în evidenţă printre nişte tuie înalte şi bătrâne, cu tulpina cheală pe aproape un metru, smotocite de vreme, cu crengile lungi lăsate în jos, ca nişte sălcii, care tind să se usuce dar care emană totuşi un farmec aparte. În dreapta, un rând de salcâmi tineri, abia crescuţi, stăteau aliniaţi ca soldaţii în pluton.

Ciripitul drăgălaş al păsărelelor, presărat din când în când cu triluri melodioase avea un farmec aparte. Din depărtare se auzi cântecul suav al unui cuc. Dar magnetismul miraculos al parcului se datora tufelor de trandafiri de la roşul purpuriu al sângelui şi dragostei, la albul curat al nevinovăţiei şi sincerităţii. Nicolae rupse un trandafir roşu şi-i prinse Elisei în păr. Frunzele copacilor fremătară ordonat sub mângâierea blândă a vântului. Nicolae avu senzaţia că parcul se transformase într-un tărâm magic, al cuplului primordial.

Amândoi nu scoteau nicio vorbă. Deşi de obicei erau firi sociabile, Nicolae şi Elisa, nu erau prea vorbăreţi de fel. Vorbeau numai cât era necesar şi atunci când trebuia. Dar parcă tocmai limbajul misterios al tăcerii îi unea acum cel mai mult. Le unea sufletele, le unea inimile, pentru totdeauna. În faţa lor, se contura imaginea a doi corcoduşi filiformi împletiţi în mod miraculos sub forma unei porţi de trecere. Alături, unul curbat, cu o corolă abundentă, îi străjuia…

La întoarcerea spre casă trecură pe lângă teatru. Teatrul din Cernăuţi era o clădire impresionantă, realizată sub influenţa Şcolii de Arhitectură de la Viena.

– Mergem sâmbătă la un spectacol? întrebă Nicolae, iubitor de cultură, ca-ntotdeauna, bucuros să vadă un nou spectacol, dar în acelaşi timp şi într-o companie plăcută.

Ajunseră curând în Piaţa Centrală. În mijlocul ei, trona nestingherit  Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuţi în prezenţa familiei regale.

*

Nunta avu loc rapid, fără prea multe pregătiri. De fapt Nicolae nu a fost niciodată sclavul formalităţilor. Nici Elisa nu era cu fumuri, ca sora sa Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul cel mai important. Tot acest spectacol de faţadă nu avea nicio valoare pentru ei. Erau valoroase doar sentimentele…

Rămaseră în Cernăuţi, la părinţii Elisei. În casa cu grădină, pe care o primise Elisa ca dotă, nu reuşiră să locuiască. O vizitau numai din când în când. Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat stresului afacerilor din timpul crizei. Nicolae era omul studiului, al cărţii. Cariera militară nu era pentru el, dar o executa totuşi fără a i se părea o corvoadă, pentru că era o persoană sportivă, rezistentă la efort fizic. Elisa rămase însărcinată imediat şi după nouă luni de căsătorie dădu naştere unui băieţel frumos foc, Mircea, dar care se îmbolnăvi rapid încă din primele zile de viaţă şi muri. După un an, născu din nou, prematur, o fetiţă, plăpândă şi sensibilă, care semăna foarte bine cu Nicolae.

Elisa era foarte pricepută la treburile casnice. Avea o inteligenţă practică ieşită din comun. Învăţa repede orice presupunea îndemânare. Dacă vedea un om reparând ceva, imediat putea să facă şi ea acest lucru. În acest mod, tot ce se strica în casă era remediat fără probleme – instalaţiile electrice, aparatele. Îi plăcea să gătească, să lucreze câte ceva şi să cânte, mai ales melodia „Cernăuţi, schöne Stadt”. Asculta sfaturile primite şi învăţa orice era util, de la oricine…

– Dacă te speli pe dinţi în fiecare zi, îţi vei păstra dantura intactă! Bunica mea a murit cu toţi dinţii în gură, pentru că se spăla cu sare zilnic, spunea ea fetei sale.

*

Într-o zi de sfârşit de iunie al anului 1940, Nicolae era cu plutonul chiar pe malul Prutului, când a început să se tragă focuri asupra lor. Au fost luaţi pe nepregătite. Fiecare fugea încotro vedea cu ochii. Nu se mai vedea nimic! Numai gloanţe, praf, ţipete disperate… Când se termină totul, Nicolae era într-o văgăună – ca o peşteră, săpată miraculos în lut, de natură, în malul Prutului – lângă un civil, un cioban din sat.

– Doamne, dar cum aţi scăpat! Aţi trecut apa pe bârna asta, pe care nu poate un om, să o treacă în mod normal! V-am văzut de când au început să tragă şi nu mi-a venit să cred ochilor. Aţi parcurs-o în viteză, de parcă aţi fi zburat deasupra apei. Uite ce face frica din om! exclamă ciobanul.

Nicolae privi bârna şi se gândi că, într-adevăr, acum, nu ar putea să meargă pe ea. Doar un echilibrist de la circ, după multe exerciţii, ar fi putut executat aşa ceva! În plutonul lui era mare prăpăd. Toţi erau însă mulţumiţi că scăpaseră cu viaţă. Văzuseră moartea cu ochii. Doar câţiva erau răniţi. Comandantul îi anunţă imediat:

– S-a semnat  pactul  Molotov-Ribbentrop! Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei nu mai fac parte din România, sunt cedate! Vin ruşii peste noi! Avem ordin să ne retragem cu batalionul imediat. Anunţaţi-vă  familiile şi plecaţi urgent! Părăsiţi Cernăuţiul!

Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat pentru Elisa şi pentru fiica sa. Dar acestea aflaseră deja vestea şi împachetau de zor lucrurile.

– Vin ruşii! Sunt la câţiva kilometri! Se văd deja, se auzeau de afară strigăte disperate.

– Dar unde mergem? întrebă Gertrude speriată.

– Veniţi la mine, în Timişoara! Este un oraş cosmopolit, ca şi Cernăuţiul! O împletire armonioasă de diferite naţionalităţi, religii. Oamenii sunt la fel de buni, sociabili şi de toleranţi unul faţă de celălalt! Satul meu este la câţiva kilometri depărtare. Iar rudele mele sunt foarte primitoare.

Bagajele erau aproape gata. Aveau însă foarte multe obiecte, moştenire de familie, care reprezentau trecutul acesteia… la care trebuiau să renunţe, pe care trebuiau să le lase în urmă…

– Haideţi mai repede! Lucrurile nu mai au acum nicio valoare! Viaţa este cea mai importantă! spuse Nicolae, mai ales că i se demonstrase acest lucru pe deplin, în urmă cu câteva ore.

Elisa avea multe obiecte de care o legau diferite amintiri. Era greu să le selecteze. Dar era în acelaşi timp, atât de speriată, încât luă ce i-a venit la îndemână şi ce a considerat că este absolut necesar.

***

În Timişoara ajunseră dimineaţa. Oraşul era deosebit de curat, cu multe zone verzi. Merseră întâi la Teodor, fratele lui Nicolae, care locuia pe bulevardul central. Nu se puteau caza însă aici. Cu Nicolae nu veniseră doar Elisa şi fiica. Erau şi Gertrude, mama acesteia, Helga şi soţul acesteia. Au plecat atunci cu toţii, la ţară.

În sat era agitaţie mare.

– Vine Nicu-a popii cu nemţoaicele! se anunţau între ei sătenii.

Şi ieşiră în drum, să vadă şi ei doamnele. Nu mai văzuseră până atunci îmbrăcăminte atât de elegantă, occidentală şi mobilă stil cu încrustaţii atât de frumoase. Rudele cu bănet  îşi puseseră în gând, la vederea acesteia, să posede şi ele pe viitor aşa ceva. Şi viitorul, prin deportarea în Bărăgan, chiar le-a facilitat dorinţa de a ajunge curând stăpâni, peste mobila dorită.

Era greu pentru un om care a trăit toată viaţa la oraş, să ajungă deodată la ţară. Dar Elisa era o luptătoare. Pentru fiica sa ar fi făcut orice sacrificiu! Curând, Nicolae îşi găsi un post de profesor de filozofie în Timişoara. Nu au stat însă mult timp liniştiţi. Căci s-a dat ordin de deportare în Bărăgan pentru refugiaţi şi moşieri şi au trebuit să părăsească Timişoara.

***

Epilog

După plecarea din Cernăuţi, fire optimistă, Elisa – ca toţi foştii locuitori ai Cernăuţiului – a încercat toată viaţa să regăsească farmecul oamenilor şi locurilor pierdute. Nu a reuşit însă. Elisa şi Nicolae au fost împreună până în ultima clipă. Nicolae a rezistat tuturor problemelor prin scris. Scrisul a fost cel care l-a întărit, l-a făcut să reziste epocii comuniste, deşi nu a putut să-şi publice niciodată lucrările, datorită regimului. Ultimii ani, a trebuit să lucreze ca bibliotecar – „om al cărţii” ca Lucian Blaga, cum se consola el. Scria zilnic şi faptul acesta i-a menţinut mintea şi inima mereu tânără, până la sfârşitul vieţii. Elisa, deşi mult mai tânără decât el, l-a urmat imediat. După atâţia ani petrecuţi împreună cu soţul său, deşi locuia cu fiica şi nepoatele nu a mai rezistat mult. A fost  marcată şi de moartea fratelui ei mai mic Anton, la care ţinea cel mai mult, deoarece era foarte bun la suflet, comparativ cu Alwin, care era foarte egoist.

