Cuvânt și iubire

7.02. 81 Delhi

Fost student de-al meu îmi povestește prima lui tentativă de căsătorie, prin corespondență, cu o indiancă din Canada. A eșuat, fata era mai înaltă decât el cu un cap – s-au văzut deci o singură dată. În octombrie trecut a contramandat logodna cu o altă partidă – dedusese din actele de la serviciul ei că e cu trei ani mai în vârstă decât el, are 29 de ani. Totdeauna caută employed, când tocmai vrea să demisioneze din armată și, dacă nu reușește translator – și știe că n-are cum, se apucă de business cu ciorapi de nylon. Fetele l-ar înconjura.

Intrasem în Jawar Nagar. Am ocolit pe străzile exterioare cartierului, am pătruns prin ulița de după Dragona – recunoscusem tina umedă, strălucind întunecat, vărsată din formele de zei la uscat – iar negăsind amicul creditor, am luat-o de-a dreptul prin labirint (mă atrage întotdeauna), parcă neobservat de pâlcurile de bivolițe lingându-și umbrele feciorelnice întrupate în viței fără o pată albă, copiii cei mici tăvăliți pe grilaje de frânghie, printre băligile puse la copt, ușile ducând în încăperi de carne înghețată acum și aceeași în căldurile ce le vor putrezi suplimentar – știam îngustimile și mă temeam a nu avea loc, mă simțeam păcătuind la fericirea unor chipuri cunoscute, pe care le puteam observa într-o voie cutezătoare, fără a fi luat în seamă – infernul acela atât de primitor mântuia împingând în vreo vreme în care măcar vom fi murit și moștenitorii vor duce totul într-o depărtare mai puțin bolnavă.

Yourcenar – nu numai pe ea o aud

surd la suflet în curtea epitalamului

cine-mi visează morții când sunt treaz

mai și vâjâie odată cu mașinile Tata

pa laura Mallroad indianizându-mă spre Himalaia

printre turbanele dintre Chandigarh și Le Corbusier

asurzitoare duhoarea din tăbăcăriile surori ale Sonipatului

9.02. 1981

Lecția de dans Barathnatyam. Guru-ul lovește cimentul cu bățul. Copilele, cu picioarele goale. Singură Nana și-a păstrat ciorapii pentru că tușeșste. Nu prea înțelege comenzile suplimentare. Maestrul o trimite pe scenă, cu o fetiță și mai mică, să le instruiască o fată din grupa avansată. Era, spune Nana, cea care găsise, cu o săptămână în urmă, umbrela lui Nansi.

Spun „ji”. Sunt invitat să-l uit (pe „ji”). Dar Chaterjee (și profesorul apăruse auzindu-se strigat) îl are pe „jee/ji” indislocabil. Ar fi o anglicizare („distorsiune”, de la Chatopadyay, greu de pronunțat, la fel cu Mukerjee – Muktopadyay? – și Banerjee).

Abia terminând de citit Lina, mi-o reamintesc de la prima lectură, în România, cu vreo 20 de ani în urmă. Ne fascina, pe atunci, Arghezi trăind. Maeștrii nu ni-i contestam nici atât, ba îi lăsam pe ei să conteste totul, chiar și pe noi, în numele nostru. Am venit acum trei ani cu Sacuntala lui Voiculescu drept port-drapel. Lina și Jane Ayre îmi par acum protectoare pe care nu le înțeleg.

Autobuzul 26 își încetinise mersul. M-am simțit altul când a pornit-o cu toată viteza. Mukerjee Nagar, prin Timar Pur, tiribombele-spânzurători ale copiilor, gloata năpădită la una din stații – m-am înșurubat în spate, la colțul opus ușii – primul cerc mare, înMallroad, spe Kashmeree Gate – al doilea cerc, pe o bună porțiune încercelat de corturi mișunate de trupuri goale, animale, fum și aburi și goană de-a lungul Chondny-Chowk-ului, Darya Ganj, Peshwar (nu Peshawar, cum citisem în alt drum) Restaurant, nu mai bag în seamă „Himalaya”, am trecut de Tilak Bridge, a trecut aproape o oră, autobuzul se zguduie sărind parcă pe trotuarul din stânga.

Privesc în spate și-l văd, cu fața în sus, încremenit sub bicicletă, încercând să se miște, poate să privească. Sunt jos, toată lumea șiroiește pe asfalt, îl înconjoară pe cel căzut. Soare dintr-o bucată mai încolo. Umbra nu-i ascunsese îndeajuns căzutului albul cămășii. Doar părul și bicicleta îl strângeau împinse de umbră. Copacii scheletici se terminau în corole împuținate de februarie. Pământul se suise ca-n toată lumea către cer în zidării pe unde păienjenii se târau ca rădăcinile.

Iuțeala autobuzelor către India Gate semnala sărbătorirea nealiniaților trâmbițatî la Vygyan Bhavan – unde și eu cândva am fost un vorbăreț de Danubiu și Carpat. Curtea, Stadionul Netaji, Shahjahan. Ocolind prin stânga – și nu prin dreapta, ca de obicei – Muzeul de artă modernă (toposul minții mele la Roma).

Curând mă aflam printre ruinurile albăstrite de smalț și de sonde în cer ale foarte bătrânilor cârmuitori, înierbați pe adâncimi de alei necălătorite. Vechiul fort mă sorbise ca spre a reînchide, lângă trupul dărâmat, o circumferință mai largă decât a primelor două cercuri.

Un om din Madras, care venise, întâi, în Delhi pe vremea lui Pandit Jawaharlal Nehru, apoi cu patru ani în urmă – nevasta-i murise, el avea 39 de ani, 2 copii, limba maternă, malayali, o uitase, învățase hindi, uitase tamil, număra și în engleză – s-a oprit la Hotel Ambasador, unde probabil muncea, arătându-mi Taj-ul pe care-l știusem în schele. O oglindă uriașă se încropea în poarta swiming-pool-ului de la Claridges Hotel.

Curând mă vedeam cu cei frumoși, unii botezându-se în ascuns întru nealiniere. Omul de sub bicicletă și-a găsit, la plecare, pereche în băiatul care m-a dăruit cu o cutie de publicații și câteva cărți de care toți voiau să scape. Legile prohibitive le lăsasem în dinții unui cuplu căsătorit. Zâmbărețul M.D. vorbea de un profesor sau de o retragere și mă făcea în glumă ca pe o armă. Ochelaristul, mai bine că nu m-am mai sculat cu el.

Presiștii vor parale țărioase pe ceva mobilă și o stricăciune de scris, de pe afară de lege. Abia mi-am distrus noi ore de agonie cinstită prin deșertul de lux al păstăilor goale etichetate a țară. Se simte golul încropit laborios, pe nerăsuflatele unei sile și aproape scârbite false românități. Osândirea la rutină pe apă a mult-puținului, abstragerea mimetică a înseși intențiilor din orizonturi desenate prost.

Poemul e pierdut. Psihologia, uitată. Tot patrii și nimic. Propaganda rătăcirii în gogoloi. Și totuși, Dumnezeu l-a făcut pe Eminescu așa fel ca orcine l-ar arăta, și în bucăți, să aducă aminte de lumea poporului drag lui. Am văzut în engleză că Rebreanu a semnat Ciuleandra. „Ochiul de urs” de Sadoveanu ar fi. Și mai ce, din kilograme de hârtie?

Nu pe din afară, cu ochii usturați, cu o cutie vidă, în care parcă m-aș prăvăli să nu mai simt cum mă apasă bicicleta.

12.02. 1981 Delhi

După-amiezile ne întâlneam, găsind subiecte ne gândite dinainte. Parcă n-am fi ocolit nici unul. Ne preocupau tradițiile de ici și de colo. Sfârșeam cu istorii de viitor și elogiul prezentului. Copiii ni-i lăudam cum se cuvine. Ea obișnuia să ia aminte la fetița noastră. La fel, profesorul. Azi așa, mâine așa.

Ce n-am văzut-o niciodată. N-a răspuns curiozității noastre de a o vedea. Știm că femeile nu spun numele soțului lor, că musafira noastră nu și-a arătat niciodată palma bărbatului ei chiromant. Dar fata? Un tabu simplu întâmplător, că dacă am pleca acum nicicând n-am văzut-o pe aceea care, oricum ar fi, tot lumina ochilor ei se cheamă.

Seara, Nansi improvizează. Un cal căra o căruță foarte grea și deodată s-a făcut și mai grea pentru că o cioară s-a așezat și ea în căruță. Calul nu mai putea, când o veveriță s-a înhămat să-l ajute și au pornit-o împreună.

La această școală libertar-preparatorie, particulară, Nana își numește învățătoarele indiene: „tovarășe”. Nenoroc să i se dea mai puțin de lucru – suferă, ar vrea ea însăși să muncească mai mult, dar nu i-au dat „tovarășele”, și ea nu iese din cuvântul lor. Este terasa aia a școlii ei de-acum, plus papețoiul, vedantinismul devreme, alegerea unor obligații neliniștitoare, pentru început, dar pline de entuziasmul fie și al culorilor în compoziție, al succesului absolut, aici, la română (introdusă în școală prin invitarea mea), al dedublării matematicii și dialogului.

Noi, bătrânii, ne vedem îndrituiți și admiși să ne dăm cu părerea, să mimăm povești împreună, într-un timp care există, presant, mai rămânându-ne și ferestre de a invita conflicte cumplite și totuși armonioase. Ne afirmăm cum putem, de dimineață până seara.

Copilul vorbea engleză în somn, înainte de a fi împăcat cu gândul s-o facă și pe timpul zilei. S-a răcorit, mai apoi, interesându-se dacă prietenii ei indieni gândesc românește ceea ce vorbesc în hindi. Pe ajutorul de la bucătărie, ce-și zice servant, îl prelucrează în engleză, acesta neînțelegând nimic, nici opunându-se vreunei educații anume.

13.02. 81 Delhi

Doamna Elisabeth n-ar fi de acord cu Maria Monessori – pe care a cunoscut-o – pentru că ar fi văzut imaginația ca inteligență, nu ca putere a creativității. În schimb, îi convine belgianul Decroly, pentru că lucrează cu materia, merge de la întreg la parte. Pe Piaget îl alătură italiencei.

Recit cu copiii Baa, baa!Mouton noir, apoi facem ca trenul și jucăm câteva jocuri. Nici unul nu spune corect Roma deandoasele, așa că ”amoR”, „amo la terra” revin printre noi (dar ce mult amava Montale Genua…)

Poveștile în românește încep cu un urs – are coada cât capul? Cerul e jos, care ești cel mai înalt (o fată?) – atingi cerul cu degetul? (nu răspunde). Gata, facem povești de-un minut. Nu lungi ca data trecută. Mă uit la ceas. Cine începe?

A man was walking on the road. He met two lions fighting each other. He went to the beach, and lions believed he is into the sea, and the lions jumped in water. (I)

A king was wlaking on the road. The soldiers killed him. (II)

A man was walking on the road. He met two bears. He had a knife and killed the bears. (III)

A man had a beautiful daughter. Her name was Ined. She was 18 years old. „You are working day and night”, her father said… is all right”… And Ined had no friends because she was working day and night. (IV)

There was a man very cruel. His servant was very unhappy, the master was beating him (fata sufla „man”, nu „master”). „I shall go into another house”, said he. But the master, very furious, said: „You are cruel, not me”. (V)

(O poveste de trei secunde.) There was a man. And he had a daughter. Her name is Nana. An that man are you. (VI)

(O poveste de-o juma’ de secundă:) (O bucată de aur umbla pe stradă).

A golden piece was walking on the road. A bicycle came and said: „Go out, otherwise I’ll kill you”. The golden piece was very proud of her, and answered: “You can pass, I don’t mind”. The bicycle passed. And the golden piece died.

Minutele trecuseră. Cum să le mai lungești? Vreo alți zece copii nu aveau chef să-și spună povestea pe ziua de azi. Reîncepem jocuri. Cine vrea să fie leader? Toți, și debandada s-a pornit. Unul că a năzărit un joc, i-am cerut o poveste despre jocul respectiv, a zis că da, n-a spus povestea.

I-am dat o piesă de aur, o floare și un băiat, să facă povestea. O fată uda o floare într-o pădure. Careva a venit cu o piesă de aur și nu știu ce zicea că s-a întâmplat.

Le cer cuvinte frumoase. Nimic. Abia: fairy story și delicious. Cuvinte urâte? Silly, stupid, mad, idiot, foolish, bastard. Mare aglomerație. Insist pentru vorbe frumoase: and, kake, pastry, toffy, chokolat, icecreem. Buju vrea să spună, cum îi invitasem, cel mai frumos cuvânt din lume – în hindi, adăugase: joti – gentle, tradusese tot el.

Scrisese și în caiet cum un vânător prinsese un leu, dar, daducându-l acasă, văzuse că nu e un leu real, ci statuia colorată a unui leu.

13.02. 81 Delhi

Autobuzul se oprise la Delhi Gate și am pornit-o pe jos, îmi părea soare. Doar se sărbătorise Basant – primăvara. Avusesem vorbe despre 1 martie ce va să vie, cu flori mai omenoase ca ideologia date fetelor și femeilor, nu încă nedeilor, pe la noi pe acasă. Pe sub soare suflau vânturi tocmai din Himalaia înfoind praful și pulberea vehiculelor, oamenilor. Un bou căra un car amețitor de înalt, un munte de reviste și ziare proaspete, necitite încă la amiaz – ori, cine știe. O motocicletă mă va izbi la traversare. Mai încolo, pe nări și pe ochi, prin toți porii izbucnesc fierbințeli și ape. Reclamele de după Tilak Bridge îmi dau cu tifla. O piatră vânătă, unduind în fața școlii de dans Shri Ram, se gândește la Brâncuși. Copiii trebuie să mă aștepte și bucuria este de ambele părți.

Aveau ei programată dramă, dar ne înțelegem. Samuel îmi dă chiar scriptul, de-l citesc așteptând autobuzul. Primul în care reușesc să urc se oprește, iar, la Delhi Gate. N-o să ajung pe jos până acasă, e prea departe. Vânturile s-au întețit sub lumină, pe umbră.

Nu mă mai deranja, deodată, ce spunea Toilet Pot, unul din personajele-lucruri ale lui Samuel:„Man does not shit on you! He does not pees on your body! But man climbs on me and pours shit and urine on my mouth thrice per day! That is my daily sacred food from man!”

Spre sfârșit, însă, Fan făcea o politică grea copiilor: „Politics and living of authoritarianism has everything under control. Nobody is free, or sure. Day time can become night. In the communists politics and living, we all have to cooperate under must. And in case of social responsability, there will be out side pressure and coercition on us. But in the Libertarian, we will be free as birds in the sky. There will be self-determination, and pluralist concept of goud behaviour”.

Nigerianul îmi sporea guturaiul. Aștepta lume multă, multă. Omul avea să fie dat afară de lucruri, simplu, nu ca în Ionescu, din păcate enervant de serioase. Și dam dreptate, de la Aristotel, Claudiei Lewis, cu scrisul ei alb ca Pot ori Fan, dar fără discriminări coloristice. „Awe, Peace, Freedom, Power. Words like these are hard to get away from. We use them as thoughtlessly and as commonly as the pennies cluttering up our purses. But there is a way to get beneath them, as child would. Let’s think of them in the sense of the words we ordinarily grasp at to describe our reactions when we are standing out in a landscape of great expanse” (Writing for Young Children by Claudia Lewis, New York, 1954). Așa era peisajul la Delhi Gate.

Cum și-l imagina americanca mai departe. Versurile reproduse de ea plăcuseră copiilor indieni, așa că politica lui Babatunde necesită o regie de un grotesc abil pentru a ieși din cuvinte și a intra în vreo traducere scenică, oarecare, chiar dacă acelorași copii le convenise să fie obiecte. Vântul îmi dobora sinusurile și găvanele ochilor. „In the house” se cheamă piesa lui Samuel. Trebuie să traduc repede pe „Sârbiță” (Sir Puță?), să-i păstrez pe puști în feerie și plăcere după capul lor, lăsându-le monoloage cât or vrea de referendiste, dar nu din pod.

Ding, ding, ding, way in the water deep

I hear that bell so far away, ding, ding, ding.

In the deep, deep waters of the ocean

It tells all the different ships

To not go near that bell, ding, ding.

Each day we hear it far away in the distance of the ocean.

Boats go sailing by, but not so near that bell,

For rocks are underneath, you see, and that is why we have that bell,

Ding, Ding, Ding.

Lal are doar un pat din frânghie. O plapumă va înapoia-o azi – zestrea cuiva din familie. I-a venit tatăl și i-a tăiat unghiile de la picioare cu cleștele de la Nansi. Ascultă muzică la radio și cântă și el. Își face baie rituală și tot nespălat arată. Aprinde toate luminile, poate să se simtă domn. I-a plăcut salata de vinete și s-a mirat de maioneză.

Pe Mallroad trece o nuntă. Toblele bat ca-n filmele cu osânde europene. Candelabrele concurează orbenia stelelor. Tocmai se îndrăgostise și unul din banda lui Barbu. În tobe nu bat numai mâinile muzicanților, dar convoiul întreg și luminile toate, descântând ploi acide și jungle căzute în șerpi și dictatori de aproape și de departe, redăruind lui Kama Vinerea și toată Venera. O călătorie în macrosexualitate. Iad fericit în nestrigat prezent al înserării. Trompeții suflă peste tobe deodată, o visată înfrângere, se duc la Tika, dacă nu chiar în noaptea nopților. Primăvara a dat glas mai mult decât numai dorință și porumbeilor și veverițelor. Sunetele reinventate de copii nuntesc neștiut.