Cu verii Peter şi Johannis nu a mai corespondat. Securitatea i-a interzis orice scrisoare venită sau primită de peste ocean. Ultima scrisoare o anunţa însă că cei doi îşi împliniseră visul – aveau fiecare ferma proprie. Lucrau însă prea mult şi nu au reuşit niciodată să se căsătorească şi să aibă urmaşi. Unchiul, avocat în Viena, singura rudă din Austria rămasă în viaţă, a fost vizitat de mai multe ori de Anne, fiica lui Alwin, care devenise profesoară de germană şi lucra şi ca translator uneori, ceea ce-i facilita călătorii în străinătate. Nici el nu s-a căsătorit niciodată şi nici copii n-a avut. Pe verii rămaşi în Cernăuţi, – care este acum în Republica Moldova – care  n-au vrut să-şi părăsească casele şi grădinile, i-a mai revăzut o singură dată, când au venit după treizeci şi cinci de ani, împreună cu soţiile, în vizită, în România…

————————————–

PAUN Cornelia (pseudonim Cornelia HEINZEL sau Cornelia PĂUN-HEINZEL) s-a născut la Braşov. A absolvit Colegiul „Dr. Ioan Meşotă” din Braşov, secţia de Matematică-Fizică. Dragostea pentru cărţi a moştenit-o de la bunicul său, din partea mamei, profesor de filozofie şi de la mama sa, profesoară de limba română. A învăţat de mică limba germană în casă, de la bunica din partea mamei, Elsa Heizel, care provenea dintr-o familie austriacă – tatăl bunicii a fost ofiţer la Curtea Împăratului de la Viena. Este scriitoare, poetă şi profesor român cu titlul ştiinţific de Doctor în Roboţi Industriali din 1998, al Universităţii Politehnice Bucureşti. Licenţiată şi şefă de promoţie în Filologie, Limba şi Literatura română – Limba şi Literatura franceză, Facultatea de Litere, Universitatea Braşov. Master în Didactica Disciplinelor Filologice, Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Activitatea literară: A debutat ca scriitoare în cadrul revistei „Asymetria” din Franţa, după care a publicat lucrări în mai multe reviste de pe mapamond: „Atheneum” Canada, „Alternava”, „Clipa”, „Gândacul de Colorado” din Statele Unite, „Le Capital des Mots”, „Revue Francophone Pantouns” şi „L’Autobus” din Franţa, „Onyx” din Irlanda, „Pagini româneşti din Noua Zeelandă, „Lettres de Malaisie” din Malaezia, „Review Taj Mahal” din India, „Letras de Parnaso”, „Esteponaviva”, „Revista de Relatos, poemas y Novelas” şi „Matematicas y Poesia” din Spania, Revista „Internacional de Criterio Actual Red y Accion” din Columbia, „Poemas del Mundo” din Chile, ş.a. Este prezentă în „L’Anthologie des Poèmes D’Amour Francophones” şi „Poèmes d’amour” din Franţa,  „Antologia universală a poeziei româneşti contemporane” şi „Antologia de proză scurtă contemporană a românilor de pretutindeni”… A fost redactor colaborator la un ziar. A publicat poezii în limba franceză, germană, engleză, italiană, rusă, arabă şi turcă. Are publicate şase cărţi de specialitate şi peste 160 articole – publicate în ţară şi străinătate. A scris primul manual al calităţii pentru o unitate de învăţământ din România. (George Roca, Rexlibris Media Group)

Note de conferinţa organizată de Vasile Simileanu, director al asociaţiei şi revistei „Geopolitica”

Ne aflăm în plin proces de globalizare, proces practic ireversibil şi de nestăvilit. Unele guverne, vor să împiedice sau să dirijeze acest proces, dar succesul lor nu poate fi decât temporar. Altfel, procesul este declanşat în primul rând de tehnologia modernă, dar e profund influenţat de factori politici. În timp ce globalizarea economică este vizibilă, obiectivă şi relativ uşor de înţeles şi de acceptat, globalizarea politică, tinzând către o Noua Ordine Mondială, este puţin cunoscută, se hotărăşte în culise, şi declanşează neîncredere şi reticenţa. Altfel spus, deciziile politice sunt subiective şi de multe ori ascunse oglindind interese personale sau de clan, precum şi interese naţionale şi internaţionale. De aici rezultă o divergentă cu potenţial de confruntare militară între internaţionalism, în special cel Occidental promovat de America şi naţionalism, manifestat în prezent cu precădere de Rusia, China şi unele ţări arabe.

Prăbuşirea comunismului a dus la reafirmarea statelor naţionale în Europa de Est şi la dezmembrarea unor state multietnice. Dacă Cehoslovacia s-a divizat pe cale paşnică, dezmembrarea Iugoslaviei a fost sângeroasă şi a creat sentimente anti-occidentale şi anti-americane în rândul populaţiei sârbe. Ulterior, cooptarea ţărilor estice în Uniunea Europeană a dus la stabilitate politică şi la garanţii de libertate şi democraţie, dar şi la inechitate economico-socială, ceace a creat multe nemulţumiri. Personal, am constatat, de exemplu, că unii români regretă regimul trecut, sunt reticenţi faţă de anumite politici ale Uniunii Europene şi au început să aibă rezerve faţă de America.

Adevărul este că deseori Washingtonul are o politică insuficient de subtilă şi de nuanţata şi greşeşte atunci când promovează principiile democraţiei americane drept un  panaceu universal. Cu toate acestea, extinderea Alianţei Nord-Atlantice în estul Europei a adus cu sine garanţii de securitate… în primul rând împotriva Rusiei. Cine cunoaşte Rusia, şi romanii o cunosc foarte bine, ştie că aceasta este un stat expansionist şi agresiv care, potrivit experienţei istorice, nu-şi respecta angajamentele decât dacă sunt în favoarea ei. Se poate schimba Rusia? Ar putea fi ea integrată în Europa? Răspunsul este negativ!

Rusia nu poate adera la UE şi la NATO pentru că din punct de vedere economic ar deveni un hinterland, şi din punct de vedere politic ar risca să se dezmembreze. De aici rezultă poziţia ei duplicitara. Rusia rămâne înfeudata panslavismului balcanic şi teoriilor geopolitice din secolul al XIX-lea. Astfel, se naşte un potenţial conflict politico-cultural cu Occidentul. Conflictul a început de fapt la scurt timp după dezintegrarea URSS-ului, iar în cazul Transnistriei, a apărut chiar înaintea dizolvării uniunii. Moscova a instigat, a finanţat şi a sprijinit conflictele armate din Georgia, Armenia şi Azerbaijan şi din Republica Moldova. Şi aici intervine un element dureros pentru România. Toţi specialiştii ştiu că teritoriul dintre Prut şi Nistru este românesc. Statele Unite au negociat cu Rusia noile sfere de influenţa. în insula Malta. în 1989. De ce a lăsat America aceasta provincie în sfera Moscovei?

Adaug aici preocuparea permanentă pe care am avut-o în SUA pentru Europa de Est şi activitatea mea ca reporter la Radio Vocea Americii. Ani de zile am fost încurajat să promovez poziţia românească pentru ca treptat după 1989 să fiu întrebat ironic de ce mă preocupă acest subiect. Sunt convins ca Washingtonul are o înţelegere tacită (şi sper temporară) cu Moscova în ce priveşte Republica Moldova… Este adevărat însă că în acelaşi timp guvernanţii români au rămas practic insensibili la acest subiect fiind preocupaţi doar de interese personale…

Luna trecută de Paşte am făcut o excursie deosebit de fructuoasă într-un sat din centrul Basarabiei, apoi la Chişinău, în continuare în sudul istoric al Basarabiei… Reni, Ismail, Tatar Bunar, Cetatea Alba şi mai departe în Ucraina propriu-zisă până la Odesa. În satul Cornova, unde s-a născut colegul meu de închisoare, de America şi de drum, George, am poposit la familia Şoimaru, rudele lui George. Am fost primiţi regeşte de tânărul Ion, care şi-a făcut o gospodărie demnă de toată admiraţia, iar a doua zi am fost la părinţii săi, unde bătrânul Gheorghe ne-a ospătat, ne-a coborât în pivniţa sa cu vinuri alese şi ne-a desfătat cu poezii patriotice învăţate înainte de război. Românii din Chişinău ne-au primit şi ei cu deosebită căldura şi ospitalitate.

Regiunea Basarabeană adiacentă Dunării care acum face parte din Ucraina m-a dezamăgit însă. Natura a rămas în continuare lacustră şi frumoasă, dar aspectul ei socio-economic lasă mult de dorit. Industria şi activităţile portuare la Dunăre sunt în ruină şi par abandonate, aşezările umane sunt precare, iar drumurile sunt practic…  nepracticabile. Oamenii sunt şi ei amestecaţi şi la prima vedere par rusificaţi. Alex, mare patriot român basarabean şi fost ofiţer în armata sovietică, cel care ne-a însoţit de la Chişinău pe tot traseul, s-a încăpăţânat să vorbească peste tot numai româneşte. Deşi i s-a răspuns ruseşte, am constat că persoanele în cauză au înţeles limba romană. Ba mai mult, un miliţian care ne-a oprit fără motiv la Cetatea Alba (acum numit Belgorod Dnestrovski), probabil în speranţa unei eventuale mituiri, după ce a verificat actele maşinii ne-a spus româneşte… „Drum Bun!”.

M-am convins din nou că mulţi Basarabeni se simt mai români decât numeroşi români din ţară. De exemplu, din dragoste pentru românism, prof. Dr. Vasile Şoimaru din Chişinău, a făcut o călătorie de 100 de mii de km, pe care a realizat-o în mai multe etape pentru a vizita satele româneşti din jurul României şi a Basarabiei. Mă refer la românii din Grecia, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Ucraina şi Rusia până în munţii Caucaz. Pe banii săi şi cu resurse minime a publicat un splendid volum etno-istoric cu peste o mie de planşe fotografice. Albumul, splendid tipărit, reprezintă un adevărat rechizitoriu la adresa guvernului de la Bucureşti care nu numai că nu l-a ajutat cu nimic, dar nu i-a răspuns nici măcar la scrisori… Aşa îşi face guvernul român datoria faţă de români!?

Din ceace am observat personal şi din ceace am citit sau mi s-a spus, se pare că Ucraina nu se bucura de mare simpatie nici în sudul Basarabiei istorice, şi nici la Odesa unde populaţia pare să fie majoritar pro-rusă. O asemenea atitudine se va răsfrânge negativ asupra unui nou conflict ruso-ucrainian. În ce priveşte teritoriul istoric românesc de dincolo de Prut, acest teritoriu rămâne o problemă geopolitică europeană nerezolvată care ar trebui să zguduie conştiinţa liderilor români… Şi să nu-şi facă nimeni iluzii! Problema Basarabiei va reveni în actualitate în cazul unui conflict major, sau în cazul unei noi rearanjări internaţionale chiar şi fără război…

În prezent cel mai grav conflict din Europa de Est este cel din Ucraina. Şi aici situaţia este complicată pentru că:

– Ruşii şi ucrainenii sunt înrudiţi şi identitatea multor locuitori din estul Ucrainei este destul de neclară.

– Frontierele actuale ale Ucrainei au fost create artificial şi abuziv de către Stalin.

– Crimea este un exemplu ilustrativ. Ea a fost acordată în mod arbitrar Ucrainei de Nikita Hruşciov; Teritoriile foste româneşti din Ucraina sunt şi ele într-o situaţie asemănătoare.

– Estul Ucrainei este puternic industrializat şi rusificat şi e greu de imaginat că Moscova va renunţa la el.

– Actuala generaţie de ruşi este naţionalista şi xenofoba şi sprijină politica preşedintelui Putin.

În plus, Moscova are o lungă experienta politică şi militară şi ştie cum să manipuleze interesele unor ţări vest-europene pe care încearcă să le îndepărteze de America. Deasemenea, Uniunea Europeană pare în derivă şi a nemulţumit pe plan economic, politic, şi moral multe ţări membre. Ea promovează o politică antipatriotică şi chiar nihilista, lucru vizibil şi în România. Asemenea exemple de nemulţumire sunt evidente în prezent în Grecia, Ungaria, Cehia… Rusia ştie cum să exploateze aceste nemulţumiri şi încearcă să fisureze unitatea europeno-americană. Pe plan internaţional Moscova tocmai a aprobat o contribuţie majoră la fondul de o sută de miliarde de dolari al ţărilor din organizaţia BRICS pentru a contraataca influenţa Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale. Ambele organizaţii financiare au sediul la Washington şi sunt evident influenţate de Satele Unite.