13.02. 81 Delhi

Tantra și Kali, împreună cu adepții lor, ar face permisibilă descrierea abatorului de vaci al coromânului nostru, doritor să se facă madrilen. Ne spune doamna a cărei palmă soțul ei n-a văzut-o, el fiind un practician, dintre științele oculte, al palmestry. Cândva, ca universitar, abordând chestiuni de educație, semnase cu pen-name, Tara Devi. O cunoștea, oare, acum, pe Radha Arun?

Vinod, congresualistul, îl acroșase pe fizician, cumva încântat de campanii de presă prilejuite de semnalele sale de alarmă, dezamăgit că numai ziariștii îi ascultaseră profețiile ecologice, explicarea fenomenelor nenaturale – cicloane, indundații – prin experiențe nucleare sau vizite extraterestre. Imediat, conferința parlamentului indian își derula programul, insistența, apetitul.

Refuzul îl sprijineam și eu pe motivul că omul venise să-mi spună la ce oră plecăm mâine la conferința astrologilor de la Birla Temple, iar eu însumi, interesându-mă, nu dădusem curs invitației.

Curând, Vinod își deschidea palmele. Nansi adusese un bec – lanternă n-avea – în fața taciturnului savant. Știam că o poveste de 11 ani începea să se sfârșească nefericit pentru el. Fata pe care o văzuse, copilă, apoi domnișosră, studentă în filosofie, candidată la soarta stelelor de cinema – îl rugase să-i ghicească în palmă. El spusese că nu știe să vadă decât în propria-i palmă, apoi adăugase că palma ei este ca a lui și crezuse că e fiica unei rude îndepărtate și, prin alianță, soră mai mică a altei fete care, înainte de a se mărita, rudele ei l-ar fi preferat. Atașat de tatăl ei, interesat de avere și băutor, această fată refuzase măcar să-i răspundă la scrisori. Ba le oferise părinților ei, nefavorabili.

Profesorul începuse să-i destăinuie anii săi de studenție, complexul de superioritate, numărul mic de prieteni și puțina încredere reciprocă. Neprobabilitatea unei căsătorii cu cea pe care o iubește. Și nu curând. Poate la 40 de ani. Succesul, mai degrabă în logică decât în creație propriu-zisă.

Îi deslușea aproape părintește ce i s-a întâmplat, ce i se va întâmpla. La sfârșit, ghicitul insista cu o moneda mică să plătească simbolic, ori măcar s-o atingă, eu s-o iau și s-o dărui templului, mâine. Îi spun că traducerile lui în hindi din poezii române plătesc spiritual zisele maestrului – iată placheta, dar iau și moneda. Cel ce refuzase – încă un refuz: fusese invitat ca scientist și ocultist pe undeva într-un alt sud, și nu mai plecase acolo fiindcă nu acceptase plată decât pentru munca lui universitară.

14.02. 81. Delhi

Lakshmi-Naraian Mandir (Birla Temple). Cu Sudesh Kumar Trikha, nuclearist pe câmpurile Kurukshetrei din vremurile Mahabharatei – dintr-un Lahore, de familie brahmană – în departamentul de fizică unde-l ascultase complezent zilele trecute pe Abdul Salam.

Poate e de ajuns să intri o singură dată într-un templu. A doua oară, orice s-ar întâmpla, vremea despărțitoare s-ar anihila și parcă niciodată nu ieșisei.

Krishna străbătând infinitul oglinzilor puse față în față. Vacile îi ascultă flautul. Boul lui Shiva, în soare, privind spre tot. În față, stâncărie de elefanți – de călărit și de intrat în ei -, șerpi și iepuri, planete și ringuri de cremațiune ori dramă sacră. Hanuman și Ganesh, tot pe terasa din față. Vishnu și Lakshmi, în altarul central.

În stânga, Durga, în dreapta, Shiva. Brahma nu e reprezentat. Krishna are un templu în templu. Și, iar, scene din Gita, din Adi Granth. Armoniu. Flori și băncuțe, pâlcuri de pelerini ca și gloată ce va să paradeze mâine de marele kisan.

Astrologii au început să vină la 11 a.m., ora conferinței lor, după câțiva ani de nesănătate ai pandit-ului Goswami, mai marele lor, cu doctorat în astrologie sanscrită, în universitatea noastră. Îi sunt prezentat dinainte și mă întreabă ce-mi poate oferi. Îi răspund că binecuvântarea, pentru cântece bune: asta e datoria mea, răspunde cu umor maestrul. Se interesează de un ghid. Fizicianul îi pare, până la urmă, cel mai bun – venirea mea la conferință o face internațională, și iar surâde.

Shanti path, întru început. Lumea se strânsese în cerc, pe preșuri ponosite. Peste douăzeci de prezicători, nu de tot bătrâni, 4-5 chiar tineri, unul singur cu fruntea pictată a trshul. Ceilalți, împărțiți în moderni – animatorul lor este așa – și tradiționali, binefăcători prin arta astrelor, mai efectivi, se spune, decât psihanaliștii vestului, ei determinând rata scăzută a sinuciderilor în India, precum și schimbările de guverne, de epoci istorice dictate de eclipse – solare și ale lunii – intrate în reflexul gândirii lor.

La un timp, se cântă iar shanti path pentru cei ce muriseră de când nu s-au întâlnit. Controversele absolute – nici unul nu cunoștea cifrul celuilalt – se topiseră în discursuri. Și nu prea târziu, au deschis o chetă pentru cheltuieli curente. Se mâncase, din frunze cusute, un pateu sărat și două prăjituri mici, mov și albă.

Sanscrita și bengalezul mort de curând reveneau în discuții. Babaji, o revistă nouă. Editorul ei, în costum european, cu cravată. Afară, se zăreau grupuri-grupuri. Unii curioși aruncau câte-o privire spre bărbații așezați dinăuntru.

Anul rămăsese la zece luni, în ordine primordială – a șaptea septembrie, a opta octombrie, a noua noiembrie, a zecea decembrie. Julius Caesar, mai ales, dar, pe lângă el, și Augustus, erau excluși. Moderatorul predictase succesul lui Reagan. La Doamna I. mergea neanunțat. Nu deslușea nimănui din profețiile lui, decât celor interesați personal.

… „In a period of one year from March 22^nd 1913 to 12^th March 1914, there were seven eclipses followed by eight terrible eclipses in a further period of one year from 25^th December 1916 to 29^th December 1917. For the first time the entire world was involved in conflagration, resulting in unprecedented loss of human life and property.

Under the influence of these eclipses, Austria attacked Serbia in July 1914. Russia came to the help of Serbia, and Germani to that of Austria. Gradually all the powers in the world viz Russia, United States of America, Germany, Italy, Turkey, Japan, France, Serbia, Britain, Belgium, Rumania and India were involved in this devastating conflagration” (The Babaji, 6).

17.02. 81 Delhi.

„On Sunday, 19 February 1786 he went to a masked ball, disguised as an Indian philosopher, and distributed printed sheets with eight riddles and fourteen ‘ Selection from Zoroaster’s Fragments’ invented by himself. Many of these ‘Fragments’ display an irony and barbed satire which remind us Figaro. ‘If you are a poor dunce, become a K-r (? Kleriker – cleric). If you are a rich dunce, become a tenant. If you are a noble, but poor dunce, become what you like, only – pray – not a man of sense’. ‘If you are poor, but clever, arm yourself with patience and work. If you do grow rich, you at least remain a clever man… If you are an ass, but wealthy, take advantage of your good fortune and be lazy. If you don’t become poor, you at least remain an ass” (Katharine Thomson: The Massonic thread in Mozart, 1977).

18. 02. 81. Delian

Românii n-au egal în ceea ce nu mai au și au avut – modernizarea lor a fost o ghilotină, de la un timp. Marii luptători – preclasicii. Umorul salvator – opera (fapta) mare (divină) într-o limbă (lume) mică (pieritoare pe neobservate).

Ezra Pound – când Ronsard a citit în trei zile Iliada a fost grec, după cum eu sunt român al Țiganiadei, pe o lectură de tot atâta vreme. Cu Dante, am pățit ca tine, netrecând de Infern, din cauza subsolurilor editoriale, iar ție am a-ți mulțumi pentru anii când m-am putut apropia de Brâncuși în cheia munților și mizeriei lui.

19.02. 82 Delhi

Țiganiada, în regia lui Satyajit Ray? Pe un scenariu comun. Homer e al grecilor vechi. Virgil, al latinilor de sub spulberat imperiu. Dante și Delian rămân popoarelor în limbă. Țiganiada n-are decât să marchese universul, cât nici românii, nici țiganii nu se învrednicesc de ea – de ce-o fi comandat Dumnezeu scrieri nemuritoare (pentru că netrăitoare?)

Limba română există în sine, nu se traduce decât pe sine, dar ieșită din timp și spațiu, exilată nedezmințit. Structura inspirației, profetismul și supertragismul grotescului vacarm.Un poematism de mare al izvorului de fluviu ca și neînviată pâlpâire în nesfârșirea oceanelor cerești. Religia efectivă a ritmului comandă nașterea cuvintelor din ideea demiurgică, glumită anume spre a balansa spiritele popoarelor. Nici din masoneria lui Lucifer nu se mai alege sub soarele vorbei împlinit ritualul. La trei, la trei veacuri fratricizii și-o iau unii altora înainte spre țeapă-țigănie-antibaroree.

Ideea (masonică?) a egalității (nu după Flautul fermecat or Faust, dar Măiastra?), dar mai ales forma, fie și englezească, o încântase pe bătrâna doamnă. Nigerianul preluase pe ne-ve regia. Dactilografiasem poemul și îl prezentasem profesoarelor, secretarei, când copiii se adunaseră. Le-am dat, pe lângă namastay și bongiorno, ca de obicei, bună ziua (mi-a răspuns Nana), apoi le-am invitat să-și aleagă biletele, din mâna mea, cu personajele.

O fată nimerise Brâncuși, mi l-a înapoiat. Am rămas cu el și Elf-ul. Sârbiță se nimerise o fată care nu vorbea englezește. Nana, total nefericită, se nimerise Lunca, în timp ce adversara ei înverșunată, Radha, era tocmai Regina Reginelor. Norocul, ori ghinionul. I-am întrebat, pe fiecare, ce au de făcut. Uitaseră.

Am reluat și am schițat scenele în balet și astronomie. Bătaia dintre luncă și pădure – dintre Nana și altă fetiță – a plăcut, un fel de numărătoare – Mustafa – ideea lor. Cum aprinde Sârbiță licuricii? Și cum zboară cu ei? OK, ei au fața acoperită cu palmele, așezați, întind mâinile, deschinzând ochii, și fac o horă de trei; în zbor, horă în care albinele sunt cu spatele la Sârbiță, ca niște cai, iar Vultur, Flutur și, al treilea, Puidepuf încearcă să se compună între ei în cine știe ce alt dans. Înțeleptisima regină și finalmente papagalul Pierrot mai dreg din poveste.

Poveste:

From a troop of children

playing round here

the gentle most so amicable one

was staying sulky in a slipper,

shrivelling by a little honey smelling breeze.

The others are taller than him with a day

so he will climb up in the garret

travelling to the antipode

where the nightfall is daybreak

(with which he greater will be).

An eagle from here

is there buterfly

called Puidepuf.

21.02. 1981

Anti-Baroreea? Armoniul deschide cântecul. 3 saci de ghirlande pe același Bot-gât. Cel din Hiroinsulă n-ajunge la înălțimea oaspetelui-șef, dar interpretul reverendului e și el înalt. Acasă-în-lume, prezentul neexistând fără trecutnt, dar omul se tot mișcă în cerc, vine și pleacă, la fel și națiunile – unele rămân, războaiele, proprietățile, oamenii.

Să deschidem ochii. Cine moare sau cine trăiește pentru religie. Animalele nu ucid decât pentru hrană. Fața omului e una (Gobind Singh). După naștere, omul e om, fie bogat, fie sărac.

Golful. Mahatma. Nanak. Innsbruck. Pondicherry. Goa. Parlamentul oamenilor. Parlament mondial provizoriu, 1982. The House of Peoples – The House of Nations – The House of Councellors. The World Ombudsmus. Twenty World Federal Zones. Five World Capitals. The Presidium. The People of the World. The Federation of Earth. Buddha. Toronto’s mondialization. The old Indian Shatra. Non-violence. SSNP (Small States and Nations for Peace).

Cu ani în urmă, câtecul World for peace, cu sfârșit sanscrit. Trancendentation. Vetta Chetana. Adamah-Aditi, Adityam-Adatan-Atatan-Atan-Aton. Aditian-Adyan-Adian-Adan-Aden-Eden. Brahma-Abraham-Ibrahim-Ilahim. Elohim. Aditya Brahma – Adonay Elohim. Saraswati – Sarah.

Integral education. One Humanity – the World Family. The World State. World Union. United Human Peoples. War Prevention. Population. Food. Water. Health. Education. The Arts. Habitat. Ecology. Resources. Oceans. Atmosphere. Energy. Science and Technology. Genetic Research. Labor and Income. Development. Commerce and Industry. Transportation and Travel. Multi-National Corporations. Communications and Information. Human Rights. Distributive Justice. World Services Corps. World Territories. Capital and Parks. Exterior Relations. Democratic Procedures. Revenue.

The forms, anacronism, anticipare, etica politică (urgia/ura, dragoste/priința). Țări străine. Povestea țiganilor. Harta lui Herodot. Verosimile videtur (să vede a fi asemene cu adevărul). Limbă=popor. Nume, instituții (la întemeierea unui stat). „Firea lor nerăbdătoare”. „Deacă ar fi Satana muritoriu”. Dada=tată. Guladel. Vatră=pământ. Lele – „feliu de cântec”. Parpanghel. Jundandel. Țigăneasca în Siam, Malabar. „Fiii soarelui și frații lunii (titula crailor Indii)”. Fața pământului. Corcodel.

„Pentru aheia nebun e hăl care / Să scoală și dă războiu să gată / Asupra hălor dă peste mare, / Pă cari n-au văzut niciodată, / Apoi pă-acei ucide și strică / Cari lui nu i-au făcut nimică.” (Gogu).

„O! sfânt adevăr în proaste cuvinte învăluit! Căci după toate legile dumnezeiești și firești, nu suntem datori a pune în primejdie viața, numai la cea din urmă tâmplare, când ar voi cineva să ne lipsească de dânsa și să nu fie altă scăpare fără a o pune la perire. Androfilos.”

„Și cine va zice că țiganii nu au minte firească isteață? De bună samă socotind lucrul în sine cum este, Gogul bine grăește, căci când să scornește războiu între creștinii din Europa cu turcii, să tâmplă de vine unu din Sibiria sau din Ispania de o parte, și altul de la Anadol de altă parte, cari nu să au văzut nice o dată, și să tâmpină la Dunără tăindu-să ș-omorându-să cu cea mai turbată mânie! Ce-i mai de mirat, neavând și neștiind pricina. Însă aceasta este spre pohfala veacurilor noastre omenite… M.P.”

Țiganiada – compusă în timpul războaielor napoleoniene. Atacul împotriva războiului, moștenit de la enciclopediști.

Figaro-Beaumarchais-Mozart-da Ponte: „Why should they (soldier) kill and be killed for other people?”

„By chance of birth one man is born a king, another a shepherd. Fortune keeps them apart: only skill can change things. Death puts an end to twenty kings, but Voltaire is immortal”. (One of the most notable omissions in the opera – The Marriage of Figaro).

22.02. 82 Delhi

Pe marginea Țiganiadei, azi după-amiază, am monologat iluministic, și poate și mai nou, în comisia pentru ratificarea constituției mondiale în universități.

Petrecusem o dimineață revelatoare când, dorind să schimb două cuvinte în italiană – (ascult o cronică la o carte de Stăniloae) – cu domnișoara Edwige Bestazzi – mă închinasem ortodox: non sono catolico – atunci ea începuse să vorbească românește și să recite, să tot recite Eminescu:

„Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci

Și gândirilor dând viață orizontul îl întuneci.”

Dacă o cunosc pe Rosetta del Conte? I-am extins invitația în India, în ospeția noastră. Am rugat-o să-i comunice Eminescu în limbi indiene. Păcat că are 76 de ani. Tinerii?

Elogiasem, tot de dimineață, pe Kierkegaard, stresând proporția culturilor mari din țările mici. Cu Jorgen Laursen mă înțelesesem să participăm la comisia a cincia – Alte căi de campanie pentru ratificarea constituției mondiale (decât prin parlamente, călătorii de persuadare, comunități, universități). O prietenă a lui Mitică se întinsese pe o canapea. Vis-a-vis, a intrat într-un somn-fulger Kierkegaard.

La lunch, N. R. Bheda mă introdusese la doamna Prachoomsuk Achava-Amrung, președinta comisiei Universități, așa că am părăsit dormitorul și m-am așezat în aripa, probabil autentic iacobină, a T-ului unde urma să dezbatem căile noastre. În cealaltă erau călătorii, care începuseră să se certe cu voce tare, iar în coada literei – parlamentarii, și ei cu plămânii deschiși la maximum.

Nu ne auzeam deloc cei 5-6 indieni, Sam Azhar Ahmed, din Sri Lanka (orașul Akurana, pe Matale Road), doamna din Thai și România (me). Ne-am prezentat fiecare, ca la adventiști. Invitați să începem, am solicitat-o eu pe presidentă să-și spună dintru început punctul de vedere. Domnul Abraham, din Trivandrum, devenise secretarul comisiei (lucrase, spunea, cu Pandit Nehru).

Mi-am deșertat sacul de trei nopți și o viață cu argumente de pace universitară. În aer se profilaseră două linii – a senatelor și consiliilor academice, pe de o parte, a asociațiilor studențești, pe de alta. Am argumentat permeabilitatea la constituția mondială în funcție de vechimea lor, trimițând la politehnici, facultăți de medicină, să nu mai vorbesc de facultăți de drept și conservatoare. Programele aveau să încorporeze, cum-necum, subiecte de pace. Ce ratificam? Punerea într-un circuit firesc (poate chiar de rutină bibliografică). Mă pronunț împotriva incestului Alama Mater și studenți.

O doamnă managing director la o companie de călătorii, pe nume Sundaram, a început să cânte deodată, eu am recitat mantra Gayatri, în românește. Se pierduseră celelalte voci de grupuri (se certaseră). După o pauză de cafea, am trecut la redactare, cele patru țări, câte o persoană. Italianca apăruse de două-trei ori, regăsise slogane ori forme ONU.

O parte academică, una neacademică. Doamna Thay reținuse și dreptul la poezie, odată cu studiile comparative asupra tuturor culturilor. Shanti-topusuri, ca la Shantiniketan și Mărțișor în măicuța noastră mondialitate, picolossimissimo mondo. La conferința de educație pentru pace de la București, din 1974, eu scrisesem mesajul oficial al Min. Ed. și Înv., pe care l-a citit, vai, Traian Pop. Ori doamna Amrung și președintele Asociației Anti-Crimă rămăseseră cu bune gânduri de România.

24.02. 81. D.

Am scris articolul „Cercuri rodariene”, pentru Riforma della scuola, convenit cu d-ra Bestazzi. Azi l-am tradus împreună, în pauzele conferinței și la lunch.

Ieri dimineață, comisiile pentru parlamente și călătorii au mers repede. A doua moțiune a fost a comisiei universitare, amendată de s.g. Iseley, a nu fi în litera constituției, nenumind obligația universităților de a o ratifica, precum și alegerea de consilieri mondiali. Indienii anunțaseră și o altă moțiune, d-na Anima Bose precipitând-o.

D-na Amrung a insistat asupra specificității universitare. Shrilankezul a apărut la rampă, la fel Abraham și Onach. Basu bengalezu se aruncase din mers în comisie. Mă duc și eu la președinta comisiei și îi spun că nu e bai dacă includem vorba ratificării, ea insistând să spun ceva, așa că am luat cuvântul în numele comisiei.

Făcuse impresie numele României, persoana mea fiind cumva agreată informally. Am evocat atmosfera din comisie. Am spus că nu e vorba numai de două capitole, ci de întreaga constituție, nu numai de studenții de la drept, ci și de cei de la politehnici, de toți, de universități ca Oxford și de altele noi. Am întâlnit- o pe Margaret Thatcher la București. Ratificarea formală din partea senatelor, a lui Basu, n-are decât să se facă mai devreme sau mai târziu, dar ce studenți și ce guverne vor fi fericite să li se impună o lege mai mult?

Iseley a revenit, citând pe gentleman-ul din România, contrazicându-se cumva față de primul amendament, și el acceptat de House. Călătorii s-au țigănit asupra numelor trecute în liste. Comunitățile, legitimațiile de cetățeni ai lumii, federația mondială a casnicelor ș.cl. au degenerat serios în discuții, uneori până la apostrofe.

Prin pauze, am avut ecouri, fotografii. La lunch, Iseley m-a abordat întrebându-mă dacă aș vrea să lucrez pentru pace și cum ar fi mai bine să vorbească cu personalități din România? Helenei Tuker i-am zâmbit în răspuns – vorbea de România – când mi-au revenit imagini ale ei din ziarele românești, în 1974: încep să-mi aduc amainte multe lucruri. Domnul Spencer din Bombay, zoroastrianul, nu știa Bucureștiul de capitală, dar pe Ceaușescu de lieder.

D-na Amrung nu părea nicicum. Făcea o figură brâncușiană. Federația internațională a religiilor? Doar rugăciuni. Mi-a arătat revista ei, promițându-mi-o pentru a doua zi și invitându-mă să colaborez. Un indian îl întrebase pe altul dacă are 70 de ani, de cât de greu a muncit, ăsta se luase la ceartă solid, că are 61: Sir, cred că zece ani am suferit că toți mă considerau prea tânăr, eu spunând că am mai mulți ani.

După-amiază, Anglia propusă de Iseley să fie țara viitoarei reuniuni. Ruge a preferat Australia, ca să nu se creadă că se merge în patria primului parlament, dar și centrul celui mai mare imperiu, putere nucleară. Ahmed a trecut la tribună optând pentru România ca punte între ideologii. Rumoare. Eu nu lucrasem în comisia respectivă. Triunghi ceylonid: Londra-Canberra-București? Hm. Anglia a bătut Australia.

D-l Bryant invitase cu argumente geografice. Eu tăcusem. Doar mă delegasem singur. Thailand și Sri Lanka mă luaseră în serios pentru argumente personale. Indienii începuseră să mă simpatizeze pe cont propriu.

La ceaiul de seară, d-na Amrung mi-a încredințat carnetul cu raportul manuscris al comisiei noastre, observând că am făcut treabă bună și rugându-mă să-l consult pe Iseley în legătură cu formularea amendamentului său, și să-i dau textul d-nei Sundaram să-l bată la mașină. Iseley opera corecțiile la chemarea, propusă de el, către parlamente, amendată în draci, ore. Îl rețin și pe Ahmed: Colaborezi la Newsweek, îm? – Sunt marxist, dar n-o spun. – Umbli și cu Coranul, ori Biblia? – Coranul. Iseley isprăvise, într-un sfârșit. Răsărise și Vinod.

Am tratat eu formularea și a rămas s-o includ unde cred că e mai bine, ceea ce am făcut, cedând textul la secretariat. M-am întors, și Iseley mi-a cerut un poem pentru revista lui Accross Frontiers. L-am poerclit Saviur. Apoi i-am discutat literaturi comparate, Brâncuși, universități deschise. „I am so glad that I met you”, mi-a spus, de m-am retras să scriu articolul pentru Italia. L-am lăsat pe Vinod cu americanul, după ce-mi dăduse Meșterul Manole în hindi.

Azi mi-am ținut ora în costum. Studenții au excelat la citit-gramatică-traducere. Apoi am ajuns cu un autobuz destul de înghesuit, dar suportabil, în apropiere de Patel Chok, apoi la Clubul Constituției. Mi-am luat locul spre fundul cozii T-ului, ultimul. Se discuta bugetul asociației.

D-na Amrung a venit la mine, mi-a lăsat revista, cerându-mi acordul să mă treacă în advisory board. Am zis da. La lunch, îmi spunea că mă vede activ – fac parte din generația nouă, care vine la rând, și de-aia dorește să mă treacă în colegiu, să-mi publice articolele. Îmi ceruse revista să i-o arate Helenei Tuker, m-a căutat, după lunch, în aceeași manieră, să mi-o înapoieze. Între timp, lucram pe unde apucam cu d-ra Bestazzi la citit-tradusul cercurilor rodariene.

În autobuz, Satya-Narayan Reddy, care avea să preziseze ultima sesiune și să declare conferința încheiată, mă invită să stau lângă el, promițându-mi să participe la programele mele și să se lase cu conferințe de presă – am adâncit subiecte româno-indologice.

Când, am zărit-o pe Edwige. Am chemat-o, m-am ridicat, și i-am dat locul lângă parlamentar, eu, în picioare, conversând acum cu ea. „In which language are you speaking?” mă întrebase Reddy. S-a minunat de italiană. D-ra Bestazzi a gustat, se pare, articolul, în principal din citate ale Nanei. Poemul Poetul i-a plăcut sigur. În română. De ce nu predau eu și italiană la universitate? Atmosfera de acum în Italia este molto peggiorata. Ahmed se interferase și făcea politică.

Anima Bose elogia România, mereu în trei puncte (nu-i reușise blocajul, era clar). Publicase o monografie Mahatma Gandhi – de ce nu o traduc eu în românește? Anastase îi trimisese salutări de Crăciun, și ce fericită era. Insista chiar pentru astă-seară să merg la un spectacol. Am refuzat-o, în palatul Haryanei, ea aranjându-și părul ca o tigresă, simțindu-se că îmbătrânește, sau cine știe? La sfârșitul lunch-ului, mestecasem pan și mă apucase, cu o inspirație de fun, o greață grea.

Discuțiile bugetare și de comitet s-au prelungit pe toată ziua. Femeile au ghirlandat-o pe ministra adjunctă a informațiilor. Prizele nu funcționau. Decât după consumarea evenimentului, pentru operatorii televiziunii. La cuvântarea lui Despandhe, șeful Curții din Delhi, a fost rândul bărbaților – strigați de caricaturalul Azad pe nume și țări, ultima, la coadă, România, de l-am mai sculat o dată pe micuțul bătrânel suprem judecător.

Era un accent și o finalitate. Îi impusesem și sardarului, treacă de la el. Falansterul turbanelor se cunsecădea. Succesul fusese al lor. Dar reverendul japonez și ambasadorul păcii din Thaylanda – care începuse cu un dolar și ajunsese la 4 milioane -, negustorii din Colorado, Mexico și Canada luaseră lead-ul peste iluminările parlamentare autentice ale unor bătrâni hinduși, ca și peste fanaticele fudulii ale sickhilor – în fond, gazde de facto, cumpărând lumea cu mărunțiș în buzunarele business-ului.

Nu era chiar așa. Jocul se înverșunase în mai multe direcții, între extreme religioase și comerciale, ambele aplaudate, între paisa fiecărui asiat ori donațiile unor zeci de bancheri. Cutia păcii și a milelor. Lao-tzâ în Franța. Am trecut poate printr-o experiență lansatoare. Pacea dinlăuntrul revoltelor sufletului meu să-și fi început vreun zbor oarecare? Ci vedremo.

Acasă, două scrisori din patrie. Măriuca îi scrie Nanei în termeni la fel de diplomatici. A două – aș fi fost confirmat de Uniunea Scriitorilor.

Vine vara, Rani,

până la Bangkok

hei, Betelgeuze,

poartă-ne noroc

scrie Măriuca

de la București

cu cerneală verde

s-o dezăpăzești

mâine dimineață

25.02. 1981, Delhi

Am deschis primul Shanti International cu studenții veniți azi la clasa suplimentară – Yoginder, Subodh, Vinay și electronistul. Subiectul: Luceafărul de Mihai Eminescu. Prima strofă – traducere, conotații culturale, prozodie. Comentarii la „o oră de repaos”, ca alternativă de shanti trăit întru moarte, existență nevie.

Pierdut sentimentul de roman epistolar. Spre dimineață, până mâine, aș vrea să am gata „Shanti International”, articol-program al ideii, cu scurte descrieri de forme noi, inclusiv cercuri rodariene, studiul comparativ al epopeilor naționale spre o epopee mondială, analize de capodopere ale locului și timpurilor, aranjamente de sine întru shanti pe termene nedeclarate și totuși asumându-se.

La 3 pm în Seminar Room, nu pentru extra clasa mea, ci pentru releas-ul cărții Political Sciences in Transition, editată de d-l Bains și un colaborator. Cărțile politice se apropie de suta de rupii fiecare. Years of Challenges de Indira Gandhi include speach-ul său pe aeroportul din București în octombrie 1967.

Sinarhia românească este un dat politic impus prin blestemul (-atul pact) numit „Ribbentrop-Molotov”. Artificialitatea lui este argumentată nu numai prin aceleaşi valori şi virtuţi naţionale sub semnul cărora ne simţim uniţi ci, de multe ori, şi de acelaşi năravuri. Aşa că, luminoase sau umbrite, laudative sau degradante, de glorie sau de ruşine, atâta vreme cât ele demonstrează identitatea, similitudinile trebuie înregistrate cu grijă. Încurajatoare sau întristătoare în privinţa destinului unic, ele sunt argumente în privinţa românismului, aşa cum îl analiza realist Constantin Rădulescu Motru: fără edulcorări patriotarde  şi fără nici o agresivitate la adresa altora, fără tendinţe expansioniste ci tocmai ca o circumscriere a locului meritat şi istoric şi geografic dar şi psihologic de un popor. Însă, când aceste similitudini se întăresc printr-o desfăşurare sincronică, ele devin de-a dreptul temeiuri la dosarul nostru naţional.

Pentru că, întreb eu, chiar sfidând în virtutea ştirilor dintr-o singură zi: cine şi-ar mai permite să nege unitatea noastră de structură naţională cu cei din Basarabia când, la toate argumentele istorice, etnografice, culturale, optul lui cireşar ne mai aduce astăzi două, în legătură cu oamenii care ocupă cel mai înalt loc în administraţia guvernamentală la Bucureşti şi Chişinău: Unul în similitudinea de falsuri la diplomele de studii, iar altul în sincronismul cu care din mai multe cercuri ale puterii li se cere pedepsirea şi eliminarea.

Pripit acest gest al adversarilor, spun eu. Sfătuindu-i să se gândească la folosul unor argumente precum cele de mai sus. Pentru că, dacă îi schimbăm sau nu-i schimbăm, din punct de vedere economic progresul ţărişoarelor noastre tot un drac va fi; aşa că mai bine ne-am prevala de o a treia similitudine folositoare la dosarul demonstrării structurii noastre naţionale unice: Faptul că ambii premieri conduc cabinete falimentare pentru ţară.

Un singur detaliu al acestei afaceri, mă pune şi pe mine în „embarras de choix”: Deosebirea lor de dialog cu preşedinţii celor două Republici. Pentru că, în vreme ce la Bucureşti Preşedintele îi cere demisia Premierului ajuns la Parchet, iar acesta ameninţă cu Marea Adunare a Parlamentului, la Chişinău Premierul îl ameninţă pe Preşedinte că-şi dă demisia şi face gaură-n Parlament, dacă acela nu anihilează Parchetul.

Aici, lucrurile cumva se-ncurcă şi, oricât de aproape de inimă mi-ar fi ideea de demonstrare a unităţii şi unicităţii româneşti, nu mai ştiu ce să zic. Mă tem că acea mare similitudine prin care se manifestă curvăsăria politică la noi, la Gurile Dunării, ar putea manipula lucrurile până la confuzie, în aşa fel ca: la Bucureşti Preşedintele să fie ameninţat cu demisia, iar la Chişinău să i se ceară Premierului să şi-o dea!

Ce ziceţi, fraţi români?…

Aşa, o părere gretuită, ca-ntr-o discuţie de cafenea… Că, de destinul nostru, în nici un caz nu poate fi vorba. El fiindu-ne, oricum am lua lucrurile, comun, în materie de politicieni cu calităţi false, bazate nu numai pe dilome false care este o similitudine; bazate însă şi pe escroaca lor cramponare pe putere, care este un sincronism.

Cât despre sinarhie, care în epoci trecute consemna guvernarea simultană a mai multor căpetenii ce conduc fiecare câte o parte a unui stat, nici vorbă: Fiidcă de la aventurieri de-alde ăştia, numai de  adevărată guvernare nu te poţi aştepta.

 

Corneliu LEU

Bucureşti

6 iunie 2015

Adina Sas-Simoniak a venit pe lume într-o zi de iarnă, pe 10 ianuarie, în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, din județul Arad și ca orice copil și-a iubit părinții, care din nefericire, astăzi nu se mai află printre noi. Pe tatăl ei îl descrie ca pe un om cu ochi bucuroși și verzi, plini de savoarea vieții și cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mică. Un om pasionat de poezie și care a scris o poezie plastică și accesibilă, încărcată de sentimentalism, de la el  moștenind de altfel, Adina, pasiunea pentru versuri, literatură, artă, dar și fascinația marilor taine ale lumii și setea de cunoaștere. Mama, de profesie asistentă medicală, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul că s-a aflat mereu în slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine apreciau la ea cel mai mult consacrarea și dragostea sinceră pentru cei suferinzi. Dacă femeia care i-a dat viață Adinei Sas – Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizică a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, însă sub aspect interior, pentru că și-a dorit dintotdeauna să fie un sprijin pentru sufletele „bolnave”.

Octavian: Să ne întoarcem la ziua în care te-ai născut. Când s-a întâmplat acest eveniment, unde și ce ai vrea să ne spui despre părinții tăi?

Adina: Tavi, în primul rând, îți mulțumesc pentru inițiativa acestui interviu. Interviul are o parte bună, aceea că pot împărtăși publicului despre Dumnezeul pe care Îl iubesc, dar și o parte mai puțin bună, ca să zic așa, deoarece prin acesta mă fac vulnerabilă, mă deschid, îmi iau jos vălul care mă făcea „misterioasă”… Începutul a fost în 10 ianuarie și așa cum ai ghicit, n-am să îți spun anul în care m-am născut ci doar că m-am născut în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, județul Arad. Tatăl meu, plecat la Domnul, ca de altfel toți din familia mea, a fost un om pasionat de poezie, a scris o poezie plastică și accesibilă, încărcată de sentimentalism… L-am iubit pe tata cu ochii lui bucuroși și verzi, plini de savoarea vieții și cu sufletul mare, prea mare pentru lumea asta mică. De la el am moștenit pasiunea pentru poezie, literatură, artă, dar și fascinația marilor taine ale lumii și setea de cunoaștere. Mama a fost un om practic, a fost mereu în slujba oamenilor, fiind asistentă medicală; toți oamenii din satele din împrejurimi apreciau consacrarea și dragostea ei sinceră pentru cei suferinzi. Dacă ea s-a ocupat să vindece fizic pe oameni, eu i-am urmat într-un fel chemarea, dar sub aspect interior, astfel îmi doresc să fiu un sprijin pentru sufletele „bolnave”.

Octavian: Care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstrezi din vremea copilăriei?