Aşa cum afirma fostul secretar de sat Henry Kissinger, Rusia nu mai poate confrunta America şi Alianţa Nord-Atlantică pe plan militar, dar le poate face mari greutăţi. Este exact ceace face în prezent în Siria, în Iran, şi în ultimul an în Ucraina. Conform ultimelor informaţii, Rusia se pregăteşte pentru o nouă agresiune în estul Ucrainei. Se ştie că Moscova se opune categoric aderării acestei ţări la NATO. În acest scop, ea este probabil dispusă să declanşeze orice conflict. Este deasemenea posibil că Moscova să încerce să ocupe Odesa, să elimine Ucraina de la Marea Neagră şi chiar să ajungă la gurile Dunării. Este însă foarte puţin probabil însă deoarece Rusia se afla la capătul resurselor ei.

În orice caz, în eventualitatea unei agresiuni muscovite în estul Europei, cele mai expuse ţări sunt România, Polonia, şi satele baltice. O agresiune împotriva oricăruia dintre aceste ţări ar declanşa însă intervenţia forţelor NATO şi implicit a Statelor Unite. America nu-şi poate permite să rămână indiferentă la o asemenea provocare deoarece acest lucru ar însemna dizolvarea Alianţei Nord Atlantice. Şi America fără NATO ar fi redusă la o simplă putere regională. Moscova la rândul ei nu doreşte o confruntare cu ţările NATO, preferând în schimb intimidări, şantaje, ameninţări şi acţiuni subversive. În realitate, nimeni nu vrea un război major care ar putea escalada până la ameninţări nucleare, dar uneori evenimentele pot scăpa de sub control. Deocamdată, conflictul est-vest e latent, dar se duce deja pe mai multe fronturi între care psihologic şi subversiv, unde ruşii sunt mari maeştri. Peste Prut, de exemplu, agenţii ruşi investesc sume imense pentru a ţine populaţia în derută şi pentru a menţine această zonă în sfera ei de influenţă.

Ce au făcut însă Occidentul şi America pentru atragerea Republicii Moldova? Din acest punct de vedere, personal sunt nemulţumit pentru că Washingtonul a adoptat o atitudine rigidă şi incapabilă să înţeleagă şi să accepte realitatea. Şi realitatea este că marea majoritate a moldovenilor sunt români şi locul lor este împreună cu România. Patriotismul este singura forţă capabilă să se opună agresiunii ruseşti. Şi tocmai acest patriotism este atacat vehement în prezent în Occident. Ar putea oare Rusia să atragă patriotismul est-european de partea ei? Este puţin probabil, dar Moscova poate atrage diverse ţări prin jocul de interese. Şi să nu uităm că în mod tradiţional Bulgaria este pro-rusă, iar Serbia nu poate uita bombardamentele NATO la care a fost supusă.

În opinia mea, America are nevoie de o politică foarte inteligentă ca să menţină Europa de partea ei. Aceasta înseamnă nu atragerea „internaţionaliştilor” care îşi precupeţesc sentimentele pe interese, ci atragerea patrioţilor cu dragoste de ţară. În calitate de român-american încerc de ani de zile să conving autorităţile americane că singura soluţie cu adevărat viabilă în cazul Republicii Moldova, atât pentru populaţia majoritară locală, cât şi pentru România şi Occident, este reunirea cu România. O Românie mărită şi întărită ar fi un element de stabilitate într-o zonă de mare interes geopolitic şi ecopolitic European, American şi internaţional…

În ce priveşte conflictul ucrainean, sursele pe care le-am consultat recent la Chişinău sunt de părere că criza dintre Rusia şi Ucraina este inevitabilă, se va agrava, şi, în opinia lor, ar putea duce la dezmembrarea ambelor ţări. Cum va răspunde Moscova? Indiferent cum ar răspunde, Rusia nu sta deloc pe roze. S-a spus că ea nu reprezintă altceva decât o ţară din lume a treia înarmată cu arme nucleare. Este totuşi pentru prima oară în istoria omenirii când ne putem autodistruge. Şi de aici actualul joc internaţional complicat şi prudent. Din punct de vedere economic, Rusia ar putea rezista presiunilor occidentale pentru că deţine mari resurse interne şi pentru că Moscova nu ţine seama de starea mizeră a populaţiei. Rusia nu mai poate progresa însă tehnologic fără ajutorul vestului. Practic, fiecare lună care trece, fiecare an fără importuri din occident, îi slăbeşte nu numai economia, dar şi forţele militare.

Între timp, Moscova este confruntată cu un fenomen demografic grav, iminent şi irezolvabil. Pe de o parte populaţia îmbătrâneşte şi mulţi tineri pleacă din ţară. Pe de altă parte se înmulţesc în mod accelerat populaţiile musulmane şi minorităţile etnice. Se anticipează că în circa 20-30 de ani Rusia se va confrunta cu fenomene sociale, economice, şi demografice asemănătoare celor care au dus la dizolvarea Uniunii Sovietice. Concomitent, Siberia Orientală este preluată economic de China şi chiar populată treptat de Chinezi. Confruntată cu un viitor incert, următorii 10-15 ani vor fi cruciali pentru Rusia. După aceasta perioadă, ea va începe să decadă din interior. Şi aici e pericolul. Moscova ar putea declanşa un război extern înainte de a se prăbuşi intern. Altfel, va avea soarta fostei Uniuni Sovietice!

Ce poate face şi ce ar trebui să facă România în viitorul mediu şi apropiat? În primul rând, să pună interesele ţării înaintea celor personale şi de clan. În al doilea rând să promoveze în posturi de răspundere oameni oneşti şi competenţi. Şi în acest sens, mă întreb retoric: Are România un bun plan strategic de dezvoltare şi de integrare globală pe următorii circa 20 de ani? Corespunde acest plan marilor aspiraţii ale naţiunii? Dacă are un asemenea plan, după ce criteriu l-a făcut şi cine urmăreşte executarea lui? Întrebarea este cu atât mai importantă cu cât noul preşedinte pare hotărât să reformeze ţară.

Numeroşi români din Statele Unite am fost entuziasmaţi de alegerea preşedintelui Klaus Iohannis. În numele unui grup important de români-americani, români de reală integritate morală şi realizaţi pe deplin în Statele Unite, i-am scris şi i-am cerut preşedintelui o audienţă pentru a aborda modalitatea colaborării cu nouă conducere. Am fost personal la Cotroceni să încerc să aranjez o asemenea audienţă. Am telefonat de cinci ori şi am vorbit cu secretarele administraţiei prezidenţiale care au confirmat că scrisoarea şi cărţile trimise au ajuns pe masă preşedintelui. Apoi, după ce am trimis încă trei mesaje electronice, mi s-a răspuns în sfârşit să mă înscriu la una din audienţele generale acordate publicului de către consilierii preşedintelui…

Trebuie să admit că în trecut, deşi am fost funcţionar al guvernului federal american şi am avut şi paşaport diplomatic, am fost etichetat de unele cercuri româneşti drept bigot şi extremist. Mă aşteptam însă că nouă conducere de la Bucureşti să aibă curaj să stea de vorba chiar şi cu un presupus „extremist”!!! Acum două zile am primit un telefon de la Washington şi am fost întrebat ce am reuşit să fac? M-a primit preşedintele? Am răspuns că în opinia mea nu suntem destul de importanţi pentru o asemenea onoare… Dar dacă la un moment-dat România va avea nevoie de noi, cei plecaţi din ţară? În câteva zile mă voi înapoia în SUA şi voi fi din nou întrebat: Ce putem face? De data aceasta sunt tentat să răspund că nu putem face nimic pentru că politicienii români nu au nevoie de noi. Ei ştiu, chipurile, să le facă pe toate! Între timp, conflictele externe pot exploda oricând; situaţia internă a ţării este destul de precară, iar românii plecaţi să-şi găsească un rost în alte ţări continua să fie ignoraţi…

——————————————————-

PS: A doua zi după conferinţa de mai sus am fost invitat împreună cu Dr. Liviu Mureşan la programul 6TV din Bucureşti, post de televiziune coordonat de colonelul în retragere Ion Petrescu. Apoi, în ultima zi a şederii la Bucureşti am fost primit în audienţă, împreună cu dr. Mureşan, de Constantin Ionescu, consilier în administraţia prezidenţială. Preşedintele era aplecat la Varşovia. Am avut plăcută surpriza să mă revăd cu dl. Ionescu pe care îl cunoşteam de când eram la Vocea Americii. Am avut o discuţie amicală şi am stabilit să rămânem în contact. Cu acel prilej i-am transmis preşedintelui Klaus Iohannis o sticlă de şampanie de Cricova oferită de românii basarabeni din Chişinău care în noiembrie trecut au votat pentru el.

Prof. Dr. Nicholas DIMA

Bucureşti

5 mai 2015

————————————–

Nicolae (Nicholas, Nick) DIMA s-a născut la 22 iulie 1936, în comună Curcani, Judeţul  Ilfov. Absolvă liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1954). După doi ani, ca student la Institutul Politehnic, este exmaticulat pe considerente politice (1956). În acelaşi an este arestat şi condamnat la doi ani închisoare – Timişoara, Jilava, Aiud, Gherla – pentru tentativa de a părăsi ţara. Obţine licenţa la Facultatea de Geografie-Geologie a Universităţii din capitală (1967). Lucrează ca metereolog la Aeroportul Băneasa (1967-1968)

În 1969 părăseşte tara stabilindu-se în Statele Unite. Aici obţine diploma Master of Arts, iar în 1975 îşi ia doctoratul la Columbia University din New York cu teza „Consecinţele etnice ale politicii demografice a Uniunii Sovietice”. Ocupa pe rând funcţiile: Profesor la William Patterson College din New Jersey, la John F. Kennedy Special Warfare Center and School de la Fort Bragg, Noth Carolina, Scoala de Comando a Armatei Americane; redactor la Postul de radio „Vocea Americii” (1975-1985 şi 1989-1999); Visiting Professor, Jerome E. Levy Chair, Naval War College, Newport, RI (2001); Adjunct Professor and Research Associate, William R. Nelson Institute, James Madison University, Harrisonburg, VA (2002-2004); Professor of Pedagogy and Teaching Methodology and offering lectures and block of instruction on Cross-Cultural Communication aş well aş Globalization issues la St. Mary’s University College, Addis Ababa, Ethiopia (2005-2007).

Opera şi activitatea. A scris lucrări şi studii social politice de cultură internaţională, care au fost folosite ca materiale de predare şi documentare la: James Madison University, Boston College, University of Nebraska, UŞ Army’s John F. Kennedy Special Warfare Center and School, Naval War College, Newport, RI, şi în alte instituţii.
A colaborat la majoritatea publicaţiilor din exil din care amintim: “Buletinul Bibliotecii Romane” din Freiburg, “Geographical Bulletin of India”, “The Journal of Social, Political and Economic Studies”, “The Mankind Quarterly”, “Stindardul” – Germania, “Cuvântul Românesc” – Hamilton, Canada, “Lumea liberă românească” – New York, “Micromagazin” – New York.

Cărţi publicate: „Poeme din închisori”, împreună cu Vasile Posteuca şi Nicolae Novac; „Amintiri din închisoare” (1974); “Bessarabia and Bucovina. The Soviet-Romanian Territorial Dispute” (New York, 1982), Ediţia a II-a „From Moldavia to Moldova. The Soviet-Romanian Territorial Dispute” (New York, 1991); Versiunea românească cu adăugări „Basarabia şi Bucovina în jocul politic al Rusiei” (Chişinău, 1998); The Soviet Union and Eastern Europe (Fort Bragg, NC, 1987); „Breaching Barriers of Cross-Cultural Communications (Fort Bragg, NC, 1988), Ediţia a II-a „Cross-Cultural Communications” (Washington, DC, 1990); Journey to Freedom (Washington, DC, 1990); “Jurnal Etiopian” (Bucureşti, Editura Top Form, 2007)

Premii, diplome, onoruri: 2001-Meritorious Citation and Award for 25 years of US  Federal Service/1989-Meritorious Honor Award, Voice of America, Washington, DC/1988-Commanders Award for Outstanding Public Service, Fort Bragg, NC/1984-Award for Excellence în Programming, Voice of America, DC/1973,74-National Defense Foreign Language Award, Columbia University, NY/1972,73 Soviet Nationalities Program Award, Columbia University/1971,73 President’s Fellow, Columbia University.
În ultimii ani s-a stabilit în Tucson, Arizona.

 

CULTURA PROVINCIALĂ

 

14. 03. 1981 Delhi

The Diary of Virginia Woolf , Volume I 1915 – 1918. 27.01.1918: „She led him to describe a Romanian Prince, wose voice, he said, was the loveliest in London. /…/ The R.P. was Antoine Bibesco, rich, cultivated, a writer and a friend of Proust, who had acted as Counselor at the Roumanian Legation in London”. 6. 12. 1919: „The Bibescos wished to meet me. / Bibesco is handsome, amiable, a man rather too much of the smooth opulent world to be of particular interest. His English is too difficult to let one get straight at him. Like all foreigners, he says serious priggish things – ‘I prefer to believe nothing save what my reason can confirm’ – or words to that effect”.

16.03. 81

Scrisoare din Bangkok de la d-na Achawa-Amrung. Bestazzi mai era la ea în 10 martie (după două săptămâni) – și a făcut o copie xerox după „Innovative learning” de M. Malița, trimis de mine pentru Peace Progress. Primesc și o copie după The Asia Magazine, July 20, 1980, cu un articol de Kim Gooi, „Thailand poet prince” – Mom Chand – kavee (poet), Thy kloang style. King Rama II – „I am a sixth generatin poet /…/ Thailand is unique, for unlike other countries, Thai poets spring from the same family – from father to son and grandsons and so down the line”.

Vizită a lui Naviug, plus Anmol, apoi d-na și d-l Kashyap. Apoi am fost pe la Keyna – se pregăteau de culcare ori altceva. Am cheacherit vreo două ceasuri, abia la sfârșit pronunțând Leh Valensa – se poate, deci. Andre ar fi vorbit despre succesul Nanei la școală, printre copii. Tara s-a născut într-un ajun de Crăciun, sub o stea a pomului de iarnă din Holy Hospital, dacă nu din Bethleem-Cambridge. Încă o dată cei mai deștepții, grofii, gâturile late, p-ormă nebunie, o schimbăm pe americani, hashish, tristul cuplu homosexual din fosta mea clasă, ce se înființaseră ieri.

Vineri, reîntâlnire cu yoga, chiar cu Nitya Mukhtananda ji, acum president Poona Yoga Center, 3 după-amieze – Sadhana (Yogasan, Pranayama, Meditation). Mă bate gândul că voi muri nefumător, că voi muri. Pentru că voi lăsa fumatul? Sărăcia tot n-o las.

17.03. 1981 Delhi

Ek Shanti se află în tipografie, voi avea 500 de exemplare, cele mai multe pe hârtie de ziar. Nana a numărat 23 de bivoli. Mai observă o trăsură aurie mânată de un biciclist. Băieții joacă cricket în parcurile nenăpădite de rufe, focuri, paturi. În colegiu, fata se intimidează de adolescenți. Curtea universității, pe lângă statuia lui Vivekananda, înclinată ca turnul din Pisa, o atrage. Rămânem 2-3 ore pe la Esaulov și călătorim apoi acasă pe o lună încercănată, printr-o liniște de țară vastă.

Nansi nu ne-a făcut haimanale, doar că atunci când plecăm avem obiceiul de nu ne mai întoarcem. După dinnerul etern ou-lapte, am întrebat-o pe Nana ce părere are despre părinții ei. S-a prefăcut a scrie pe perete:„BUNĂ”. Când a apărut mama, a repetat gestul.

Examenele sunt în 26 și 28 martie – scris, și în 31 la 2 p.m. – oral (împreună cu Nansi). Timp de 4 ore, mi-am dactilografiat, în departament, poeme, ceea ce n-a deranjat. Fumam doar beedies, și oamenii de serviciu îmi făceau complimente în hindi.

Bhose îi explica colegei lui cântecul țigăncii somnambule al lui Lorca și o făcuseră lată clarificând și nu prea, dacă peregrina, călare, visa, ori era trează. Sognava, parcă am văzut. Am ales visul. Am pus muzica între realități și visuri. Ne-am scuzat reciproc a ne fi luat din timp, căci mă grăbeam și mă și luam în profesor. Citisem totuși, cu sotto voce, originalul spaniol și nu mai aveam nevoie de traducerea englezească.

Teoretizez de trei zile practica fumatului de beedi, un bărbierit cu briciul, un cancer de izvor, nu de vărsare, un pretext de coșmare-trabuc-nu-scriu-traduc. Probabil, totuși, prin ele voi putea renunța la alte țigări, la tot. Pe beedi-ști îi văd totuși cu tain și la filtru.

Unui sardar i-am zis Montale al Indiei. Funcționarii își spuneau de mine ca de Beniuc, ăsta e poet (unde băteam la mașină și nu mă durea de nimic altceva. Kobra mi-a dat o Scânteie din 20 decembrie anul trecut, când eram în țară, și o Limba română – bibliografie. Între extremele critică și fascinată, mă așez în a doua.

Misterele familiilor indiene le-am conversat din fir a păr cu Keynii – dacă n-am văzut pe fiica unui cuplu de profesori niciodată, ar fi pentru că ei sunt ocupați cu slujbele și deci și-au lăsat-o prin vreo școală, ori, cum spusesem chiar eu, la mama unuia dintre ei; câte-un accident explică similaritatea unor defecțiuni ale nevestelor înconjurătoare; dintre cei doi băieți care întrețineau relații amoroase, ea s-a căsătorit, dar, nefericită cu nevasta, suferă mai mult ca oricând de dorul de dorul și amorul prietenului, altfel nedecis să-și înceapă libertatea normală, presimțit casnică, simte din ce în ce mai puțină milă și viciu în vecinătatea amantului (vagi complicații pot veni și de la combinația hindu-sickhă); că aș fi îmbătrânit simțind moartea, cât că m-aș fi repezit singur prin Bangkok, iar un grec zice că ești deja mort când îți e teamă de moarte. Lucrurile luaseră o întorsătură lirică, declarativă, de-am prelungit-o nemotivat, pe fior dar nu teroare. Să mă fi apucat apoi trei pe vâna șanti.

Fiul rusului alb își susține doctoratul la Universite de Paris XI în 27 martie. Cum se publică în India? Înainte de februarie dau editorii lovitura – în martie schimbându-se bugetele. Atunci bibliotecile cumpără orice, să nu se piardă banii. Rajneesh publică, totuși, probabil tot anul – scriitor mare sau scandalos. Diplomația rechinismului.

De ce-oi fi crezând în cartea lui mai mult decât crede el însuși? Poate cât mi-a povestit-o – nu mi-o împrumută, am răsfoit-o mai mult în rusește. Rațiuni apofatice, cultura patriei, romantismul imperiului, al mormintelor propriilor părinți de la Kashmeere Gate? Văzusem tabloul mamei sale dintru început în semilumină.

Într-un târziu, vorbeam franțuzește, cu ocoluri ale clarității în locul englezeștilor dodge-uri sonore până-n gâtul de jos de peste Mânecă și Atlantic. Bătrânul își serbează înfrângerea clipă de clipă, mai risipind-o și în alte suflete.

18.03. 81 Delhi

Avusese un prieten moșier basarabean român, Krupenski – îl cunosc? Rusia n-ar vrea război, pentru că a suferit în precedentele confruntări. Dacă am văzut Moscova. Afganistanul, chestiune de frontieră rusească. Nu mai zice de Polonia, îi știu temerea.

Am visat că murise Reagan – îl văd, cu dinții lui veseli, în India today. Simt pentru poezia americană ceea ce simt pentru Pound însuși, o continuă unificare a bifrontalității culturii în timp. Eufonia întregește sinteza în negativ. Parnas superuniversal, muze atomizate. Anne Sexton se sinucide. Robert Creely are de a face cu Elementi di eresia.Kurt Vonnegut Jr.: Good Missile, Good Manners, Good Night.

19. 03. 81, Delhi

Unele poeme sunt născute traduse, intraductibilele dau bătaie de cap și nicio șansă. Prietenia combustionează, totuși, optimismul traducerii, după cum și moartea, poate mai puțin sexul, sigur nu politica ori cariera. Cercul închis al traducătorilor pare așa întâi față de poeți, a doua oară față de public. Cercurile închise ale poeților se circumscriu celor ale traducătorilor etc.

Or, să zicem, spirala convine și-n treburi de-astea, ca un fel de ce-o fi o fi. Dar și alcool sublimat în armonii ce se caută măcar pe sub pământ, la mijloc de drum, pe undeva. Ce trebăluiesc eu aici n-are decât să n-aibă valoare pentru cercurile închise, ori pentru partea consumată a spiralelor. Îmi transform autoexilul și suicidul în urme de glas.

20.03. 81, Delhi

Probabil, Urmila va traduce mai frumos ca oricine Miorița în hindi-sanscrită – rassa patosului ramayanic. Din promoția a doua de studenți, m-au vizitat cei care au părăsit cursul înainte de examen (Sany, Lamba).

Lui Keyna îi mărturisisem că mă simt a proveni din imperiul roman. Am văzut în Soljenițân naționalismul rusesc, mereu imperialist, minimalizând pe cei mici. Am pus într-o doară muzica mai presus de film, în deosebire de Marek. Intelectual, parcă ne duceam părerile despre țările noastre la extreme comportamentale, încât nu mai știam dacă nu e tot un drac la ei (la polonezi) și la noi, scopiți de ruși.