Adina: Îmi amintesc multe experiențe frumoase din copilărie, totuși, legată de primii muguri ai talentului actoricesc, îmi amintesc vag,  mai mult știu din ce îmi spuneau părinții și vecinii, că pe la 4 ani, supărată fiind că bunica m-a pedepsit datorită unei năzbâtii, mi-am făcut „bagajul”- o bocceluță în care mi-am pus câteva haine, o pereche de pantofiori, o bucată de pâine și o sticlă de plastic cu apă și… am plecat de acasă. O, nu, nu pe furiș, pur și simplu mi-am luat rămas-bun de la ai mei și le-am spus că merg să locuiesc în pădure, unde este libertate să fac ce vreau, departe de „răutatea” bunicii și de pedepsele aplicate. Și fiindcă tata îmi tot striga din prag că acolo sunt lupi furioși, am luat și o bâtă mare proptită de poartă, cu care bunicul „bătea” nucii… Am privit spre pădure și cu ochii la deal, m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmărit îndeaproape fără să știu. Sigur că m-am mai oprit pe drum și unor persoane mirate le-am explicat că tocmai am decis să îmi părăsesc căminul și să iau drumul sălbăticiei, că pot fi mâncată de lupi dar, decât să fiu certată pentru lucruri „de nimic” mai bine să mă „pape” lupul, că mi-ar plăcea să îi văd pe toți ai mei cum se rup în două de plâns după mine, dacă cumva îmi vor mai găsi osemintele… Îmi plăcea mult să joc acel rol de victimă. Dar, nu am făcut prea mulți pași, că o vecină intuind care este situația, m-a invitat la o „cafea” de vorbă, înainte de a merge să îmi dedic viața „pustiului pădurii”. Și acolo, la un pahar de sirop de căpșuni și întinzându-ne la multă vorbărie, a apărut Moș Ene care m-a trimis direct în brațele iubitoare ale bunicii ce aștepta cuminte semnalul la care putea să mă „recupereze”. De asemenea, tot în jurul acestei vârste am compus primul cântecel pe care îl cântam pe „scenă” (banca de la stradă), imitând chitara, pianul, îmbrăcată cu hainele mamei strânse cu tot felul de cordoane și încălțată cu pantofii ei. Așa că, toți trecătorii beneficiau de un spectacol gratuit care, se spune că nu era rău, Dumnezeu înzestrându-mă cu voce frumoasă.

Octavian: Cum ai descrie anii de liceu și ce a avut special acea perioadă pentru tine?

Adina: Am absolvit liceul de matematică-fizică Ioan „Slavici” (azi „Moise Nicoară”) din Arad. Încă din copilărie am cochetat cu ideea de a fi actriță, așa că și în liceu mi-am alimentat mult dorința aceasta și am făcut pași „faptici”, înscriindu-mă în trupa „Teatru veșnic tânăr” din Arad, o trupă de tineri talentați, selectați de actrița Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lecții de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatru de Stat din Arad, un om care a pus în mine temelia pe care am clădit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit însă și tentația păcatului, dorința avidă de glorie, de a fi cineva, dar a fost și un timp în care m-am înfruptat cu literatura clasicilor pe care îi iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat în câteva piese de teatru, am realizat câteva momente poetice unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a plăcut momentul poetic: „A venit toamna…” de Nichita Stănescu.

Octavian: Să înțeleg că nu ai avut și alte opțiuni, doar… Teatrul?

Adina: În adolescență am studiat muzica clasică și folk și o vreme m-am gândit să dau examen la Conservator, dar dragostea de Teatru a învins.

Octavian: În ce an ai devenit studentă la Teatru și când ai absolvit facultatea?

Adina: Am reușit la Academia de Teatru din Tg. Mureș, secția Actorie în 1991 devenind licențiată în actorie în 1995.

Octavian: Ce materii ți s-au părut cele mai interesante și ce roluri ți-au plăcut?

Adina: Mi-au plăcut – Arta vorbirii scenice, Tehnica vorbirii scenice, Istoria Teatrului Universal, Istoria Culturii și civilizației, Dansul, Canto. Sigur că au fost interesante și materii ca: Acrobație, Scrimă, Pantomimă. Am savurat fiecare curs, mi-a plăcut să cunosc cât mai mult și m-am străduit să îmi însușesc aceste cunoștințe pentru a fi o actriță bună. În facultate am jucat Eleva din Lecția a lui Eugen Ionescu (Regia Radu Dobre Basarab)- mi-a plăcut mult acest rol, a fost greu dar frumos. De asemenea, la clasă am jucat-o pe Sonia, într-o dramatizare după „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legată.

Octavian: Ai avut ceva în comun cu personajele pe care le-ai interpretat?

Adina: N-aș putea spune că am avut cu toate ceva în comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindcă l-am trăit. Adică, pur și simplu m-am transpus în personaj, iubindu-l așa cum era, chiar negativ. Am vrut să merg pe linii noi, fără să mă inspir din ce au făcut alții. L-am considerat rolul meu și trebuia să îl trăiesc în modul meu, unic, cu toate celulele ființei mele.

Octavian: Ai avut vreo experiență deosebită în perioada studenției?

Adina: Da, am avut o experiență care mi-a schimbat sensul, viața, tot, m-a renăscut dintr-un alt „aluat”. Este cea mai frumoasa experiență din viața mea. Încă înainte de a da admitere la teatru l-am cunoscut pe Simi, actualul meu soț. El era creștin, eu credeam în tot felul de filosofii, îl citisem pe Kant, Schopenhauer și era un mare amalgam în mintea mea. Bunicii m-au dus la biserică, copil fiind, dar crescând mi-am zis că Dumnezeu nu este „modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trăi. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorința de a știi dacă Isus există. Și dacă da, sincer, vroiam să iau cumva legătura cu El pentru a mă schimba și pe mine și pentru a gusta pacea Sa. Interesant este că, în nevoia mea de a-L găsi am dorit să acopăr acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINȚĂ care ne iubește, ne ascultă rugăciunea și dorește să comunice cu noi. Aceasta am înțeles când am citit Noul Testament si am început pentru prima oară să mă rog sincer și spontan. Și așa, m-am apropiat tot mai mult de brațele Lui deschise. Cu cât mă apropiam mai mult de Dumnezeu cu atât simțeam mai acut nevoia de purificare, fiindcă în lumina Sa clară îmi vedeam hainele murdare ale trăirii mele fără El. Grea de păcate am căzut la picioarele Lui și L-am rugat să mă primească așa cum eram și să îmi șteargă păcatele cu Sângele Său. Alegându-L pe El ca Domn și Mântuitor personal, am făcut cea mai bună alegere, fiindcă Domnul a dat gust vieții mele și m-a împlinit.

Octavian: S-a văzut o diferență în viața ta?

Adina: Da! „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă, cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a văzut o mare diferență în modul meu de a gândi, în raportarea la semeni, iar valorile creștine au doborât idolii non-valorilor din viața mea.

Octavian: Totuși ai decis să nu profesezi. De ce?

Adina: Am văzut că mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (și aceasta este ceva trecător în această lume), dar Hristos mi-a dat viață veșnică, a revărsat iubirea Sa în viața mea… Cum să mai trăiești într-o lume iluzorie, jucându-te de-a viața, când poți să trăiești deplin și să te bucuri de prezența lui Dumnezeu?

Octavian: Care a fost următorul pas după absolvirea Academiei de Teatru?

Adina: După absolvirea Academiei de Teatru m-am ambiționat să „atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii „Viața spirituală” la Televiziunea din Arad și am reușit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat în fiecare sâmbătă o oră de emisiune creștină, program care s-a retransmis în fiecare duminică dimineața. O scurtă perioadă am realizat și emisiunea „Agenda culturală” în cadrul căreia am avut bucuria să îi iau un interviu regretatei actrițe Leopoldina Bălănuță, o actriță de mare valoare pe care am admirat-o mult.

Octavian: Să trecem la viața ta particulară. Când te-ai căsătorit cu Simi și când ați venit în Statele Unite?

Adina: M-am căsătorit cu Simi în decembrie 1995, iar în aprilie 1997 am venit în Statele Unite.

Octavian: Cum a continuat cariera ta “peste ocean”?

Adina: Fiindcă sunt sentimentală, mi-a trebuit mult timp să înțeleg că „aici trebuie să îmi fac rostul”, m-am simțit ca un lăstar rupt din trupul copacului și mă dureau nervurile de atîta dor de ai mei, de țară, de prieteni, de „acasă”…  După câteva săptămâni de la sosirea în Chicago am început să realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditații creștine ș uneori prezentam emisiunea), iar când aceasta și-a încheiat activitatea, am colaborat cu Televiziunea Creștina Română din Chicago. O scurtă perioadă am realizat emisiuni creștine, de turism, dar și recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

Octavian: Vorbește-ne despre activitatea ta publicistică. La ce ziare și reviste ai colaborat și ai publicat?

Adina: Debutul a fost în revista „Oastea Domnului” unde am publicat câteva articole. De asemenea, am publicat în „Flacăra Rusaliilor”, „Cuvântul Adevărului”, „Meridianul Românesc”, „Genesis”, apoi, timp de câțiva ani, am editat revista Televiziunii Creștine Române: „Creștinul în acțiune”. În aprilie 2003 a văzut lumina tiparului prima ediție a revistei „Orizont creștin”, pe care am publicat-o câțiva ani, iar din 2008 am început să realizez site-ul:  www.orizontcrestin.org

Revista „Orizont creștin” este probabil singura care i-a unit pe creștinii din diferite confesiuni: ortodocși, baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie și adventiști. Încă de la început am dorit ca aceasta să-i unească pe creștini în jurul lui Hristos și nu în jurul unei orientări sau biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoți, creștini, cu condeiul în mână, arzând de dragul Domnului și pe paginile revistei niciodată nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbătut doar subiecte comune din Sf. Scripturi și teme care ne unesc. Revista a fost distribuită în toată comunitatea română din Chicago și împrejurimi, în bisericile române de aici și a fost bine primită, mai ales că a fost un fel de revistă-caleidoscop care cuprindea: articole creștine, articole diverse, rubrici ca: „Știați că…?” (curiozități), „Punct turistic”, „File de istorie”, „De la gospodine… pentru gospodine!”, „Sănătate”, „Colțul de literatură”, „Maxime și cugetări”, rebus, etc.  În 2002 am publicat prima mea carte de versuri: „Perpendiculara pe un colț de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat două cărți de versuri: „Semnul vieții” (o plachetă cu versuri ale pictoriței Dorothea Fleiss din Germania și fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) și cartea de versuri „Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.

Octavian: Ești un creștin implicat, activ?

Adina: Dacă a fi implicat activ înseamnă a te „arunca” în apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un creștin activ. Fac însă prea puțin din cât ar trebui să fac, dar mă doare durerea lumii și am o mare pasiune de a câștiga suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Octavian: Ce altceva mai faci în prezent, pe lângă scris? Care e preocuparea ta de căpătâi la ora actuală?

Adina: În primul rând, mă străduiesc să fiu o mamă și o soție bună. Sunt binecuvântată de Domnul avându-l pe Simi și doua fetițe: Shanea și Mayra. În al doilea rând, mă ocup de consiliere spirituală. Sunt multe femei singure, neînțelese, în depresie și au nevoie de cineva să le asculte, să nu le condamne, să le pună sub picioare fasciculul de lumină care este credința și care le conduce la Dumnezeu. De asemenea, mă întâlnesc aproape zilnic cu persoane care sunt în căutarea lui Dumnezeu și le ajut să găsească drumul spre cer.

Octavian: Pentru că ești actriță, te-ai gândit vreodată să faci film creștin?

Adina: Da, de multe ori. Și încă mă gândesc. Aștept însă ca Dumnezeu, dacă va fi voia Lui, să mă direcționeze întra-colo, să îmi deschidă o ușă… Mi-ar plăcea să fac și teatru creștin, considerându-l o formă contemporană eficientă de evanghelizare.

Octavian: Ai dori să ne relatezi o anumită experiență pe care ai avut-o cu Dumnezeu?

Adina: Da, aș vrea să vă povestesc cum Domnul, în îndurarea Sa cea mare, ne-a dăruit-o pe Shanea, minunea pe care o așteptam de 10 ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea și, după două eșecuri, după perioade în care mă simțeam umilită, ca apoi să devin resemnată, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfătuiește: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii, Luigi Mitoi s-a rugat pentru mine și mi-a făcut ungerea cu untdelemn, conform Cuvântului Domnului. Răspunsul a venit în scurt timp. Am rămas însărcinată, spre marea noastră bucurie. Dar iată că, după 8 săptămâni au reapărut exact aceleași simptome premergătoare pierderii sarcinii, așa cum s-a întâmplat cu două sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul și El m-a vindecat imediat. Din acel moment, perioada de sarcină a decurs fără nici o complicație, fără să întrerup lucrarea la care eram chemată. Pe 17 decembrie 2006 s-a născut Shanea, care este o binecuvântare pentru noi, ca și Mayra, de altfel. Domnul a făcut multe minuni în viața mea și consider că acesta este modul Lui obișnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecătorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), este un Dumnezeu „activ”, aș putea zice, care comunică cu noi și intervine în viața noastră, dacă Ii dăm voie.

Octavian: Ce hobby-uri ai?

Adina: Sunt pasionată de Domnul, aș vrea să-L explorez și să cresc în relația cu El. Îmi place să citesc Sf. Scriptură, fiindcă găsesc în ea refugiu și răspuns la dilemele mele. Îi citesc cu plăcere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala și unele cărți mi se „lipesc” de mâini. Consider un hobby dar și o responsabilitate să vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: www.orizontcrestin.org și pe care vă invit să îl vizitați. Sunt fascinată de drumeții, îmi place muntele, dar și marea, pădurea, pescuitul, fotbalul, muzica. Freamăt la frumos, la artă.

Octavian: După părerea ta, care este cheia succesului spiritual?

Adina: A rămâne în Hristos. Îmi amintesc acum o rugăciune pe care i-o adresa Domnului Oswald J. Smith și care suna așa: „Doamne, iată mâinile mele. Ți le consacru. Ajută-mă să nu atingă nimic care nu este pe placul Tău! Și aici sunt picioarele mele. Ți le dăruiesc Ție. Nu le lăsa să alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lăsa să privească la lucruri care-L pot întrista pe Duhul Sfânt! Urechile mele să n-asculte ceea ce Te dezonorează pe Tine! Gura mea să nu rostească niciodată cuvinte pe care Tu nu vrei să le auzi! Mintea mea să nu rețină nici un gând și nici o imaginație care nu este curată! Iar inima mea să nu iubească altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta înseamnă dependența de Domnul, dăruire totală Lui, rămânere în El. La o astfel de trăire ne cheamă Dumnezeu pentru a deține cheia succesului spiritual.

Octavian: Ce planuri de viitor ai?

Adina: Nu aș vrea să las din mână condeiul, deși grija pentru sufletul oamenilor a devenit primordială pentru mine. Dacă Dumnezeu mă ține sănătoasă, aș dori să public o carte de versuri și eseuri: „Clepsidra cu sentimente” și lucrez la un roman despre viața trăită fără Domnul și întoarcerea mea în brațele Sale. Mai am încă multe de spus despre dragostea lui Dumnezeu, de aceea vreau să stau la dispoziția Domnului, ca El să îmi deschidă oportunități de a-L sluji. Sunt flexibilă în mâinile Sale și liniștită. Sunt liniștită ca lutul în mâinile olarului care îl modelează să fie frumos și folositor.

Octavian: Cum crezi că ar trebui să fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influentă în lume?

Adina: Eu cred că Biserica trebuie să fie o torță în lumea aceasta de întuneric și păcat. Creștinii ar trebui să iasă din zidurile ei frumoase cu scaune confortabile și să meargă în lume, în tranșee, acolo unde se moare, acolo unde este durere și deznădejde. Menirea Bisericii este de a fi un spital pentru cei suferinzi, aici Duhul mângâie, leagă rănile, ridică poveri. Ne-am obișnuit să nu avem probleme, să ascultăm cuminți predica și să plecăm acasă cu conștiința împăcată că am fost la Casa Domnului. Sau poate, dacă avem un pic de „râvnă” ne îndreptăm atenția spre cei din țară (vorba unui creștin: „toți fac misiune în România, aici, în „Ierusalimul” nostru, ce facem?”). Și are dreptate. În Chicago, de exemplu, sunt câteva zeci de mii de români care nu au o întâlnire personală cu Domnul. Pentru ca biserica să fie influentă trebuie, în primul rând să fie îmbrăcată cu putere de sus, fiindcă numai Duhul Sfânt poate să scoată un om din mocirla păcatului. Apoi, cred că biserica trebuie să își cunoască bine menirea de evanghelizare și să înceapă această misiune cu „Ierusalim”- ul unde ne-a așezat Domnul și în al treilea rând, să folosească resursele mass mediei (care este o putere) pentru a răspândi Vestea Bună.

 

Octavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona

Am scris această minunată „amintire” rămasă în urma excursiilor pe care le-am făcut pe „tărâmul moţilor”, locul unde, după ale mele gusturi şi plăceri, este un real „rai pe pământ”. Am colindat deseori prin el şi îmi  amintesc cu drag de „Cetăţile Ponorului” şi de „Valea Galbenei”. Aş dori mult să pot retrăi acele zile,  dovadă certă că au fost minunate. Ele s-au imprimat adânc în memoria mea selectivă alăturându-se la cea ce a fost plăcut şi frumos în viaţă.

***

Pornim la drum cu vechea maşina a bunilor mei prieteni şi ei iubitori de natură! Direcţia,  Munţii Bihor spre „Ţara Moţilor” prin comuna Arieşeni. Peisaje de vis, dealuri şi munţi împăduriţi, râuri repezi… Pe fiecare deal mai înalt o singură aşezare… Alegem una pentru odihnă şi suntem întâmpinaţi de un câine mare de culoare albă ce nu părea a fi agresiv. Urcăm spre căsuţă unde suntem primiţi cu bucurie de stăpânul câinelui al căruia nume îl aflăm: „Ţurţurii”!!! Ne împrietenim repede, şi cu dulăul şi cu moţul gospodar, pe care îl cheamă Teodor, şi cu soţia acestuia,  Saveta. Doi oameni fără vârstă, scunzi, bine făcuţi, cu o privire caldă şi luminoasă.