Mici entuziasme agonice împărtășite în nume de frați, cauțiuni față de tot ce ne înconjoară, puțin lirism. Îl atrage George Orwel, la modă, vrea să-i răsfoiască eseul Politics and the Englinsh Language. Aproape renunță. Iau eu un citat: „I should expect to find – this is a guess which I have not sufficient knowledge to verify – that the German, Russian and Italian languages have all deteriorated in the last ten or fifteen years, as a result of dictatorship (p. 310, în The Play of Language, Oxford U. Press, 1979).

Articolul este din 1945. Aș avea suficientă cunoaștere spre a arăta că așa este și în cazul românei, sodomizată de cei ce-o țin de rusă. Idiosincrazie Orwell: „A not unblack dog was chasing a not unsmall rabbit accross a not ungreen field” (p. 314).

21.03. 1981

Holi Mubharak ho! Sudesh și Urmila au venit destul de devreme cu dulciuri, culori și petale de trandafir – începusem sărbătoarea. Am stat de vorbă vreun ceas, când Nansi îl anunță pe vecinul Shivaramaya, împreună cu alți profesori. Ne prăfuim fețele și părul cu vopsele și ne îmbrățișăm, apoi îi urmez pe la celelalte apartamente, inclusiv al bulgarului, care, speriat, abandonează procesiunea.

Andre și Margaret n-au rămas acasă. Domnul Chatterjee mă invită pe mâine seară la o partidă de șah. Tocmai am jucat cu alt bengalez, Sudeep, cinci partide, din care am câștigat trei. Decanul Facultății de Drept, om înalt și frumos, are obiceiul să-și ridice toți anteii care-l îmbrățișează.

La o casă, cineva murise, nu celebrau, dar bărbatul care ne-a întâmpinat, fost vice-chancellor, nu a răbdat să nu îmbrățișeze unul-doi vizitatori. După cum actualul vice-chancellor, în corta-paijama albă, împreună cu pro-vice-chancellor-ul, ne-au primit cu dulciuri. Continuându-ne saga, un musulman s-a bucurat să ne întâmpine (nu și Faruqi).

Ne întâlnisem cu familia Kashyap-Mangla, din sensul celălalt. Dr. Sharma, de la dept. de istorie, o ținea numai în glume, oferind, ca prasad, și simbolul Holikăi. Am băut apă și ne-am odihnit într-o grădină cu iarbă mai deasă decât orice închipuire.

Alte case. Toate. Gwyer Hall. La Chopra a venit vorba de România. La înapoiere, discuții în două alte grădini, cu pateuri, dulciuri, ceai și țigări. Am vorbit despre obiceiuri românești. Cum mi-a plăcut și am înțeles sărbătoarea? Fețele erau acoperite cu vopsele. Ne-au fost subiecte chimia, astrologia, ritualurile.

Umesh mi-a trimis o carte poștală, că are „multe” să-mi spună. Probabil voi publica Sanskrit-Romanian Poetics, cu antologie, de prescris în programa anului viitor. Vecinii mei, reputați profesori ai universității, erau egali în observarea jocului cu care se îndeletnicise însuși junele Krishna în compania Radhei și a celoralalte păstorițe.

În piesa mea, Holika n-ar fi Holika. Iertarea greșelilor și uitarea dușmăniilor nu sunt suficiente. Aud că în sate se petrece năpraznic. Pe aici, tinerii excelează în strigăte, plimbări cu roaba, găleți pline cu zemuri colore. Karamcharii ori harijanii bat tobe imense cântând coruri folclorice de înaltă solemnitate – bărbații încep, iar de la oarecare distanță femeile le dau replica.

25. 03. 1981. Delhi

Andre Beteille: Inequality and Social Change, Delhi, Oxford University Press, 1972; Ideologies and Intellectuals, D., O.U.P., 1980. A mai murit un martie. Citind zilele trecute eseurile lui Andre, mi-am povestit un vechi martie marxist. Eram în formare. Ne simțeam deformându-ne, fără a avea, conștient, o formă, alta decât a tinereții. Bătrânul era mai al dracului decât mărunții lui contabili căzuți din lună să ne explice plusvaloarea.

Lenin ne deziluziona din motive contrare, bibliografia ne trezea suspiciuni prin golul euforic al cărților staliniene. Ce Marx am citit atunci am uitat din prudența instinctului de conservare al vremii. Atirusismul lui Marx îl lăsam sub tăcere, ori văd că Andre îi citează edițiile din Moscova. Nu ne era permis decât să repetăm ce ni se recomandase, însăși îndoctrinarea ni se părea săracă.

Omul total al lui Marx a devenit anacronic paralel cu teoriile totalitariste. Referința la Basarabia a lui De Gaulle în discursul lui, memorat deja, i-a fost spălată din creier de persuasiunea gazdelor amputate și, mărturisit, nesinucigașe. Mitul transformării lumii își pierdea din modă, în mintea noastră – care lume? în primul rând, iar analize nu ne erau servite, doar citate.

Trăiam într-o lume ascunsă, pe care nu o voiam transformată, dar nutrită de valori eterne, precum și de utopii, nu încă negative. În fapt, nu se întâmpla nimic, nu era voie, și probabil ne apăream înspăimântător de conformiști, condamnați la neputință progresivă. Tot ulterior, romanele cu personaje ca noi au putut părea senzaționale urmașilor imediați, nu pentru că ei s-ar fi aflat neapărat într-o situație diferită, dar pentru posibilitatea unor comentarii cu aparență de libertate. Strălucit acționând resorturi ale unei defulări politice, pe undeva similare în efect cu bibliografiile noastre marxiste, la aceeași vârstă.

Schițând o introducere la două-trei citate din comentariile analitice ale lui Andre, mă văd utilizând cuvinte numite de el concepte, nu și simboluri – pe care le conceptualizează. Conceptele sunt mai adesea prohibite decât simbolurile și nu știu cât sunt de interschimbabile.

Romanele acelea uzează simboluri post-factum, ceea ce nu mai poate face poezia, singura capabilă de simbol, din acest punct de vedere, adică fiind ea însăși un simbol, poate damnat și discontinuu. Vorbesc de romanele și poezia românească din ultimii douăzeci de ani – de accepțiile și avatarurile lor în contextul ideologic prohibitiv binecunoscut.

Asta pentru a vedea că, după cum simt, Andre, din cu totul altă parte a lumii, cu ochi asemănători, excelează nu atât în examenul inegalității, schimbării sociale, ori al intelectualilor, cât al ideologiilor. Nu numai o inspirație aparte, o rădăcină-roman, ca Anandamath, dar ceva din meditația forțată a intelectualului, obligată de împrejurările sfârșitului de secol 20, nu lipsită de analogii cu alte epoci și vârste.

Ce-am spus aici se poate exprima în două cuvinte: „vine bătrânul”. Însă, ezitant, voisem să încep cu o vorbă despre Andre ca indian, ca vecin academic și de locuință, dar și de idei – uneori vise analogice în ecoul sângelui francez. La tinerețe, tradusese Correspondences (în engleză, în bengali?). Din partea mea, nu Marx, dar Baudelaire, mai apoi Pound ori, cu ceva aiurită fereală, Dostoievski.

Totuși, punctul slab al sociologilor pare a fi deliberata speculare ori ignorare a istoriei. „Dacia e numele vechi al Bulgariei?” Măcar ilustrul musulman de la trei case, care nu celebrează nici el Holika, știa aproximativ adevărul spunând „gândesc că Baudelaire a fost francez”.

Văd că am renunțat la introducerea propriei mele recenzii și mă gândesc serios la visele lui C.M., anume cele în care-i apăreau colegii lui români de la căile ferate, prin ’40, bolșevizându-se. Se cheamă că am trișat? Îmi va lipsi subțirimea și, în fapt, sinceritatea unor impresii intelectuale față de admirabile eseuri asupra intelectualilor.

… „inequqlity as mode of existence” … „most societies of the past have regarded inequality and not equality as the normal condition among men” … „ the twin concepts of dharma and karma”… „I describe a harmonic-social system as one in which there is consistency between existential order and the normative order, and a dis-harmonic system as one in which the two are in conflict” … „the fundamental problem of sociology, as I see it, is the dialectic between systems of value and structures of power”…

26. 03. 1978 Delhi

… pus semn jumătatea nefumată… pe undeva Europa… în Cantos nici Brâncuși… „keeping the Ganges on his right hand”… dacă sunt în cuvântul India mai e cuvântul India al tău sunt în cuvântul tău India? … bătrânul meu prieten ți-a scris o scrisoare…

27. 03. 1978 Delhi

Întrerup scrisoarea către Ezra Pound. Examenul. Eu, primul. După mine neamțul. Dintre străini. Mukarjee către Lena din Rusia, strâmbându-se: Romanian – un hohot. Merge în Bulgaria și Ungaria. Îi crapă măseaua să vadă și România. Aveam să vorbim despre tot, iar el, făcând caz de schițele lui Tagore, cum că aș vrea să schimb portretul lui Pușkin din dept. cu al meu.

Altă colegă invigilator pentru germană, madam Parasnis, care a citit Revue Roumaine de l‘Histoire de l’Art, ea având studii la Paris, iar limba maternă marathi, a fost surprinsă de părerea mea în franceză că marathi e cea mai apropiată de latină. Neamțului îi spusesem că trăiesc în sec. 18, el că trăiește în 19. Indu Lekha tocmai și-a luat doctoratul despre sufix în rusă și sanscrită – o chestionam despre diminutivare, a, sunt multe sufixe diminutivale.

Subodh a predat prima lucrarea de română. Lena îmi zice: „trouble”, nu a terminat, iar către cineva în rusă: „subota” (sâmbătă). Am cele nouă lucrări aici, acasă. Xena era curioasă de diplomă. Nu cunosc scrisul studenților. Citesc lucrările. „Popoarele urc războiul”. Involuntar corect, stilistic pe limba veche. „Aveți frați? Nu avem frați, ei sunt muncitori. Ce sunt ei? Ele profesoare. Da, sunt frați. Ele sunt timp. O carte întru limba română”. „În câte suntem azi? Suntem în multe”. „Avem să mergem grăbitul la facultate”. „Popoarele urâte războiul”. „Câte ore de română? Eu am cinci romane pe săptămână. Limba Roma.”. „În ce an suntem? Suntem în două grupe.” „Eu nu sunt o casă. Voi (nu) sunteți din India. Voi (nu) sunteți nimic. Din ce țară și din ce oraș? Din trei oraș.”.

Zbuciumul mă găsește pe trepte ale minții deja pierdută. Andre îmi confirmă recele din afecte și-mi dă sfaturi. Comentariul meu începe și sfârșește cu necazul de a fi mers pe idei în care Mircea Eliade este unic.

Nu atât simbolul, cât sacrul e unic. Pentru că a făcut să fie acceptat conceptul sacrului în țara lui. Chiar sub sceptrul ideologiei, de care Andre are doar idee. Ceea ce nu avea cum să i se întâmple lui Claude Levy Strausse – nu Franței i-o fi lipsind permeabilitatea. La sacru, cel puțin.