Atât Teodor cât şi Saveta sunt bucuroşi de oaspeţi! Oaspeţi… care apar cam rar în perimetrul lor. Ne primesc omeneşte, cu prietenie şi respect pentru cei care le sunt „mosafiri”. Gospodăria este curată, atât casa în exterior cât şi grajdul de animale. Şura, depozitul de fân şi celelate anexe gospodăreşti sunt destul de bine îngrijite.

Suntem invitaţi în casă. Odaia de zi este puţin cam intunecoasă. Gazdele ne poftesc să ne aşezăm la masă! Scoatem merindele noastre, iar ei pe ale lor. Le punem la comun! Noi avem mâncăruri mai orăşeneşti, şniţele, chiftele, roşii, castraveti, pâine albă. Ei ne servesc cu merinde tradiţionale: caş de oaie, slănină, ceapă şi desigur cu o gură de  „pălincă de prune”.

„Poftiţ, serviţ” ne îmbie Saveta… şi în scurt timp încep să ni se dezlege limbile, de parcă ne-am cunoaşte de-o vecie. Poate de la pălincă, poate de la ambient… Liniştea se transformă în comunicare. Ne impartăşim gândurile, sentimentele. Povestim fiecare despre locurile unde ne ducem viaţa, noi despre tumultul oraşului, ei despre liniştea munţilor. Interesant, simţim că cei doi nu ar schimba cu noi… chiar dacă noi avem apă curgatoare la chiuvetă şi încălzire centrală iarna. Nu acelaşi lucru l-am putea spune noi orăşenii, cei care tânjim după viaţa pastorală, după aerul de munte, verdele de smarald a ierbii, liniştea naturii…

Se miră baciul Teodor cum de câinele lui, Ţurţurii, stă atât de liniştit, atât de blând. Ne spune că e foarte inteligent, că simte cine este om bun, sau om rău! Uneori nici rudele sale nu sunt primite fără un lătrat agresiv. Ei, l-am mai îmbunat noi cu o chftea aruncată sub masă! Să nu uit… cam după un an de la acea vizită, când am revenit pe acele meleaguri, câinele ne-a simţit de la mare distanţă şi a alergat în întâmpinarea noastră manifestând atâta bucurie sinceră precum numai un câine o poate face.

După prânz m-am dus cu baciu Teodor să-mi arate imprejurimile. Am inspectat şi sursa  de apă. Un jgheab de lemn de unde curgea mereu apă bună de izvor. Curios din fire am vrut să văd şi izvorul care era cam la o sută de metri mai la deal. Acesta avea un debit destul de mare, dar multă apă se pierdea prin canalul de pământ care făcea legătura cu   jgheabul care ducea spre gospodărie. I-am sugerat lui baciul Teodor să facă un jgheab de lemn direct dela izvor până la el prin care să curgă apa şi care să capteze tot debitul izvorului… I-am promis că îi voi aduce de la oraş o ţeavă de plastic, un generator electric, cabluri şi altele necesare pentru a face o mica (hidro)centrală. Având apă mai multă ar fi putut pune în funcţiune un mic generator de curent şi astfel ar fi avut electricitate care ar fi produs lumină fără să mai folosească lampa cu petrol. Nu a comentat nimic, dar s-a uitat la mine curios şi interesat. I-am promis că îl voi ajuta să facă unele amenajări. M-am reîntors după un an cu ce i-am promis, dar acolo totul era la fel, neclintit… L-am intrebat de ce nu vrea să se modernizeze iar răspunsul său a fost unul simplu: „aşe a fost şi la taica meu şi aşe îi bine!”. L-am înţeles. Respecta natura şi nu vroia sa o industrializeze!

Din moşi-strămoşi aceşti moţi harnici trăiau din ce fabricau din lemn, ciubere, copăi, coveţi, butoaie, cofe, căuce, linguri, şi multe altele necesare oricărei gospodarii. Iarna la munte este lungă, grea şi ţine mai mult de şase luni, aşa că „muntenii” aveau timp suficient de lucru, de prelucrat lemnul. Vara, coboarau la câmpie cu căruţele încărcate cu produsele lor şi le vindeau gospodarilor de pe la satele de şes sau chiar prin târguri. Uneori executau un fel de troc de produse, întorcând-se acasă cu căruţa plină de făină de grâu, mălai şi alte alimente precum zahăr, sare, petrol lampant, vase, dar şi cu materiale de îmbrăcăminte, pânză, aţă, articole de pielărie, opinci, foarfeci, cuţite, dălţi, topoare… Îmi aduc aminte de un cântec pe care l-am auzit în copilărie cântat de cei bătrâni de la munte: „O plecat moţu prin ţară/ Cu doniţi şi cu ciubară/ Şi cu ciucuri de răşină/ Să le deie pă fărină// Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă/ Hai căluţ la deal, la vale/ Că n-am la copii mâncare// Du-mă Doamne-n pace acasă/ La pruncuţi şi la nevastă…”

Moţii respectau pădurea, nu îşi băteau joc de ea cum se întâmplă în zilele noastre. Culegeau lemnele uscate de printre arbori şi le foloseau pentru încălzit. Doar când aveau nevoie materie primă, de un lemn mai ca lumea, sănătos, din care să poată să prelucreze produsele artizanale, atunci doborau câte un brad falnic.

Odată, când eram în vizită la baciu Teodor, acesta mi-a spus că a doua zi are de gând să meargă la pădure şi taie un brad. „Din moşi-strămoşi, spune baciul Teodor, noi tiem lemne pentru a ne putea face lucrurile din care să treim, aşè că mâne dimineaţă la oara cinci mă duc la pădure să tai un brad”. Îl întreb, de ce aşa devreme, şi dacă aş putea să-l însoţesc şi să-l ajut cu ceva. Îmi răspunde: „Trăbă să mărg devrème, să nu mă vadă nime… Pă poliţai l-am plătit, dar mă tem de paznicu’ pădurii care-i neam cu un vecin de-al meu care stă aicè aproape, la vreo 2 kilometri, şi cu care am avut o neînţălègere ce am să ţ-o povestesc io odată şi ţie…”. Totul se întâmpla în perioada „Ceauşescu”, când oamenii   mai aveau frică de ceva… atunci când era vorba de tăiatul pădurii!

M-am decis totuşi să-l însoţesc. Eram curios! La ora cinci dimineaţa, după ploaie, Teodor ia calul, un lanţ, toporul şi pornim la drum. Eu sârguincios după el… convins că am multe de văzut şi de învăţat. Ajungem la o vale care desparte cele două dealuri împădurite adevărate „codruri” cum zice moţu’. Baciu Teodor dă drumul la cal… Îl întreb de ce face asta? Îmi spune că ştie el de ce şi că animalul ne va aştepta la locul potrivit.

Intrăm în pădurea plină de brazi de grosime mare şi Teodor se tot uită, cercetează şi bate cu palma câte un copac anume. Îl întreb ce caută, deoarece cu toţii sunt frumoşi, înalţi şi par la fel. El îmi explică că „Nu orice lemn îi bun de prelucrat! Uite, pă ăsta dacă îl tai şi fac din el butoaie or ţîne numa cinci ani… dar dacă le fac din ala pă care-l cot io amu, apoi ţîn o viaţă!”.

Se decide la unul care corespunde criteriilor numai de el ştiute şi prima surpriză:  apare cu un lung fierăstrău ce era ascuns din timp în loc numai de el ştiut şi începe să-l taie! Încă nu apăruseră ucigaşele drujbe. Mă ofer să-l ajut dar sunt refuzat! Încăpăţânarea lui mă surprinde. Îl avertizez, copacul poate să cadă peste el, la care-mi explică din experienţă… să mă uit mai atent la trunchiul acestuia şi am să văd că într-o parte ramurile copacului sunt mai mici din cauza curenţilor din vale şi atunci copacul va cădea în direcţia de el ştiută, acolo unde este mai greu. Şi aşa a fost. După ce l-a doborât, a urmat, cu ajutorul toporului, curăţirea acestuia de crengile mari, apoi, lungimea cozii toporului a folosit-o ca unitatea de măsură la care trebuie tăiat în bucăţi bradul… După tăierea în bucăţile dorite, acei „cilindrii” groşi şi grei i-a rostogolit la vale unde aştepta căluţul moţului. Acolo, a bătut un piron de fier în fiecare bucată de lemn şi apoi a legat-o cu un lanţ de jugul căluţului, care mai apoi, a târât-o până în curtea neîngrădită a stăpânului.

Când a avut toate bucăţile în gospodărie s-a bucurat ca un copil că nu a avut probleme cu pădurarul. Fiecare cilindru de lemn era lung de aproximativ un metru. Acum trebuia despicat în scânduri de cinci centimetri grosime. Am rămas surprins şi de astădată despre metoda folosită pentru a obţine doagele necesare construirii unui butoi. Mi-a explicat că despicarea trebuie începută precis din centru pentru a se crea un echilibru şi a nu permite toporului lovit cu un ciocan uriaş de lemn să se abată. Până la urmă totul a decurs conform planului ce părea că a fost de multe ori aplicat. Tot materialul finit a fost  depozitat în casă pentru a fi uscat. Am admirat toată munca executată în micul lui atelier, cu scule care păreau rudimentare, dar care răspund numai la mâini experimentate. Lemnul în mâinile lui se modela precum plastilina în mâinile copiilor. Totul se făcea cu iscusinţă, la precizia dorită, folosind doar un singur instrument de măsură – „ochiometrul” – adică ochii etalonaţi, calibraţi în timp de lungă experienţă.

Am fost curios să descopăr cum va afla diametrul precis al scândurii ce urma să fie fundul etanş al butoiului. Avea un compas de lemn cu două cuie la capăt pe care îl tot   plimba şi îl regla până s-a înscris precis de şase ori în canalul în care urma să fie plasate doagele. N-am înţeles totuşi cum a calculat acel diamentru să fie în concordanţă cu totalitate doagelor care alcătuiesc un butoi! L-am întrebat de unde ştie această lege matematică? Răspunsul sec, fără nicio altă explicaţie: „De la tata!”. Mi-a mai spus că răşină de brad asigura etanşitatea perfectă a butoiului.

Am mai dorit să aflu de ce uşa de la grajdul de animale este plină de cuie cu partea ascuţită în afară, ca o perie! Mi-a explicat că acele vârfuri ascuţite îl feresc de urşii care dau târcoale din când în când şi „duc” cu ei câte un porc sau chiar un viţel. Amintind de „viţel”, nu pot uita bucuria soţiei moţului, Saveta, întâlnită pe drum, când revenea dela veterinarul din comună şi care avea cu ea dovada scrisă că viţelul tăiat a fost bolnav şi că altfel, conform legii, nu mai trebuia predat la stat. Şi nu pot uita nici faptul că atunci când am dorit să cumpărăm la ţărani miniaturi artizanale din lemn, făcute în casă, pentru a le cadorisi prietenilor prietenilor noştri de la oraş, nu am fost serviţi de frică… deoarece nu era permisă vânzarea acestora decât prin magazinele cooperativei socialiste.

Am fost de asemenea curios să aflu cum a fost cu „neînţălègerea” cu vecinul care locuia  la distanţă de un deal – cam vreo doi kilometri – şi am aflat cu durere că şi eu am fost implicat în acea dispută!!!

Povestea e destul de scurtă! Iubind acele locuri şi mergând des pe-acolo a început să ne ştie lumea. Cu ocazia unei vizite, la reîntoarcere spre casă, la oraş, am fost opriţi de un moţ pe care îl ştiam cât de cât, fiind locuitor al dealului vecin de-al baciului Teodor şi  care ne-a rugat ca la următoarea dată când vom reveni pe acele meleaguri să-i cumpărăm o pompă, aceasta fiindu-i necesară pentru a umfla roţile de cauciuc dela căruţa sa… Ceea ce am şi făcut! La aflarea acestei veşti baciul Teodor a fost şi mai supărat pe vecinul obraznic care a îndrăznit să îi „exploateze” pe mosafirii săi. De fapt, conflictul cu vecinul era unul cu rădăcini mai vechi, datorat faptului că i-a intrat calul acestuia să pască pe păşunea lui. M-a întristat totuşi confirmarea că nici aerul curat, nici liniştea munţilor şi nici distanţa… nu reduc cu nimic ranchiunul, supărarea şi ceea ce este rău în fiinţa supremă numită om. Rămân totuşi în amintire cu acele minunate zile pe care le-am trăit în Ţara Moţilor atunci când am vrut să evadez de arsiţa verilor şi a vacarmului citadin. Şi totuşi, cât de plăcut a fost să scriu şi să rememorez acele clipe fericite…

——————————–

Notă: Moţii sunt foarte inventivi! Pentru a nu o lua la vale, căruţa încărcată este frânată de o anvelopă legată de aceasta cu o funie pe care se pune un bolovan, ca greutate, pentru a mări coeficientul de aderenţă. Vezi foto: „Căruţa moţului cu frâna de bolovan..”.

George GOLDHAMMER

Holon, Israel

15 iunie 2015

Ordinea morală are legile ei, legi nemiloase și ești întotdeauna pedepsit dacă le nesocotești.

 Honoré de Balzac

 

   Amintesc cu oarecare nostalgie legenda lui Oreste și Pilade, două personaje mitologice care au devenit de-a lungul timpului sursa de inspirație a multor lucrări literare. Se spune că Oreste a fost fiul regelui Agamemnon, căpetenia oștilor grecești din războiul împotriva Troiei, iar după moartea tatălui său a fost trimis la curtea altui rege, unde a crescut împreună cu Pilade, fiul regelui. Între cei doi copii s-a legat o prietenie frățească. Pilade l-a însoțit mai târziu pe Oreste în Taurida (Crimeea) și s-a căsătorit cu sora lui, Electra. În fine, marea prietenie dusă până la sacrificiu, dintre Oreste și Pilade a ajuns proverbială, servind drept model de urmat. Pe cât de frumoasă este această legendă, dar și cea cu prietenia dintre Castor și Pollux, frații gemeni care în mitologia greacă simbolizau dragostea frățească ideală, născuți fiind prin Zeus din cele două ouă ale lebedei Leda (temă din mitologia greacă în care Zeus a venit sub formă de lebădă s-o cucerească pe Leda), pe atât de urâte, lipsite de dragoste și bazate pe interes, au apărut mai târziu, de-a lungul vremurilor, unele relații de prietenie.

   Astfel s-a născut proverbul „Interesul poartă fesul”, fiindcă interesul îl schimba pe om în felurite chipuri, omul folosea diferite măști, iar dreptatea era fugărită. Interesantă este proveniența acestui proverb. Ce este un fes știm – acea tichiuță roșie pusă pe cap. Am aflat însă povestea fesului, cum a fost creat de arabi, în orașul numit Fez din Maroc (de unde-i provine și numele), ca piesă a modei otomane. Boierii și dregătorii Țărilor Române au preluat moda dar și înțelesul, fesul fiind un simbol al puterii și al scopului de îmbogățire. Înțelepciunea poporului, apărarea lui împotriva răului a zămislit, din câte îmi amintesc, vorbele: „Când  interesul va lipsi, dreptatea va înflori și cu dragoste frățească pe toți ne va uni”.

   Marele nostru dramaturg, scriitor – Ion Luca Caragiale (1852-1912), cel care a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul oamenilor din perioada vieții sale, ne-a lăsat piesele lui devenite relevante în perioada regimului comunist din țara noastră, comportamentul și limbajul perpetuând și în perioada post decembristă. Retrăim, se pare, periodic modelul caragialesc. Deși Caragiale a fost apreciat pe de o parte și criticat pe de altă parte atât în timpul vieții cât și post mortem, părintele Nicolae Steinhardt, cu înțelepciunea și iertăciunea lui, l-a considerat un profund creștin, creatorul unei lumi în care atmosfera generală era „blândețea, stâlp al creștinismului”. Cu alte cuvinte, românul se poate amuza, poate îndura și poate ierta, aș zice – în anumite limite. Atunci când umorul devine de acum dureros, „tonul” se poate schimba, omul nu se mai poate amuza…

   În nuvela Lache și Mache, fiindcă de ei vreau să amintesc, Caragiale povestește cum ajunși în București, jucau – unul rolul soarelui în jurul căruia se învârtea o planetă. Mă rog, se pare ca amândoi se specializaseră în aceeași treabă, cu „diplome” probabil ca în zilele noastre, desigur și cu „pricepere”. Unul avea bani în buzunar, celălalt avea buzunarele cam goale care trebuiau umplute. „De știut, știau din toate câte nimic”, de aceea participau cu succes la toate discuțiile, aranjamentele… Unul fără altul era trist, dar… când într-un târziu s-au întâlnit la „cafenea” (știm dacă cafenea se va numi astăzi?) s-au aruncat unul în brațele celuilalt, de bucurie. (Știm dacă se vor arunca unul în brațele celuilalt și dacă… va fi de bucurie?)

   Multe legături de acest gen se nasc astăzi, legături care au denaturat numele de prietenie, cândva bazat pe dragoste, înțelegere, încredere, altruism, cu deschidere spre ceilalți din jur. Iată, politicieni teribilişti, obraznici, prea puțin inteligenți, şmecheri, harnici la furat, se grupează (a tunat și s-au adunat!), fac fel de fel de planuri pentru a-și satisface propriile interese, sfidând buna cuviință a poporului, din dispreț pentru acesta. Se dau drept „deștepți”, dar îi stimulează instinctul de parvenire, dorința de a se urca pe socluri nemeritate și de a-și asigura bunăstarea până la adânci bătrâneți, furând în acest mod „din buzunarul cetățenilor”.

   Când un individ din această categorie de oameni dobândește o diplomă prin trafic de influenţă și plagiat, și are curajul să se apere prin minciună, cu un plan și limbaj şmecheresc, cum poate fi numit? Oamenii cu puțină înțelegere îl consideră model, iar în jurul lui se face un cordon de oameni incorecți care doresc să le fie acoperite fărădelegile. Ei sunt guralivi, strigă până la cer că dreptatea este de partea lor: „Ce atâtea rețineri, arestări, nu mai avem locuri în închisori!” Adoptă limbajul golănesc, aceleași atitudini de aroganță, trec la fapte care sfidează legea bunului simț. Astfel de atitudini sunt considerate de către unii cheia succesului şi sunt copiate instinctiv de către toţi aceia care văd în josnicie, minciună, fraudă, modul de a ajunge la bunăstare. Cine invocă principii pare nerealist, răuvoitor, dușman al țării, al intereselor lor meschine. Vorba unui critic important: „aranjamentul bate regulamentul!” Ideile lor mârșave trebuie să braveze, idealitatea moștenită a poporului îi obosește: („lasă-mă cu d-astea, sunt perimate!”). Imoralitatea, josnicia, mitocănia primează. Prostia este ridicată la rang de „idee”. Adevăratele schimbări instituționale și culturale care se cer pentru progresul societății, nu se vor luate în considerare. Interesul propriu, a găștii de infractori este mai important. Obrăznicia, jaful de care dau dovadă, duce la haos, dezordine, în fața căreia rămâi stupefiat, dezarmat, uneori neputincios.

   Orice om normal caută calea spre echilibru, care-i poate reda liniștea, fericirea. Cei cu judecata greșită caută căi nelegiuite, se grăbesc să se înavuțească, viața li se pare scurtă, se lăcomesc și riscă să fie judecați de oamenii cu bun simț; controlul lor emoțional se dezechilibrează, sunt tentați să facă greșeli și mai mari, numai pentru a-și atinge bunăstarea. „Foamea” lor devine de nestăvilit. Ei cred că sunt plini de curaj, dar de fapt sunt lași, fiindcă atunci când o scânteie de adevăr li se relevă, nu au curajul să meargă pe altă cale decât aceea a nelegiuirii. Devin haotici și creează haos în jur. Această stare de spirit, acest haos, după concluzia unui cercetător, poartă mai multe denumiri, printre care și cel de criză. Omul poate intra în derută, comite erori, devine agresiv în vorbe sau fapte.

   Dacă haosul, în general, este definit ca o stare de confuzie, dezordine, în matematică sau fizică el reprezintă „comportamentul unui anumit sistem dinamic non-linear în care sunt posibile creșteri exponențiale ale erorilor”.

   Citesc într-un ziar: „Cum să fugi de acasă, pe muțeşte, ca un adolescent depresiv, şi să te paraşutezi, pe nepusă masă, la un eveniment european, în calitate de premier al unei ţări membre a UE, când ceilalţi lideri europeni, cu foarte mici excepţii, boicotează manifestarea…?” Dar dacă ai fost chemat la raport? Sau din vanitate ai vrut să faci notă discordantă demonstrând astfel curajul și afiliația? Sau, sau… Oare nu există reguli, o strategie de politică externă care să respecte bunul simț, moralitatea unui gest? Niște limite în care să se poată manifesta atitudinile? Fără a cunoaște legislația stabilită în acest sens, pe baza rațiunii și a bunului simț ne întrebăm: un premier nu trebuie să informeze președintele de intenția sa de plecare și nu trebuie să ceară aprobarea acestuia? Sau ne comportăm imatur și facem ce vrem, așa de capul nostru? Și n-ar fi pentru prima oară!

   Fiindcă tot am amintit de haos, să nu uităm și faptul că teoria haosului precizează că „o singură bătaie necontrolată a aripilor unui fluture într-un colț al lumii, poate schimba totul în celălalt colț!”

   Opus haosului este ordinea care înseamnă normalitate, echilibru. Însuși Machiavelli spunea că unde-i ordine pe dinafară, este și pe dinăuntru. Aș spune că este valabil și invers: când nu este ordine pe dinăuntru, adică în mintea cuiva, nu poate fi ordine nici pe dinafară, deoarece ordinea se face întâi în gândire și numai apoi în fapte. Un om ordonat este un câștigător de timp, deoarece nu se zăpăcește în dezordinea din jurul lui, își ordonează lucrurile, gândurile, influențând pozitiv exteriorul, obținând un echilibru interior și contribuind la echilibrul necesar în jurul lui.

   Nu este demn să ceri ceea ce nu ți se cuvine să ți se dea, după cum nu este demn să iei sau să primești ceea ce nu ți se cuvine. Un bun obținut prin strădanie cinstită, oricine are dreptul să-l aibă, dar prin muncă, moștenire și nu prin furt și înșelăciune. Sau dăm moralitatea la o parte și ne permitem orice? Ce vremuri pregătim generațiilor viitoare? Cred că o largă dezbatere publică într-o democraţie este necesară în scopul regăsirii echilibrului și al ieșirii din starea de confuzie care planează asupra adevărului.

   Poate fi lăsată țara pe mâna unor politicieni care prin atitudini sfidează, jignesc, disprețuiesc poporul, care  permit și chiar contribuie la devalizarea țării prin furt, și care nu respectă normele și legile țării, ci le interpretează în favoarea interesului personal?

   Scriam cu ani în urmă într-unul din volumele mele de versuri, poezia „Cum ne mai suportă?”:

Unde ne sunt: integritatea, puritatea, corectitudinea,/ loialitatea, onoarea, adevărul, / răbdarea?/ Se poartă vinovăţia, murdăria, necinstea,/ şmecheria, neîncrederea, minciuna, violenţa. / Când unii încearcă impresionarea inimilor prin cuvântul lui Dumnezeu, / alţii zădărnicesc lucrarea, / iubind şi susţinând Infernul. / Cum ne mai suportă pământul, cerul?/ Ne prăbuşim striviţi de semenii deveniţi orbi şi surzi sufleteşte, / robiţi de grijile lumeşti, / de bogăţii şi de plăceri… / În jurul nostru se fac şi se desfac scenarii / tot mai triste pentru noi. / E haos, nu se mai ştie din ce parte vin atacurile, / cine loveşte, / cine pe cine susţine, / cine pe cine controlează, / ce este curat, ce este murdar… / „Haos germinativ? Toate sunt de făcut laolaltă?”/ Împovărate ne sunt gândurile, / sfâşiate ne sunt sufletele! / Se năruiesc destine, / strigăm în zadar, / nimeni nu aude./ Prea multe seminţe ale Domnului / au căzut între spini! / Cum ne  mai suportă pământul, cerul?

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

 

 

24 ianuarie 1981 Delhi

Unire. Uitată? Ziarele, pe acasă, mai reproduc pe Cuza. Moș Ion Roată își are partea. Accentul s-a mutat, puțin, bulgărește, deodată. Chiacheră cu Mark, Koch, Alhuwalia, Parasnis, în dept. Stranie bună-dispoziție citând Leopardi („tutto e male”); sardar: „ho incontrato il mal de vivere” (Montale); eu: „non imitate gli marmi, uomini”. Koch: How you said? (Am repetat). Das Glassperlenspiel fusese în discuție, ca și ironia și delimitarea mea de orice no Man’s land, Deccan și Rajasthan.

Ferice poem-secundă de odinioară

acum parcă Ecleziastul iar mă omoară

într-o latinească învelită subțioară

ca de o armată încă barbară

bătându-se din zori în nicio seară

 

plini de plictisul identității

în poeme din veacul răstălmăcit

mânam încălțămintea-mamă

dincolo de suflet cât de agale

odată și odată vor călca

saboții în ultima spărtură –

groapa vieților noastre spăsite

 

aproape bătrânul vânzător

de bahut acha munkfali

îmi fuse la amiaz identitate

un fulger genunchease pe bunicu

seara aceea unde-o fi

de se carbonizase-a doua zi

să îmi răsară prin Indii

identitate munkfali

seara aceea unde-o fi

 

Nana: ce, mă, sunt copilul lui Radha, să mă bată? Betteille ne spune că Nana are loc în taxi. Să vedem primirea în școală, răspunsul bătrânei Elizabeth, de la Shiv Niketan. Nemțoaica poate va concede să mă asocieze și pe mine pentru compoziție liberă a elevilor. Pare o școală domnească.

Cei trei Keyna, în vizită la noi. Auriul Martin a plâns enorm la plecare, dorind să mai rămână. Aș fi gelozit de străinii slavi pentru primirea ce mi s-a făcut aici. Un tată privindu-și fiul ca pe un nou Leh Valensa – ce mult înseamnă omul acela, deodată, în istoria unui popor. Subiecte studențești, colegiale etc.

Andre, bengalo-francez, nici el citind curent în devanagari, interesat de Coman-Stăniloae, la recomandarea mea. Reține 2-3 tăieturi din Credința, în englezește.

25.01.1981. Delhi

O philos alos ego – Pythagoras – Prietenul este al doilea eu.

atma hy cva’tmano bandhur atmai’va ripur atmanah – Mahabharata – fiecare își este singur prieten, fiecare își este singur dușman

Confiar de los amigos hoy como enemigos manana, y los peores – Gracian.

Dans l’adversité de nos meilleurs amis nous trouvons toujours quelque chose qui ne nous déplaît pas – La Rochefoucauld.

A man has no better friend, and no worse enemy that himself – Lubbek.

Vulgus amicitias utilitate probat – Ovidiu.

Lo spiritu non pui essere sopraffatto e spento della materia – Papini.

Ein grosser Geist wird ganz und volkomen nur von linem audern grossen Geiste genossen – Schopenhauer – Un spirit mare e gustat în întregime și pe deplin decât de un alt spirit mare

Ne pregăteam să mergem la Vickey, prntru paradă, când a sunat vecina sanscrită pentru aceeași invitație. Am plecat după scuter în Mallroad. Nu ne lua nimeni. Am luat-o spre Camp. În fine, careva se îndură, dar trivillerul nu-i merge, și împing cu proprietarul și doi copii până la stația de petrol unde, deși i se face plinul, nu pornește. Din nou în bulevard, aceeași poveste, până ne pomenim totuși cu omul nostru, care își reparase averea și ne duce, pe curent și pe brodite, la destinație, pe aproape – îl lăsase iar mașina, ca să ne urmeze când o reparase încă o dată.

Vickey se uita după noi cu binoclul. Televizorul din sufragerie nu funcționa, ne-am instalat toți în dormitor, în patul mare și am urmărit parada militară, elefanții, elevii, statele, aviația, ascultând la tranzistor comentariul în engleză. Curând priveam 12 albume mici, cu câte vreo sută de forografii color, plus alte două-trei albume mari, cu imagini de la nunta lui Ravinder, aflat acum la Abhu Dhabi: ceremonia îmbăierii, a aplicării tilakăi (Nana avea curând și ea una), primirea rupiilor, rugăciunea panditului, drumul în automobile la Panipat, recepția de-a doua zi, dansul tinerilor băuți, fețe și tot fețe în zâmbet, mai puțin mirii, numai că nu încruntați, dar voioși în munți, după nuntă.

La nici o lună, Ravinder pornise la loc în Emirate. Începusem o lungă discuție despre indieni cu tânărul pater al familiei. O fată, a lui Vickey, își făcuse și ea apariția. Al treilea frate al lui V, lucrător la bancă, se înființase. Am ascultat pe Mukesh cântând Avara, am mâncat orez auriu, foarte ardeiat. Am luat vreo cincizeci de cărți românești în păstrare la ei de când mă întorsesem acasă.

Indienii, se plângea neezitant tatăl, sunt neonești. Corupția e generalizată. Fără mită, nu poți face nimic. Să te transferi, de exemplu. Prin anii 50 era mai bine, o viață mai prosperă. Acum s-a progresat mult. Pe vremuri, chiar după independență, nu găseai un ac. Acum sunt mașini, avioane făcute în India. Sărăcia e foarte mare.

Guvernul ajută castele nevoiașe, dar ei, dacă primesc case, le vând și beau banii, nu-și trimit copiii la școală. Nimeni nu vrea să se facă guru, imaginea învățătorului n-are nicio valoare. Mai toți învățătorii nu fac nimic în clasă, pentru a-i chema pe elevi la meditații plătite. Mai ales săracii fac copii mulți, nu-și dau seama de pericolul înmulțirii exagerate. Tot săracii în dumnezeu cred.

Indienii vorbesc, nu fac, nu-și țin cuvântul. A, prietenii mei ar fi oameni învățați, dar nimeni nu te ajută fără interes. Cinstiți ar fi doar cei din Madras, din Bengal, necum cei din Punjab, Delhi, Himachal, zice. Tinerii aleargă după bani, după civilizație, părăsind cultura. Dacă pierzi bani, nu pierzi nimic. Dacă pierzi sănătatea, pierzi ceva. Dacă pierzi caracterul, pierzi tot. Și nu mai e caracter. Corupție.

E drept, India are cultură mare. Cultura este înăuntru omului, civilizația în afara lui. Caracterul este parte a culturii. Cinstea și credința. Culturile latină or greacă s-au sfârșit, nu și cea indiană.

Nu încetam să-i laud fiii. Cel mare câștigă în Golf cât președintele Indiei, pe lună. Îl văzusem în costum de arab, îl bătea gândul să viețuiască acolo. Sunt indieni prin toate țările, într-adevăr. I-ar vrea însurați pe următorii doi, în doi ani, nu în cinci, cum spune el. El s-a însurat la 18 ani, are acum 49, iar fiul cel mare, 27 – căsătoria devreme are acest avantaj și multe altele.

Cei fără castă, care și-au vândut pe băutură casele primite, și-au făcut barăci în parcul vecin și se întâmplă multe crime. În alte țări, dacă se întâmplă la fel, puterile nu ajută pe nimeni, se uită decât la interesul lor. India va crește și ea, dar indienii sunt neonești. Tinerii nu studiază, vor doar să câștige.

Discursul lui avansa netulburat, în pofida răspunsurilor mele negative, de laudă a poporului său, de comparație favorabilă a calităților afective și de inteligență ale compatrioțolor săi. Nu se clintea și-și făcea ca o datorie din a-și arăta preocuparea sinceră pentru spusele lui, pentru o realitate care-l apăsa, cu compensații cumva trecătoare, gen horoscopul pe care i-l făcuse dr. Sen din Panipat, bunicul – deja mitologie la ei în casă – al nurorii sale.

Vorbea despre fiul penultim cu „domnule”, povestind că-l duce diminețile la școala unde predă, cu scuterul său. Îl ascultam, fixându-l cumva – nu putea fi vorba de a surâde vreodată, de a ajuns la vreo aluzie veselă, nu.

După cum stătuse în altă cameră la parolă, privind pe ușă, nici la masă nu și-a făcut loc, nici el, nici mama familiei, care ne servea. Ba încă și la plecare am căutat după el, să-l salutăm, a venit să ne conducă. Le mulțumeam. M-a privit în ochi și mi-a spus apăsat că suntem bineveniți oricând la el. Ceilalți fluturau surâsuri mari, el imobil, cu blândă încruntare, ca o noblețe încremenită, severitate de dascăl onest și reflexiv, de bărbat fără bătrânețe și euforie.

Tușise, puțin răcit, într-un timp. Albumele înseninau doar memoria nunții. Fusese de acord că un moment fericit și părinții și frații săi îi veniseră în minte după cum se pricopsiseră. Însăși buna-credință față de cultura indiană o pronunțase în legătură cu opțiunea noastră și bucuria de a ne vedea copilul împărtășind-o spre o întărire a sufletului, chiar în materie de caracter.

Îmi fusese limpede, de acum trei ani, la prima întâlnire, adânca lui seriozitate, dar atunci recitase preocupat din Ramayana, ne imprimasem vocile cu poezii, într-o învăluitoare atmosferă spirituală, care se transportase într-o tensiune fericită, neconversativă ori filosofică, dar direct comunitară dacă nu mistică.

Pe vremea aia, fotografiile rămăseseră alb-negru, cu aparatul nostru Agfa. De-acum culoarea îmbracă – și am observat că diferit, după continente și fotografi –, fetele în culori adăugitoare, până la comercial, oricum general vitalizator.

Întâlnisem predicatori cu aceleași vederi ca ale gazdei noastre, și ei înjurau sau slăveau, după caz, cultura pe care o pomeniseră și o trăiau în felul lor. Se autonegau, în fond, spre a se reconstrui surprinzător până la sfârșitul dialogului, gesturilor ori promisiunii. Ceea ce nu se întâmpla cu de-acum vechea noastră cunoștință, abătută doar ocazional dintre paginile Ramayanei spre a deplânge dezinteresul de azi pentru sanscrită.

Pătrunsesem, din vorbă în vorbă, din parte în parte a monologului, într-o zonă de meditație la care fiii ascultau cuminți, mișcați dinspre copilăria marelui respect pentru părinți. Imobila severitate a tatălui, cu toată iubirea învăluită în mantra acum tăcută, a vieții, li se revela încă o dată, prin căldura simpatiei neeuforizate a străinului de departe plasat templu lângă templu.

Eu eram în ascultare, era clar, abia îngăimând că aș putea spune aceleași lucruri de oamenii poporului meu, dar n-aș spune-o – și el se obliga parcă anume s-o facă despre neamul său. Era, apoi, credința în tineri și, adevărat, îmi vedea studentul, fiul său, nici cât un frate, dar chiar ca pe un copil. Da, dintâi, odinioară, îmi încredințase educația lui, și băiatul știuse că aș putea, din când în când, să stau de vorbă cu omul de acum, să deslușim întâmplări din evoluția lui, cu care mă declarasem în ferm dezacord până azi (noroc că îndrăgostitul de el își avea propriul album, de la propria nuntă). Și o însănătoșire a târziilor lor pubertăți se întrezărea și-n vizita, preștiută, a fetei din vecini pe care tânărul energic, nu fără tristețea părintelui lui, dar roasă de tinerețea irepresibilă și continuându-se cu ea, într-o revanșă fără alternativă, promitea o familie adevărată, neatomică, fie și-n amintiri.