Am corectat lucrările studenților – note mici, în creion. Le voi urca mâine, proporțional? Probabil, nu. Voi avea mână liberă la traducere.

Oh, cât îți datorez, Stevens Wallace, datorându-ți-l pe Eminescu, așa cum i-l datorez pe Brâncuși lui Pound. Cât aș datora înainte de moarte oricărui pământ mișcat de ură.

Bravul invigilator al celor nouă studenți în română, Marek, era mai disperat ca oricând de ocuparea unor garnizoane de către ruși, de invazia, în act, față de promisiuni ale altora. Cumva, mulțumit că Ceaușescu a condamnat, împreună cu liederii jugoslavi, tentativa de ocupare.

Dar s-ar fi răzbunat până și pe studenții mei, altfel foarte zgomotoși. Nu primiseră decât două dicționare ale mele, iar traducerea li se părea foarte grea. Am primit multe îndemnuri să-i pic, sunt sigur că n-o s-o fac. Până și indianca respectabilă, care predă rusă, la un moment se interesa de ruși în Polonia, îndemnându-mă să-mi ajut studenții, dar și criticându-i.

Fiii liderilor polonezi poartă numele mamelor lor, spre a nu bate la ochi favoritismul. Prietenul meu ar fi urât de Solski, fiul fostului p.m. Jarosevicz are, aici, trei mașini și dolari destui. Sigur, lucrurile se leagă. Dar noi? Ne simțim catolici.

Doi profesori discutau personajele din Război și pace. Pierre Bezuhov, Andrei Bolkonski, Natașa – aproape declama Artușer, argumentând, probabil, propunerea de subiect pentru examen, de-acum tipărită. Napoleon , am adăugat, el repetând și grăbindu-se să adauge: Kuruzov.

A murit Marin Preda și nu știuse de polonezi. Vor fi foarte mulți solidari sentimentali ai solidarității. Secolul vieții noastre de s-ar planetariza fără intervenții dirijorale. Moraji, că intră în satyagraha dacă nu se oprește filmul despre Mahatma. Nu fie Solidaritatea soră Veneției, nici statuia lui Vivekananda (construită de sindicat studențesc) pereche turnului din Pisa – spuneau doi kabutari din inima unui balcon de pe Chatra Marg și imediat ciorile i-au zgornit.

Numele de Tase din literatura mahmură a lui Sântimbreanu le-a pus problemele cele mai mari studenților mei la examenul de azi. Care examen, pentru ei, a fost mai dătător de grriji decât vulcanul polonez. Țară și revoluție. Mă bucur de coada de bambus a unei mături ca pentru kricketști. Mentalități sub o dictatură de țară mare – poate mai mică decât dictatura dintr-o țară mică, gata să salute mari dictaturi.

29.03. 81 Delhi

Asanas-Pranayam, Dyana, minicampusul de trei zile a trecut. Nansi e de părere să mergem și mâine. Ziarele încep să tacă despre Polonia, ca în România. Reduc totul la sinuciderea unui veteran.

După yoga, Nansi mă cheamă să ascult Miorița. Yoga-Miorița.Versiune în hindi de Urmila Trikha. I se pare că mă opun. Coborâm. Traducătoarea vrea întâi să ne citească traducerea decât să discutăm ziua și maniera de spectacol.

După lectură, mă întreabă cum o găsesc, iar după o oră de comentarii revine dacă s-o lase cum este, ori s-o schimbe. Știu și eu? Va fi fiind o versiune spontană, dar și predestinată, de ce nu? Citisem „Mai am un singur dor”, urcasem-coborâsem cu variantele indiene ale ”Scrisorii I” editate de mine. Interpretările mioritice continuau să rămână virgatha, ca ale Geetei. Virgatha, balada indiană.

Fraze grele la testul de traducere: ce dorești dumneata / what are you longing for the morning; Mihai Eminescu is only English poet who is from India; so much sweet and nice the language we speak; bravo, Tase. I give him to traverse the way of cowardice and I run the whole evening.

Prof. P. L. Shukla, după ce mă întrebase ce înțeleg prin „Orient”, m-a adus pe pământ, sugerându-mi să conferențiez pe tema „viața în literatura română”. Detalii de organizare le-am pus la punct într-un minut. Anil mi-a ținut Ek shanti din cauza comenzilor pentru schimbarea bugetului – că aș intra în tipar miercuri. La el se tipărește și buletinul Delhi Rotarian Club, pe art paper, numai pentru uzul membrilor. În biblioteca MEL zăceau jalnic grămadă ceva sute de cărți nou primite, scoase la reformă. Furtuna de praf a acoperit lucrurile și în casă. Pe stradă, orbești, încărunțești.

30.03. 81 Delhi

Reagan împușcat. Urmila: ăsta a devenit modelul de viață. Nostalgia vremurilor sanscrite, când preceptorul primea discipoli, nu bani. Așa cum creștinătatea a măturat imperiul roman, tot ea îl va sindicaliza și pe cel slav? Dar oare după Reagan, n-o fi rândul lui Lech Walensa? Doamne, ferește.

Alexe îmi trimite ultima „Comuniune”, în care îmi publică „The king Burebista and his people”, mai vechea cu „Nana in the Himalayas” și ”Limite” de Virgil Ierunca. Timp de două ore, între 2 și 4 p.m., examenul oral de română – gramatică, traducere, conversație, cultură. Un sfert de oră pentru fiecare, încheiat cu un discurs al lor despre România: the best country. Nadia este numele cel mai cunoscut și soția lui Borg – la primul răspuns. Dumnezeu is god of Romania. Orașe? Drăgășani, Vidra…

Ore de lectură Limite. Reagan supraviețuiește. Comuniunea Românească pe 1981 – politic-polemică. Parisul românesc și românismul american sunt despărțite de un ocean, nu se completează. Calitatea estetică, rămasă în Europa. Mă gândisem la Ezra Pound. Măseaua mă dărâmă din stânga.

1 aprilie 1981 Delhi

Locul cârciumii, din patrie, e aici banca; acolo îți întâlnești cunoștințele, dacă nu banii. Miss Sengupta îmi spune că în ultimul număr, Span a publicat un interviu cu Mircea Eliade. Sunt atâtea semne de prietenie în scrisorile de la el. D-șoara Sengupta îi pronunță perfect românește numele. Conversația din Spam, preluată de la francezi? „But it was quiet easy to shine in a provincial culture where near everybody knew everybody else – not at all the way it is in Paris or New York”.

Dar strălucea, cu adevărat, în afară că era tânăr? Călinescu abia de se amuză, prea puțin excitat, de Maitreyi. Când în Roma, după miezul nopții, un mexican un mexican a oprit mașina strigându-mă ”Giorgio, Giorgio”, bucuria provincialului din mine nu cred să fi fost străină, deși altfel, de a lui Eliade. Complezență în India, mister în București.

După scăpătatul București al începutului, întrebarea Span-ului: „how does the Romanian bestseller writer in you get on with the American Professor? Can artist and scholar coexist?” Din răspunsul la asta vine titlul interviului, ”The True Dreams of Mankind”.

Mai înainte, revenise, „An elementary definition of myth might be that it tells a sacred story”. Hermeneutics: „the study of the sense, meaning or meanings which given religious ideas or phenomena have had in the course of time”. Mituri moderne: progres, communism. Elogiul hippie movement-ului.

Acum văd: „Translated and reprinted from L’Express, 1980.” „All in all, an illuminating interview with one of the seminal thinkers of our age”, Michael Pistor.

Am întrerupt demult scrisoarea către Ezra Pound – ce-ar fi să i-o expediez, acum, tânărului Eliade, ca de la hippi la hippi? Aud că Haig ar trece prin România. Automobilul lui Rogers l-am văzut trecând fulger prin fața soldatului sovietic.

Biata mea conferință are surse greu de deslușit în subprovincialismul lor, dacă mă gândesc la marea cultură română din vinele și minților creatorilor de pe stradă, netelevizați, netraduși cu ridicata. Nonvaloarea excelează prin grandoare. Strălucirile se astupă cu moloz, doar-doar n-or ajunge mai departe de Debreczin să-le facă ăia cârnați.

Și-l adoram pe Eliade că vedea occidentul provincial și mai detesta și ocupația, proletcultul. Târziul Tucydides, Mircea Eliade. Nu cred că vreo grijă masonică să-l fi împiedicâd să vadă sacrul lui Eminescu, măcar cât în Brâncuși. Capul mi s-a prefăcut în măsea. Mă voi trezi mâine și mai apatic, la 38 de ani, opus clarităților interesate.

3.04. 1981. D.

Mă perpelesc și mă trezesc cu același fix: cultura provincială. Nu zic de Paris, nu mai zic de nimic, toți bat toba despre universalizarea interbelică. Nebunie alchimistă? Cum s-ar fi ales praful de România fără aurul din piatra filosofală? Dor-provinciile, nu și Parisul – care Paris?

Și totuși eram de vârsta lui – când nu scrisese Maytreyi – și mi-a răspuns că e treaba mea dacă vreau să scriu o tragedie dacică, de ce-l întreb pe el? Și-mi pare bine că n-am scris-o. Mă simțeam potopit sub cavalcada matrapazlâcurilor literare aurite de mai apoi. Și totuși nu-mi pare rău de ce-am scris – dar ce-am scris?

Unde dracului este istoria, dar timpul? Eliade în persoană are acum maximă istorie, nu mai are timp. Eu să zic că sunt la mijlocul timpului, dar istorie de provincial sau York – doar părul creț. Toată cultura aia română s-a apucat să se compare cu Eliade. Comparația e un viciu mai puțin nenorocit decât eternele forme fără fond (fondul nu există nici la sursă).

Măcar limbajul lui e de fond, să dea Dumnezeu. Până la urmă, îmi dă bucuria obsesiei – cultura provincială a tânărului Eliade, care e, probabil, a tuturor tinereților iconoclaste. Dacă mi se pare ofensator, nu este pentru că adevărul ar fi altul – din efort văzut – dar pentru că tumultul – fie și al recunoașterii pe stradă cu un fior pentru mai târziu – n-are nici într-un singur cosmos barieră.

4.04. 81 D.

Am citit toată sâmbăta o scurtă istorie a literaturii sanscrite. M-a vizitat Vinod. Am trecut pe la Marek. Lui Esa i s-a părut că pun întrebări ciudate – specialitatea lui. Mă arăt impresionat de fotografia lui Mircea Eliade în zăpadă, la Chicago, sub un copac. Marek, și el, emoționat de fotografia unui tanc sovietic în zăpada din Polonia ca în Siberia. Gyula, unde nu zisese mai nimic: au fost și soldați români pe-acolo.

6. 04. 81 D.

Duminica de ieri, am citit ziare indiene. Interviul Orianei Fallaci cu Lech Valesa e pe model creștin catolic. A doua zi deduc că polonezii, dincolo de maturitatea lor, nu trăiesc mai bine decât noi dincolo de dictatura de la ei. După orele de bibliotecă, abia ajuns acasă, consilierul și administratorul pătrund și ei, cu așa-zise cărți. Ambasadorul se invită la „acțiunea” mea de marți și vrea să mă vadă azi.

Fumam beedi. Dima mi-a dat o țigară cu filtru (a doua după cea primită ieri de la însoțitorul editorului meu, editor care, pentru a mă menja pe mine în România, nu s-ar fi dus la ministerul de externe spre a se plânge de confiscarea manuscrisului meu la ambasada română). M-a descumpănit autoinvitarea lui Mitică (exact cum îi spusesem lui Mizil).

Shukla nu era acasă, în Modeltown. Am călătorit în New Delhi, pe conversație și încă un filtru. O canapea scoasă la reformă aș putea-o primi eu (Dima). De ce nu și mașină de scris? – c-o fi, c-o păți… Mitică era în baie, anunțase Zoe ambsadoreasa pe consilier. Între timp, mi-a arătat Daco-românii lui Miclea, hărăzibilă sardarului vice-cancelar, dacă…

Ambaul apare în costum. După cum își caută vorbele, era clar că se amestecă în povestea Mioriței, spre a o diplomatiza. O teorie pesimistă a răzbunării îl speria, convenindu-i „integrarea om-natură – zicea el -, vizibilă în viața politică țărănească, ba chiar în economie, în educație…” Bineînțeles, și pacea, identitatea de poziții ale României și Indiei în probleme internaționale.

I-am spus teoria traducătoarei, că viața și moartea sunt interconvertibile, că nu e un cioban, ba un șef politic, nu o mamă bătrână ci generația veche etc. El s-a întors la „actualizarea Mioriței, ca să nu creadă cei din București că ăia din Delhi fac spirite”. „Și Shukla trebuie să vorbească corespunzător”.

M-a condus, arătând când o carte, când alta, cu același chip pe ea. Sigur, juca teatru, dar mă speriam tot mai mult de compromiterea Mioriței, ca și a Scrisorii I – evocată de el. – Unde sunt manuscrisele versiunilor indiene? l-am întrebat. – Le găsim noi pe aici, s-a trezit el. Avea să se laude în ziarele de partid, poate și-n particular, că el a patronat Miorița – în fapt a călcat-o în picioare, ofensând, pe lângă mine, indieni onești și pătând numele României.

Să-l văd pe vice-cancelar – și m-a cadorisit cu trei cărți de vizită -, să-i intermediez o întâlnire vineri sau sâmbătă. Dar eu ce vreau să vorbesc? Activistul de partid în literatură, îi răspund, ca și serios. Vrea să-mi vadă notele! Ticălosul!

Pe scară explodez, calm, că nu se poate trăi, iar în curte îi spun că sunt deja recunoscut în enciclopedii românești și voi face o mare carieră literară. Tace. Consilierul mă ia în mașina lui. Mă duce, ghidat de mine, la Lalit Kala Akademi la o expoziție de afiș polonez.

Oare vor fi trăind mai bine decât românii? Pe „președintele” sindicatului românilor de aici, îl întâlnisem și, cu martori, îi zisesem: Salut, Leh Valensa al României, m-ai lăsat să mor când am sosit aici. Să mă ierte marele polonez, nu mi-e rușine cu toți românii, dar n-am fost fericit nici să-i văd pe însărcinații patriei lor slăvind afișe cu idee ce parcă le scăpa.

M-a mai dus în Connought Place, la autobuz, nu înainte de a fi trecut pe la un croitor să își scoată un costum. Consilierul prezent e la antipod față de cel trecut, e paradit și nebăgăreț. Fără nevastă și copil împreună cu el, vrea să se întoarcă și să renunțe la diplomație.

Seara, acasă, Anil mi-a adus spalturile la Ek shanti. Micuța publicație am manufacturat-o în frisoane, dar gândit, și poate va avea o soartă simbolică. Văd Miorița în hindi și poeme românești. Cadavrul meu va fi îngropat în poezie.

7.04. 81. D.

După ce-am lăsat proof-urile la Anil, am asistat trei ore la ultima reuniune a consiliului profesoral – în afară de indieni, numai ruși, plus eu, în total vreo zece. Departamentul primește 25000 de rupii pe an pentru cumpărare de cărți – câte 15% franceză, germană, rusă, câte 6% celelalte limbi. 4 % generalități.

Rușii vor să se dubleze numărul de studenți în limba lor. Șeful vorbește de 5% și ăștia izbucnesc că nu înseamnă nimic încă 50 de studenți, ori 25. Apare Parasnis care propune reducerea numărului pentru franceză cu 25 %. Eu sar – că pot preda și eu, pe gratis, spunând că e absurd să reducă numărul de studenți la o puternică limbă latină. „Atunci să predau și eu română”, se pomenește Boris. „Da, mereu faceți așa. Însă nu știu ce pregătire ai tu în română, eu am un Ph.D în franceză.”

Obținerea de posturi, alegerile în asociația studenților și în consiliul profesoral – apăruseră discuții indiene. Am semnat minuta, ne-am despărțit.

Vice-cancelarul are agendă încărcată. Masih vrea să mă introducă. Se duce el. Îl sun pe Mitică (dormea, îmi urează sănătate) și rămâne că întâlnirea va avea loc mâine la 9 dimineața. Din păcate, trebuie să asist și eu. Pizda mă-sii pe copaci.

R.L. Shukla, șeful dept. de Istorie a circulat o „notice”… Dr. George Anca, of the Department of Modern European Languages, University of Delhi, will give a talk on „Society as reflected in Modern Romanian Literature” on Tuesday, 14 April, 1981, at 3 p. m. in Room No 23, Arts Faculty Building. All are invited to attend.

Anil pleacă 4-5 zile la Kathmandu. E vorba să văd spalturile II și hârtia astă-seară și să mă descurc apoi cu taică-său. Să vedem. Călătoria cu Nana, în Kamla Nagar, spre Ek shanti – nu scoseseră corecturile. Am trecut pe la Vickey, care i-a oferit Nanei câțiva zei aurii, și mie o țigară super long. Pe drum, la întoarcere, un câine și un cățelandru – tatăl și copilul, zice Nana.

Intrăm în Hanuman Temple. Plin. Clopotele tot bătând, o mai ridic și pe ea în brațe să le miște limbile. Ne oprim dinaintea diferiților zei. La Hanuman, coadă. Afară, o femeie îi oferă prasad. Nana țâșnește spre mine: le-am dat la câine. Am certat-o pentru a fi ofensat-o pe cea care îi dăruise boabele strălucind de dulce. – Și alții dădeau, iar femeia nu m-a văzut, că împărțea altora. – La care ai dat? – la ăla mic, numai eu, ceilalți dădeau ălui mare.

După un ocol: – Hanuman nu există. – De unde știi? – Așa. – Dar Shiv? – Nu există. – Și Dumnezeu? – Nu există. – Cine ți-a spus? Știu eu, dumnezeu e soarele. – Păi i-ai desenat ochi, gură… – În desene se poate să-i faci față, dar nu există. – Pe lună există oameni? – Nu, pentru că nu există aer, mi-a spus mie mama în avion.

8. 04. 81. D

Cu aproape 10 minute până în 9, mașina neagră a ambasadei române oprea în fața ușii biroului vice-chancellor-ului. Am pătruns împreună, având ceai, biscuiți, migdale. Mai era Pop, pentru români, iar dintre indieni, în afară de Vi-Ci, provicecancelarul Mukherjee, decanul colegiilor, Malhotra, încă un decan, al campusului din sud.

Mitică și-a povestit pe larg încercările de a-și înfășura un turban pe cap. Vi-Ci i-a promis unul. Cu toate că, adăugă Mitică, are unul de-a gata din Sud. Curând, îi întrebase pe toți ce meserie au. Remarcase rotația chimiștilor la conducerea universității. – Cum de știți și asta?

Amintise într-o doară că soția președintelui nostru e savantă macromoleculară (asta în traducere aproximativă din zengleza lui). Ajunsese de la 5 la 8 și chiar zece mii de metri, după petrol, cu sondele românești. Îi văzuse pe indieni plutind, cu Himalaya, peste petrol. Le dădea un fel de directivă să sape mai adânc, doar Ganga și Danuba, tot un drac.

Numărase până la zece, să-i învețe pe gazde sanscrită. Via insula latină din marea slavă. Expresie pe care și-o luase prin contrabandă de la Europa liberă. În vreo trei rânduri dăduse semne că a glumit, anume că „noi” (adică oareșcare ei) nu punem ouăle într-un singur buzunar. Și râdea în panch/cinci – doar Punjabul era semeniștea lui, cum o declinase, jignindu-l pe imaculatul sardar – deci cinci hohote de se zguduia portretul lui Mahatma Gandhi și numai din jenă nu-i cădea-n cap.

Iar asistența tăcuse, luată prin surprindere prima oară, dar dățile următoare vicecancelarul sardar îi ținea bâzul cu impecabilă ironie. Elogiase gazul, persiflând finalmente petrolul. Întrebat de provicecancelar care să fie meseria lui, își dăduse ingineria pe față, accentuând superb materia numită convertirea puterii – asta da, precum și domeniul său de doctorat cu ani în urmă, programarea.

– Oare și programarea ființei umane? se interesase blând sardarul amuzat. Ăsta nu-i prinsese întrebarea și sărise că da. Dacă îi dau lui niște date despre universitate, el imediat face un program și află nu știu ce.

Deci într-un târziu decretase că a venit pentru două lucruri. Întâi, ca să-l vadă pe visi, al doilea pentru că a auzit el ceva despre o „acțiune” (nu știu expresia), și se uită la mine, care spun că gata dom’le, Miorița se rostește în hindi. Plus că țin eu o conferință culturală și proiectăm și filmele, dăm și cărțile pomenite de profesorul Niculescu, ce pizda mă-sii.

Parcă mai avusesem un sughiț de iluminare, rugând conducerea universității să agreeze introducerea diplomei în română la anul. Așa că Miti vine la subiect, că vrea și el să vie cu cărțile, să le dea atunci lui visi, pentru bibliotecă. – Cum să nu, ziceți ce vreți să facem, răspunsese omul numărul unu al universității noastre de o sută de mii de studenți. – Nu vreți să fac o conferință, cu matematică. Am și diapozitive. – Ba da, aranjăm ceva, zice decanul din Sud.

Îmi băgasem carnetul fără notițe în valiză. Se apropia despărțirea. Încă ceva, Miti : Românii au pasiunea fabricării țuicii și uite așa a cracat Cutare petrolul, ca pe prune. – A băut chimistul ăla petrol? se mirase principalul interlocutor. O oră de perpeleală ininteligibilă se cracase în vârtejul crizei bine depozitate în mințile miticești.

Am rămas în tabăra universitară. Ăia descinseseră în întunericul Daciei. Sunt cărți de valoare, domnule, i-am mai spus lui visi, you don’t mind… Mi-a aruncat un mulțumesc. Provisiului, care mă invita să trec pe la el ( o să aibă un Ek shanti), i-am strecurat că n-am aer condiționat, iar el: aia e altă treabă. De.