Mă gândisem cumva la Continua. Ea se leagă atât de mult de nunți. Ca și de celelalte mari evenimente ale vieții. Karma literară se întrema împreună cu un dor al pământului exprimat în tristețea metafizică a tatălui fiilor ce-mi erau dintr-un reflex – pe care ei, amabili, îl puneau pe seama personalității mele – amici, cumva urmași în tenacitatea acțiunilor.

La ce-aș mai fi descris – era târziu – bucuria mea de a face un lucru nou, cât că pe o linie străveche indiană, că mă vedeam al Continuei văzându-mă al lor. Întâmplările deplânse țineau de decor și story-ul sărăcise riscându-mi conflictul epic, deși eu însumi păream, prin tensiunea câștigată și simpatia aprinzându-se în obscuritățile atâtor tristeți, îmbogățit și obligat la invenție întru fericirea celor ce-mi vor împărtăși petrecerea.

27 ianuarie 1981, Delhi

Ceva – în vis – nu mergea. Câteva hârtii fuseseră calificate ca referindu-se la viața mea particulară, ceea ce o jignea pe Nansi. Eu le luam pe rând, explicându-mă, oarecum inutil, gata să mă simt vinovat și mândru – din răzbunare, fără motiv. M-am trezit amărât și de hohotele Nanei. Nu plângea însă, râdea. Mi-am spus că râde ca de întâmplarea din visul meu.

Dar a doua zi ea susținea că plângea – fiindcă mersese cu bicicleta Radhei, Radha i-o luase, și ea căzuse într-un gard de sârmă ghimpată. Povestirea visului ei am ascultat-o după clasă. Câțiva studenți anevoioși la venire mi-au propus să începem clasă de teatru. OK. M-am avântat în sugestii. Piesa noastră poate fi amintirea lui Bacovia de azi, Hangiul. Probabil mâine le dau model „La Moși”.

Începusem ziua în dramă sufletească – acceași în care aveam s-o sfârșesc: zisesem că nu e treaba noastră revendicarea teritoriilor, dar dacă Basarabia poeziei lui Eminescu se numește Doina ea poate fi numai a lui, a noastră, nu poate fi desființată, rămânem în ea văzuți sau nevăzuți, morți sau vii. M-am asigurat intuitiv că deplângerea poetului Necșulescu nu avea de a face cu Poetul, în Caragiale.

Aveam de mers în New Delhi, la școala Shiv Niketan, a doamnei Elisabeth Gauba, împreună cu Nana. Ne-am îmbrăcat cât am putut de frumos, puneam și eventualitatea că n-ar primi-o, indiferent de motiv. Driver-ul scuterului oprise chiar în fața edificiului, dar am mai căutat, întrebând oameni care n-o știau, în afară de o doamnă cu figură de profesoară ori de mamă cu copil acolo.

Era la etajul întâi, unde am suit cu oarecare optimism, ce-o fi o fi. Dincolo, la capătul holului prelung, o bătrânică își citea corespondența. I-am spus numele. S-a prefăcut că nu aude. Ne-am apropiat și i-am dat scrisoarea de la Margaret. A luat-o, fără tragere de inimă, în aparență. O interesa Nana în Himalaia și Nana în persoană, încât ne-a trimis să vedem școala.

Între timp, apăruse un tânăr de culoare, nigerian, mi l-a prezentat ca fiu al ei, adoptat, și director al școlii. Are 25 de ani. I-a spus să ne arate școala. Am străbătut un etaj cu copii liniștiți, foarte bine dispuși însă, cu profesoare calme. Am revenit la bătrâna maestră, care a strigat, într-o doară, pe cineva. S-a tras o perdea, și o femeie de o imensă frumusețe și grație s-a văzut curioasă să știe ce se întâmplă. E o mare dansatoare, a recomandat-o bătrâna, și ei îi era parcă frică.

Secretara școlii mi-a dat amănuntele cerute. Am completat cererea și am pătruns într-o sală mare, unde am stat de vorbă cu bătrâna, asistați, când și când, de director și secretară. Curând aveam publicații ale sale, priveam un ștergar românesc primit de ea de la un dansator persecutat de comuniști. Și ne avântasem într-un colocviu de aproape, cu mâinile atingându-se matern, cu priviri în ochi și pe frunte – de ce nu voi fi având eu, deloc, odihnă, îmi zicea, și-mi recomanda relaxare.

La o vreme, m-a invitat să fac lecții în fiecare vinere de la 11 la 12.30: cultura română. I-am spus că sunt fericit, și aș extinde lucrurile la o primă, poate, latină în India, italiană – cultură latină. Am vorbit despre Dante. Jung rămânea referința esențială. Shiv, de asemenea, îngerul și diavolul din fiecare om.

O interesa să vadă cărți de Eliade. Ce n-o interesa? Mi-a citit din definițiile date lui Dumnezeu de copii la diferite vârste ale acelorași. Mă îndemnă să-mi povestesc teatrul, lui Samuel. De Nana zisese s-o las deja în școală. Eu am zis că de mâine. Nana apărea – o descoperise pa Radha -, dispărea, performa, în rochia ei princi(p)iară, o familiaritate entuziastă.

La cafea, ceruse una pentru mine. Samuel se scuza că nu venise băiatul cu laptele. El bea cafea neagră, spusese ea ferm, cu paharul întunecat, în mâinile de 77 de ani, obișnuite cu pianul. „Do you drink black coffee?” s-a mirat Samuel. M-am uita la el cu simpatie: desigur. Trebuia să întâlnească, zicea, deodată, pe secretara ministrului culturii – „măcar s-o sun”. N-am înțeles până la sfârșit de ce mi-a scris, oricum, cu mare grijă, numărul de telefon al aceleia.

Evocare a lui Nehru, a nepoților săi pe care el îi aducea aici, a unui arhitect erou care trecuseră prin școală. Noua lume de construit de elevii ei îi stăruia în speranță. Pe cartea ei We want A new World. The Function of Primary Schools in to Changing Society of India, by E. Gauba – cu desenul și caligrafia unui copil, ea mi-a scris:„With best regards and looking forward to so interesting activities together, Very Warmly yours, Elisabeth Gauba”. S-a interesat de dată și a scris-o: 27.1.81. E o dată norocoasă, comenta. S-a născut fiul meu în ziua asta.

Din capul locului, îmi spusese că le vorbește copiilor despre ce face ea, și-i pune apoi pe ei să vorbească despre ei. Era de acord cu engleza mea, și nu știu cu ce altceva – foarte adânc, se părea, afinitar. Relația mea cu bătrâne personalități, care mă interesau direct, devenea acum, prin grația pe care o căutam în condiții date pentru Nana, de o revelație aparte, gazda însăși arătându-se la o vreme curioasă de ce mai fac eu în afară că sunt tatăl Nanei.

Discuția se dezlâna, spre plăcerea reciprocă. Venisem cu grijă și asta se transformase într-o bucurie neconversativă, dar plină de menajamente sincere, spontan admirative, de întreagă dragoste pentru copii. La un moment dat, repetam în două cuvinte filosofia jocului la Brâncuși, groaza de timpul când animalele nu se mai joacă cu noi.

Să încep chiar de vinerea asta? am întrebat-o. A replicat ferm: fă ce ai de făcut imediat, altfel n-o să mai faci. Vorbea de cântece și poeme. Franceza nu-i plăcea (pentru azi, cred). Interesul pentru o școală (mondială) de teatru al copiilor ieșea la iveală nu numai o dată. Pictura se parcursese. Copiii erau chemați spre ce le plăcea primordial.

În vreo trei încăperi, rafturile bibliotecii, înțesate, îmi lăsaseră un ecou amețitor dintru început în inima mea. Voise să-mi scrie numele, pe dedicație. Secretara îi arătase semnătura de pe Milky Way, dar teoria lui „h”, germanizând, ori simplu depalatizând pe „g” a obosit-o și a renunțat, văd acum.

Nana luase parte desăvârșit la toată întâlnirea, și numai ea vrea să povestească mamei sale ce și cum. Mai mult nici n-am avut cuvânt decât că s-a făcut, fie că Andre ne sfătuia să începem de luni, nefiind anunțat șoferul taxiului. O anunțasem și pe Esha că Nana fusese admisă. Scurt timp apoi, Andre vorbise la telefon și aranjase.

Mi-a înapoiat filele Stăniloae-Coman. A răsfoit ideea romanității poporului român și i se părea că pot ajuta școala și pentru limba franceză. Când Margaret și-a făcut apariția cu limuzina ei neagră, Nana – jucându-se cu Radha – s-a repezit strigându-i: Thank you! îmbrățișându-se amândouă. Am dat și eu o fugă de i-am sărutat mâna, mulțumindu-i. A fost de părere că am prieteni buni.

Am luat-o la fugă înapoi pe verandă, la Nansi, care a insistat să-i citesc, iar și iar, din Caragiale. Jurnalul acestui 27 ar fi fost o pagină pentru Continua – și o știu că așa se cheamă nu în sine, ci prin grija supremă de a fi continuată prin amintirea revelatoare a unor etape de continuitate în care însăși se integrase.

Am primit o nouă vizită poloneză – pe micul Martin îl lăsaseră dormind. I-am condus la despărțire. Istoria literaturii poloneze, pe care o consultasem cu trei ani în urmă, avea acum altă greutate, autorul ei, Czeslav Milosz primind premiul Nobel. Cu anii doamnei fondatoare a Shiv-Niketan-ului, să-mi aduc aminte vârsta similară a lui Montale, când l-am întâlnit la el acasă, în Milano. Și am o vagă intuiție, nu știu cum și de ce, că atât el cât și Milosz ar accepta să colaboreze al Akaash Ganga. Ceea ce i-ar da dreptate Continuei.

28. 01. 1981. Delhi

Ora de teatru. Chok. Kopra. Majestic. Piață. Haine. Majestic. Surya. Redi wala. Dala. Cute. Soare. Vânzători. Samsari. Câini. Rikșa. Tanga. Skuter. Cycle. Rișcă. Talangă. Scutiri. Hindi. Musulman. Isai. Sickh aur Dharm. Inzi. Musulmani. Creștini. Sici alte religii. Ek Mangila. Do Mangila.Un cat. Două caturi. Chridar. Cumpărător. Moșii. Chondny Chowk. Romanian class. Caragiale.

Năpasta, recitită. Nansi refuză pe Bacovia. Doi autori care spun același lucru, zic, eternizând diferit formele. Adică ajungând la formele nemuritoare oricum. Geaba. O așteptăm pe Nana. Va apărea dintr-un moment în altul. Ne-am mărturisit Eshei. Totuși, ea știe să râdă. Un steag sufletesc.

Nana, spre deosebire de ieri, nu-și comentează școala decât în ce nu i-a convenit. Că atunci când explica fetelor câte ceva, ele râdeau. Ori că Radha ar fi abandonat-o, că n-au învățat nimic. Și, vai, tot timpul sau jucat. Îi fusese cald în taxi-ul cu zece copii pe cale. Are o învățătoare în vârstă, ceea ce mie nu-mi place.

Nansi se lasă impresionată și vorbește despre Queen Mary, pentru ca nu e prea târziu, Nana să-mi șușotească, să n-audă mama, că ne-a păcălit. Chiar acum, ea-mi spune anume despre ăia mai mici, că dacă-i zic ei ceva, le dă câte una pe lat. ”O fată nu-i făcea nimic unui băiat, și el s-a luat de ea. Am fost și pe terasă. Ce scrii acolo?”. – Ce zici tu. – Ce zic eu? Hm.

Nana a revenit în judecata noii ei școli, Shiv Niketan. Deja crede a ști englezește. Jeri, o femeie voinică și blândă, ni se adresase cu fața în sus, spre balconul nostru: „I was Nana’s teacher”, spunea cu bucurie, și vrea s-o vadă, adăugând că fata obișnuia să vorbească hindi. S-au întâlnit mai apoi, îmbrățișându-se, după doi ani.

Seara insista, pentru a nu se duce la culcare, să descrie școala. Insista asupra experienței de ieri, socotea că a făcut două zile de școală. I-am spus de joc, mâine va avea griji. „Mâine nu mai merg în pauză să mă joc, stau să desenez”. Dacă-i va face mai multă plăcere decât jocul… A inventat, spune, un joc: ea și încă o fată erau șoareci, alte două – pisici. Și se alergau ascunzându-se în consecință.

29.01. 1981 Delhi

La nr. 8, bătrâna doamnă era angajată într-o conversație telefonică cu secretara (-ul) doamnei Gandhi, prim-ministrul, despre – cum mi-a spus mai apoi – mutarea unor cărți din Teen Murti, unde locuise. Așa că, între timp, am pus la cale ideile cu Samuel Babatunde despre Zimbawe și toată Africa.

O piesă a lui, „The Traiter”, ar fi tratat un caz real. O alta, „We will kill the memory”. Despre nigerieni și români, iar apoi, normal, despre copii. Ar fi studiat în Anglia 3 ani jurnalistică. Nu știa despre intenția unei reviste în școală. Îmi spune că d-na Eliasbeth, profesoarele și el vor lua, împreună, parte la lecția mea.

Reiau pe scurt prezentarea unei scrieri, când, scuzându-se, d-na E. reapare. Se bucură mult de șervetul românesc, plăcându-i lucrurile folclorice. Nu poate citi românește, dar deschizând Eres – se oprește la cuvântul „vedere”, apoi la „mare” și „umbră”. Toate latine, constată. Îi spun să-mi ajusteze dedicația, ca a lui Montale, și se corectează în mai multe locuri. Povestește cât de frumos a petrecut acum șase ani la Kangra, unde au jucat teatru profesorii și copiii.

Nana își face la un timp apariția, eu îmi văd de discuție. Ajungem la subiect – povestea unor sunete. E încântată. Tocmai recitam Vizitatorii de Montale când, o rudă indiană de-a ei a intrat, așa că nu mai putea participa la oră, totuși a deschis-o, interpretând o piesă scurtă la pian. Copiii o ascultau așezați în lotus, pe covor. Se mai afla și d-na Bhatia, așezată pe altă banchetă.

„Acum el vă va spune povestea muzicii, povestea sunetelor, pe care tocmai le-ați auzit”. O introducere foarte exactă, ca și cum asta ar fi fost trecută dintotdeauna în vreo programă. – I am George. Your name? – My name… – All together, like sounds in the song you listened. Se aud numele ca unul. Le spun că am numărat 22 (se numără și ei – Nana m-a coresctat, apoi: 23 de copii).

O să le spun povestea a numai șapte sunete, ba, mai bine, a doi frați. Unul se cheamă Do. Celălalt am uitat cum, are cineva un nume? Aniket – propune un băiat. Împăratul hotărâse să-i fie succesor cel care va vedea, a doua zi, cel dintâi, soarele. Și Aniket a văzut soarele primul. Adică se făcea rege. Și chiar așa i-a zis fratelui, în italiană: – Do, re mi fa. (Uite soarele:) – Sol, la! Și Do a răspuns: Si, iar Aniket, cu regret: Do…

Acum fiecare copil era un sunet. Fiecare spunea o silabă-notă-verb. Dar ce, parcă animalele nu știm cum vorbesc? Am dat drumul la albine, zzz, un roi. Miorlăituri, , lătrături, nechezuri… Cucurigu, dați punga (nu l-am mai pus să înghită galbenii, Nana aproape s-a supărat).

M-am uitat la ceas și le-am propus să învățăm franceză (oh!ah): connaissez vous ce garçon là? (la…la…) connaissez vous India? connaissez vous Mahabharata? Altă limbă: amo la terra… pure sierra de Guadaramma. Gata cu itliano, după française, acum româna: oi leroi da leroi la, Doamne (perfect pronuțat – ca și celelalte: Doamne)… dui, dui, dui, puiul cucului… abua, bua, bua / abua țucu-l maica… melc, melc, codobelc… Nana a numărat public bătându-ne palmele (Mustafa).

Acum cine spune povestea lui Do și Aniket? Nimeni? Care sunt sunetele indiene? Să facem o poveste cu ele, sa-re-ga-ma-pa-da-ni-sa. Cine e Sa? „Eu sunt Si”. Atunci să știți că erau nouă frați, patru băieți și cinci fete. Pe băieți îi chema… Pe fete…

Când ne revedem data viitoare, aduc pe Strâmbălemne (zic și ei), Sfarmăpiatră (exact), Enigel-Enigel. Acum să cânte un băiat, o fată, și Nana unul românesc (na, că plecase).

Un băiat: nene, vii și mâine? Când i-am spus d-nei Gauba: nu mai e nimic de adăugat.