Nansi mă aștepta, i-am spus că venirea ambasadorului mi-a crescut acțiunile la rectorat și nu aveam de gând să notez nimic în journals, neștiind ce. Nici așa, n-am pus nimic de la mine. Am uitat șantajul: noi avem Deva, voi, indienii, n-aveți. Ori: producem petrol cu India. Nu exportăm decât ce rămâne de la consumul intern, că asta e filosofia noastră.

Trecuseră șmecheriile și mă vedeam stimulat de formalitatea ca atare, plus că tot conferința și munca mea erau obiectul acelui ceai. Vicki s-a înființat să mergem la ambasdă după mobila scoasă la reformă, pe care Dima mă chemase oricând cu cârca s-o iau.

Ne-am pornit călătoria, poposind la Banca de peste mări, unde avea Viki treabă, preț de patru beedees fumate de mine așteptându-l, cu pălărie pe creștet. După Rajpat, i se oprise scuterul. A făcut rost de un clește și a strâns un arc. Pe la Pragati Maidan, îmi spunea că i s-a făcut cald scuterului, dar am ajuns. Comentasem șantierul Stadionului pentru Asian Games, 1982.

Cărăm o canapea dintr-un vestibul, eu și Dima. Îl trimit pe Viki după furgonetă. Între timp, avem o șuetă. Ocolișan (Coco), revenit pentru 4-8 ani, zice. Pop insistând să-i dau la viză inginerului șef „cuvântarea” mea. Leu, preluând lamentația de dovleac ipocrit a lui Coco, își dă cu părerea că trebuia să fiu trimis prin externe ca atașat cultural-lector. Soții Dima compătimind amabil.

Îmi aprinsesem o beedee și, în replică, coconsilierul o Kent, nemai oferind, ca pe vremea veche. Niscai tineri erau cu ascultatul. Mi-am repetat saga bucureșteană, prieteniile literare și politice, având de la Coco o jubilație în a-mi spune că Mizil a căzut de-acum la Ucecom, plus alte schimbări. „Dar dumneavoastră – cred că mi-aduc bine aminte a fi zis „dumneavoastră” – ați avut și corespondență particulară cu Mizil.

La un timp, Coco se retrăsese. Parcă și Dima și ceilalți. Viki s-a înființat cu o furgonetă. Am urcat canapeaua cu Iosif Pop, ajutat de unul dintre furgonetiști, aduși din Hans Khaus de studentul meu. Să alegem și ceva cărți din cele girate de Mitică, două zile în urmă, seara, când conferisem la stil „acțiune”. Fior Istoria logicii de Anton Dumitriu, traducerea engleză, când apare, negru, în cămașă albă (întregul vădea o izână furioasă): Ce se…

Aici ne-a întrerupt vizita dragilor Martin, blondisima Lidia și Marek, drept care, văzându-i, s-au înființat, pentru prima oară, și parcă numai așa, și perechea bulgară. Nu sunt tentat să descriu conversația – bulgăroaicei trebuia să i se traducă în rusă, micuțul Martin știe la vreo patru limbi, mai toate materne. Vecinul acceptă să ne considerăm individualități – eu zisesem, chiar verticale – sparate, „prin voință” de liniile controversiale.

Plecaseră, când Nansi mi-a strigat, aproape: hai să vezi ce are Lal la el în cameră – era un băițel mai speriat decât puii de vrabie acum călătoriți din încăperea mea. I-am dat jumătatea de șarlotă rămasă de la Marek, i-am surâs și l-am făcut frate Nanei, o clipă. De cât pe-aci să lăcrămăm.

Am pus și trei plicuri pe numele a trei ziare la cutie, numai cu conferința mea, cum e circulara lui Shukla, fără chief-guest.

… – Ce se întâmplă aici? – Nu se întâmplă nimic, am răspuns, alegeam niște cărți din cele ce-ați zis să iau. Vă mulțumesc pentru azi. O să fac să vă ajungă textul meu. – Se scot lucruri de aici, a continuat el aprinzându-se cărbune, și eu nu știu nimic. Aici e un loc public. Nu iese nimic din fabrică fără aprobarea directorului de fabrică, eu sunt director.

– Eu am fost invitat aici să iau o canapea scoasă la reformă. – Eu n-am văzut-o. – Vedeți-o acum. – N-o văd. E bună. – Nu e bună (am încercat să-l privesc în ochi, calm). – Dacă nu e bună, de ce-o iei dumneata? – Pentru că pentru mine e bună, eu n-am lucruri bune. – Ba ai lucruri bune, tot ce-ți trebuie, de la universitate. – Aflați că universitatea nu dă și te trimite la ambasadă, iar alte ambasade dau. Dacă vreau să merg înapoi, acum, în România, puteți să mă ajutați? Nu puteți, eu mi-am plătit biletul.

Pop asistase fără să zică nimic, mai vârându-mi în mână doar câteva reviste de sinistră propagandă, la care Mitică mi-a extras din vârful brațelor Istoria logicii, spre a o da vice-cancelarului, zicea. La care, liniștit, înghesui toate revistele în dulăpioare. – Poți să le ții, încuraja Mitică generos. – Astea sunt propagandă. – Da, propagandă, ia-le. – Nu-mi trebuie.

Și am pornit spre ieșire. Când l-am văzut pe Dima, în halat albastru, m-am scuzat. Mai auzindu-l: Aia e scoasă la reformă, tovarășe ambasador.

Afară, deși Mitică spusese „am dat dispoziție să se dea jos canapeaua și i-am spus portarului să nu accepte să iasă nimic pe poartă fără aprobarea mea”, portarul, mândru, nu m-a lăsat s-o dau jos, spera într-o întorsătură într-ajutătoare. A ieșit Dima iar spunând s-o dăm jos acum, acolo, la intrare, dar că va strânge el și alte lucruri și le voi lua data viitoare.

Am rugat șoferul să conducă înapoi, toată aleea, și am coborât-o de unde o luasem. Între timp atrăgându-i ferm atenția lui Pop să nu mai îndrăznească să-mi ceară să dau textele mele la cenzura unei astfel de bestii. Că pe mine m-a trimis Ceaușescu aici. Și voi face tărăboi. „Să nu ne certăm de față cu străinii”. La universitari se lăudase că-n electro-cultura lui se ține o disciplină ca-n armată, ceea ce-i făcuse pe convivi să se plângă de propria lor situație.

Viki mi-a povestit pe scuter – mai și traducându-mi din hindi titluri de filme scrise pe afișe – că ascultase discuția dintre Mitică și portar, o înțelesese – doar a studiat româna în clasă cu mine (iar acum în târlă cu directorul de privată).

Ieșind pe poartă, în loc de salut, fața frumoasă a portarului s-a sonorizat într-un „îmi pare rău”, pe care Viki l-a purtat, tot românește, repetându-l, în cunoștință de cauză și limbă, tot Teen January Marg, cam din fața asasinatului Mahatma până la swiming pool-ul de la Claredgis Hotel. Era cald, nu mi-era cald. Un amic al lui Viki își fărâmase degetele în presă.

Din când în când eram pe punctul să ne ciocnim cu mașini, scutere, rikshe. Am băut în Darya Ganj, câte-o Campa. Furgonetistului, care-mi ceruse 20 de rupii, am reușit, prin Viki, să-i dau numai 10, dar cu ce strângeri de inimă pentru foamea copilului.

Știam că Nansi va fi de acord să considerăm închisă afacerea canapelei, ori a canibalei, ori a kabalei. Tocmai s-ar fi mirat dacă veneam cu canapeaua. Presupunem că i se va da foc. Jucăm două partide de șah.

Andre îmi înapoiază cele două volume de Eliade, împreună cu treburi de la Mitică. Pe-alea îl rog să le rețină, precizându-i: propagandă.

Un milion de claritate am fost exilat, a doua oară, destul de elegant vorbind, între canibali. Nu am vână disidentă, dar dacă Soljenițân se miră de inexistența disidenței în România, eu am sentimentul unei altfel de disidențe, totală și imosibilă, cum nimic nu mai e posibil și totul e distrugător – minus fața portarului, care v-a fi având și vreun grad amărât.

9. 04. 81 D.

Am mers cu Nana în Camp, după pâine. Ea a zărit într-un templu un Hanuman însângerat. Spre casă, parte din lumini se stinseseră.

Din două vaci alergate de câini, una a fost izbită de o mașină, galopând apoi, albă, uriașă, cu moartea în ea. Nana plângea blestemând câinii, că n-o să-i mai iubească niciodată. Văzuse și sânge în fața automobilului oprit, cu geamurile sfărâmate.

I-am spus că vaca e puternică. Tocamai îi sugerasem, mai înainte de întâmplare, s-o roage pe Nansi s-o învețe să deseneze un bou cu cocoașă.

O să scape. Ajunsesem sub balcon și a sărit că vrea ea să-i povestească mamei.

Cetăţenii Republicii Moldova vor vota Unirea cu România în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Chişinău. Duminică, 5 iulie, toţi cei care consideră că Unirea este unica salvare în contextul crizei economice, politice şi sociale interne, dar şi în cel regional tensionat, ies în stradă pentru un viitor mai bun.

Convocată de Blocul Unităţii Naţionale (BUN), Marea Adunare Naţională va fi a patra astfel de manifestaţie din istoria statului format în urma destrămării URSS. După Marile Adunări Naţionale din 1989, 1990 şi 1991, anul 2015 este momentul cel mai oportun pentru a cere într-un glas Unirea şi pentru a forma o majoritate pregătită să participe la un referendum decisiv.

Marea Adunare Naţională reprezintă expresia voinţei populare şi dovada faptului că populaţia din satele, oraşele şi raioanele Republicii Moldova au un cuvânt de spus cu privire la deciziile pe care le iau politicienii şi care îi vizează pe ei în mod direct. În acest sens, reprezentanţii tuturor categoriilor sociale vor ţine discursuri pe scenă special amenajata în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău.

„Îi chemăm pe toţi oamenii din raioanele Republicii Moldova să se organizeze în echipe şi să vină la Chişinău, la Marea Adunare Naţională, pentru a contribui la schimbare, pentru a demonstra că împreuna suntem o forţă”, a declarat Constantin Codreanu, reprezentantul BUN.

Zeci de mii de cetăţeni ai Republicii Moldova au protestat stradal în ultimele luni la Chişinău. Ca o consecinţă a acestor manifestaţii, pe 16 mai a fost constituit Blocul Unităţii Naţionale, din 22 de entităţi nonguvernamentale, printre care şi Platforma Unionistă Acţiunea 2012, Mişcarea Civică Tinerii Moldovei, Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova şi Asociaţia Foştilor Deţinuţi şi Victime ale Represiunilor din Moldova.

 

Platforma Unionistă ACŢIUNEA 2012

Chişinău, Republica Moldova

25 iunie 2015