 „Mda…nene Iancule…am fost şi am rămas „o soţietate fără prinţipuri”…va să zică, nu le-am avut de prea mult timp şi nu le avem nici azi…Nu are nimeni interesul să ne scoată din ceaţă şi ne afundă tot mai tare în imbecilizare, cu pâine şi circ…Am avut prinţipuri pe vremea dacilor, căci dintre toate neamurile cucerite de romani, suntem singurii care au ajuns subiect de imortalizat în piatră, taman în capitala imperiului, pe Columna lui”

(Ioan Luca Caragiale. O scrisoare pierdută)

 

 Suntem ceva mai mult de 3 mln de oameni în acest colţ de Ţară dar atât de divizaţi. Conform recensământului suntem apr. 80% de români (români şi declaraţi moldoveni) dar se uneori se creează impresia că sunt mai mulţi ruşi. Suntem divizaţi în două curente de bază: pro Uniunea Europeană (când a apărut posibilitatea integrării europene a României întreaga societate indiferent de culoare politică a fost a fost unită într-un singur scop. În Basarabia însă noi românii moldoveni deseori ne aflăm pe baricade diferite) şi proRusia. Suntem divizaţi în adepţi ai segmentelor: stânga (care este profund antinaţională. Nu ar fi rău să avem un partid de stânga naţional veritabil care asigură o protecţie socială mai bună, în special, pentru păturile vulnerabile (în Republica Moldova acestea reprezintă apr. 70%!). Suntem divizaţi în români şi moldoveni, fiind aceeaşi. Suntem divizaţi în vorbitori ai limbii române şi moldoveneşti, fiind aceeaşi. Suntem divizaţi în trei Moldove (peste Prut, dintre Prut şi Nistru şi de peste Nistru) fiind aceeaşi Moldova a lui Ştefan cel Mare, Vasile Lupu. În ultimul timp pe sectorul de centru-dreapta a mai apărut o divizare (drept argument sunt cele două mitinguri ale dreptei care au avut loc simultan in aceeaşi Piaţă a Marii Adunări Naţionale: în luptători aprigi declaraţi contra corupţiei şi întoarcerea miliardelor (cea mai actuală temă la ziua de azi) cu orice scop, inclusiv, cu aducerea socialiştilor la putere care singuri (Dodon, Greceanîi) sunt implicaţi până peste cap în aceste furturi, şi pierderea iremediabilă a perspectivei de integrare europeană, şi cei care încearcă să îmbine aceste probleme. Faptul că strigi mai tare nu înseamnă neapărat că ai şi prins hoţul. Este clar că la furtul miliardelor au participat nu numai Plahotniuc şi Filat (să nu fiu privit drept avocatul lor!) ci şi Voronin (cu fecioraşul său devenit miliardar alături de Plahotniuc doar în 10 ani), Greceanîi (pe când era prim ministru soţul ei luase credite de sute de milioane de lei şi nerambursate şi a privatizat într-un mod dubios Combinatul de Vin din Cojuşna), Dodon, pe când era ministru al finanţelor, dar şi fraţii Ţopa care au luat credite în sume extrem de mari de la BEM fără să le mai întoarcă. Cine nu ar dori să fie întoarse miliardele, iar hoţii să fie puşi la răcoare? Tare mă tem însă că toată această foială nu se va finaliza cu nimic, fiind de fapt un paravan de luptă nu împotriva hoţilor ci împotriva dreptei.

Am întâlnit la acele mitinguri persoane (toţi aceşti ani de până şi după independenţă s-au aflat pe baricadele luptei de eliberare naţională), care declarau cu o înverşunare nesănătoasă că nu-l vor mai vota pe Dorin Chirtoacă. Contraargumentul meu a fost că astfel indirect o vor vota pe Z. Greceanîi, vor deveni complici la predarea Capitalei ciumei roşii. Votându-l pe Dorin Chirtoacă nu votăm persoana propriu zisă (cu toate că şi ca persoană merită) ci împotriva pericolului roşu. Într-o Rusie cu un aparat administrativ extrem de corupt nu avem nicio şansă de ai trage la răspundere pe hoţii miliardelor. Pe când într-o Uniune Europeană această perspectivă (mai apropiată sau mai depărtată) există. Drept exemplu pentru noi este România unde după mai mulţi ani de aşteptare acum DNA lucrează la putere maximă, punându-i la dubă pe cei care au îndrăznit să-şi bage mâinile în buzunarul statului, al celor săraci.

Ei bine, zilele acestea au avut loc câteva evenimente majore: alegerile locale generale şi căderea guvernului. Să analizăm unele impresii pre- şi postelectorale. A fost o campanie electorală murdară, cinică. Favorita ringului Z. Greceanîi nu a fost observată niciodată în dezbateri electorale. Se teme de luptă corp la corp. La confruntarea cu rivalul său principal Dorin Chirtoacă l-a trimis pe unul din valeţii săi Ion Ceban – un tip needucat, lipsit de cei şapte ani de acasă, care acţiona după principiul „Şi tu ieşti hoţ!”. Ei bine, de bine de rău Chirtoacă a realizat mai multe lucruri în Capitală în pofida subfinanţării cronice: a scăpat oraşul de problema mirosului prost de la Staţia de Epurare, a construit câteva străzi la nivel european, a înnoit la jumătate parcul de troleibuze, a schimbat reţelele de canalizare din centrul oraşului, vechi de peste 50 de ani, după care urmează reparaţia bulevardului Ştefan cel Mare ş.m.a. Într-adevăr este primarul faptelor concrete. Z. Greceanîi deocamdată doar ne promite raiul socialist în oraş, pe care-l va construi când va fi primăriţă tot aşa cum l-a construit în Republică în cei 8 ani de ministru al finanţelor şi prim ministru. „În cazul dacă alegerile locale vor fi câştigate de stânga va avea loc o reconfigurare a coaliţiei majoritare cu Z. Greceanîi prim ministru” declara deunăzi A. Tulbure, ex ambasador comunist în Consiliul Europei, scopul căruia este să tulbure permanent apele şi aşa prea tulburi. De altfel este o variantă posibilă în cazul când alianţa de centru dreapta majoritară nu va fi formată. Un alt candidat şovinul Valerii Klimenko în una din emisiunile electorale de la ProTv cu Lorena Bogza a prezentat un punct din programul său (când va ajunge primar!). „ Noi trebuie să ne debarasăm de sate (înţelege şovinul că poate datorită lor în fruntea Capitalei niciodată nu au ajuns comuniştii!) fiindcă ele nu aduc nimic municipiului ba dimpotrivă consumă doar”. Da, oamenii din aceste sate (în mare majoritate români moldoveni) sunt buni doar pentru a face toate lucrările necalificate şi prost plătite din oraş, din diferite organizaţii municipale şi republicane din oraş (o Maria Ivanovna nu va accepta astfel de funcţii, nu-i permite statutul de reprezentantă a naţiunii alese!). Când vine vorba însă de unele proiecte sociale la locul de trai ei nu au dreptul. La întrebarea dnei L. Bogza de ce nu a prezentat în declaraţia de proprietăţi cele 12 ha de pământ (luat de la cei cărora le-ar refuză un elementar sprijin) şovinul se făcea că uitase de ele (mare lucru, 12 ha de pământ!!!) ca, în sfârşit, să-şi aducă aminte! că „…le-a dăruit fiicei!!!”.

Nici în aceste alegeri fenomenul de corupţie sub diferite forme nu a lipsit. Se confirmă o dată în plus că pentru unii artişti autohtoni banii nu au miros. Anterior stimata artistă Sofia Rotaru şi-a pângărit numele cu banii primiţi de la controversatul (de fapt nu e prea corect, este foarte clar al cui căţeluş este şi cui îi face sluj) R. Usatîi, cântând alături de el, împreună cu el în preajma alegerilor parlamentare din anul trecut. De această data o altă cântăreaţă îndrăgită, Anastasia Lazariuc, vine să-i aline urechea oligarhului rus Ilan Shor, aflat sub urmărire penală pentru furturi în valori extrem de mari de la cele trei bănci, în concertul organizat în preajma alegerilor locale la Orhei. Primită atât de bine în România (de nu se mai întoarce înapoi) de ce lucrează împotriva apropierii acestei fiice rătăcite pe nume Basarabia de Patria-mamă. Sau numai ei aflată în ţară să-i fie bine. Un alt caz de corupere a electoratului este al lui Usatîi care, cu gloatele sale aduse la Chişinău pe banii ştim noi ai cui (cine plăteşte acela comandă muzica) tocmai de la nordul Republicii, a mărşăluit cu fanfară pe străzile Chişinăului, pe artera principală Ştefan cel Mare şi Sfânt (sfinţenia căruia a spurcat-o această adunătură). O coloană impunătoare când a pornit de lângă clădirea Circului a ajuns practic pe jumătate în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Explicaţia este că oamenii aduşi cu zăhărelul şi-au primit banii şi buna ziua. Bravo! Aşa să faceţi şi la votare. Luaţi banii, fiindcă tot de la voi au fost furaţi şi alegeţi pe cine trebuie. M-a impresionat un moment legat de această mărşăluială. Câteva doamne indignate că acţiunea lui Usatîi a dat peste cap funcţionarea transportului public ca răspuns la lozincile gloatei de unire cu Rusia au declarat indignate. „De ce să ne unim cu Rusia. Mai bine ne unim cu România”. Atrageţi atenţia, au spus acest lucru nu nişte doamne de la mitingul lui Dorin Chirtoacă, care sunt bine orientate, ci oameni din stradă. Se coace tot mai mult această idee de unire cu România ca fiind drept unica şansă de a scăpa de mizeria asiatică.

Să analizăm puţin rezultatele alegerilor. În linii mari previziunile legate de rezultatele

votului s-au adeverit. Cum era de aşteptat bătălia pentru Chişinău nu s-a terminat. Va fi şi turul doi, în care au ieşit D. Chirtoacă pe primul loc (bravo Dorin!) şi Z. Greceanîi pe locul doi. „Cred că cetăţenii vor decide din primul tur” declara Z. Greceanîi în campania electorală. N-a fost să fie aşa în pofida susţinerii financiare, informaţionale, logistice majore, în pofida faptului că, de regulă, primarii în funcţie  câştigă mai greu. Locul trei (atât la primar cât şi consiliu) a fost ocupat de BPPPE „Iu. Leancă” – un rezultat foarte bun pentru o formaţiune nou formată. Acest lucru vorbeşte despre importanţa acestei formaţiuni pentru cursul proeuropean pe fundalul rezultatului foarte slab al PLDM (apr. 2% la primar şi consilieri). Găinăriile politice şi economice ale liderului PLDM V. Filat nu au rămas netaxate. Dar şi PDM în Capitală are un rezultat foarte modest). Votul în aceste alegeri a fost evident unul protestatar. De menţionat participarea foarte slabă a tinerilor în alegeri. Este un semnal foarte prost. De asemenea, apar foarte multe semne de întrebare referitor la votul de la Bălţi şi Orhei: cum s-a întâmplat că la Bălţi a câştigat detaşat din primul tur un individ cu mari probleme de integritate – R. Usatîi, iar la Orhei – un altul aflat sub urmărire penală tocmai în problema furtului miliardului? Acest lucru vorbeşte despre slăbiciunea candidaţilor propuşi din partea partidelor şi imaturitatea politică a alegătorilor acestor urbe, care au crezut în promisiuni electorale deşarte. Acum partidele de la guvernare trebuie să tragă concluziile necesare şi să purceadă la o reformatare a coaliţiei de guvernare.

Un alt eveniment major a fost căderea guvernului Gaburici. A fost ca o bombă. Cine a ales acest moment „atât de potrivit”? Acest colţ de ţară pe nume Basarabia iarăşi a fost aruncat într-o nouă criză politică (de fapt această criză este una permanentă de câţiva ani) cu doar două zile până la alegerile generale locale, care în acest an sunt extrem de geopolitizate. Oricum era aşteptată această demisie dar după alegeri. Modul cum a fost conceput acest guvern minoritar a fost unul puţin spus greşit. S-a făcut cu încălcarea bunului simţ (partidul PLDM nu şi-a susţinut propriul candidat la premier Iu. Leancă!), aducându-l practic din stradă peste noapte pe Gaburici, căruia nu i-au fost verificate nici măcar actele de studii. Ce ruşine pentru un stat care se doreşte în Europa nu în Africa! Pe fundalul acestei crize (politice şi financiare) enorme declaraţiile lui Filat şi Lupu despre naţionalizarea BEM-ului par cel puţin dubioase. Este sub orice nivel al bunului simţ să declari acest lucru după ce atâția bani au fost luaţi din buzunarul nostru şi băgaţi în această bancă ca într-o gaură neagră, când chiar premierul Gaburici, partenerii străini, specialiştii în domeniu, spun că toate soluţiile legate de cele trei bănci sunt proaste însă lichidarea lor ar fi răul cel mai mic pentru Republica Moldova în această stare de predefolt, când există pericolul intrării în incapacitate de plată (plata concedialelor, altor plăţi).

Şi acum să ne întrebăm: ce facem? De peste 25 de ani frământările în acest colt de ţară atât de prost guvernat şi bântuit de tot soiul de cataclisme sociale nu mai contenesc. Am avut multe clipe de răstrişte în această perioadă însă probabil situaţia de astăzi este fără precedent. Atât de mult visata revenire acasă în familia europeană părea atât de aproape de realizare un an în urmă şi atât de departe astăzi. După seria de găinării politice şi economice, după compromiterea totală a actualei guvernări aşa numite proeuropene tot mai mult ne convingem că revenirea acasă în Ţară prin integrarea europeană se îndepărtează cu riscul de a fi complet stopată (în cazul revenirii la putere a forţelor proruse şi schimbarea vectorului). Şi eu am fost promotor al ideii unirii cu România prin integrarea în Uniunea Europeană care, cel puţin anul trecut după semnarea Acordului de Asociere la UE părea mult mai aproape, mult mai reală decât unirea directă cu România neacceptată (din păcate) nu numai de majoritatea de alogeni, care întotdeauna au fost împotriva noastră, ci şi de o bună parte de rătăciţi, neinformaţi de-ai noştri (dezinformaţi de marii moldovenişti Dodon, Borşevichi ş.a. de teapa lor). Acum trebuie susţinute toate iniţiativele de unire cu România. Asta nu înseamnă că trebuie abandonată complet ideea integrării europene. Trebuie de mers simultan în ambele direcţii, care de fapt pe o anumită porţiune coincid). Deosebit de importantă este acţiunea mişcării „Tinerii Moldovei” de colectare a cererilor de unire cu România. Pericolul pentru acest colţ de ţară nu este tânărul George Simion expulzat nelegitim şi porceşte cu interdicţie pentru cinci ani în această parte a României tot aşa cum pentru noi este dragă şi proprie cealaltă parte de Românie de peste Prut. Mai periculoşi pentru guvernare sunt Dodon şi Usatâi, care cheamă deschis la federalizarea Republicii Moldova, Petrenko şi Garbuz, care au participat în acţiuni antistatale. Periculoşi sunt alde Tuleanţev ş.a. ca el care de la Moscova cer implicarea Rusiei în „ apărarea republicii moldoveneşti transnistrene de invazia armatei române” ş.a. Aceştia zdruncină de zor corabia serios avariată a actualei guvernări pentru a o răsturna şi declanşa alegerile anticipate atât de jinduite de ei.

În problema reunirii există două modele: modelul 1859 când s-au unit două entităţi – Moldova şi Muntenia, şi modelul 1918, când o Basarabie ameninţată de pericolul intern (ceea ce se întâmplă astăzi: o criză politică adâncă legată în mare parte de furtul Secolului. Nu în zadar tot mai populară devine deviza „DNA treceţi Prutul”) şi pericolul extern – pericolul rusesc. Ei bine, cineva ar putea spune că Rusia de astăzi nu este similară cu cea de la 1918. Da, dar astăzi există un aliat serios împotriva Rusiei – Ucraina. Ea ne creează toate condiţiile să ne rezolvăm problemele: sunt un scut pentru noi, preluând toată furia Moscovei asupra lor; au blocat accesul militarilor ruşi în zona transnistreană; au instalat la Odesa un guvernator care va închide robinetul de aer pentru această formaţiune statală fantomă, care a existat peste 20 de ani în primul rând datorită existenţei acestei găuri negre pentru Republica Moldova – portul de la Odesa. Dar cine acum la Chişinău astăzi să fructifice aceste posibilităţi extraordinare când din cauza prostiei lui Filat care nu a dorit votarea guvernului Leancă s-a ajuns acum iarăşi la situaţia de după 30 noiembrie, dar cu o amprentă mult mai grea.

Este clar, guvernarea de la Chişinău e într-un mare impas şi trebuie să propună ceva serios fiindcă tinerii şi intelectualii, care nu vor să abandoneze visul de apropiere de Uniunea Europeană, ar putea găsi soluţie la disperare – Unirea cu România. Pe fundalul decurgerii lucrurilor din rău în tot mai rău unirea cu România s-au putea să pară unica soluţie de salvare. Nu vorbesc de unioniştii convinşi ci de cei mulţi încă indecişi şi dezinformaţi. De fapt şi cele două uniri de la 1859 şi 1918 au avut loc sub influenţa majoră a factorilor externi.

Ce-i de făcut în această situaţie când avem de rezolvat două probleme de interes major: alegerea primarului general al Capitalei şi alegerea prim ministrului. Se vehiculează intens că una din candidaturi la premier să fie Dorin Chirtoacă. Este plauzibilă această variantă, luând în consideraţie declaraţiile mai multor lideri de la guvernare privind constituirea unei majorităţi parlamentare, dar şi rezultatul bun obţinut de PL în Chişinău şi în alte localităţi. D. Chirtoacă trebuie să înţeleagă că pericolul ciumei roşii nu a dispărut. El trebuie de urgenţă să ducă tratative cu liderii celorlate formaţiuni, în primul rând, cu Iu. Leancă, dar şi cu PLDM şi PDM pentru a crea front comun celuilalt pol, în care se vor regăsi, la sigur, PSRM, PPN (Usatîi) şi PCRM. Referitor la posibila funcţie de premier lui D. Chirtoacă personal nu-i va fi foarte bună fiindcă va fi un guvern kamikaze, care prin metode nepopulare în rândul membrilor coaliţiei va trebui să aducă lumină în furtul Secolului, iar prin acţiuni concrete să recâştige încrederea partenerilor europeni, compromisă serios în această jumătate de an. Trebuie susţinută pe toate căile formarea cu orice preţ a Alianţei majoritare proeuropene, în caz contrar se poate forma o altă majoritate – de stânga (PSRM, PCRM şi PD), care va înlocui vectorul european cu cel asiatic, sau va declanşa alegeri anticipate.  E clar că duşmanii noştri se tem de crearea coaliţiei majoritare. Însă viteza negocierilor şi calitatea lor va depinde de rezultatele alegerilor generale locale. Trebuie de câştigat alegerile locale. Câştigând Capitala Partidul Liberal ar putea fi mai convingător în tratativele cu partenerii de coaliţie.

Valeriu Dulgheru